Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR
ACADEMIA DE POLIŢIE “ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE DREPT
CATEDRA: ŞTIINŢE SOCIO-UMANISTE

DICIPLINA: PSIHOLOGIE JUDICIARĂ
ELEMENTE DE PSIHOPATOLOGIE LA
CRIMINALII ÎN SERIE
Coordonator ştiinţific:
Conf.Univ.Dr.
FLORIN DUMITRESCU
Absolvent
Nicolae Nicuşor
Bucureşti
2004
Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 2

Motto:
Întotdeauna când ne vom spori cunoştiinţele
vom fi mai aproape de adevărata realitate.

CUPRINS
Introducere..............................................................................................................................5
Capitolul 1..............................................................................................................................6
Individ, societate, responsabilitate.........................................................................................6
1.1 Societatea şi normele juridice.......................................................................................6
1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural..............................9
Conştiinţa şi sistemul psihic uman......................................................................................9
1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie................................................12
PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL CRIMINALULUI
ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT...........................................................17
DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT.......18
(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -
agresor)..........................................................................................................................18
Capitolul 2............................................................................................................................19
Psihicul uman – normalitate şi anormalitate........................................................................19
2.1 Stările mentale de anormalitate...................................................................................19
2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii...............................................................23
Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie......................................................39
3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie................................................39
3.2 Psihoze la criminalii în serie.......................................................................................42
2.1 Schizofreniile...........................................................................................................42
2.2 Paranoia...................................................................................................................51
2.3. Psihoza maniaco-depresivă........................................................................................54
Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie.............................................58
Ion Rîmaru........................................................................................................................58
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................72

Introducere
Întotdeauna omul a fost atras intr-un fel morbid de zonele cele mai intunecate ale
intelectului său. De-a lungul secolelor au fost apreciaţi într-un fel aparte împăraţii
nebuni ai Romei antice, filozofi nihilisti, conducători, genii militare ce au bulversat
istoria omenirii dintr-o nevoie paranoica de putere, criminali maniaci - întrupări a tot ce
izvorăşte mai negru şi mai perfid din subconştientul uman. Prea puţini dintre aceştia au
fost numiţi criminali în serie; prea puţini au fost numiţi instigatori ai unei noi ordini
sociale. Caligula, Nero, Vlad Ţepeş, Napoleon, Hitler, Stalin, toţi au fost văzuţi ca nişte
exponenţi ai puterii divine pe pământ sau ca mijloacele de catalizare a unei fictive
puteri a poporului dezlănţuit. Nimeni nu i-a numit criminali în serie şi pentru faptele
comise, prea puţin s-a folosit o încadrare juridică , de genocid.
Pornind de la ideea că făptuitorul unui omor este un om cel puţin neadaptat social si
psihic la viaţă, ajungem să credem că cei pe care omenirea i-a numit cu oroare criminali
in serie, depăşesc acest prag de neadaptibilitate, trecând în latura patologică.
Lucrarea de faţă –Elemente de psihopatologie la criminalii in serie- nu are pretenţia
de a epuiza întreaga gamă de malformaţii psihice pe care omul le suferă în
transformarea sa într-o maşină abominabilă de ucis. Ea încearcă doar să dea o explicaţie
unor fapte despre care ne place să credem că depăşesc natura umană, căci ce ar fi mai
groaznic ca, într-o zi, ştiinţa să ajungă la concluzia că, de fapt, aceste cazuri sunt
cazurile unor conformaţii psihice normale, dacă nu cumva chiar superioare.
Toţi ne-am pus măcar o dată întrebarea ce cred nebunii despre noi: ce le trezeşte acea
greaţă ce ne poate transforma in victimele unor psihopaţi, ce parte din noi le stimulează
într-atât adâncurile tulburi ale psihologicului, transformându-i în înfricoşătoarea enigmă
a CRIMINALILOR ÎN SERIE…

Capitolul 1
Individ, societate, responsabilitate
1.1 Societatea şi normele juridice

Omul, înzestrat cu posibilitatea de a cunoaşte şi de a acţiona este o entitate relativ
autonomă. Consecinţă, în parte, a acestei autonomii o constituie unicitatea şi
originalitatea fiecărui individ, a personalităţii acestuia.
În acelaşi timp însă, omul este un produs social-cultural, un punct de intersecţie a
numeroase şi diverse relaţii şi interacţiuni cu ceilalţi indivizi, în lipsa cărora existenţa
umană ar fi greu de conceput.
Individul nu ar putea trăi izolat de ceilalţi indivizi, sau in cazul în care acest lucru s-ar
întâmpla ar exista repercursiuni asupra integrităţii sale psihice. Dimpotrivă, în mod
continuu, el se raportează la ceilalţi, împreună cu care acţionează şi stabileşte, aşa după
cum am mai spus, relaţii sociale
Desigur, societatea oferă indivizilor multiple alternative pentru satisfacerea tuturor
trebuinţelor lor: biologice, de securitate, de stimă, de afiliere şi de autorealizare. Însă,
prin complexitatea fenomenului social, aduce în prin plan şi o serie de probleme de o
deosebită importanţă printre care îşi are locul şi problema securităţii indivizilor.
În ce măsură trebuie îngrădită libertatea de acţiune a indivizilor astfel încât societatea
să asigure existenţa în condiţii de siguranţă a acestora dar, în acelaşi timp, să nu fie prea
mult afectate posibilităţile de manifestare ale fiecărei personalităţi –originale de altfel –
sub toate dimensiunile ei.
Se impun deci seturi de norme care să asigure o coerenţă la nivel social, fie ele etice,
politice, religioase, juridice sau de altă natură. Normarea activităţii umane reprezintă o
cerinţă indispensabilă oricărei forme de convieţuire, indiferent de gradul de evoluţie pe
care l-a atins acesta.
Cum relaţiile sociale sunt deosebit de importante, integritatea lor este asigurată de
normele juridice care beneficiază – fiind unice sub acest aspect – de forţele şi

mecanismele coercitive ale statului, direct interesate in menţinerea ordinii la nivelul
societăţii.
Dreptul trebuie să asigure un echilibru în desfăşurarea raporturilor dintre oameni.
Libertatea fiecăruia n-ar mai fi deplină dacă ar îngrădi libertatea celorlalţi în scopul
afirmării unor interese proprii, păgubitoare pentru majoritate.
Societatea, care constituie voinţa generală şi care obţine oficializarea prin intermediul
activităţilor statale, reglează prin intermediul dreptului, voinţele individuale,
presupunând şi chiar impunând la nevoie modele de conduită acceptate şi utile din
punct de vedere social.
Dimitrie Cantemir afirma că: *Legile sunt matca şi mama noastră*, subliniind rolul
foarte important al dreptului în societatea civilizată, condiţie obligatorie a ordinii
sociale. Am menţionat că, la nevoie, metodele de comportament utile social sunt
impuse. Aici intervine mai ales rolul dreptului penal.
Normele acestei ramuri de drept fixează atât conduita indivizilor, după ce au săvârşit
infracţiuni, cât şi conduita pe care fiecare membru al societăţii trebuie să o aibă înainte
de a încălca legea penală. Atât timp cât indivizii respectă obligaţia legală de
conformare, putem vorbi de un raport juridic de conformare. Când, insă, persoana
încalcă legea, săvârşind o infracţiune, se naşte un raport juridic de conflict, în baza
căruia statul îl va trage la răspundere pe infractor, acesta având o obligaţie corelativă
dreptului statului şi anume acela de a răspunde pentru infracţiunea pe care a comis-o şi
de a suporta sancţiunile pe care le pronunţă instanţa judecătorească.
Dreptul penal este deci chemat alături de alte ramuri de drept să asigure cadrul juridic
corespunzător, unei evoluţii normale a societăţii, în contextul respectării drepturilor
omului şi a celorlalte valori ce se constituie în scara de valori sociale*.
Însă, acest cadru juridic, pentru a fi eficient, trebuie să aibă la bază o cunoaştere în
cele mai mici detalii a elementelor şi interacţiunilor ce determină fenomenul
infracţional. Datele necesare sunt furnizate de criminologie, ştiinţă complexă cu
caracter interdisciplinar.

Folosindu-se de metode şi tehnici cu un grad mai mic sau mai mare de generalitate,
criminologia studiază fenomenul criminalităţii şi păstrează datele obţinute care prezintă
importanţă pentru înţelegerea caracteristicilor fizico-psihice şi a comportamentului
infractorilor, identifică şi explică elementele cauzale care determină fenomenul
infracţional şi factorii care favorizează, anticipează modificările ce intervin în dinamica
acestui fenomen şi urmăreşte construirea unui sistem eficient de prevenire şi combatere
a lui.

1.2 Omul şi personalitatea lui la intersecţia biologic, social şi cultural.
Conştiinţa şi sistemul psihic uman

Omul este o fiinţă socială. Ne-am obişnuit deja cu această propoziţie pe care o auzim
sau o citim des, în unele dintre cele mai diferite situaţii, în legătură cu diverse domenii.
Tocmai faptul că spunem, auzim sau citim acest lucru probează valabilitatea afirmaţiei
pentru că , în mod firesc, membrii unei societăţi comunică.
La fiecare pas interacţionăm, într-un fel sau altul cu membrii ai societăţii, realizându-
se astfel la nivel general, infinite legături invizibile ce integrează fiecare individ în
macrosistemul numit umanitate. Dar acest macrosistem este inclus într-un sistem
gigantic şi mult mai complex, şi anume, mediul. Orice sistem, indiferent de mărimea
lui, funcţionează după o serie de legi şi are o ierarhie, din punct de vedere valoric, a
componentelor sale.
Mediul, desigur, nu face excepţie de la această regulă. În vârful piramidei care are
drept criterii evoluţia şi importanţa, se află, bineînţeles, acest fantastic om.
Ne vom întreba poate, în ce este el atât de deosebit.
Răspunsul este că omul a încetat de mult timp să mai fie doar o componentă pasivă a
mediului şi este singurul element al lui care prezintă această caracteristică. El şi-a
asumat rolul de a acţiona asupra mediului pentru a-şi uşura existenţa, este deci şi o
componenta activă.
Aceste două trăsături – a fi componentă atât pasivă cât şi activă – nu se exclud.
Mediul acţionează asupra omului şi invers. Ambele procese se combină fără, încetare,
rezultând astfel ceea ce se urmăreşte de fapt, adică răbdare.
Omul, în relaţia sa cu lumea, organizează, planifică, se implică, exploatează şi
asimilează date şi informaţii, munceşte, produce, perfecţionează şi foloseşte, creează şi
se odihneşte.
Toate aceste manifestări de conduită exterioară ori interioară mintală ce au drept
rezultat adaptarea la mediu constituie activitatea umană, iar ceea ce este specific ei,

constă în faptul că este motivată fie de stimuli interni, cum ar fi: trebuinţele,
impulsurile, intenţiile, tendinţele, fie de stimuli externi. Activitatea omului dispune
deci de conştiinţa scopului.
Conştiinţa, fapt mic în lumea vie, este rezultatul interacţiunii complexe dintre
procesele psihice care fac parte din Sistemul Psihic Uman: senzaţia, percepţia,
reprezentarea, gândirea, memoria, imaginaţia, emoţia, voinţa.
Sistemul Psihic Uman este un sistem energetic – informaţional de o complexitate
supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi
autoreglaj şi fiind dotat cu dispozitive selective antiredundante şi cu modalităţi proprii
de determinare antialeatorii.
Sistemul Psihic Uman este atât o parte componentă a macrosistemului fizic şi
biologic, cât şi o parte a macrosistemului socio-cultural. Pentru a putea avea o imagine
de ansamblu asupra Sistemului Psihic Uman, ne putem gândi la structura creierului
uman, ce cuprinde aproximativ 24 de miliarde de neuron specializaţi, fiecare dintre
aceştia având prin 10 milioane de sinapse, legături cu ceilalţi neuroni. ”Este vorba aici
deci, de un univers instalat în centrul macrosistemelor social şi cultural, beneficiind de
infinita complexitate a acestora, de acumulările şi de organizările socio-culturale ”, în
devenirea lor istorică. Aşa putem înţelege şi acumularea şi organizarea extraordinară de
informaţii, la nivelul Psihic Uman.
Sistemul Psihic Uman este deci un sistem viu, cu regim bioenergetic, rezultat al unor
procese de autoorganizare (creştere, învăţare, interiorizare, exteriorizare, asimilare,
acomodare şi implementare de funcţiuni), menit să realizeze interacţiunile dintre individ
şi lume, făcând posibilă astfel existenţa individului.
Simultan sunt întreţinute relaţii informaţionale atât cu lumea obiectivă cât şi cu
propriul organism.
Conştiinţa se situează la extremitatea superioară a Sistemului Psihic Uman şi are o
organizare logico-raţională. Ea ocupă în activitatea psiho-comportamentală, o poziţie

importantă, îndeplinind rolul conducător. Se orientează predominant asupra realităţii
obiective.
La polul opus, în zonele de profunzime a Sistemului Psihic Uman, se situează
inconştientul care se concretizează asupra fiinţei proprii, folosindu-se de instincte,
trebuinţe, stări afective, vise, pentru a o examina. Inconştientul nu este organizat
precum conştiinţa, ce are legi proprii de organizare, ce sunt dictate de trebuinţe, emoţii
şi sentimente.
Între cele două nivele se situează o altă zonă: subconştientul (sau preconştientul).
Acesta are o organizare apropiată de cea a conştiinţei cu care se află în raporturi
apropiate şi pe care o deserveşte permanent prin activarea şi actualizarea informaţiilor,
operaţiilor şi deprinderile necesare.
Toată viaţa psihică presupune infracţiuni şi acomodări între conştiinţă şi inconştient.
Aceste structuri psihice umane ,bineînţeles indisolubil legate de organismul
individului şi totodată relaţiile sociale în care omul este prins ca şi mijloacele culturale
de care dispune, sunt integrate în sistemul personalitate.

1.3 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie
În dicţionarul limbii române nu este specificată o definiţie pentru noţiunea criminal în
serie, aceasta nefigurând încă. Totuşi, ne putem face o imagine de ansamblu, găsind
semnificaţiile cuvintelor crimă, criminal, (în) serie. Astfel, cuvântul crimă semnifică
denumirea generică dată unor infracţiuni care prezintă un grad ridicat de pericol social
şi pe care legea le sancţionează cu pedepsele cele mai mari – omor, asasinat, cuvântul
criminal semnifică acea persoană care a săvârşit o crimă, iar pentru cuvântul serie este
prevăzută următoarea explicaţie – înşirarea de succesiuni de fiinţe, lucruri sau fapte de
acelaşi fel sau asemănătoare –în serie înseamnă un număr mare de fapte după acelaşi
model.
Criminalul în serie nu trebuie confundat cu criminalul ce ucide în masă.
Din cazurile de crime în serie se pot desprinde următoarele trăsături caracteristice
fenomenului despre care vorbim în ansamblul său:
1. Victimele sunt mai mult de trei, ucise prin folosirea aceloraşi metode şi mijloace sau
cu trăsături comune.
2. Crimele sunt comise separat cu o perioadă de pauză între ele. Un criminal în serie ar
putea să aştepte chiar şi o perioadă de ordinul anilor până să ucidă din nou şi nu va
înceta şirul crimelor sale decât dacă este descoperit şi prins. De regulă este păstrată o
anumită frecvenţă a crimelor.
3. În mod normal criminalul în serie ucide câte o persoană la fiecare incident. Celelalte
situaţii constituie rare excepţii, de regulă accidentale.
4. În majoritatea cazurilor, între victime şi criminal nu există o relaţie anterioară. Abia
de puţin timp au apărut aceste schimbări în acest sens, dar, deocamdată, sunt cazuri
izolate.
5. Criminalii în serie, cu foarte puţine excepţii nu au complici în comiterea crimelor ci
acţionează singuri.
6. Criminalii în serie nu ucid pentru bani sau alte beneficii ori avantaje decurgând din
actele lor criminale. Ei sunt pur şi simplu motivaţi să ucidă (motivaţie intrinsecă),
resimţind dorinţa de a ucide ca pe o nevoie. În general, ei sunt stimulaţi în această
dorinţă a lor de fanteziile pe care şi le clădesc uneori de timpuriu, nevoia de control,
putere, dominare fiind forţa imensă ce îi conduce către crimă.
7. Motivele crimelor nu sunt evidente ci interne. Tocmai acest fapt reprezintă misterul
ce trebuie rezolvat pentru a identifica şi prinde criminalul.
În ceea ce priveşte personalitatea criminalilor în serie, putem pleca de la analiza
modului lor de reacţie în situaţii conflictuale, integrând totodată trăsăturile lor ca
indivizi.
Situaţia conflictuală este factorul declanşator, elementul stimul, evenimentul care are
loc imediat înainte ca respectivul criminal să ucidă şi care conduce la atentatul asupra
vieţii persoanei vizate. Până în acest moment trăirile frustrante au urmat un proces de
acumulare şi s-au mulat într-un mod nefericit pe o structură de personalitate agresivă,
labilă, lipsită de afectivitate.
Ceea ce trăia făptuitorul unei crime violente în timp ce comitea acea crimă este un
aspect deosebit de important deoarece ne arată exact ceea ce l-a făcut să ucidă.
A avut familia sa un ciclu de evenimente de acelaşi gen?
A retrăit criminalul sentimente pe care le-a avut cu ani în urmă, copil fiind?
S-a simţit el în copilărie neajutorat şi neputincios în legătură cu situaţii de acelaşi gen?
A hotărât subconştient că nu se va mai simţi aşa de neputincios niciodată?
Va repeta el actul criminal vizând victime ce prezintă caracteristici similare primei
victime?
Făptuitorul ar putea chiar să nu realizeze că reacţionează de fapt la evenimente care i-
au fost cândva familiare, ci doar că este foarte furios datorită situaţiei de moment –
conflictuală.
Din punct de vedere psihologic, conflictul poate avea două semnificaţii:
a. una pozitivă – caracter constructiv, echilibrat;
b. una negativă – caracter distructiv, violent;

