Muhammad şi geneza Islamului

Islamul, una dintre marile religii universaliste ale lumii, a fost întemeiat de
Muhammad, la începutul secolului al VII-lea.
Biografia Profetului

Muhammad s-a născut pe la 570 în familia Hasim, tribul Quraish, din Mecca. Deşi
tribul din care făcea parte era cel mai bogat şi influent din oraş, Muhammad are o situaţie
destul de grea, fiind rămas de timpuriu orfan. Intră ca neguţător în servicul unei văduve
bogate, Khadija, cu care se şi căsătoreşte la 25 de ani, pe cînd ea avea 40. Sprijinul primei sale
soţii a fost esenţial la începutul activităţii sale profetice, ea fiind printre singurii care au crezut
în primele sale revelaţii. Acestea au început să apară prin 610, cînd Muhammad avea în jur de
40 de ani, şi obişnuia să se retragă din lume spre a medita, într-o grotă de lîngă Mecca. Într-
unul din aceste momente, i-a apărut arhanghelul Gabriel care i-a poruncit să citească. (Iqra
înseamnă „citeşte”, dar şi „profetizeză”).
Muhammad a început să predice la Mecca despre Dumnezeul Vechiului Testament,
numit Allah în limba arabă, creatorul lumii şi al oamenilor, divinitate unică, atotputernică şi
atotprezentă, căruia omul trebuie să i se supună necondiţionat (islam = supunere). Islamul nu
acceptă Întruparea de tip creştin, întrucât consideră imposibilă coborîrea Dumnezeirii la starea
umană, dar îl consideră pe Iisus unul dintre marii profeţi din istorie, precursor al lui
Muhammad. Nu există nici intermediari între Dumnezeu şi credincios, de tipul sfinţilor
mijlocitori, chiar dacă, în timp, Islamul a ajuns să venereze o serie de persoane cu merite
speciale. Primul între aceşti aleşi este Muhammad, Profetul (Rasul), simplu muritor,
însărcinat însă cu comunicarea adevăratei Revelaţii, pe care musulmanii cred că evreii şi
creştinii au primit-o la rândul lor, dar au înţeles-o doar parţial. De altfel, de-a lungul istoriei,
musulmanii au fost, în general, toleranţi faţă de creştini şi de evrei, pe care îi consideră
“popoare ale cărţii”, întrucât deţin o revelaţie scrisă, şi cu credinţa cărora recunosc că au o
serie de puncte comune
Mesajul lui Muhammad propovăduia un monoteism riguros, dar avea şi o încărcătură
socială importantă. El vorbea despre egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu,
datoria pe care o are comunitatea în a combate sărăcia, caracterul nedrept al sclaviei. Aceasta
explică în parte de ce, la începuturile predicii lui Muhammad, în afara cîtorva convertiţi din
familia apropiată, mesajul său a atras numeroşi săraci din societatea din Mecca. Dar critica
societăţii vremii l-a adus în conflict cu membrii bogaţi ai tribului Quraish, care încep
persecutarea adepţilor acestuia, dintre care un număr important se refugiază la curtea
suveranului creştin din Abisinia.
Muhammad părăseşte în 622 Mecca, împreună cu un grup de adepţi, între care
colaboratorul său apropiat Abu Bakr. Ei se refugiază la Yathrib, oraş situat într-o oază la nord
de Mecca. Această fugă, hegira, de la Mecca la Medina (Oraşul Profetului, numele pe care îl
primeşte Yatrib-ul) marchează începutul erei islamice. Muhammad, al cărui mesaj fusese
răspîndit de dinainte la Medina, este primit în triumf şi devine conducătorul religios şi
politico-militar al oraşului. El încheie pacte de colaborare şi sprijin reciproc cu comunităţile
nemusulmane din oraş, sub conducerea sa este organizată viaţa religioasă a convertiţilor, şi de
asemenea este înfrîntă armata superioară numeric trimisă de qurayshiţi împotriva Medinei.
Urmează apoi un îndelungat război de uzură, în care adepţii lui Muhammad atacă şi
jefuiesc caravanele pe care se baza prosperitatea Meccăi, ceea ce-i îndeamnă, în cele din
urmă, pe qurayshiţi să cedeze. Cei din Mecca acceptă să se convertească, Muhammad revine
în oraşul său natal, care devine din acel moment punctul de orientare a rugăciunii musulmane
(qibla) şi loc de pelerinaj (hadj) al credincioşilor. (Pe cînd se afla la Medina, Muhammad
ceruse ca rugăciunea să fie îndreptată spre Ierusalim, oraşul sfînt al evreilor şi al creştinilor).

