Moarte Albă

Verde-i bambusul
Albă e fereastra,
Verzi-s brazii toţi
Albă e şi neaua.

Albe-s şi memoriile ce acoperă cărarea

Venind de nicăieri, cerându-mi apărarea.
Vede, strigă, se-nspăimântă de vuietul naturii,
Neavând scăpare, înfruntând strigoii.

Culorile, încet încet dispar,

Se deschid, din ce în ce mai mult,
Până toate se unesc pentru a lupta ca unul.

Asemănarea lor e nulă; tremurând

Toţi cad la pământ.
Mă simt vinovat…
Vreau culorile să-mi pătrundă
În adâncul inimii – să n-o ascundă,
Din nou să am puterea
Să văd cele nevăzute.