Astfel, dacă individul rezolvă echilibrul care a apărut intre fiinţa sa şi lume, viaţa îşi
urmează cursul normal al onestităţii şi sănătăţii, asigurându-se conservarea şi
dezvoltarea individului în acord cu normele sociale; dacă însă această rezolvare nu
reuşeşte, atunci apare boala.
În crimă rezolvarea reuşeşte, dar contrazice normele sociale ce asigură convieţuirea
paşnică intre oameni. Ca atare, rezolvarea este greşită pentru că este antisocială. În
final, prin acţiunea justă a societăţii împotriva celui care a comis crima, ea periclitează
din nou atât conservarea, cât şi dezvoltarea fiinţei.
Constatăm că este o incapacitate de a surprinde aceste aspecte si de a le însuşi, a le
interioriza deci, în definitiv este vorba despre inadaptabilitate socială.
Conflictul poate avea origine interioară sau exterioară fiinţei. Origine endogenă sau
exogenă a situaţiei conflictuale trebuie determinată tocmai în scopul aprofundării
cauzelor şi condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei, care se
traduce – după cum am văzut – prin conduită derivată – în genere, criminalul – în
special.
Individul, determinat de temperament, voinţă, caracter, pulsiuni şi nivel de conştiinţă,
îşi manifestă astfel ostilitatea faţă de societate. Sinteza acestor trăsături o constituie
motivaţia.
Din acest punct de vedere, considerând motivaţia drept criteriu, putem deosebi
criminalii în serie vizionari, misionari, hedonişti, sadici, sexuali sau doritori de putere.
Iată o scurtă prezentare a fiecăruia dintre aceste tipuri:
1. criminalul în serie vizionar – acest tip de criminal este considerat nebun. El suferă de
regulă de schizofrenie. Deseori aude voci care îi spun să comită crimele şi el acţionează
ca răspuns la aceste voci, după instrucţiunile ce îi sunt date.
2. criminalul în serie misionar – la suprafaţă nu pare a prezenta vreo anormalitate din
punct de vedere mintal, dar în interior, acest tip de criminal în serie resimte puternic
nevoia de a curăţa lumea de elementele pe care le consideră nedorite, imorale şi care nu
ar merita să trăiască. El consideră acest fapt ca fiind de datoria lui şi trece la realizarea

responsabilităţii ucigând indivizi care au în comun anumite elemente, trăsături (de
exemplu – prostituate, persoane corupte sau persoanele care comit adulter).
3. criminalul în serie hedonist – acest tip de criminal ucide în simplul fapt că acest
lucru îi face plăcere. De exemplu, îl atrage să observe expresia feţelor oamenilor atunci
când el le curmă viaţa.
4. criminalul în serie sadic – ucide tot din plăcere, dar şi obţine marea satisfacţie dorită
într-un mod foarte crud, urmărind sa-şi facă victimele să sufere cât mai mult cu putinţă.
5. criminalul în serie sexual – ucide pentru a obţine plăcere de natură sexuală. De
exemplu, îşi violează victimele şi apoi le omoară în încercarea sa de a împiedica
autoritatea să-l prindă. De multe ori acest tip este şi sadic în acelaşi timp. Cu cât îşi
torturează mai mult victimele cu atât plăcerea lui este mai mare şi cu atât este mai
dependent de aceasta, deci crimele lui sunt din ce în ce mai dure. Acest criminal are o
interfaţă bună cu realitatea şi poate avea relaţii cu alţi indivizi. Majoritatea criminalilor
în serie sunt de acest tip.
6. criminalul ce caută puterea – ucide din dorinţa de a avea controlul asupra vieţii şi
morţii celorlalţi indivizi.
Fiecare din cele şase tipuri clasificate după criteriul motivaţiei mai pot fi împărţite
după alte două criterii:
- criteriul mobilităţii
- criteriul organizării
Astfel, după criteriul mobilităţii, există:
a. criminalul în serie care-şi ucide victimele într-un areal aflat în jurul său, în
apropierea locului unde locuieşte, ori unde îşi desfăşoară activitatea. Alte trăsături:
-îşi urmăreşte victimele înăuntrul aceleiaşi zone
-plasează cadavrele în zona respectivă
-locurile unde sunt dispuse cadavrele sunt ascunse pentru a nu fi descoperite
-să poată ca ucigaşul să revină la locul crimei sau acolo unde este îngropat cadavrul, la
puţin timp după săvârşirea crimei

-rareori călătoreşte şi în aceste cazuri o face în interes de serviciu sau afaceri, sau în
concediu ori pentru vizite la rude apropiate
b. criminalul în serie care nu îşi ucide victimele într-o singură zonă. Alte trăsături:
-foarte rar rămâne într-un loc mai mult de câteva săptămâni
-victimele sunt împrăştiate într-o zonă foarte întinsă
-dispunerea cadavrelor se face în grabă, cu comoditate, locurile fiind destul de
accesibile. Criminalul în serie de acest tip nu este deci foarte atent la acest aspect, şi
acţionează la întâmplare
-foarte rar se întoarce în regiunea crimei
-călătoreşte atât pentru plăcere cât şi pentru a induce în eroare anchetatorii, cât şi
pentru a comite noi crime.
După criteriul organizării, criminalii în serie pot fi organizaţi sau lipsiţi de
organizare.
Cei mai mulţi criminali în serie dau dovadă de organizare. Ei reprezintă cam 75% din
numărul total al criminalilor în serie şi numărul victimelor acestora este în general mai
mare, aceasta şi datorită faptului că ei posedă o inteligenţă peste medie.
Ei plănuiesc în detaliu crima şi chiar exagerează pentru a o comite mai repede; în
acest fel se şi perfecţionează pentru crimele viitoare. Folosesc de regulă un set de
instrumente care să-i ajute (frânghii, cătuşe, cloroform). În marea majoritate a cazurilor
discută cu viitoarea victimă, o conduc şi apoi o capturează total, desfăşurându-se după
un plan bine definit. Tortura are loc de regulă înainte de săvârşirea crimei.
În ceea ce priveşte violul, acesta, bineînţeles, poate fi desăvârşit numai atâta timp cât
victima se află încă în viaţă. Săvârşirea crimei se face cu atenţie astfel încât la locul
crimei să nu rămână urme. Dacă în final au rămas urme, acestea sunt îndepărtate, cu
mare grijă. De asemenea, criminalul în serie organizat poate muta cadavrul sau îl poate
ascunde în încercarea sa de a scăpa sau măcar de a întârzia descoperirea lui. Uneori
poate lua anumite articole – îmbrăcăminte sau bijuterii – sau chiar mici părţi din corpul
victimei, drept trofeu.

Criminalii în serie lipsiţi de organizare în crimele lor nu plănuiesc, ci doar au simplul
obicei de a ucide. Crimele au loc spontan ca urmare a impulsului criminal. În
consecinţă, criminalul de acest tip nu-şi ia asupra sa instrumente care i-ar putea uşura
săvârşirea crimei si nu ia contact cu victima înainte de săvârşirea faptei amintite. Nu
există viol dar poate există satisfacerea instinctelor sexuale ale criminalului după actul
crimei, urmată – eventual – de acţiuni ce afectează integritatea cadavrului – mutilări,
canibalism.
Deşi săvârşirea crimei de o violenţă extrem de rar întâlnită, criminalul în serie de acest
tip nu manifestă interes pentru ascunderea urmelor lăsate, nici măcar nu mişcă trupul
victimei pentru a-l ascunde, nepăsându-i dacă acesta este descoperit.
De asemenea făptuitorii iau de multe ori anumite „suveniruri” de la victimă.
PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL

CRIMINALULUI ORGANIZAT ŞI AL CELUI NEORGANIZAT
ORGANIZAT NEORGANIZAT
Scor ridicat al inteligenţei Scor scăzut al inteligenţei
Competenţă socială Inadecvat social
Calificare profesională Necalificat
Competenţă sexuală Incompetent sexual
Statut social ridicat Statut social scăzut
Loc de muncă stabil (tatăl) Fără loc de muncă (tatăl)
Educaţie inconsecventă în copilărie Educaţie dură în copilărie
Tip controlat în timpul comiterii faptei Tip anxios în timpul comiterii faptei
Consum de alcool Consum minim de alcool
Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim
Trăieşte cu un partener Trăieşte singur
Mobilitate mare (maşină bună) Trăieşte sau lucrează în apropierea
locului crimei
Urmăreşte crima (în presă) Interes minim faţă de eveniment
Îşi poate schimba locul de muncă/oraşul Schimbare semnificativă de
comportament (abuz de droguri/alcool,
religiozitate)
DIFERENŢE ÎNTRE CRIMINALUL ORGANIZAT ŞI CEL NEORGANIZAT
(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -

agresor)
ORGANIZAT NEORGANIZAT
Plănuieşte atacul Atac spontan
Victima/locul este cunoscut Victima/locul este necunoscut
Personalizează victima Depersonalizează victima
Controlează conversaţia Conversaţie minimă
Locul crimei reflectă pierderea Locul crimei este neîngrijit, întâmplător
controlului
Caută victime docile Victima este aleasă brusc, cu violenţă
Constrânge victima Constrângere minimă
Viol agresiv înainte de moartea victimei Actul sexual după moartea victimei
Cadavrul este ascuns Cadavrul este lăsat la vedere
Stres situaţional (agitaţie) Stres situaţional minim
Armă/urme absente Armă/urme prezente
Transportă cadavrul Cadavrul rămâne la locul crimei
De foarte multe ori, criminalii în serie de orice tip ar fi ei, par a fi simple persoane,
nişte oameni obişnuiţi. De regulă, sunt ultimele persoane despre care vecinii sau
prietenii lor ar putea bănui ceva. Chiar şi cei care sunt diferiţi de majoritatea oamenilor
(în sensul că nu sunt nişte firi prea comunicative) sunt capabili sa pară îndeajuns de
obişnuiţi astfel încât să nu fie bănuiţi chiar de la început că ar fi criminali in serie, de
multe ori au un loc de muncă unde sunt consideraţi respectabili, iar uneori au soţ sau
soţie si copii.

Capitolul 2.
Psihicul uman – normalitate şi anormalitate
2.1 Stările mentale de anormalitate

Distincţia dintre starea de sănătate si cea de boală mentală reprezintă un subiect mult
discutat, abordat de psihiatrie, psihopatologie şi psihologie judiciară. Într-o accepţie
extrem de generoasă, personalitatea psihopatică este înglobată în patologie.
Se consideră ca toate personalităţile care intr-o măsură sau alta se particularizează, se
disting de normele medii (etico sociale), sunt doar personalităţi defecte. Acesta este un
concept foarte larg care include şi personalitate psihopatică.
Psihopaţii sunt doar nişte defecţi, nişte disfuncţionali hyper - sau hypo - către direcţii
precodificate pulsional genetic, manifestându-se ca atare. Germinând în cotidian ,
psihopatul sexual mişună printre noi şi alunecă din când în când pe terenul criminalităţii
în calitate de autor al infracţiunilor de omor cu mobil sexual, fiind, nu o dată, criminal
in serie.
Psihicul uman se manifestă pe o scală extrem de largă a obiectivării comportamentale
care permite o desfăşurare deosebit de bogată şi de individualizată de stări ce se pot
încadra în limitele plasticităţii normale, chiar dacă ajung la o intensitate cu totul
deosebită (conturând crima).
Indiferent de abordare – axiologică, psihopatologică, sociologică – personalităţile
anormale se vor defini prin abaterea cantitativă şi calitativă de la media grupului social,
în sensul defecţiuni manifeste, a disfuncţionalităţii ca atare.
Este imposibil de dat o definiţie exactă a personalităţii psihopatice. Prin personalitate
psihopatică înţelegem, în genere, personalităţi discordante, caracterizate prin
particularităţi cantitative ale instinctului, temperamentului şi caracterului, a căror
activitate intenţională şi unitară este influenţată de anomalii în aprecierea propriei
persoane şi a semenilor. Acest fapt determină înlocuirea valorilor reale cu false valori şi
a scopurilor autentice vitale cu pseudoscopuri.

Personalităţile psihopatice sunt personalităţi anormale care suferă datorită
anormalităţii structurale sau care prin anormalitatea lor fac societatea să sufere.
Între aprecierile relative şi şovăitoare ale societăţii în ceea ce priveşte aşa – zisul
nebun şi aşa – zisul criminal, psihopaţii se situează într-o zonă de tranziţie, integrându-
se în una din cele două categorii menţionate mai mult sau mai puţin accidental.
„Denumim prin personalităţi psihopatice, indivizii cu un anumit nivel intelectual
(niciodată situat la limita inferioară a normalului) care, de-a lungul întregilor vieţi sau
de la vârsta tânără, au tulburări manifeste de comportament de tip antisocial sau a-
social, cu caracter recurent sau mai des episodic, care se dovedesc a fi puţin influenţaţi
de metode sociale penale şi medicale şi pentru care nu posedă mijloace de natură
preventivă şi curativă.” – afirmaţia lui D. K. Henderson redă o latură a dezechilibrului
psihic caracteristic criminalilor în serie.
Psihopatiile reprezintă un grup polimorf de dezvoltări patologice ale personalităţii
caracterizate clinic prin insuficienta capacitate episodică sau permanentă de integrare
armonică şi suplă în condiţiile obişnuite ale mediului familial, profesional sau în genere
social – definite astfel de V. Petrescu.
Psihopatiile sunt modele rigide, necorespunzătoare, în legătură cu percepţia şi
aprecierea lumii exterioare şi a sinelui suficient de grave, pentru a determina tulburări
severe, fie pe planul adaptării socio-profesionale fie pe cel al suferinţelor subiective. În
prezent, se preferă folosirea termenului de personalitate structurată dizarmonic în locul
celui de psihopatie, pentru a evita confuziile determinate de proliferarea definiţiilor
acestuia din urmă, dar şi pentru că noul termen reflectă de fapt, o realitate clinică.
Cercetările psihologice au evidenţiat că şi emoţiile au un rol determinant în
declanşarea unor tulburări mintale, acestea fiind numite „manie fără delir” (Pinel),
„monomanie afectivă” (Esquirol), „moral insanity” (Pritchar), în ultima denumire
conceptul de moral deschide o nouă perspectivă în evaluarea bolii mintale, implicând
abordarea globală a psihicului, deci a sentimentelor, voinţei şi afectivităţii.

Koch este cel care a pus bazele conceptului de psihopatie, opus celui de
degenerescenţă (Morel), după opinia lui existând o limită între moral şi patologic limita
în care se încadrează indivizii cu un sistem nervos fragil, psihopatia nefiind, deci, o
variantă a normalului. K. Schneider considera că orice persoană care se defineşte printr-
o trăsătură cu caracter aparte, trebuie considerată anormală.
În funcţie de gravitatea anormalităţii şi de situaţiile în care se află, psihopatul ajunge
aproape întotdeauna la conflict.
Nu ştim dacă putem vorbi de o zestre biologică predeterminată, ci doar de o
premorbiditate: adică anumite structuri ergice care se transmit ereditar şi care ar putea
oarecum explica apariţia unei personalităţi defecte în anumite familii cu antecedente
psihopatice. O personalitate psihopatică se va manifesta diferit prin comportamente
normale sau aberante în funcţie de condiţiile concrete ale desfăşurării sale, intrând în
discuţie o serie de factori cum ar fi: starea de sănătate domatică a individului, familia,
raportarea la muncă, la colectivitatea socială, în general.
Astăzi, în psihiatria din ţara noastră, în căutarea unui consens conceptual, cu
specialiştii de prin alte părţi ale lumii, ce priveşte clasificarea bolilor mentale, domeniul
supus mereu căutărilor şi departe de a fi ajuns la păreri unanime şi definitive, se
foloseşte împărţirea bolilor mentale în următoarele categorii şi sub categorii:
I.Bolile psihice simptomice cu substrat organic care după origine pot fi:
a. infecţioase
b. toxice
c. endocrinometabolice
d. post-traumatice
e. neurologice
II. Tulburări psihice ale vârstei înaintate
III. Retardările mentale
IV. Psihopatiile – prezentate anterior
V. Psihogeniile

a. reacţii psihotice şi nepsihotice
b. nevrozele
VI. Psihozele
Din această clasificare termenii psihoze şi nevroze reţin atenţia specialiştilor, deoarece
redau o problemă actuală: aceea de a preciza cu exactitate diferenţele dintre cele două
boli psihice.