1
La Mecca, Muhammad precizează doctrina, transformă Islamul într-o putere redutabilă, mai
ales datorită vocaţiei misionare pe care i-o insuflă (fiind adevărata religie, Islamul trebuie în
cele din urmă să fie îmbrăţişat de întreaga umanitate, chiar cu preţul impunerii sale cu forţa).
Este precizat acum cultul pe care orice musulman trebuie să-l aducă lui Dumnezeu, şi
în care esenţiali sînt „cei cinci stîlpi ai Islamului”.

Cei cinci stâlpi ai Islamului

• Mărturisirea de credinţă, care afirmă că nu există alt Dumnezeu în afara lui Allah şi
că Muhammad este profetul lui. Rostirea acestei mărturisiri în public este condiţia
intrării credinciosului în comunitatea musulmană.
• Rugăciunea, care trebuie făcută de cinci ori pe zi, la anumite ore, după purificări
rituale, cu faţa înspre Mecca. Actul ritual al rugăciunii este punctat de plecăciuni
adînci şi prosternări, iar textul ei constă din versete sau surate (capitole) din Coran,
alese de credinciosul care trebuie să ştie pe dinafară Cartea sfîntă.
• Milostenia în favoarea sărmanilor (zakat), devenită apoi un adevărat impozit pe venit,
în valoare de 2,5%, destinat ajutorării celor aflaţi în necesitate, răscumpărării robilor,
întreţinerii ulemalelor, etc.
• Postul Ramadanului presupune privarea de hrană şi băutură de la răsăritul la apusul
soarelui, ca şi abţinerea de la relaţii sexuale, în luna a noua a calendarului lunar folosit
de musulmani.
• Pelerinajul (hadj), pe care fiecare musulman care îşi poate permite din punct de
vedere financiar şi al stării de sănătate trebuie să-l facă o dată în viaţă la Mecca. Aici
pelerinul trebuie să înconjoare moscheea de la Kaaba, unde se află piatra de origine
meteoritică, simbol al unităţii lumii islamice, şi apoi aruncă o piatră în obeliscul ce
simbolizează puterea diavolului, a Satanei.
Profetul moare în 632, fără urmaş pe linie masculină, şi fără a fi precizat problema
succesorului său.
Comunitatea de credincioşi îl alege drept calif (urmaş) pe Abu Bakr, socru al lui
Muhammad, care se număra printre primii convertiţi, şi care deja supraveghea, la rugămintea
Profetului, rugăciunea comună. Lui îi urmează Umar, apoi Uthman, din importanta familie a
Umayyazilor de la Mecca. În timpul acestuia din urmă are loc „îngheţarea Revelaţiei”, prin
fixarea în scris într-o versiune unică şi oficială a celor spuse de Muhammad şi existente pînă
atunci în diverse consemnări ale celor ce îl ascultaseră pe Profet. Ia astfel naştere Coranul,
Cartea Sfîntă a musulmanilor, cuvîntul lui Dumnezeu.

Uthman e asasinat în 656 de partizanii lui Ali, vărul şi ginerele Profetului, cea mai
apropiată rudă a acestuia pe linie masculină. Ali nu se dezice de ucigaşi, deschizînd astfel
calea schismelor în Islam. După ce a fost ales calif, Ali a trebuit să facă faţă opoziţiei conduse
de Muawyia, guvernator al Siriei în vremea lui Uthman. Pierzînd arbitrajul organizat între el
şi Muawyia, întrînd în conflict cu kharidjiţii, un grup important al armatei sale, partizani ai
purităţii doctrinare a islamului, Ali sfîrşeşte prin a fi asasinat de aceştia în 661. Calif este ales
acum Muawyia, care stabileşte capitala la Damasc şi întemeiază dinastia Umayyadă, rămasă
la putere pînă în 750.
Aceste evenimente politico-militare au avut efect în planul doctrinar, întrucît apar
primele schisme din istoria agitată a Islamului, în special cele dintre şiiţi şi sunniţi.
Indiferent de doctrina pe care o împărtăşesc, musulmanii recunosc faptul că aparţin
unei singure religii, ceea ce neagă celor din alte mişcări fiind absenţa credinţei corecte, a
ortodoxiei.