2.2 Nevrozele şi psihozele. Noţiune şi categorii
S-a scris mult cu privire la acest subiect şi aproape întotdeauna cele două categorii de
boli mintale au fost abordate, nu separat, ci împreună, pentru a se încerca găsirea unui
răspuns la întrebările apăsătoare. Pentru specialiştii din domeniu, acea de a preciza
graniţele dintre ele. Mult timp a fost suficientă o abordare strict descriptivă a acestor
tulburări al căror mecanism este încă ignorat, aceste abordări descriptive nu ţineau cont
de relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător şi, în particular, de relaţiile cu
terapeutul, ca şi cum simptomele ar fi fost independente de orice influenţe de afară.
Simptomele sunt analizate în funcţie de mediul în care apar, iar noţiunea de mediu
trebuie interpretată în sensul cel mai larg, cuprinzând universul de fantasme ale
individului, relaţiile sale cu oamenii şi obiectele, cultura, experienţa sa personală,
familială şi de grup. Dacă nu, simptomele nu pot exista în afara unui substrat biologic
ce–i confereau statut de universalitate, el va purta şi amprenta subiectului, deoarece
acesta este un caz unic şi ireductibil în experienţa sa personală, familială şi
socioculturală.
Diferite metode explicative, datând din secolul XIX au influenţat clasificarea
termenilor prin faptul că unul dintre aceştia este corelat cu anumite teorii. Acelaşi
termen este utilizat uneori de la o teorie la alta, adăugându-i-se semnificaţii noi.
Astfel conţinutul semantic al cuvintelor nevroza şi psihoza trebuie să se raporteze la
un model explicativ care să le susţină. Departajarea domeniilor nevrozelor şi psihozelor
a evoluat în strânsa legătură cu istoria ideilor.
În prima parte a secolului XIX, nevrozele erau considerate boli ale sistemului nervos,
cu un sediu precis delimitat, fără să funcţioneze ca leziuni ale organului respectiv. Ele
au devenit, sub influenţa psihanalizei afecţiuni psihogene, fără un substrat organic
evident, cu mari şanse de vindecare, subiectul putând să rămână în familie şi în
societate, fără să prezinte nici un pericol.
Termenul de psihoză desemnează în secolul XIX, mai ales în literatura psihiatrică
germană, boală mentală în general. Mai pe urmă acesta a fost rezervat pentru a se
diferenţia de nevroze, bolilor mintale grave, acelea care conduceau în prima parte a
secolului XIX la spitalizarea bolnavului cu tulburări, ducând la grave disfuncţiuni
sociale.
Conform D. S. M. – III diferenţa dintre nevroză şi psihoză este relevată de
următoarele:
1. În cazul psihozelor, se produce o ruptură de realitatea exterioară, nerecunoscută ca
atare, care poate fi chiar respinsă parţial sau în întregime şi înlocuită cu o realitate
specifică subiectului, cunoscută numai de acesta şi imposibil de comunicat altcuiva.
Realitatea, aşa cum este percepută de subiect, este întotdeauna interpretată de acesta în
funcţie de experienţele anterioare şi de starea emoţională de moment, dar aceste variaţii
se menţin, totuşi, într-o structură coerentă, accesibilă majorităţii şi care poate fi
împărtăşită celorlalţi. Aceste interpretări nu sunt izolate de altele. Un psihotic are o
viziune sau o interpretare a realităţii ce seamănă cu o renunţare la toate variantele
posibile ale acestuia, ceea ce îi situează în afara tuturor experienţelor care ar putea fi
comunicate. Un nevrozat trăieşte într-o realitate proprie, împărtăşeşte totuşi experienţe
comune cu realitatea celorlalti. El poate încerca o suferinţă, pe care o poate comunica,
nu va apărea niciodată, celorlalţi complet străină şi de neînţeles. Aceştia îşi pot aminti
că au încercat-o şi ei, dar cu o intensitate mai mică şi cu o durată mai scurtă.
2. O consecinţă parţială a situaţiei prezentate mai sus. Este diminuarea sau pierderea
capacităţii de a comunica. Cu timpul, psihoticul devine incapabil să comunice, aceasta
realizându-se doar cu el însuşi, ca într-un fel de circuit închis. Totuşi, el comunică
furnizând informaţii de care ceilalţi nu se pot folosi. Aceste aspecte se întâlnesc şi în
cazul nevrozelor. Comunicarea este îngreunată de anumite inhibaţii. Acesta însă nu este
niciodată complet întreruptă sau, chiar dacă este, poate fi explicată. Unele îmbunătăţiri
ale relaţiei, permit în general recăpătarea capacităţii de a comunica, mai ales în cazul
unei nevroze. Acest gen de ameliorări sunt de cele mai multe ori ineficiente. Când, în
cazul nevrozelor, capacitatea de a comunica este deteriorată, aceasta are mai mult un

aspect calitativ decât cantitativ, iar informaţiile pe care le furnizează nevrotic pot fi
utilizate.
3. O capacitate proprie psihozelor ar fi stranietatea tulburărilor. Această stranietate,
care vine oarecum şi din imposibilitatea de a comunica, dă naştere unor
disfuncţionalităţi în raporturile cu psihoticul. Aceasta disfuncţionalitate, percepută sub
forma unei angoase, este caracteristică pentru relaţia cu un psihotic, mai ales dacă
suntem obişnuiţi cu asemenea relaţii. Această disfuncţionalitate seamănă cu sentimentul
pe care îl încerci într-o situaţie în care totul îţi este străin (şi locurile şi oamenii), ba
chiar mai accentuat decât acestea. Este o stare imposibil de definit, cauza care o
produce rămânând indescifrabilă, este o stranietate care ne linişteşte şi care este greu să
devii conştient. Relaţia cu un nevrozat poate şi ea să declanşeze momente de angoasă,
dar acestea pot fi raportate la cauze ştiute, care nu se înscriu în sfera misterului cum ar
fi o agresiune spre exemplu.
4. Una din diferenţele care pot fi cu uşurinţă sesizate între nevroză şi psihoză ţine de
prezenţa sau absenţa caracterului morbid al tulburării. De regulă, un nevrozat îşi
cunoaşte problemele, este capabil să le conştientizeze şi să ceară îngrijiri. Dimpotrivă,
un psihotic îşi ignoră experienţele pe care le trăieşte ca şi cum ar face parte din firea sa
sau din realitatea exterioară şi nu va considera că are nevoie de îngrijiri .
Este adevărat că există şi abateri de la acest model maladiv. Anumite manifestări
psihotice, halucinaţiile de exemplu, pot fi uneori percepute ca patologice de către
subiecte. Această situaţie poate fi întâlnită mai ales în două împrejurări: în faza de debut
al unei psihoze sau în timpul unei recidivări, a unui episod evolutiv, dar şi atunci când
sursa tulburării ţine de o boală organică cum ar fi o tumoare. Anumite manifestări
nevrotice, cum ar fi abţinerea voluntară de la mâncare, pot fi conştientizate ca atare, dar,
din nefericire, nu va fi acceptată şi consecinţa acestui fapt, adică pierderea în greutate.
În acest caz, în care caracterul morbid al tulburării nu este conştientizat şi nu se cer
îngrijiri, este evidentă totuşi apariţia unui comportament marginal nou sau, mai degrabă
neobişnuit, ceea ce, de regulă, psihoticul nu recunoaşte considerându-se perfect sănătos

5. Criteriul gravităţii este, de asemenea, propus de a distinge nevrozele de psihoze.
Tulburările produse de nevroze sunt, în general, uşoare sau de o gravitate medie. Ele nu
prezintă implicaţii serioase şi nu rup legăturile familiale, profesionale şi sociale.
Spitalizările sunt, de regulă, eficiente, întrerupând evoluţia bolii sau facând-o
suportabilă.
Dimpotrivă, tulburările produse de psihoze sunt, întotdeauna foarte grave. Acestea au
implicaţii serioase asupra subiectului, întrerupându–i legăturile profesionale, sociale şi
pe cele cu familie. Spitalizările sunt prin urmare, obligatorii şi câteodată de lungă
durată, cauzele tulburărilor proprii psihozelor, generate de carenţele afective, fiind traiul
într-o lume lipsită de viaţa sentimentală, de responsabilitate familială şi socială. Punctul
de vedere potrivit căruia, în privinţa gravităţii, între psihoză şi nevroză ar exista o
adevărată prăpastie, nu este totuşi unanim. Clasificările psihiatrice clasice, cu bolile lor
ireductibile unele la altele, sunt de mult depăşite sau cel puţin puternic contestate.
Acestea nu rezistă multitudinii de observaţii, din ce în ce mai exacte a faptelor. Există în
cazul aceluiaşi subiect asociere între tulburările nevrotice şi tulburările psihotice.
Anumite cazuri, cum ar fi isteria, par să evolueze în unele cazuri spre o tulburare
psihotică, astfel încât unii cercetători vorbesc despre psihoze isterice. Anumite psihoze,
cum ar fi schizofrenia, pot câteodată să se amelioreze, lăsând loc pentru apariţia unor
tulburări din seria nevrozelor, în special tulburări obsesionale. Aceste aspecte i-au
determinat pe unii cercetători să vorbească despre o stare „limită” („border line”) ce
pare mai mult să complice decât să simplifice definiţii care i se dau. Totuşi, pe acest
tărâm al nisipurilor mişcătoare, în prezent, pentru alte şi alte clasificări şi dezbateri, se
pleacă de la următoarele două tablouri:
I. Stări nevrotice:
A. tulburări anxioase, de panică şi fobice;
a) anxietatea
b) atacurile de panică
c) agarofobia

d) fobiile speciale
e) fobiile simple
f) fobiile de tranziţie spre alte tulburări psihice
g) tulburări de personalitate asociate
B. tulburări obsesiv compulsive
C. tulburările isterice
D. tulburările somatoforme, altele în afară de conversiuni
E. tulburările greu de încadrat
II. Stările psihotice:
A. schizofreniile
B. paranoia
C. delirurile care nu se integreaza în nici una din aceste grupe
D. tulburări afective grave sau tulburările monopolare şi dipolare (sau psihoza maniaco-
depresivă).

2.3. Practica judiciară şi psihopatologia unor procese şi funcţii psihice
Adaptarea constituie un fenomen universal în natură şi societate, condiţionând
supravieţuirea fiinţelor vii. Sub aspect psiho-social, adaptarea constă în reflectarea
corectă şi comportarea adecvată cerinţelor mediului social, fiind mijlocită de procesele
şi funcţiunile psihice. Astfel, percepţia. permite orientarea imediată în mediul
înconjurător, gândirea permite anticiparea unui efect posibil pornind de la anumite
cauze şi condiţii sau explicaţia unui fenomen, identificându-i cauza, limbajul face
posibilă comunicarea interumană, memoria stochează informaţia utilă adaptării,
imaginaţia oferă o rezolvare nouă sau mai eficientă a unor situaţii, afectivitatea situează
individul pe o anumită poziţie faţă de evenimentele ambianţei, voinţa îl susţine în
atingerea scopurilor propuse, aptitudinile îi asigură reuşita şi eficienţa activităţilor
desfăşurate, caracterul îi pune de acord conduita cu cerinţele şi normele culturale ale
colectivităţii etc.
Psihicul apare deci ca principal instrument al adaptării omului la mediu. Dacă
însă unele sau toate structurile sale componente vor suferi modificări cantitative sau/şi
calitative, capacităţile de adaptare psiho-socială ale individului se vor îngusta, reduce
sau chiar anula. Fără a fi unica, prima condiţie în procesul anevoios şi continuu al
adaptării şi integrării sociale a omului o reprezintă starea de sănătate mintală, respectiv
gradul de dezvoltare şi integritatea funcţională a mecanismelor interne ale psihicului.
Nu orice eşec adaptativ are drept cauză afectarea sănătăţii mintale, după cum nu
totdeauna patologia mintală apare ca evidentă în răspunsul individului la solicitările
ambianţei.
Domeniul patologiei mintale, azi obiect de studiu al unor discipline ca
psihopatologia şi psihiatria, a captat dintotdeauna atenţia şi interesul publicului larg,
al învăţaţilor vremii şi mai.târziu, al oamenilor de ştiinţă, ridicând în faţa acestora
numeroase întrebări de ordin teoretic, şi practic, ca spre exemplu: ce este boala
mintală şi care îi sunt cauzele? ce rol joacă diverşii factori de mediu în apariţia sa?
este ea vindecabilă şi cum anume? ce trebuie făcut cu bolnavii psihici? sunt aceştia

dotaţi cu forţe supranaturale? există vreo legătură între geniu (inteligenţa
excepţională) şi boala mintală? dar între aceştia şi crimă? sunt bolnavii mintali
responsabili pentru actele lor?
Afectând în grade diferite adaptarea individului la mediu, tulburarea mintală
poate, în anumite circumstanţe, să-1 aducă pe individ în conflict cu legea, cu
semenii şi autorităţile, bolnavi mintali, ca şi infractori sănătoşi de altfel, putând
comite acte antisociale îndreptate deopotrivă asupra persoanei, asupra proprietăţii, a
statului sau a moravurilor sociale.
Rezultă din cele menţionate că adaptarea individului uman la mediu depinde în
ultimă instanţă, de relaţiile informaţiouale om-mediu. În consecinţă, orice inadaptare
va trebui studiată şi din perspectivă informaţională, deoarece ,,numai descoperirea
relaţiilor informaţionale ne poate ajuta să înţelegem mai bine mijloacele prin care
organismul reuşeşte să trăiască să se dezvolte într-un mediu care, fără a exclude, nu
impune cu necesitate acest lucru.
a) Tulburările de percepţie
Fără îndoială, rezultat al unei sinteze psihosenzorial-funcţionale, percepţia ia naştere

prin participarea văzului, auzului, pipăitului şi a celorlalte simţuri, permiţând
individului orientarea imediată în mediul ambiant.
Tulburările percepţiei, cele mai frecvent întâlnite în practica psihopatologica sunt:
 hiperestezia – situaţie în care individul percepe şi este vizibil deranjat de stimulii
cotidieni, stimuli obişnuiţi pe care altădată nu-i percepea sau nu-l deranjau (translaţia
liftului, scurgerea robinetului, trântitul uşilor, zgomotul de paşi, etc.) Aceste acuze
reflectă o stare de iritabilitate crescută a scoarţei cerebrale, frecvent întâlnită în nevroze
şi în debutul unor boli psihice;
 hipoestezia – reprezintă de obicei, situaţia inversă, când individul acordă atenţie şi
reacţionează numai la stimuli de intensitate crescută. Se întâlneşte consecutiv
epuizării neuro-energetice a organismului (ex. convalescenţa) sau în stările de
obnubilare generate de chimioterapie sau beţie alcoolică.
Din categoria tulburărilor predominant calitative fac parte:
 iluziile; mai frecvent întâlnite la bolnavii mintali sunt iluziile de „deja connu",
„deja vu" – adică impresia individului că o persoană pe care atunci o vede de fapt
pentru prima dată, îi este cunoscută, în consecinţă confundându-o cu o persoană
întâlnită anterior şi comportându-se ca atare: discută amical sau injurios, suspicios,
rezervat etc. Se întâlneşte şi fenomenul invers: ,,jamais vii", ,,jamais connu".
Nici un om sănătos mintal nu poate fi scutit uneori de împrejurarea de a confunda pe
cineva, dar confuzia durează câteva momente, existând sentimentul de îndoială şi
reflexia autocritică. La individul bolnav, confuzia persistă si alimentează ideaţia
patologică (ideile delirante) în absenţa reflexiei autocritice.
-halucinaţiile se înscriu în sfera percepţiilor fără obiect, fiind caracterizate prin:
proiecţia spaţială a stimulului uneori în câmpul perceptiv, (aude sau vede obiecte în
imediata sa apropiere) alteori în afara sa (ex. se aude strigat sau vorbindu-i-se într-un
alt oraş); atitudinea necritică a individului faţă de tulburare, bolnavul fiind convins de
existenţa stimulului şi acţionând în consecinţă: asistă pasiv, ascultă atent, pune vată
în urechi, perna pe cap, vociferează, răspunde, se agită, loveşte, se apără, fuge
îngrozit etc.
Halucinaţiile auditive (verbale în mod obişnuit) sunt cele mai frecvente, apar
continuu sau intermitent, uneori au un conţinut favorabil, măgulitor, alteori din contră,
unul injurios, negativ, sau imperativ, poruncind individului să execute o anumită
acţiune.
În ceea ce priveşte bolnavii cu halucinaţii, aceştia pot fi văzuţi deseori pe stradă sau
în locuri publice vorbind singuri, vociferând, ameninţând etc., funcţie de conţinutul
agreabil sau nu al vocilor pe care le percepe.
Din punct de vedere al diagnosticului, prezenţa halucinaţiilor desemnează totdeauna
o tulburare mintală majoră (psihoză, demenţă, etc.) niciodată o stare nevrotică sau o
psihopatie. Astfel de indivizi necesită spitalizare şi tratament urgent.
b) Tulburările de memorie
Memoria stochează informaţia care s-a dovedit utilă adaptării individului,
conferând astfel continuitate şi logică vieţii de relaţie a acestuia. Cele mai frecvente
tulburări ale memoriei sunt:
— hipermnezia care constă în creşterea capacităţii de evocare (reproducere) a
unor fapte, evenimente, situaţii demult fixate şi care păreau uitate, în mod obişnuit,
se întâlneşte după ingestia substanţelor psiho-stimulante, iar în patologia mintală este
întâlnită frecvent în stările maniacale atunci când bolnavul cântă sau recită poezii
demult fixate şi uneori în paranoia (hipermnezia tematică, selectivă} când individul
reconstituie uşor evenimente, date şi situaţii menite să-i argumenteze şi să-i justifice
ideile sale de persecuţie: o vorbă, un gest, o glumă sau un zâmbet al colegilor, o
discuţie, o replică, o altercaţie etc.;
— hipomnezia care constă dimpotrivă, în scăderea capacităţii de fixare şi
evocare (reproducere) a unor fapte, situaţii, idei, conţinuturi. Este întâlnită în stările
de convalescenţă şi nevroze când se asociază cu scăderea capacităţii de concentrare a
atenţiei. în mod frecvent la bătrâni se întâlneşte hipermnezia de evocare şi hipomnezia
de fixare, aceştia amintindu-şi şi reconstituind cu multă uşurinţă fapte şi întâmplări
demult fixate, dar uitând evenimente recente: ce a făcut cu ochelarii, ce a făcut în
zilele precedente, dacă a luat doctoria, faptul că a tot povestit acele întâmplări, etc.
—amnezia, tulburare majoră, constând în pierderea memoriei. Cel mai adesea,
pierderea memoriei este consecutivă unor traumatisme cranio-cerebrale, boli
neurologice, intervenţii neurochirurgicale, intoxicaţii cronice (alcoolism cronic) sau
degradări psihice (demenţe).
Un cunoscut psihiatru compara memoria cu jurnalul intim scris în cursul vieţii
omului. La individul amnezic, acest jurnal nu a fost bine păstrat: lipsesc pagini de la
început (amnezia de evocare) sau pagini recent scrise (amnezia lacunară) iar la alţi
indivizi s-a vărsat cerneală peste anumite pagini cu conţinut neplăcut (amnezia
psihogenă, tematică).

În ceea ce priveşte tulburările predominant calitative ale memoriei paramneziile
cuprind disocierile amintirilor, fie de locul producerii lor, de autorii lor reali, fie de
momentul (timpul) în care s-au petrecut. Astfel:
— confabulaţia constă în elaborarea de către individ a unor date, fapte sau
istorioare imaginare, cu trăirea sentimentului de a fi participat direct, având
convingerea realităţii celor declarate. Acest din urmă aspect deosebeşte confabulaţia
de minciună sau simulare şi explică caracterul foarte schimbător al celor declarate.
Frecvent se întâlneşte în cazul alcoolismului cronic, al parafreniei unde are uneori un
conţinut fantastic, al psihozelor confuze (tulburărilor de conştiinţă) unde are deseori
un conţinut oniric, cât şi în oligofrenie, manie, demenţe şi în schizofrenie;
— criptomnezia constă în prezentarea unor lucrări, opere, realizări străine, ca
fiind creaţii proprii, după cum fenomenul invers constă în nerecunoaşterea propriilor
fapte, comportări, amintiri ca fiind ale individului (înstrăinarea amintirilor), în situaţii
limită (demenţe profunde) bolnavul se priveşte în oglindă fără a-şi mai recunoaşte
chipul, sau nu-şi regăseşte părţi ale corpului (mână, cap, etc.);
— ecmnezia constă în evocarea vie şi foarte intensă în prezent, a unor smintiri
puternic încărcate afectiv cu conştiinţa realităţii si trăirii lor prezente. Spre exemplu:
bătrâna care pregăteşte masa pentru a-şi aştepta logodnicul, deşi acesta i-a devenit
între timp soţ şi a şi decedat sau individul se sperie, se agită, fuge, în minte revenindu-i
scena din timpul războiului, când a fost prins şi internat forţat într-un lagăr.
c) Tulburările de gândire
Mecanismul gândirii asigură stabilirea de relaţii şi legături cauzale intre fenomene.

El presupune o serie de operaţii logice mintale (analiză, sinteză, abstractizare,
comparaţie, interpretare) îndeplineşte mai multe funcţiuni (anticipare, explicare) şi îşi
exprimă produsul mintal în concepte, judecăţi şi raţionamente.
Între aceste tulburări menţionăm:
— exacerbarea ritmului gândirii (prin analogie presupunând defecţiuni în
sistemul de filtrare - codare a ideaţiei); în mintea individului se produce o „invadare"
de idei şi asociaţii care se succed rapid, tumultuos, fiind lipsite de continuitate şi
sens, individul vorbeşte mult şi repede (logoree) fiind greu de înţeles şi urmărit
(incoerenţă ideoverbală). Se întâlneşte în stările maniacale şi episodic în alte boli şi
fondul excitaţiei cerebrale;
— încetinirea ritmului şi fluxului ideaţiei; se întâlneşte în epilepsie, stările
depresive şi degradările mintale, astfel de indivizi realizând asociaţii puţine, sărace şi
stereotipe, lăsând impresia de încetinire a ideaţiei, vâscozitate mintală (bradypsihie)
şi exprimare verbală automată greoaie, rară (bradylalie), fără viaţă.
Tulburările de conţinut ale gândirii sunt reprezentate de:
—ideile obsesive (obsesiile) care presupun existenţa unor idei şi întrebări
parazite, supărătoare, ce domină şi ,,asediază" permanent ideaţia individului. Interesant
este faptul că acesta le percepe caracterul patologic, supărător, dar nu le poate alunga
din conştiinţă în ciuda eforturilor pe care le face, conştient fiind, de caracterul lor
absurd: ,,de ce are omul două mâini şi unde s-ar plasa a treia?, cu ce mânecă este să
începi atunci când îmbraci o haină? dar un pardesiu? de ce numai femeia poate face
copii? bărbatul cum ar putea naşte un copil? etc.
Obsesiile se întâlnesc în nevroza obsesivo-fobică (psihastenie).
Un prognostic sumbru acompaniază patologia majoră a gândirii care este
reprezentată de ideile delirante, deliruri sau „idei fixe" cum sunt ele numite în limbaj
curent.
Ideea delirantă (delirul) reprezintă convingerea falsă, patologică a individului cu
privire la realităţi inexistente sau autentice, dar incorect interpretate. Spre deosebire
de situaţia obsesiilor, când individul este conştient de caracterul patologic al acestora
şi face eforturi neizbutite de a scăpa de ele, în cazul delirului, individul este lipsit de
conştiinţa caracterului său patologic, este convins de realitatea lui şi cel mai adesea, îl
transpune în conduita sa.
Prezenţa ideii delirante-, ca şi a halucinaţiilor de altfel desemnează totdeauna o
tulburare mintală gravă (psihoză), niciodată o tulburare uşoară (nevroză, psihopatie

etc). Ideea delirantă cunoaşte grade foarte diferite de sistematizare,
argumentare, coerenţă şi consistenţă logică.
Astfel, spre exemplu, un bolnav cu schizofrenie paranoidă declară că a fost iradiat
(fermecat) de către o anumită persoană, ex. de către soţie (delir de influenţă), fără a
putea justifica cum, când şi în ce fel, sau o bolnavă de parafrenie declară că este soţia
regelui X (delir de filiaţie) şi că ar avea depuşi la bancă în Elveţia sume fabuloase
(delir de grandoare de aspect fantastic), bani pe care îi va căpăta în zilele următoare
dar fără a face în acest sens demersuri pentru a părăsi spitalul. Bolnavul de paranoia
însă, dezvoltă un întreg sistem ideativ pe tema persecuţiei sale de către organele de stat,
spre ex. argumentând cu date, fapte, documente, explicând şi justificând, scriind
anonime, memorii, reclamaţii şi denunţuri, încât iniţial poate influenţa o persoană
normală, de bună credinţă (delir indus.).
Aşadar, ideea delirantă este în vădită detaşare sau contradicţie cu realitatea, este
durabilă, necritică şi rebelă la orice argumente, demonstraţii, logică, toate acestea
conferindu-i aspectul său patologic şi deosebind-o de eroarea de judecată a omului
sănătos mintal.
În funcţie de tematica lor dominantă, delirurile se clasifică în:
Deliruri expansive care traduc în general o notă de prosperitate şi de bună dispoziţie
sufletească: în aceste situaţii individul afirmă că este posesorul unor bogăţii însemnate
sau ale unei poziţii şi influenţe sociale marcante (delir de grandoare ), că este direct
înrudit sau descendent al unor mari personalităţi politice, ştiinţifice, artistice etc. (delir
genealogic, sau de filiaţie), că este deosebit de inteligent, spiritual, atrăgător, puternic,
talentat (delir megalomaniacal), că a inventat sau lucrează la o importantă invenţie, de
regulă din cele care vor revoluţiona ştiinţa (delir de invenţie ).
Delirul expansiv este întâlnit în stările maniacale, parafrenie, unele psihoze de
involuţie senilă, etc.
Delirurile depresive au ca expresie generală nota de interiorizare, de tristeţe şi
suferinţă. Astfel, individul se consideră profund vinovat şi responsabil pentru fapte

reale sau imaginare (delir de culpabilitate), ruinat, sărăcit, adus „în sapă de lemn" (delir
de ruină), inutil social, un ,,balast" pentru familie şi societate (delir de inutilitate) sau
este convins .că suferă de o boală grea, incurabilă, nediagnosticată, interpretând ca
semne specifice acesteia o serie de tulburări banale (delir ipohondriac).
Delirurile paranoide traduc în expresie psihocomportamentală, în general, ideea de
frustrare, agresionare, revendicare. Individul are impresia că ar fi pus sub observaţie,
urmărit, ascultat, că se conspiră împotriva sa (delir de urmărire, conspiraţie ), că este
frustrat de drepturi şi avantaje legitime poziţiei sale sociale, profesionale, familiale,
capacităţilor sale psiho-fizice (delir de persecuţie), că spre ex., între soţia sa şi unul
dintre colegii de serviciu sau între aceştia şi organele de stat există înţelegerea
referitoare la urmărirea şi persecutarea sa (delir deselaţie), că asupra sa s-au exercitat
influenţe deosebite de radiaţii, farmece, inducţii hipnotice, menite să-i reducă puterea
fizică, intelectuală, sexuală, etc. (delir de influenţă), că se încearcă otrăvirea sa (delir de
otrăvire), că soţia îl înşeală (delir de gelozie) etc.
Delirurile paranoide se întâlnesc în paranoia, schizofrenia paranoidă, psihozele
de involuţie, alcoolismul cronic, etc.
d) Tulburările afectivităţii
Având să facă faţă cotidian solicitărilor celor mai diverse, omul dezvoltă anumite
reacţii afectiv-emoţionale fată de aceasta, în funcţie de semnificaţia lor pentru sine,
stările emoţional-afective şi susţinându-l energetic. În acest sens, dacă eutimia
reprezintă tonusul pozitiv, starea de bine şi de echilibru afectiv a individului, varianta
patologică în sensul hiperbolicului.o constituie euforia maniacală din psihoza maniacală
caracterizată printr-o veselie şi o bună dispoziţie exacerbată, ieşită din comun, fără vreo
cauză iniţială. Subiectul este vesel, exuberant, bine dispus, nu stă locului o clipă,
vorbeşte, râde şi gesticulează abundent (agitaţie psiho-motorie). Deseori iniţiază multe
acţiuni fără a avea răbdare să termine vreuna din ele (polipragmatism), trăieşte o
poftă nemaipomenită de viaţă şi acţiune. De regulă, faţă de rezerva sau opoziţia celor

din jur, excitaţia sa se transformă uşor în furie violentă (furor maniacal sau manie
coleroasă), ipostază în care bolnavul devine deosebit de periculos;
— depresia poate apărea reactiv, secundară, consecinţă a unor evenimente,
situaţii, întâmplări dramatice şi în relaţie semnificativă cu acestea (reacţie depresivă,
exogenă) sau în lipsa unor asemenea evenimente, nejustificată (depresia endogenă,
psihoza depresivă). Caracteristică acestei ultime variante în ideaţia bolnavului apare
ideea vinovăţiei, a inutilităţii şi a negării propriului corp şi trebuinţelor. Copleşit de
sentimentul inutilităţii, primul gând apărut şi ultimul care dispare din mintea
depresivului, este gândul de a se sinucide (suicid individual sau omorându-şi familia
spre a nu o mai face să sufere), fapt pentru care şi aceasta constituie o primă urgenţă
în psihiatrie;
— anxietatea (neliniştea afectivă), stare emoţională resimţită ca încordare,
tensiune, temere nelămurită, aşteptare, de regulă fără a fi generată de ceva anume în
situaţii normale este starea dinaintea unui examen a unei confruntări, a unui rezultat.
Este însoţită de perturbări neuro-vegetative: paloare, transpiraţii, acuze digestive,
respiratorii etc. În patologia mintală o găsim asociată stărilor depresive: individul
este neliniştit, nervos, instabil, se mişcă continuu;
— fobia este resimţită ca temere puternică, repulsia faţă de un obiect sau
fenomen precis. Sunt descrise nenumărate astfel de temeri privind toate aspectele
posibile ale vieţii de relaţionare. De exemplu: teama de întuneric, de locuri pustii,
singuratice, de noapte, de hoţi (harpoxofobia), de otrăvire (iogofobia), de foc, incendii,
explozii (pirofobia), de obiecte tăioase (oxiofobia), de oameni străini (xenofobia), etc.
De cele mai multe ori fobia poate apărea reactiv, consecutiv anumitor evenimente
traumatice (spaimă, lovire, prădat, asistat la incendii etc) sau nemotivat, având un
puternic substrat nevrotic şi însoţindu-se de adevărate ritualuri comportamentale:
verifică uşa de zeci de ori, doarme iepureşte etc.
Perversiunile afective — subiectul râde când ar trebui să plângă şi invers, rămâne
indiferent la evenimente ce ar trebui să-l zguduie puternic (indiferentism afectiv) sau

urăşte pe acei de care era ataşat şi îi iubea (inversiuni afective), toate desemnând o
gravă dezordine mintală întâlnită în schizofrenie şi în demenţierea senilă.
e) Tulburările de voinţă
Voinţa reprezintă capacitatea individului de a depăşi prin efort propriu
obstacolele ivite pentru atingerea scopurilor propuse. Efortul voluntar poate fi
orientat extern, acţional, în a face ceva inhibitor, în a te abţine, a întârzia sau
comuta o reacţie.
Principala tulburare a voinţei (kipobulia sau abulia) constă în scăderea
capacităţii de efort, mobilizare şi iniţiativă, prin comparaţie cu posibilităţile
anterioare ale aceluiaşi individ în sarcini similar motivate. Este consecutivă
unor boli ale sistemului nervos, endocrin şi muscular sau de altă natură,
antrenând scăderea resurselor energetice ale organismului. în formele severe îşi
asociază scăderea interesului, indiferenţa afectivă şi- pasivitatea
comportamentală, reducându-se considerabil procesele gândirii şi capacitatea de
anticipaţie a acesteia. Se întâlneşte şi în nevroze, stări depresive, melancolie,
schizofrenie, psihoze si involuţie etc.
Tulburările calitative ale voinţei apar mai evidente în cazul psiho zelor, fie
prin lipsa de stăpânire de sine şi autocontrol a diverselor pulsiuni interne
(psihopatie instabilă, imulsivă, explozivă), fie prin deficitul consti tuţional de
voinţă (psihopatia abulică), fie prin severe pulsiuni şi tendinţe orientate
împotriva persoanei (sadism, masochism, etc).
f) Efectele produselor psihofarmacologiei în tratamentele psihopatologice
În epoca modernă, caracterizată prin evoluţia produselor farmaceutice,

produsele psihofarmacologiei au adus modificări importante în tabloul clasic al
patologiei mintale în acest sens, chiar dacă medicaţia psiho tropă şi celelalte
metode de tratament (electroşocul, psihoterapia etc.) nu vindecă întotdeauna o
serie de afecţiuni mintale, totuşi, prin adminis trarea psihotropelor se obţin o

serie de ameliorări privind scurtarea epi sodului psihotic, modificarea
aspectului clinic al bolnavului în perioada de stare a bolii, grăbirea remisiunii,
lărgirea intervalului dintre spitalizări, amânarea procesului de cronicizare a
bolii şi încetinirea evoluţiei către demenţiere.
Totuşi, boala mintală, dat fiind de cele mai multe ori evoluţia ei
.imprevizibilă, rămâne ca o ameninţare permanentă. Ea determină incapa citatea
de adaptare şi, în cazul multor bolnavi psihici, un potenţial antisocial ridicat ce
îl pot aduce mai uşor şi frecvent pe acesta în ipostaza de victimă a unor
infracţiuni sau de „unealtă" în mâna unor infractori versaţi, în cazul suferindului
mintal, spre deosebire de omul sănătos, influenţa, negativă a anturajului poate
fi facilitată şi potenţată de chiar conţinutul morbid al personalităţii sale, ca de
exemplu cazul unor influenţe religioase pe fundalul unei psihopatii fanatice,
paranoice. în cazul deliranţilor cronici, spre exemplu, astfel de influenţe merg
până la omoruri cu ferocitate sau acte nebuneşti, lipsite de scrupule, acte de
sinucidere, acte teroriste,, atentate, sabotaje.
În cazul infracţiunilor menţionate având ca suport patologia mintală, apare „ciocnirea"
dintre personalitatea actuală, psihotică şi dezorganizată şi personalitatea anterioară,
restantă, în momentul psihotic, ca şi după ingestia alcoolică, eliberându-se „frânele"
personalităţii, se dă curs unor intenţii, dorinţe, impulsuri, răzbunări" şi ameninţări mai
vechi. De menţionat în acest sens că în afara bolii ca atare şi a procesului iniţial de
îmbolnăvire (dezechilibru, dezorganizare, degradare, etc.) în personalitatea suferinzilor
mintali se pot întâlni şi o serie de alterări secundare, de natură depresivă, isterică,
obsesivofobică, anxioasă, etc, rezultate din interacţiunea bolnavului cu cei din jur, din
adaptarea sa deficitară şi reacţia diferită, deseori contradictorie sau intolerantă a
colectivităţii.

Capitolul 3 Portretul psihologic al criminalului în serie
3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie

Dacă modelele psihiatrice sunt bazate pe boală, modelele psihologice sunt bazate pe
comportamentul normal al unui om. Se face distincţia între modelele de bază şi
modelele derivate, empirice şi experimentale ale comportamentului uman şi animalic.
Teorii psihodinamice
a) Lowenstein (1989) spune că în concepţiile lui Freud un mare ajutor în cercetarea
activităţii desfăşurate de criminalul în serie ni-l oferă: conflictul sexual, infantilitatea şi

protecţia maternală.
b) Gallagher (1987) susţine că, comportamentul anormal şi violent provine din ,,sine"
(nevoile, dorinţele de bază) şi din ,,super eu" (partea morală a fiecăruia), care-şi au
identitatea în experienţe nerezolvate în copilărie.
Criminalul în serie consideră că ceea ce face provine dintr-un sentiment de inferioritate
pe care doreşte, crede că-l compensează şi astfel nu va mai fi considerat inferior faţă de
membrii societăţii. Criminalul în serie poate fi orice persoană: bărbat sau femeie, tineri
sau bătrâni, persoane singuratice sau căsătorite, de orice etnie. Un criminal în serie
poate avea orice vârstă. Criminalul poate fi vecina sau vecinul de vis-a-vis sau un
prieten vechi. În concluzie, istoria a arătat că ucigaş în serie poate fi oricine.
S-au făcut cercetări privind comportamentul criminalului în serie din copilărie
pentru a înţelege mai bine care este motivul ce-l face să ucidă. Pe lângă personalitatea
psihopatică mai există şi alte personalităţi care duce la comportamentul deviant.
Deprinderile sociale au fost observate în tipul A, studiate de Price în 1982, din
comportamente competitive şi agresive tipice unor criminali în serie cum ar fi: J. Gacy.
Tipul A are legatură cu comportamentul antisocial şi narcisist, egocentrist şi de
hipersensibilitatea lacritică. Se crede că ucigaşii în serie împart aceleaşi credinţe şi
aptitudini, lumea este văzută ca nedreaptă, autoritatea şi viaţa nu au nici o consistenţă,
obsesia prin agresiune şi preferinţă autocratică, în lumea lor fantezia este realitatea.

Lipsa abilităţii empatice duce la susţinerea credinţei că ,,victimele o merită" şi că
violenţa împotriva celorlalţi este normală.
Sentimentele de furie şi de teamă stimulează, provoacă şi întreţin comportamentul
delicvent al criminalilor în serie. Studii în detaliu au identificat unele diferenţe genetice,
anatomice, biochimice şi fiziologice care pot candida la creşterea riscului unui
comportament criminal. Dorinţa de a avea putere îşi are rădăcinile în lumea naturală
când persoana respectivă are anumite lipsuri în viaţa din societate.
Darwin (1871) identifică procesul selecţiei sexuale ca fiind o competiţie între bărbaţi
pentru a fi acceptaţi de femei.
Lorenz consideră că violenţa este un complex al adaptării comportamentului
asemănător cu patologia.
Alţi autori şi-au concentrat atenţia pe structurile diencefalice ale talamusului şi
hipotalamusului şi au sugerat că acestea au un rol direct în comportamentul agresiv.
Anormalitatea talamică poate explica incapacitatea criminalului de a menţine o relaţie
personală cu societatea. Talamusul a fost asociat cu activarea patologică a fricii şi
comportamentului combativ. Hipotalamusul are un rol important în activarea sistemului
reticular care poate bloca stimularea activităţii, conducând la un comportament
antisocial.
Ura femeii sau complexul lui Oedip pot fi considerate alte două motive ale
criminalilor în serie. Femeilor, în schimb în perioada menstruaţiei, li se accentuează
agresivitatea; acest lucru putând duce la un comportament asemănător cu cel al unui
criminal.
Alte motive pentru care criminalii în serie comit crime sunt lipsa banilor în procent
de 74%, lipsa controlului asupra unor probleme în proporţie de 13%, lipsa fericirii este
un alt motiv de a comite crime astfel ajungând la fericire, sexul în proporţie de 10%,
drogurile, religia, nesiguranţa sunt alte cauze pentru care criminalul în serie ucide. Unii
cercetători descriu crimele comise de femei ca fiind pline de succes, bine ascunse,
meticuloase şi precise.

Criminalul în serie este speriat de prima lui crimă, dar în acelaşi timp este încântat şi
îngrijorat de faptul că ar putea fi prins. Cu timpul, dacă nu este prins, devine din ce în ce
mai încrezător şi se consideră mult mai deştept decât Organele Legii, moment în care
începe să facă greşeli. Există o perioadă ,,de relaxare" între crime, timp în care acesta o
planifică pe următoarea. De regulă, odată cu trecerea timpului această perioadă se
scurtează.
Criminalul în serie este definit ca o persoană care a ucis trei sau mai multe persoane
în trei sau mai multe ocazii, deseori folosind un ritual sau o metodă condusă de fantezie.
Exemple de tipologii motivaţional:
a) Discipol
Acesta, în urmărirea ducerii la îndeplinirea orbească a ordinelor şefilor sau liderilor,
sunt dispuşi să comită şi crime. Crimele sunt comise în aşa fel încât şeful sau liderul să
ia la cunoştinţă cât mai repede posibil. Armele folsite sunt cele de mână, otrăvuri, gaz,
arme biologice, etc.
b) Anihilatorul
Acest tip are de obicei probleme mentale răzbunându-se pe membrii familiei, animalul
casei sau rude mai îndepărtate. Motivele acestui comportament sunt necunoscute.
c) Pseudocomanda
Acest tip foloseşte arme de foc, grenade, etc. Îşi întocmeşte un plan bine pus la punct
pentru a nu fi descoperit. El ucide din dorinţa de a se remarca. Victimile sunt selectate.
Acest tip poate fi un mobil geografic.

3.2 Psihoze la criminalii în serie
Vom începe analiza tulburărilor psihotice, prezentate în tabloul din capitolul trecut,
cu câteva cuvinte despre delegarea caracteristică a acestor tulburări şi anume delirul, în
scopul unei mai bune inţelegeri a mecanismelor psihozelor.
Delirul este alcătuit din mai multe teme între care cele mai importante ar fi:
• megalomania
• persecuţia
• teme ipohondrice
Paranoia este caracterizată de o temă unică sau prevalentă.
Schizofrenia este caracterizată de teme multiple sau schimbătoare.
Delirul se construieşte prin anumite mecanisme, dintre care cele mai importante sunt:
• halucinaţia: reprezintă percepţia fără obiect perceptibil;
• interpretarea: este judecata falsă ce pleacă de la o percepţie corectă;
• intuiţia şi imaginaţia.
În cazul schizofreniei predomină halucinaţiile.
În cazul în care predomină interpretările este vorba despre un început de paranoia.
Delirul, indiferent de mecanismul prin care se construieşte el, are o sursă ce reprezintă
modul în care se organizează ideile delirante în viaţa subiectului. Luând drept criteriu
sistematizarea delirurilor se vorbeşte despre deliruri sistematizate (marcate de o anumită
logică şi coerenţă) şi despre deliruri nesistematizate (incoerente, fără nici o logică).
Primele indică faptul că este vorba despre paranoia, celelalte de schizofrenie.
2.1 Schizofreniile
Cifrele de prevalenţă în rândul populaţiei variază între 2 şi 10 la 1000, în cazul în

care judecăm după criteriile de diagnosticare.
Aparent, debutul bolii are loc între 15 şi 35 de ani, având o frecvenţă egală în cazul
ambelor sexe.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, prevalenţa este aceeaşi peste tot în lume,
având aceleaşi criterii de diagnosticare.
Manifestările simptomatice majore sunt universale. Cele care variază sunt temele
majore delirante care îşi au originea, în parte, în mitologiile individuale şi culturale.
A. Tulburări de adaptare de dinaintea bolii
În anumite cazuri sunt inexistente, în altele este vorba despre personalitate schizoidă
şi personalitate schizotipică.
Personalităţile schizoide se confruntă cu dificultăţi în a stabili relaţii în societate cu
excepţia unui număr mic de persoane, o anumită răceală şi absenţă a relaţiilor cordiale
cu ceilalţi, precum şi insensibilitate în raport cu sentimentele şi judecăţile exprimate de
aceştia.
Personalităţile schizotice pot fi caracterizate, în plus, printr-o funcţionare în registrul
magic al gândirii, idei de referinţă (impresia că are legătură cu persoane care nu sunt de
faţă), sentimente de depersonalizare şi nerealizare, o diminuare sau inadecvare a
sentimentelor, un mod persecutoriu de a gândi şi o sensibilitate la anumite critici.
Discursul persoanelor care au această tulburare de adaptare este ciudat, vag, complicat,
metaforic şi presărat cu digresiuni.
B. Felul în care debutează
Cele mai frecvente sunt debuturile insidioase:
a) scăderea randamentului şcolar şi al activităţii de orice tip.
Se produc eşecuri în planul profesional. Aceste eşecuri sunt neaşteptate corelate cu o
scădere a interesului pentru activitatea respectivă, ajungându-se în cele din urmă la
scăderea interesului pentru orice fel de activitate. Toate acestea reprezintă un semnal de
alarmă.
În raport cu comportamentul obişnuit eşecurile profesionale şi scăderea interesului
pentru orice activitate crează o notă discordantă.
Individul manifestă cel mai adesea indiferenţă în ceea ce priveşte situaţia în care se află
şi consecinţele care ar putea urma.

b) tulburările relaţiilor afective
Se observă apariţia unor sentimente intense şi contrastante de uluire şi ură, acestea
putând să aibă ca obiect o singură persoană. Drept urmare, sentimentele se
concretizează în acţiuni neaşteptate şi surprinzătoare. Aşa a fost şi cazul lui Hanry
Landru, cetăţean francez, arestat în 1919 sub acuzaţia de a fi ucis 10 femei în decursul a
3 ani. Toate îi fuseseră iubite rând pe rând le-a promis că se vor căsători, avea să declare
înainte de a fi executat.
Această ambianţă periculoasă ar putea fi cauzată de o modificare a trăsăturilor de
caracter proprii subiectului, modificare subită pentru care anturajul nu poate indica o
cauză externă.
c) comportamentul ipohondric
Pe subiect încep să îl frământe o serie de termeni în ceea ce priveşte corpul său, care
poate fi resimţit ca un obiect străin sau ca aflându-se într-o continuă transformare. Se
poate instala o dizmorfofobie.
Trăirea şi comunicarea acestor sentimente se face într-o atmosferă de angoasă şi de
straneitate. Ele antrenează cel mai adesea lungi contemplări în faţa oglinzii.
d) ideologiile extravagante
Subiecţii capătă un interes subit pentru o teorie ştiinţifică, o ideologie politică sau
religioasă, nu în felul obişnuit, ci într-o manieră exclusivă şi absolută, existând tendinţe
de a abstractiza raţionamentele.
În mod normal, pasiunile, care reprezintă regula, în ciuda intensităţii lor, lasă loc
altor interese. În cazul acestor indivizi însă, nu se întâmplă aşa. Aceşti subiecţi vor
putea fi uşor de cooptat într-o sectă şi „înfăptui binele".
Aşa s-a întâmplat şi cu Marele Costa de Andrade, care în 1991, la vârsta de 3 ani a
devenit membru al „Bisericii Universale Împărăţiei lui Dumnezeu". Într-o perioadă de 9
luni Marcello Costa a comis 14 crime. Victimele sale erau copii săraci de pe stradă pe
care îi atrăgea în locuri nepopulate, îi viola şi apoi îi sugruma. De asemenea Marcello

Costa practica necrofilia, a decapitat unul din cadavre, iar în două cazuri a băut sângele
victimelor sale.
Întrebat de ce a ales copiii, a spus: „am preferat băieţii; cei tineri pentru că ei arată bine
şi au pielea moale şi preotul mi-a spus că toţi copiii ajung în Rai dacă mor înainte de a
împlini 13 ani. Aşa că ştiu că le-am făcut o favoare trimiţându-i în paradis".
e) manifestări neurotice
Subiecţii au deseori anumite manifestări fobo-obsesionale.
f) automatismul mintal
Automatismul mintal poate fi observat intr-o formă precoce şi poate să ramână izolat
pentru un timp. Subiecţii nu se manifestă, de regulă, spontan. Ei pot să reprezinte
senzaţii parazite, un fel de depănare a gândului, de fenomene de ecou ale gândirii, ale
lecturii şi ale acţiunii. Aceste ecouri pot fi anticipatorii, simultane sau întârziate prin
raportare la fenomenul original. Poate fi vorba despre impresia de zbor, de gând sustras
sau de apariţia de gânduri străine subiectului, adevărate halucinaţii intra-psihice.
Se consideră că dacă gândirea o ia razna avem de-a face cu o trimitere clară la
schizofrenie.
Există mulţi indivizi care ucid pentru că „aud anumite voci şi acestea le spun ce să facă"
şi, după cum am văzut, aceşti indivizi fac parte dintr-un tip al criminalilor în serie, tipul
misionar. Exemple ne sunt cazurile lui Peter Sutcliffe, Norman Afzal Simons, Anatoly
Onoprienko, Albert Fish.
Între 1975 şi 1984, Peter, cunoscut ca ,,Spintecătorul din Yorkshire" a terorizat
prostituatele din Nordul Angliei. După spusele lui, ,,Dumnezeu Îi ordona să ucidă
prostituate, ca un bun creştin ce era". Peter a făcut întocmai: a ucis 13 femei.
Norman Afzal Simons a sodomizat şi ştrangulat 22 de femei în trenurile din Africa de
Sud, pentru ca, după ce a fost abuzat sexual de către fratele său, a început „ să audă voci
care îi ordonau să ucidă". Numărătoarea victimelor sale s-a oprit în 1994 la 22.
Anatoly Onoprienko, unul din cei mai cunoscuţi criminali din Ucraina a mărturisit în
aprilie 1996 că în timp ce ,,stătea liniştit şi se plictisea neavând nimic de făcut, o voce i-

a răsunat brusc în minte". Ar fi făcut orice ca s-o oprească, dar n-a putut. ,,Era mai
puternică" decât el, aşa că a început să acţioneze după cum i se spunea. Anatoly a
curmat viaţa a 52 de persoane.
Albert Fish a ucis şi el 15 băieţi după ce îi castrase pentru că aşa Îi spunea Dumnezeu.
A fost executat în 1936 la celebra închisoare americană Sing Sing.
În debuturile insidioase, folosirea unor teste de personalitate cum ar fi M.M.P.I
(Minnesta-multiphasic personality inventory), testul Raschach şi T.A.T (Thematic
appreciation test), ar putea da un ajutor în stabilirea diagnosticului şi implicit eliminarea
pericolului social ce ar exista dacă subiectul s-ar bucura în continuare de libertate.
g) alte forme de debut
Schizofreniile pot debuta şi sub forma unui delir acut care survine brutal, fără cauză
organică. Uneori poate apărea un episod maniacal, melancolic sau mixt cu manifestări
atipice, cum ar fi temele delirante care nu sunt în mod clar megalomanice sau de
descurajare, într-un climat de indiferenţă afectivă - element care face ca subiectul să fie
foarte periculos.
Alteori poate apărea o tulburare atipică de anorexie sau de bulimie.
În fine, poate fi vorba despre o manifestare brutală de autoagresivitate (despre
heteroagresiune am discutat şi am văzut multe exemple), dezvăluind un caracter
impulsiv, incoerent, imprevizibil şi bizar.
C. Principalele manifestări ale sindromurilor
Fie că este vorba despre indivizi cu personalitate schizoidă, fie despre indivizi cu
personalitate schizotipică principalele manifestări ce se fac simţite sunt:
1. manifestările de disociere
2. delirul paranoid (termen folosit în opoziţie cu ,,paranoic")
3. autismul
1. Manifestările de disociere
Disocierea schizofrenică este considerată, de cele mai multe ori, ca fiind esenţială
pentru tulburarea mentală despre care vorbim (de unde şi numele de schizofrenică).

Este vorba despre o pierdere a capacităţii de selectare a semnalelor (atât interne cât şi
externe) şi de asimilare a datelor vieţii psihice într-un tot coerent. Există o pierdere a
capacităţii asociative şi a armoniei interioare în beneficiul produselor psihice izolate,
unele de altele şi independente de contextul apariţiei lor, ceea ce dă activităţii psihice,
conform lui Henry Ey, un caracter cvadruplu de ambivalenţă, de bizarerie, de
inpenetrabilitate şi de detaşare faţă de real.
Această disociere se regăseşte în domeniile:
 afectivitate
 gândire
 comportament psihomotor
a)Disocierea afectivă
Dispoziţia de bază a subiectului este, în general, alcătuită dintr-un fond de indiferenţă
afectivă şi de dezinteres în ceea ce priveşte stimulii obişnuiţi din viaţa afectivă;
câteodată acest fond de bază este presărat cu reacţii afective mii şi neaşteptate.
Poate fi aici vorba despre negativism, în cadrul căruia se poate distinge o componentă
pasivă, ce este reprezentată de inerţie,şi o componentă activă, reprezentată de retragere
şi refuz.
Viaţa afectivă pare dezorganizată, incoerentă în sentimente şi emoţii, manifestându-
se o întoarcere la atitudini afective de mult uitate şi la acte impulsive.
Este posibil ca emoţiile să se exprime într-o manieră brutală şi intensă, fapt des
întâlnit la schizofrenici, şi care aplică atacurile asupra celorlalţi, soldate, după cum am
văzut, cu moartea victimelor. Jack Unterweger, fiul unei austriece şi al unui soldat
american, a ştrangulat o prostituată cu o piesă din garderoba acesteia pentru că ea i-a
amintit despre mama sa. S-a sinucis în iunie 1994 după ce juriul din Graz, Austria, îl
găsise vinovat de moartea a încă 11 femei.
Emoţiile despre care vorbeam produc tulburări aparent fără legatură cu fenomenele
exterioare, dar, de regulă, legate de apariţia unor fantasme. Aceasta duce la accese de
furie, de tristeţe sau de râs, aparent nevinovate.

Sentimentele sunt caracterizate prin separarea în registre de dragoste şi ură, ce pot
coexista şi pot avea acelaşi obiect, sau pot să-şi succeadă în timp, fără vreun motiv
aparent.
După cum am văzut, viaţa socială, familială şi sexuală este perturbată.
b)Disocierea în gândire
Atenţia individului poate părea uneori slăbită. Ea variază de regulă, şi este selectivă.
Memoria pare să se confrunte cu dificultăţi în sistematizarea informaţiilor importante,
amestecate cu amintirea surprinzătoare a unor elemente de detaliu.
Asocierea de idei pare sa nu aibe logică, ceea ce deranjează comunicarea cu celelalte
persoane. Cursul gândirii poate fi tulburat în ceea ce priveşte exprimarea ideilor, sau
comportă încetiniri sau accelerări neaşteptate, cu pauze bruşte ce se remarcă, atât când
persoana transpune ideile sale în limbaj, prin fenomene de blocaj, împotmoliri în
mijlocul unei fraze sau al unui cuvânt, urmate de reluarea aceleeaşi secvenţe sau a
alteia. Derularea ideilor este perturbată de pierderea capacitaţilor asociative şi înlocuirea
acestora cu fenomene de perseverare, de substituire şi de contaminare a ideilor, ceea ce
dă ansamblului conversaţiei un caracter de incoerenţă.
Dacă subiectul pare ca şi-a păstrat capacitatea de a purta o discuţie inteligentă de-a
lungul unei secvenţe, îşi pierde însă capacitatea de a analiza şi de a sintetiza. Această
carenţă, în ceea ce priveşte integrarea şi utilizarea datelor elementare, poate să perturbe
aprecierea vremurilor pe care le trăieste individul respectiv. Aceste tulburări antrenează
grave anomalii de limbaj. Discursul poate fi perturbat de momente de tăcere sau,
dimpotrivă, de logoree. De regulă, individul schizofrenic are răspunsuri la întrebări.
Intonaţiile, timbrul vocii, pot fi modificate de sunete parazite şi de dificultăţi de
articulare. Semantica este şi ea dată peste cap, fie cuvintele primesc alte sensuri, fie
discursul este invadat de neologisme. Limbajul poate fi deturnat de la funcţia sa
obişnuită, care este aceea de comunicare, pentru a suferi aici manipulări care par a nu
avea decât conotaţii subiective. Vor fi utilizate simboluri greu de descifrat, un sistem
logic propriu şi o asbstractizare sistematică de multe ori, simboluri mai mult sau mai

puţin descifrabile, se găsesc pe corpurile victimelor, actele lor de cruzime sau pe alte
obiecte de la locul crimelor. Ele reprezintă semnătura criminalului. Există şi cazuri în
care alţi criminali în serie comit crime, imitând atât prin ,,modus operandi" cât şi prin
semnătură, pentru a induce în eroare autorităţile ori pentru a căpăta un anume statut
între răufăcători şi a scăpa nepedepsit în acelaşi timp. Aceste cazuri sunt cunoscute sub
denumirea de ,,copy cat" ,,crime la indigo".
c)Disocierea psiho-motrica
În cadrul comportamentului psihomotor al schizofrenicului pot fi observate:
 conduite abulice şi ezotări
 discordanţă între expresia mimică şi exprimarea verbală a emoiţiei
 conduite contradictorii şi incoerenţe vestimentare. Straneitatea se regăseşte în modul
în care sunt înfăptuite anumite acţiuni, în felul de gesticulare, în mimica şi atitudinile
bolnavului mintal.
Impenetrabilitatea sa se regăseşte în actele impulsive, nemotivate de stranii.
Negativismul se poate manifesta prin refuzul de a mânca sau prin atitudini de rezistenţă
şi opunere prin acţiuni defensive şi ofensive. Aceste tulburări pot ajunge până la
catatonie (retragere din realitate, analoagă cu autismul).
Comportamentele repetative se regăsesc în stereotipuri care pot fi, fie începerea unor
acţiuni sub aceeaşi formă (fixaţii invariabile), fie începerea unor acţiuni în serie
(iteraţii). Aşa se explică faptul că în cazul crimelor, chiar la distanţe mai mari de timp,
modul de operare nu este modificat. De fapt au fost întâlnite extrem de rar cazuri de
criminali în serie schizofrenici care şi-au schimbat modul de operare, iar atunci când au
făcut acest lucru, au fost prinşi destul de repede.
Pot exista de asemenea şi stereotipuri de mimică de gesturi şi atitudini şi stereotipuri
fonetico-verbale.
2. Delirul personal
Delirul caracteristic schizofreniilor este numit paranoid prin opoziţie cu cel paranoic,
pentru că este alcătuit din fenomene disociative şi din această cauză nu posedă, cu nici

un chip, caracterul structurat specific paranoiei. Mecanism în mare parte halucinatoriu,
el implică numeroase anomalii ale funcţiilor perceptive. Este secondat de experienţe de
depersonalizare şi nerealizări profunde.
Delirul paranoid cuprinde experienţe de transformare ale corpului şi mutilarea lui.
Se remarcă un delir halucinatoriu în sfera acustico-verbală, cu un atribut senzorial
reprezentat, aşa cum am văzut în exemplele date, de percepţia vocii.
De asemenea se fac simţite halucinaţii psihice fără sector senzorial şi halucinaţii
psihomotrice, un fel de chinestezii verbale. Halucinaţiile psihosenzoriale pot avea loc la
toate nivelele senzoriale. Sindromul automatismului mintal se regăseşte ca un
complement al fenomenelor de automatism la niveiul vorbirii şi al acţiunilor.
Temele delirante sunt foarte numeroase şi variază în timp, dând trăirii delirante un
aspect oscilant şi greu de definit. Poate fi vorba de teme distructive şi catastrofe care
dovedesc disocierea subiectului şi ruptura dintre acesta şi lumea exterioară, sau teme ce
ţin de o lume imaginară, care susţin tentativele de recronstrucţie ale subiectului.
Majoritatea specialiştilor în acest domeniu susţin că acest delir are 3 caracteristici
principale:
 implicarea totală a subiectului în experienţa delirantă
 formularea abstractă şi incoerentă a temelor delirante
 o tendinţă progresivă spre ermetism şi incompatibilitate
Exemplificăm aici cazul lui Elifasi Msoni, din Africa de Sud. Msoni a fost spânzurat în
ianuarie 1956 la Praetoria, după ce a fost condamnat pentru că a ucis 15 persoane prin
scoaterea organelor interne. Deşi era cu mult peste media de inteligenţă, Msoni atingea
stări de înaltă plăcere cauzând durere asupra altor persoane. Întrebat în proces de ce a
ucis, Elifasi a răspuns că ,,pe umarul său apărea un „ takoloshe" care îi ordona să ucidă"
3. Autismul
Acesta reprezintă conform medicului psihiatru Eugen Bleuler (care a şi introdus în
psihiatrie termenul de schizofrenie), fuga de realitate cu, în acelaşi timp, prezenţa
relativă sau absolută a vieţii interioare. Este vorba de o relativă sau absolută a vieţii care

şi-a pierdut unitatea, şi de o extrapolare a fantasmelor inconştiente în locul realităţii
exterioare, negate în întregime sau în parte.
Schizofrenicul trăieşte astfel într-o lume personală, în cadrul personalităţii sale
disociate, un univers construit în întregime sau în parte de către el, iar punctele de
legătură cu ceea ce mai rămâne din realitatea exterioară sunt caracterizate de reguli de
comunicare imposibil de transmis celuilalt.
Este şi firesc ca în aceste circumstanţe să existe cazuri de tulburări de comportament
social, cu recurgere la acte de violenţă.
Modalităţi evolutive
Există puţine cercetări care să permită aprecierea stadiului la care s-a ajuns în cadrul
studiilor asupra schizofreniilor şi repetarea criteriilor de pronostic.
Potrivit studiilor întreprinse de psihiatrii Bleuler şi Muller se disting la schizofrenii
două tipuri de debut (insidios şi acut) şi două tipuri de evoluţie. Cele mai frecvent
întâlnite sunt asocierea unui debut acut cu o evoluţie oscilantă şi a unui debut insidios
cu o evoluţie continuă.
2.2 Paranoia
Şi această psihoză este susceptibilă de a genera tulburări ale comportamentului

indivizilor, respectiv care ar putea duce la acţiuni de surprindere a vieţii din jur, chiar şi
în repetate rânduri. Delirurile paranoice au în comun un anumit număr de caracteristici.
Ele sunt aşa-numitele ,,deliruri sistematizate" deoarece sunt prinse în chiar caracterul şi
personalitatea bolnavului şi evoluează în ordine, coerenţă şi claritate.
Acestea demonstrează existenţa unei construcţii ce corespunde unei logici proprii
subiectului, având ca bază un fundament constituit din judecăţi false.
Delirul poate avea un aspect verosimil. De asemenea, atât când cel ce delirează se
află la un punct masiv al convingerii sale pasionale, poate avea puterea de a contamina
şi de a induce în delirul celuilalt sau chiar să declanşeze deliruri colective. În acest caz
este suficient să fie izolat elementul inductor pentru ca elementele induse să înceteze
imediat să mai existe. Aceste deliruri sunt însoţite de o mare exaltare.
Adesea se ajunge la o situaţie de genul persecutat-persecutor şi în aceste situaţii,
după cum aminteam mai sus, există riscul de a trece la acte heteroagresive chiar sub
forma violenţelor fizice.
Delirurile paranoice pot fi acute şi reversibile şi par a fi facilitate de alcoolism sau de
droguri precum cocaina ori anfetaminele, ori pot fi declanşate de anumite situaţii
precum izolarea sau agresiunea.
În debut insidios şi o cronicizare a bolii îi fac pe mulţi specialişti să stabilească o
corelaţie cu simptomele asemănătoare schizofreniei în cele mai multe dintre cazuri,
aceste deliruri apar personalităţile patogene, dintre care cea mai caracteristică este
personalitatea paranoică. Aceasta are, conform D.S.M-III, următoarele trăsături:
 neîncrederea generalizată, nejustificată şi o absenţă a încrederii în celălalt (individul
se aşteaptă să fie înşelat, manifestă o hipervigilenţă faţă de mediul înconjurător,
disimilare şi neacceptare a criticilor; de asemenea pune sub semnul îndoielii loialitatea
celuilalt şi caută motive ascunse care ar veni în sprijinul părerilor sale; gelozie
patologică)
 hipersensibilitate (subiectul are tendinţa de a se simţi dispreţuit, exagerează
dificultăţile, manifestă promptitudine în contraatac şi incapacitatea de a se destinde)
 restricţie a afectivităţii (aparenţă de răceală, orgoliul de a fi greu de emoţionat,
absenţa umorului, lipsa sentimentelor)
Principalele deliruri paranoice sunt delirurile pasionale şi de revendicare, delirurile de
interpretare şi delirurile senzitive.
A Delirurile pasionale şi revendicare se subîmpart în: delirul pasional de gelozie,
erotomania şi delirurile de revendicare
1. Delirul pasional de gelozie transformă relaţia de doi a unui cuplu într-o situaţie
triunghiulară prin introducerea unui rival asupra căruia se va transfera intensitatea
efectelor şi împotriva căruia se va dezvolta ura. Gelosul îşi va baza convingerea pe
probe false, rezultate ale imaginaţiei sale, ale intuiţiilor şi ale interpretărilor sale
delirante. Deseori partenerul normal din punct de vedere psihic sfârşeşte prin a fi

suprimat de cel bolnav mental. Aşa au păţit şi soţia şi apoi iubitele lui Bela Kis, un
criminal în serie maghiar. În magazia acestuia s-au gasit 24 de recipiente cu alcool care
conţineau fiecare, cadavrul a câte unei femei. După ce şi-a ucis nevasta, el se descria în
anunţul din ziar, astfel: ,,văduv, singur, caut companioană.
2. Erotomania
Reprezintă iluzia delirantă a subiectului că este iubit. Ca obiect este ales, în
general, un personaj celebru, la care de fapt, nu se poate ajunge.
Într-o primă fază, subiectul pare mirat de iubirea pe care le-o poartă obiectul.
El are o mulţime de probe bazate pe ceea ce ce ştie sau află în legătură cu vârsta
obiectului.
Într-o a doua fază, el se hotărăşte să îşi declare la rându-i iubirea, prin
diverse mesaje. Absenţa răspunsului sau refuzurile întăresc convingerea legată de
realitatea acestei iubiri, care vrea să păstreze forţa secretului. Curând, pus în faţa
inutilităţii tututror demersurilor, se instalează o stare de nemulţumire, apoi o
stare de ranchiună, iar pasiunea amoroasă se transformă în ură faţă de cei care
contrazic existenţa acestei iubiri.
Destul de rar, această ură s-ar putea solda cu uciderea persoanei sau persoanelor
respective, dar chiar în acest caz nu este vorba de crime în serie.
Delirurile de revendicare
Tema revendicării este cea care dă caracteristica principală acestui delir. Poate fi
vorba de o proprietate sau de un drept, fie de un merit sau de o invenţie, fie de un
sistem ideologic. În ceea ce priveşte revendicarea unei proprietăţi se poate
întâmpla ca subiectul să-şi înlăture „adversarul" şi chiar şi pe următorii, dacă
aceştia continuă să apară.
B Delirurile interpretării
Este un fel de „nebunie a motivaţiilor", în care subiectul explică totul printr-un
sistem personal de semnificaţii. Mecanismul principal al delirului îl constituie aici
interpretarea, care este exogenă, dacă are ca obiect realitatea exterioară şi endogenă

dacă are ca obiect realitatea interioară. Temele principale ale acestor deliruri sunt
persecuţia (orice fel de complot) şi megalomania, ca în cazul delirurilor de descendenţă
(aristocratică sau divină). Sunt nenumărate cazurile, mai ales în SUA, în care cei ce
cred în Isus Cristos ucid homosexuali şi prostituate. Evoluţia acestor deliruri are loc
într-o manieră care acaparează încetul cu încetul întreaga viaţă a subiectului, în timp ce
evoluţia delirului de revendicare sau a aceluia pasional se face pe anumite domenii, pe
anumite porţiuni de realitate. Delirul poate evolua în mai multe feluri. Câteodată el are
o funcţie revelatorie în viaţa subiectului, făcând lumină în cazul tuturor întrebărilor pe
care acesta şi le-a pus în trecut; alteori, delirul se manifestă prin interpretări din ce în ce
mai complexe, ajungându-se la stadiul de lume ermetică, fiind în acest caz, vorba, mai
degrabă, despre schizofrenie. Delirul se poate uneori limita la un fel de roman delirant
pe care subiectul îl păstrează în sine, ducând o viaţă aproape normală.
C Delirul de relaţie al senzaţiilor
Pe un fond sensibil, cu un trecut marcat de frustrări succesive, o frustare suplimetară
dă naştere unui centru evenimentalar, având un sentiment de persecuţie şi de
culpabilitate.
2.3. Psihoza maniaco-depresivă

Caracteristica esenţială a acestei afecţiuni o constituie apariţia intermitentă a
tulburărilor depresive majore (sau a melancoliei) şi a tulburărilor de excitare (sau a
maniei), cu intervenţii de linişte între accese, în cursul cărora, subiectul este lipsit de
orice semn de boală (deci nu atrage cu nimic atenţia celor din jur, din acest punct de
vedere). Totodată accesele de manie alternează cu cele de melancolie. Stările de
melancolie se caracterizează prin încetineala psiho-motorie observabilă la nivelul
gesturilor, care devin lente şi rare, printr-o mimică încremenită într-o expresie tristă,
prin cuvinte rostite încet şi monoton. Subiectul se simte golit de orice fel de sentimente
şi devine indiferent la tot ce îl înconjoară, starea lui de spirit fiind afectată de
intensitatea durerii psihice, însoţită de o amorţire a tuturor simţurilor. Singurele
sentimente pe care le mai poate exprima sunt cele de incapacitate, de laşitate şi de
culpă, fie prin exagerarea unor greşeli minore, fie prin inventarea unora, care de fapt nu
există. Toate investirile afective dispar, fie că este vorba de plăceri sau de simple
hobby-uri, acestea dispărând primele, fie că este vorba de profesie, de interese familiale
sau sociale. Viaţa sexuala este întreruptă şi apetitul dispare. Somnul este adanc tulburat.
Există, în genere, un sentiment de angoasă şi mai ales, bolnavul îşi doreşte propria
moarte, iar uneori pe cea a acelora din anturajul apropiat (aspect foarte important!).
Riscul major îl reprezintă deci sinuciderea, sau uciderea partenerului de viaţă ori a
copiilor care, crede subiectul, nu pot rămâne într-un univers pe care-l consideră pustiu şi
lipsit de un viitor măcar mulţumitor.
Aceste aspecte cer imperios o spitalizare urgentă şi metode prin care să se pătrundă
în universul subiectului, dacă se întamplă ca acesta să aibe o atitudine în întregime
negativă.
Acest tablou melancolie poate varia melancolia în care încetineala psihomorie ia
forme extreme mergând de la imobilitate până la mutism; melancolia anxioasă cu
atacuri de panică şi riscul iminent al unor porniri violente; melancolia delirantă cu idei
macabre şi de culpabilitate, comportament ipohondric indus de anumite transformări
fizice, sentimentul posesiunii sau al dominării.
De fapt, ultimul aspect sub care se poate manifesta accesul de melanconie constituie
cauza multora dintre crimele în serie.
De exemplu David Berkowitz, din New York, a terorizat străzile oraşului său din iunie
1976 până în august 1977. Acest poştaş a ucis 6 persoane pentru că se simţea ,,posedat
de un spirit de 6000 de ani, care înfăptuia răul şi care îşi spunea- ,,The Son of Sam". De
asemenea Johnnie Malarkey, a ucis 10 persoane în Fresno, în 1993 pentru că era
,,possesed by the Devil". Lista cazurilor de acest gen este foarte lungă.
După cum am menţionat şi mai sus, accesele melancolice alternează cu accese de
manie. Mania trebuie văzută ca inversul melancoliei, sau poate ca o evadare din
universul melancolic, în căutarea exaltării simţurilor. Are loc o agitaţie psihomotorie cu
agitaţie motrică şi logoree. Insomnia este câteodată totală. Procesele mintale sunt

stimulate şi accelerate, indiferent dacă este vorba de asocieri de idei, de memorie sau de
imaginaţie. Există o fugă de idei sărindu-se de la una la alta, astfel încât nimic nu se
construieşte coerent, o idee sau un proiect fiind abadonate în favoarea altora.
Subiectul îşi presară discursul cu jocuri de cuvinte dând naştere unor ironii caustice.
Starea de dispoziţie este exaltată, euforică şi subiectul are impresia că deţine o putere
absolută, ceea ce îl motivează în crimele sale pe criminalul în serie. În plus, nu suportă
să fie contrazis, reacţionând impulsiv. Pierderea simţului critic şi al autocontrolului
antrenează comportamente agresive şi atitutidini libertine şi în viaţa familială şi în cea
socială. Subiectul manifestă o atitudine ludică, agresivă, în care eventualele consecinţe
sunt privite cu indiferenţă.
Robert Hansen, de exemplu, cel mai activ criminal în serie din istoria statului
Alaska, foarte bun pilot şi un vânător înrăit, îşi lua viitoarele victime care erau
prostituate sau dansatoare topless la plimbare, peste ţinuturile sălbatice din jurul văii
Knile. Apoi, cobora pentru a le arăta de aproape peisajele minunate. Femeile erau
violate şi apoi lăsate să fugă în acele ţinuturi sălbatice, însă nu reuşeau sa scape cu viaţă
pentru că lui Hansen cel mai plăcut lucru i se părea vânătoarea cu sau fără elicopter. A
recunoscut 17 crime comise între 1973 şi 1983. De altfel, Hansen era cunoscut ca un om
muncitor, cu familie şi respectabil membru al comunităţii.
Principalele variante ale stării maniacale sunt:
 hipomania, unde totul se limitează la o hiperactivitate intelectuală şi fizică, într-o
ambianţă lucidă şi megalomanică
 furia maniacală cu un comportament agresiv
 mania delirantă cu teme de grandoare şi de atotputernicie
 starea mixtă
Debutul acestei psihoze are loc în jurul vârstei de 30 de ani, manifestându-se cel mai
adesea printr-un episod maniacal. Prevalenţa în cazul populaţiei se situează între 0,5 şi
1,5 la mie, având procente egale atât în rândul barbaţilor cât şi în cel al femeilor. Totuşi,

bazele de date sunt sărace în cazurile de femei-criminal în serie, cele care suferă de
psihoza maniaco-depresivă lipsind.
Repartiţia frecvenţei acceselor maniacale şi a acelora melancolice este aproape
egală. Timpul ce separă două accese este variabil, dar de obicei el nu variază când este
vorba de acelaşi subiect, aşa explicându-se şi perioada de linişte" dintre două crime, în
cazul criminalilor în serie ce suferă de psihoze maniaco-depresive.
Se disting în prezent formele în cicluri scurte cu intervale de linişte de câteva săptămâni
sau luni şi ciclurile mai lungi, de câţiva ani. Pare aproape sigur că originea tulburărilor
este genetică. Se poate ca anumite excese să fie declanşate de stres.

Capitolul 4. Elemente de psihopatologie la criminalii în serie
Ion Rîmaru
La noi în ţară unul dintre cele mai mediatizate cazuri de criminali în serie
îl are în centrul atenţiei pe Ion Rîmaru. El face parte dintr-o familie
dezorganizată, părinţii divorţaţi, sunt trei copii, el find cel mai mare. Al doilea copil,
tot de sex masculin, prezintă unele tulburări comportamentale. În familie a avut
parte de o atmosferă de imoralitate avînd un unchi cu antecedente penale.Tatăl,
cunoscând o serie de violenţe şi jafuri comise de fiul său, nu numai că nu a luat
atitudine, ci l-a sfătuit uneori cum să ascundă obiectele şi banii furaţi. Însuşi
inculpatul are antecedente penale. În luna august 1965, a lovit grav un paznic
care l-a surprins furând pepeni din gospodărie, fapt pentru care a fost condamnat la
cinci luni închisoare.
Ion Rîmaru, în timpul şcolarizării, a obţinut rezultate foarte slabe, a rămas repetent
în clasa a noua, a provocat un scandal public în oraşul natal, fiind surprins în timp
ce întreţinea relaţii sexuale cu fata unui profesor de la liceul unde învăţa. Fata era
minoră.
O discrepanţă apare între nota la purtare(10, în cursul liceului) şi unele
declaraţii ale profesorilor şi colegilor, care arată că, încă de atunci, prezenta o
serie de manifestări mai deosebite (într-o excursie, a fost surprins urinând pe o
clanţă).
A intrat la facultate în anul 1966, profitând de faptul că erau mai puţini
pretendenţi decăt locuri şi a fost admis cu media 5,33. A rămas repetent în anul 2 şi în
anul 3, pe care, la data arestării, îl repeta cu perspectiva exmatriculării pentru absenţe
nenumărate şi rezultate catrastofale la învăţătură. În timpul facultăţii a locuit la
cămin, unde, din declaraţiile colegilor şi ale profesorilor, reiese că tulburările
comportamentale şi asociabilitatea lui Rîmaru Ion, erau evidente pentru toţi. Acest
fapt a făcut ca să fie din ce în ce mai evitat de colegi care au refuzat să locuiască

cu el în cameră. S-au semnalat beţii însoţite de manifestări comportamentale severe
ca de exemplu:a urinat într-o cameră alăturată peste patul unui student; altă dată a
călcat pe sticle sparte cu picioarele goale, în mod demonstrativ. În momentele
de furie a prezentat şi tendinţe autoagresive, fapt ce reiese din constatarea că pe
membrele superioare şi inferioare se aflau peste 20 de înţepături provocate de el
însuşi. Agresivitatea şi caracterul său impulsiv au reieşit din violenţa cu care a
distrus mesele, salteua şi mobilierul din cameră.
A prezentat o versiune a ritmului somn veghe, părăsind aproape în ficare noapte
căminul între orlele 22-04 dimineaţa. Pe timpul anchetei, Rîmaru era dispus să
răspundă la întrebări noaptea deoarece ziua era reţinut şi uneori somnolent. În
timpul somnului sărea adesea brusc din pat producând diferite zgomote. În una
din acţiunile sale nocturne Rîmaru s-a căţărat pe paratrăsnetul clădirii. Conţinutul
gândirii sale, problematica legată de şcoală şi de alte preocupări erau foarte
sărace, lucru de care colegii şi profesorii îşi dădeau seama.Un profesor, pe nume
Ciurea Viorel, îl caracteriza ca fiind un timid agramat, cu un limbaj foarte sărac,
neposedând mai mult de 300 de cuvinte în vocabularul său, ceea ce reprezintă
totuşi o exagerare, dar care demonstrează incultura şi un orizont extrem de redus
pentru un student.
În faţa aserţiunii că ar fi suferit de leus, Rîmaru s-a tăiat cu bisturiul pentru a arăta că
sîngele său este „sănătos".
Faţă de problemele sexuale s-a dovedit încă de pe vremea de când era adolescent,
fără inhibiţie, fără frână morală (raporturile sexuale în clasă la 15 ani). În timpul
facultăţii se relatează cum că într-o noapte la cămin nu a dormit deloc, ci a dat
tîrcoale unei camere în care ştia că stă o fată sosită în vizită la un coleg.
În anul 1967, în fişa medicală au fost notate o serie de aprecieri, ca de exemplu:
„nod în gât", „spasm esofagian"(06.06.1967) şi „sindrom nevrotic reactiv"(1968).
În anul 1969, s-a adăugat la diagnosticul de sindrom nevrotic, menţiunea: „pe fond
de inadaptare, "recomandându-i-se un examen electroencefalografic. Examenul

electroencefalografic a evidenţiat un traseu medio-voltat slab exprimat, pe care
apăreau spontan foarte frecvente unde teta, care predominau grupate în regiunea
temporală. În data de 04.03.1971, medicul de la Policlinica studenţească a
sesizat o uşoară stare confuzională consemnată ca „suspiciune de comiţialitate
temporală". Coincidenţa acestei manifestări chiar în dimineaţa zilei în care Rîmaru
a comis o crimă de un sadism rar întâlnit, pune în mod justificat problema
dacă vizita medicală solicitată nu a avut un caracter premeditat, de o eventuală
ascundere în spatele unui diagnostic psihiatric sau dacă, într-adevăr, nu se
găsea într-o stare afectivă cu totul specială, dar legată de intenţia premeditată de
a comite o nouă crimă.
Notaţiile din fişa medicală a lui Rîmaru Ion arată o anumită corespondenţă între
vizitele medicale solicitate şi actele antisociale comise. După cea mai odioasă crimă
comisă în str.Vulturi, se internează în Spitalul de Chirurgie Plastică pentru efectuarea
unei operaţii plastice pe tendon, operaţie care nu era de urgenţă, deoarece el îşi
secţionase tendonul cu două luni înainte, în timpul unei tentative de viol cu
tâlhărie.
Examenul psihiatric minuţios efectuat în mod repetat în timpul anchetei nu a
putut scoate în evidenţă tulburări de tip psihotic. Nu au fost remarcate stări
halucinatorii, confuzionale, delirante sau de altă natură psihotică. În prima
perioadă s-au remarcat fenomene de tip histeroid (negativism, opoziţie la
ortostatism, cu mimarea pierderii tonusului postural şi ganzeroid cu răspusuri
pseudodemenţiale: cartierul Floreasca – Florentina, Mănăstirea Caşin –
Costin,Piaţa Unirii – Uniuni etc. şi suspiciune faţă de alimente, aceste manifestări
aveau un caracter reactiv net faţă de situaţia în care se afla după arestare, sitaţie de care
încă de la încueput a fost pe deplin conştient. Aceste aspecte au fost rezolvate rapid
şi spectaculos cu ajutorul unor mijloace terapeutice psihiatrice.
Pe timpul anchetei nu au fost semnalate crize paroxistice de pierdere sau
alterare a stării de conştienţă. Datele anamnestice care au semnalat în trecut o serie

de anomalii electroencefalografice, punând problema unor crize de epilepsie
temporară, nu afost confirmate de noile examene electroencefalografice efectuate la
Spitalul nr.9. Datele examenului clinic psihiatric direct, efectuate în mod repetat, datele
anamnestice, istoricul vieţii lui Rîmaru Ion evidenţiază în mod clar pronunţate
deviaţii şi anomalii de caracter, temperament şi personalitate atât de nucleu (un
frate cu trăsături asemănătoare), cât şi de dezvoltare disarmonică în timp, la care a
contribuit şi mediul familial, cu influenţă negativă directă şi o anumită toleranţă
din partea colectivului în care trăia.
Tabloul psihopatic a lui Rîmaru Ion este polimorf, cuprinzând aproape întreaga
gamă a trăsăturilor negative pe care le pot îmbrăţişa structurile monstruoase ale
personalităţii. Între aceste trăsături trebuie menţionate, în primul rând, agresivitatea,
impulsivitatea, cruzimea feroce, vâscozitatea şi lentoarea proceselor ideative, cu
inerţia între procesele de excitaţie şi inhibiţie şi, mai ales, amoralitatea absolută cu
aberaţii sexuale de intensitate rar întâlnită chiar şi în literatura de specialitate.
1. SADISM-exemplul cazul victimei M.F.(în timp ce o ajuta să treacă gardul
cimitirului Sf.Vineri, brusc o împinge brutal, provocându-i căderea cu capul de
pământ de o violenţă care-i provoacă pierderea cunoştinţei).
2. VAMPIRISM-acelaşi caz M.F.-care din întîmplare a scăpat cu viaţă şi a putut da
relaţii amănunţite aspra felului cum i-a provocat mai multe plăgi prin înţepare
din care i-a supt sângele.
3. CANIBALISM-muşcă din victime din regiunile erogene: vagin, pubis, mamele,
rupând bucăţi de carne negăsite la locul crimelor.
4. FETIŞISM-obiectele intime ale victimelor sunt tăiate, aranjate şi expuse cu
atenţie şi o ritualitate care sugerează extazul fetişist.
5. TENDINŢE NECROFILICE-predilecţia de a continua actul sexual şi după
încetarea spasmelor agonice, în unele cazuri (în special cel din str.Vulturi),
agresivitatea nediferenţiată continuă şi după moarte victimelor, aşa cum o

dovedesc constatările examenelor medico-legale, prin semnalarea de multiple plăgi
nesângerânde, deci provocate după decesul victimelor.
Impulsivitatea sa explozivă capătă o aparenţă epileptoidă nu numai prin
intesitatea ferocităţii, ci şi prin vâscozitate, sărăcie intelectuală, adezivitate,
tendinţe la detaliere şi minuţiozitate (aranjează toate obiectele victimelor cu o
ordine de ritual), precum şi prin unele manifestări de misticism paradoxal
(jurăminte pe cruci, frecventarea bisericelor şi rugăciuni nocturne).
Nu au fost semnalate simptome de boală organică cerebrală. Nu a prezentat semne
de impregnare alcoolică cronică. Episoadele embrioase semnalate în anamneză,
au avut un caracter incidental, dar o demonstra şi tipul de psihopatie polimorfă
predominant explozivă a cărui sensibilitate la alcool este adesea menţionat în
literarură.
Diagnosticul lui Rîmaru Ion este: „Psihopatie polimorfă cu caracter dominant
impulsiv şi pervers sexual."
Concluzii:
În urma examenelor psihice şi neurologice nu a fost semnalată prezenţa unei
maladii cu caracter psihic de natură a afecta discernământul. A avut o
dezvoltare anormală a personalităţii de proporţii monstruoase care nu a afectat
starea de eluciditate a conştiinţei acestuia.
În timpul săvârşirii infracţiunilor, Rîmaru Ion nu se afla într-o stare de
inconştienţă totală sau imparţială. Acţiunile respective au fost comise în condiţii de
premeditare minuţioasă cu o pregătire corespunzătoare, intenţionalitate clară şi
profit.
Gravele infracţiuni comise nu pot fi puse pe seama unor impulsuri irezistibile
cu caracter sexual, întrucât dominanţa sexuală aparentă a fost de cele mai multe ori
dublată de interese josnice ca jaful, tâlhăria, şi pentru faptul că îşi întrerupea acţiunile
ori de câte ori intervenea pericolul de a fi surprins.

Cazul Sârcă, autorul a opt asasinate descoperit cu ajutorul cartotecilor modus-
operandi
Istoria criminalisticii a înregistrat asasinate odioase ca urmare a studierii după modul
cum au fost săvârşite s-a putut ajunge la concluzia hotărâtă că acestea au fost opera
unuia şi aceluiaşi autor. Jack Spintecătorul care, în anul 1888 Ia Londra, asasinase
numeroase prostituate, operase de aşa natură încât punctele caracteristice ale tuturor
asasinatelor lui, erau perfect identice, dar el nu a putut fi descoperit niciodată.
În alte cazuri cunoscute în istoria criminalisticii, asasinii au fost prinşi datorită unor
întâmplări care nu au avut nici o legătură cu descoperirea lor prin identificarea modului
caracteristic în care seriile lor de asasinate fuseseră săvârşite.
Cazul Sârcă prezintă, astfel, un interes deosebit din punct de vedere criminalistic. El
ne învaţă că descoperirea marilor asasini, necunoscuţi la un moment dat, care obişnuiesc a
repeta faptele lor criminale, se poate face printr-un studiu amănunţit asupra modului în
care punctele caracteristice ale faptelor de aceeaşi natură săvârşite în trecut, vin a se
identifica cu punctele caracteristice ale activităţilor criminale practicate de autorii
necunoscuţi ce operează în prezent.
La 16 septembrie 1939, Sârcă Ion, de 28 de ani, muncitor ne-calificat, fiul lui Alexandru
şi Ana, originar din com. Vâcău, jud. Sălaj, a fost arestat ca autor al tâlhăriei săvârşite cu
câteva zile mai înainte asupra tânărului D.G. de 18 ani, căruia, prin violenţă, i-a furat
îmbrăcămintea, ceasul şi banii.
Din cercetările şi ancheta ce s-au efectuat la acea dată, reieşea că Sârcă Ion îl întâlnise
pe tânărul D.G. pe calea Văcăreşti şi, intrând în vorbă cu el, a aflat că tânărul nu are
servici şi este în căutare de lucru. Sârcă îi spune că ar avea pentru el un post foarte bun la o
fermă din jurul Capitalei, unde în afară de un salariu mare, va avea hrană şi locuinţă.
Culorile în care Sârcă descrisese perspectivele acestui post, determină pe tânărul în
căutare de muncă, să fie de acord, ba chiar recunoscător întâmplării de a-l fi cunoscut pe
Sârcă. Acesta îi spune că postul trebuie ocupat imediat, fiindcă ar putea fi şi alţi amatori şi

cum el însăşi are anumite treburi la ferma indicată, ar fi bine să meargă împreună chiar în
după-amiaza acelei zile.
Tânărul D.G. căzu de acord şi porni împreună cu binevoitorul lui spre comuna Balta
Albă, în apropierea căreia, spune Sârcă, se găseşte ferma în cauză. La periferia Capitalei,
Sârcă intră într-o cârciumă, de unde cumpără o sticlă cu secărică, mezeluri, brânză şi
pâine. Ei au luat direcţia spre comuna Balta Albă şi pentru a scurta din drum, Sârcă îi
propune să o ia de-a dreptul peste câmp, prin porumbişte, fiindcă astfel vor ajunge mai
repede. Tânărul acceptă şi după ce au mers astfel până în apropierea comunei Balta Albă,
Sârcă i-a cerut să se odihnească şi, totodată, să mănânce ceva. S-au aşezat astfel în
porumbişte şi au mâncat cele cumpărate, Sârcă îndemnându-l mereu să bea secărică. La
un moment dat, acesta scoate o bucată de sfoară, pe care o face laţ şi sub forma de glumă
leagă mâinile tânărului la spate, apoi începe să-l lovească şi să-l ameninţe cu moartea,
luându-i ceasul. Sub teroarea acestor ameninţări, îl dezbracă de pantaloni şi încălţăminte,
apoi cu altă bucată de sfoară, îl leagă de picioare, îi dezleagă mâinile, îi scoate cămaşa,
după care îl leagă din nou, lăsând victima numai în chiloţi.
După ce înfăşoară cu răbdare, în haina furată, pantalonii, pantofii şi cămaşa victimei,
având grijă să cerceteze buzunarele, scoate obiectele, banii şi pleacă, spunându-i tânărului
să nu anunţe poliţia. A doua zi dimineaţă, D.G. a fost descoperit în porumbişte, de
locuitorii din Balta Albă, care au anunţat postul de jandarmi. La postul de jandarmi,
tânărul D.G. află că nu este prima victimă a tâlharului şi că postul mai are alte două
reclamaţii din partea altor tineri, care, la fel, au fost jefuiţi de un individ ale cărui
semnalmente corespundeau întocmai cu cele ale tâlharului.
De asemenea, la alte posturi de jandarmi din jurul Capitalei se depuseseră mai multe
reclamaţii pentru fapte identice, săvârşite asupra altor tineri.
Întâmplarea face ca după două zile de la săvârşirea acestei tâlhării, tânărul D.G. să
întâlnească în hala de vechituri pe tâlharul ce-l jefuise şi, cu sprijinul publicului şi
gardienilor, să-l prindă şi să-l conducă la Poliţie.

Cu ocazia cercetărilor, Sârcă a recunoscut a fi autorul a 6 tâlhării săvârşite în condiţii
similare asupra unor tineri, pe care i-a ademenit cu aceleaşi promisiuni de a-i conduce şi
angaja cu un salariu mare la o fermă din jurul Capitalei. El a mai recunoscut că în
împrejurimile oraşului Arad, cu 4 ani înainte săvârşise, de asemenea, 6 astfel de tâlhării,
pentru care a fost condamnat la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în penitenciarul
Arad. Informaţiile cerute au confirmat întru totul spusele tâlharului. Cercetările odată
încheiate, Sârcă a fost înaintat Parchetului Ilfov şi depus în Penitenciarul Văcăreşti.
La Poliţie s-a întocmit cu această ocazie, următoarea fişă privind modul său particular
şi caracteristic de a opera:
„Sârcă Ion, de ani 28, de fel din com. Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de
profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana, fără domiciliu stabil în
Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 Sept. 1939. Înaintat Parchetului Ilfov la 20 Sept.
1939, pentru tâlhărie. Modul de a opera: intră în vorbă cu tineri în căutare de lucru, cărora
le propune angajamente avantajoase, la anumite ferme din jurul Capitalei şi sub pretextul
că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri propice îi leagă de
mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând victimele goale şi legate.
Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare.
A săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru
care fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în
Penitenciarul Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit".
Fişa a fost clasată în cartotecile modus-operandi în grupul fişelor unde sunt trecuţi
tâlharii care operează singuri, legând victima şi uzând de trucuri bine definite.
Sârcă a fost condamnat pentru tâlhăriile săvârşite în jurul Capitalei, la 5 ani închisoare.
El îşi ispăşea pedeapsa, în timp ce al doilea război mondial cu evenimentele
premergătoare: rebeliuni, asasinate politice etc, făcuse să se şteargă din mintea oricărui
poliţist amintirea faptelor criminale ale acestui tâlhar care, în realitate, nici nu atrăsese
decât, fugar, atenţia poliţiei, iar opinia publică nici nu le cunoscuse.

Între 16 aprilie şi 17 august 1943, Legiunea Jandarmeriei Ilfov, Legiunea Jandarmeriei
Bucureşti şi Prefectura Poliţiei, au descoperit pe câmp, în apropierea comunelor
suburbane Şerban Vodă, Fundeni, Pipera, Căţelu, Băneasa şi Balta Albă: 8 cadavre
aparţinând unor tineri găsiţi dezbrăcaţi, cu mâinile şi picioarele legate şi prezentând în
jurul gâtului, urme de strangulare. Constatările făcute de Serviciul Poliţiei, la locul
sinistrelor fapte, au dus la concluzia că toate aceste asasinate erau opera unuia şi
aceluiaşi autor.
În primul rând, toate cele 8 cadavre fuseseră găsite pe câmp, în apropierea comunelor
suburbane, în crânguri sau în porumbişti. Cadavrele erau dezbrăcate. Mâinile victimelor,
în şase din cazuri, fuseseră găsite legate la spate, în alte două cazuri, ele erau legate în
faţă. Examinarea legăturilor (nodurilor) a dus la concluzia ca ele erau identice. Asasinul
făcea mai întâi un laţ, în care cuprindea mâinile victimelor, strângându-le puternic, apoi
apuca cele două capete ale legăturii şi după ce le petrecea încă o dată în jurul mâinilor,
forma un nod dublu în partea opusă a laţului. Materia legăturilor fiind examinată s-a
constatat că, în cursul lunii august, la asasinarea tânărului Rusu Ioan, al cărui cadavru a
fost găsit în apropierea comunei Şerban Vodă, precum şi la asasinatele tinerilor
Gheorghe şi Vasile Kiş, ale căror cadavre au fost găsite în apropierea Gării Căţelu,
asasinul legase mâinile victimelor cu bucăţi dintr-o frânghie de cânepă îmbâcsită cu
catran. Examinându-se cele trei legături, s-a stabilit în mod hotărât după grosimea,
răsucirea, calitatea cânepii şi îmbâcsirea cu catran, că ele fuseseră tăiate din una şi
aceeaşi frânghie. În alte patru cazuri, victimele fuseseră legate cu bucăţi de sfoară mai
subţire, care aveau lungimi diferite, dar erau identice în ceea ce priveşte grosimea,
calitatea cânepii şi uzura. Într-un singur caz, şi anume, la asasinarea tânărului Constantin
Pârvu, al cărui cadavru fusese găsit în apropierea comunei Pipera, asasinul legase mâinile
victimei cu o bucată de şnur negru. Tot cu ocazia cercetărilor întreprinse, organele
poliţieneşti au găsit aproape de cadavrele victimelor asasinate lângă Gara Căţelu, comuna
Pipera şi Şerban Vodă, 4 sticle goale care, fiind examinate, s-a stabilit că conţinuseră
băuturi alcoolice.

Din poziţia în care fuseseră găsite cadavrele tinerilor Rusu Ioan si Kiş Vasile, reieşea
că asasinul săvârşise acte de pederastie asupra victimelor. Toate cele 8 cadavre
descoperite în apropierea comunelor suburbane mai sus-indicate, prezentau în jurul
gâtului, urme de ştrangulare. Aceste mine indicau în toate cazurile că victimele fuseseră
ştrangulate cu mâna, în timp ce asasinul se afla în spatele lor, fiindcă în partea din faţă a
gâtului era vizibilă imprimarea unghiilor de la degetele arătător, mijlociu şi inelar ale
asasinului, pe când spre ceafă nu se găsea decât imprimarea degetelor mari. În toate
cazurile, asasinul ştrangulase victimele întrebuinţând amândouă mâinile.
Autopsia medico-legală a stabilit că victimele fuseseră ucise prin ştrangulare şi, în toate
cazurile, asasinul uzase de amândouă mâinile, iar victimele fuseseră apucate de gât pe la
spate. Autopsia medico-legală mai stabilise că asasinul practicase acte de pederastie
asupra celor opt victime.
Din cercetările de mai sus, coroborate şi cu expertiza făcută de Serviciul Poliţiei
Tehnice, reieşea că o serie de urme digitale, relevate de pe sticla găsită lângă cadavrul
descoperit în apropierea Gării Căţelu, erau perfect identice cu anumite urme digitale
relevate şi de pe o altă sticlă ce se găsise lângă cadavrul victimei ucise la Pipera se ajunge
la concluzia hotărâtă că toate cele opt asasinate erau opera unuia şi aceluiaşi autor.
Cercetările dactiloscopice întreprinse prin cazierul dactiloscopic mono-dactilar, pentru
căutarea urmelor relevate de pe cele două sticle, au avut drept rezultat constatarea ca
asasinul nu se găsea înregistrat în acest cazier. În afară de aceste urme digitale şi cele
câteva bucăţi de frânghie şi sfoară ce serviseră la legarea victimelor, nici un alt indiciu şi
nici o altă împrejurare fericită nu aveau să contribuie la descoperirea acestui feroce asasin.
Investigaţiile poliţieneşti pe teren, cercetările poliţiei judiciare şi ale instrucţiei au rămas
fără nici un rezultat.
În această situaţie, un comisar din Serviciul Poliţiei Ştiinţifice, care luase parte la
investigările pe teren, privind constatarea celor opt asasinate şi care era însărcinat cu
organizarea primelor cartoteci modus-operandi în Prefectura Poliţiei, clasificând, după
modul caracteristic în care autorii operaseră, dosarele tuturor tâlharilor şi asasinilor ce

activaseră în ultimii 15 ani, a procedat la o verificare amănunţită a fişelor de cartotecă în
care aceştia erau înregistraţi. După ce a consultat fără folos fişele asasinilor, clasificate
după modul caracteristic în care operaseră, a început verificarea fişelor tâlharilor care, la
rîndul lor erau clasificaţi după modul cum săvârşiseră faptele. Cercetarea s-a oprit în faţa
fişei cu următorul conţinut:
„SÂRCĂ ION, de ani 28, de fel din comuna Vâcău, jud. Sălaj, neştiutor de carte, de
profesiune muncitor necalificat, fiul lui Alexandru şi Ana. Fără domiciliu stabil în
Capitală. Reţinut pentru cercetări la 16 sept. 1939. înaintat Parchetului Ilfov la 20 sept.
1939, pentru tâlhărie. MODUL DE A OPERA: intră în vorbă cu tineri în căutare de
lucru, cărora le propune angajamente avantajoase la anumite ferme din jurul Capitalei
şi, sub pretextul că-i conduce la aceste ferme, pleacă cu ei pe câmp, unde în locuri
propice îi leagă de mâini şi de picioare, jefuindu-i de îmbrăcăminte şi bani, lăsând
victimele goale şi legate. Când pleacă cu victimele, cumpără băuturi tari şi mâncare. A
săvârşit 6 asemenea tâlhării în jurul Capitalei şi alte 6 în jurul oraşului Arad, pentru care
fapte a fost condamnat în anul 1936 la 2 ani închisoare, pe care a ispăşit-o în Penitenciarul
Arad. Este un profesionist al tâlhăriei, care va repeta faptele ce a săvârşit".
Comisarul, care făcuse împreună cu organele jandarmeriei investigaţiile la locul celor
opt asasinate şi sesizase modul caracteristic în care aceste asasinate fuseseră săvârşite,
a fost izbit imediat de punctul saliens al modului în care un infractor înregistrat pentru
tâlhării în anul 1939, săvârşise atunci o serie de operaţiuni criminale.
Într-adevăr, în anul 1939, acel infractor luase mai mulţi băieţi tineri sub pretextul
angajării lor la o fermă din apropierea Capitalei, îi dusese pe câmp. îi legase şi sub
ameninţarea cu moartea îi jefuise de haine, lasându-i legaţi şi goi.
Aceleaşi puncte caracteristice le observase şi în cele opt asasinate, pe care un autor
necunoscut le săvârşise în anul 1943. Ducerea victimelor pe câmp, legarea lor,
dezbrăcarea de haine, au întărit convingerea comisarului anchetator că, cele opt
asasinate nu pot fi decât opera tâlharului Sârcă Ion, al cărui mod de a opera înregistrat în
anul 1939, era identic cu modul de a opera practicat în cele 8 asasinate recente.

Dosarul de cazier al tâlharului a fost scos imediat şi în el s-a găsit foaia personală
conţinând impresiunile digitale ce fuseseră luate cu ocazia cercetării tâlhăriilor trecute. O
comparare între aceste impresiuni şi urmele digitale găsite pe cele două sticle la
recentele asasinate, confirmă în totul, constatarea făcută în cartotecile modus-
operandi, fiindcă într-adevăr urmele găsite pe sticlele descoperite în apropierea
cadavrelor şi care reprezentau un deget arătător şi mijlociu de la o mână dreaptă erau
identice cu impresiunile degetului arătător şi mijlociu de la mâna dreaptă a tâlharului
Sârcă Ion.
Autorul celor opt asasinate fusese identificat, el nu era altul decât Sârcă Ion, care cu 4 ani
înainte săvârşise acea serie de tâlhării care determinase înregistrarea lui în cartotecile
modus-operandi.
Câteva zile de la această constatare, asasinul a putut fi prins, făcând mărturisiri
complete asupra modului cum săvârşise cele opt asasinate. Pe tineri îi amăgea cu aceleaşi
promisiuni de a-i conduce la o fermă din apropierea Capitalei, pentru a ocupa un serviciu
bine plătit.
După săvârşirea tâlhăriilor din 1939 nu a stat în închisoare decât 2 ani, fiind trimis după
aceea pe front pentru reabilitare. Dezertor din armată, revine în luna ianuarie 1943, în
Bucureşti, unde, neavând ocupaţie şi nici acte, a fost atras în cercul unor bătrâni
pervertiţi sexual, care-l plăteau pentru a le satisface bestialele lor vicii.
Astfel, el s-a pervertit, devenind un pederast activ şi, când a început în luna aprilie
activitatea lui de tâlhar, în afară de jefuirea victimelor, simţea o dorinţă intensă de a
profita de aceste victime, pe care pentru satisfacerea unor plăceri demente, le ucidea prin
ştrangulare, chiar în timpul când profita de ele.

CAPITOLUL V- Concluzii sub aspect psihologic
Trăsătura de bază a crimei în sine constă în caracterul ei periculos pentru

individ şi pentru societate. Crimele în serie cauzează urmări grave în primul rând,
pentru victime şi pentru familiile acestora, în al doilea rând urmări grave se
resimt şi la nivelul grupului social în care se petrec faptele, producând teamă,
frustrare, indignare şi protest.
Fenomenul criminal nu se manifestă ca fenomen izolat şi individual ci, în al
treilea rând, ca un fenomen social. Sub aspectul acesta victimele şi pagubele sunt
alarma că acesta este un pericol social real.
De fapt, cercetările psihologice moderne-în special cele americane, unde
fenomenul este din păcate foarte grav prin amploarea sa în continuă creştere-
evidenţiază şi costul social al crimelor de acest g en , al că t u i t di n co st ul
o r g a n e l o r d e u r m ă r i r e p en al ă şi judecătoreşti, din costul aparatului
poliţienesc, judiciar, etc, însărcinat cu combaterea şi apărarea împotriva
criminalilor în serie şi a crimelor lor, inclusiv a celor ce execută pedepsele şi se
află în diferite penitenciare.
Prezentând un asemenea pericol social şi un asemenea cost social crimele în
serie se înscriu în mod firesc în fenomenul criminalităţii, provoacă reacţii
sociale de combatere, exprimate în acţiuni de prevenire şi pedepsire.
Credem să fi demonstrat un rol uriaş al educaţiei (psihologic:al învăţării) în
determinarea personalităţii umane, în determinarea comportamentului acestei
personalităţi, care comportament îl amplasează pe individ dincoace sau dincolo de
barierele normelor sociale.
Credem a fi demonstrat, cu mijloacele psihologiei sociale, că educaţi a
c or espu ză to ar e î n fam il ie , veci nătate, şcoal ă şi comunitate, chiar şi în
condiţiile unei grele educabilităţi, constituie stavila cea mai sigură împotriva
devianţei în masă. Mai mult decât rigorile unei legislaţii, chiar şi alambicate,
doar forţa educaţiei permanente poate crea acele „tribunale interioare" din
conştiinţa umană, care fac practic inutile acţiunile tribunalelor oficiale.
În ţara nostră fenomenul crimelor în serie a reţinut atenţia mass-media de-a
lungul timpului din fericire doar de trei ori, cel mai cunoscut fiind „Rîmaru", ceea
ce dovedeşte o anumită eficacitate a măsurilor de prevenire.
În ceea ce priveşte sancţiunile penale, bolnavilor psihici care comit crime li
se aplică, dintre măsurile de siguranţă internarea medicală, prevăzută la art.114
din Codul Penal.
Condamnatul este obligat să efectueze tratamentul într-un institut de
specialitate până la însănătoşire.

BIBLIOGRAFIE
l.Dobrinoiu V., Pascu I., Molnar L, Nistoreanu Ghe., Boroi A., Lazăr V. Drept Penal-
Partea generală, Bucureşti, Editura Europa Nova ,1977.
2.Dicţionar de psihologie, coordonator Noebert 5, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic,
2000.
3.Dicţionar de sociologie, coordonator: Boudon R; Besnard Ph.Lecuyer B.P.,Bucureşti
Editura Univers Enciclopedic, 1966
4.Coordonator Predescu V., Psihiatrie ,Ediţia a III-a,Vol.I, Bucureşti, Editura Medicală,
1989.
5.Diagnostic and statistical manual of mental disorders, American Psychiatric
Association, Ediţia a IlI-a, Washington D.C. 1987.
6.Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993.
7.Manus A., Psihozele şi nevrozele adultului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1999.
8. Mistoreanu Ghe., Păun C., Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova, 2000.
9. 0ancea I., Probleme de Criminologie, Bucureşti, Editura ALL, 1994.
10. Popescu-Neveanu, Zlate M., Creţu, Tinca, Psihologie, Bucureşti Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., 1995
11. Stănoiu R.M., Introducere în Criminologie, Bucureşti, Editura Europa Nova 2000.
12. Comisarul Traian Tandin, Cazul Rîmaru, Bucureşti 2002.
13. Vlad T.VIad C.Psihologia şi Psihopatologia Comportamentului Bucureşti Editura
Militară 1978.
14. Tudorel-Severin Butoi, Criminali în serie – psihologia crimei

Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elemente de Psihopatologie La Criminalii in Serie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE “ALEXANDRU IOAN CUZA”

CATEDRA: ŞTIINŢE SOCIO-UMANISTE

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 2

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 3

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 4

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 5

1.1 Societatea şi normele juridice

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 6

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 7

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 8

Conştiinţa şi sistemul psihic uman

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 9

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 10

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 11

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 13

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 14

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 15

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 16

PROFILUL PSIHOCOMPORTAMENTAL CARACTERISTIC AL

(perspectiva modului de operare – ecuaţia interpersonală în cuplul penal victimă -

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 18

2.1 Stările mentale de anormalitate

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 19

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 20

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 21

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 22

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 24

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 25

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 26

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 27

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 28

Fără îndoială, rezultat al unei sinteze psihosenzorial-funcţionale, percepţia ia naştere

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 31

Mecanismul gândirii asigură stabilirea de relaţii şi legături cauzale intre fenomene.

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 33

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 34

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 35

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 36

f) Efectele produselor psihofarmacologiei în tratamentele psihopatologice

În epoca modernă, caracterizată prin evoluţia produselor farmaceutice,

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 37

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 38

3.1 Criminalul în serie. Noţiune. Personalitate. Tipologie

activităţii desfăşurate de criminalul în serie ni-l oferă: conflictul sexual, infantilitatea şi

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 39

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 40

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 41

Cifrele de prevalenţă în rândul populaţiei variază între 2 şi 10 la 1000, în cazul în

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 42

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 43

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 44

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 45

2. delirul paranoid (termen folosit în opoziţie cu ,,paranoic")

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 46

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 47

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 48

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 49

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 50

Şi această psihoză este susceptibilă de a genera tulburări ale comportamentului

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 52

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 53

2.3. Psihoza maniaco-depresivă

Elemente de psihopatologie la criminalii în serie 55