2
Califatul arab

Primele cuceriri
Predicile Profetului Muhammad afirmaseră ideea unei unităţi arabe, dincolo de
rivalităţile de clan sau regionale. Pentru a împiedica manifestarea tensiunilor în cadrul
comunităţii credincioşilor, califii următori canalizează uriaşul potenţial războinic al triburilor
arabe în exterior, prin intermediul djihadului.
Marile puteri vecine, Imperiul Bizantin şi Imperiul Persan, istovite de luptele fără
sfârşit în care îşi măcinaseră reciproc forţele, se prăbuşesc cu o uimitoare rapiditate. Până la
mijlocul secolului al VII-lea, în doar două decenii ce au urmat morţii Profetului, arabii au
reuşit să construiască un imperiu ce se întindea din bazinul sud-estic al Mediteranei până
dincolo de marea Caspică şi de Golful Persic. Cuceririle continuă în est, încluzând întinse
zone din Asia Centrală, Afganistanul, Nordul şi centrul Indiei, musulmanii ajungând încă din
sec. VIII la graniţele Imperiului Chinez. În apus, în 711 arabii, conduşi de berberul Tarik,
traversează Gibraltarul şi cuceresc Spania vizigotă. De aici, pornesc la cucerirea insulelor din
Bazinul Occidental al Mediteranei, între care Sicilia. De asemenea, se continuă expansiunea
spre Africa Neagră, de la sud de Sahara, şi pe coastele răsăritene ale acestui continent, până
spre Madagascar.

Cauzele succeselor arabe

• djihadul, războiul sfânt, care însă oferea nomazilor căliţi în viaţa dură a deşertului şi
ocazia de a jefui, sau de a găsi găsi altundeva condiţii mai propice vieţii.
• luptătorii arabi erau bine antrenaţi datorită permanentor razii împotriva altor triburi,
sau împotriva sedentarilor. Cavaleria uşoară arabe beneficia de superioritate tehnică
în faţa unor adversari mai puţin mobili şi mai puţin motivaţi.
• lipsa de rezistenţă a populaţiei locale din provinciile orientale ale Imperiului
Bizantin, care, aflată în dezacord religios cu Constantinopolul, a preferat supunerea
faţă de Islam. Pentru creştinii monofiziţi din aceste provincii, Islamul tolerant era o
alternativă mult mai bună decât Bizanţul care încerca să le impună cu forţa
ortodoxia.
• toleranţa pe care arabii au arătat-o faţă de celelalte mari religii: creştinism, iudaism,
zoroastrism, buddhism. Spre deosebire de populaţiile păgâne, pe care de obicei le
sileau să se convertească la Islam, aceste “popoare ale cărţii” beneficiau de
respectarea libertăţii de cult, în schimbul plăţii unor taxe.

Lupta pentru putere la începuturile califatului

Expansiunea Islamului încă din epoca primilor califi nu presupune o unitate
desăvârşită în interiorul comunităţii. Imediat după moartea Profetului, dispute teologice,
juridice şi politice au divizat credincioşii musulmani, printre conflictele cele mai importante
numărându-se cele dintre şiiţi şi sunniţi.
Gruparea sunnită câştigă în conflictul cu partizanii lui Ali, prin impunerea lui
Muawyia drept calif, în 661. Acesta mută capitala la Damasc, marcând astfel îndepărtarea de
oraşele sfinte ale începutului Islamului şi orientarea către modelul vechilor civilizaţii. Punând
bazele califatului omeyad, (după numele clanului din care făcea parte), el a stabilit o solidă
structură birocratică. Aceasta era inspirată de cadrele administrative bizantine şi persane,
găsite în teritoriile cucerite şi păstrate de către arabi. Posturile importante în conducere erau
ocupate de sirienii convertiţi la Islam, spre nemulţumirea arabilor dar şi a convertiţilor de alte
neamuri, confruntaţi cu inegalitatea rezultată din considerarea lor ca musulmani de rangul doi.
Revolta izbucneşte la mijlocul secolului al VIII-lea în Iran, sub conducerea unui descendent al
familiei Profetului, Abu l’Abass. Cucerirea puterii este întovărăşită de masacrarea tuturor

3
omeyazilor, cu excepţia unuia singur, care, reuşind să se refugieze în Spania, pune acolo
bazele emiratului de Cordoba.

Califatul abbasid
Califatul abbasid, întemeiat în 751, a fost un stat mai degrabă musulman decât arab.
Toţi credincioşii erau consideraţi egali, iar califul trebuia să aibă ca principală funcţie
apărarea credinţei. Mutarea capitalei la Bagdad, în apropiere de Ctesiphon, vechea capitală
persană, arată că centrul de greutate al califatului se găseşte, începând cu mijlocul secolului
VIII, în Iran. De altfel, modelul de organizare este acum cel persan, califatul devenind o
monarhie orientală, centralizată şi birocratică. Dincolo de o strălucire culturală incontestabilă,
statul îşi arată însă din ce în ce mai mult slăbiciunile. În inima sa, la Bagdad, autoritatea
califului devenea, de la mijlocul secolului al X-lea, pur nominală, puterea reală fiind în
mâinile vizirilor. Guvernatorii de provincii dobândiseră o autoritate crescândă, încă din
secolul al IX-lea, pentru ca în veacul următor să constatăm crearea unor state independente pe
cuprinsul califatului.

Statul musulman avea la bază preceptele Coranului, cartea sfântă care reglementează
toate domeniile vieţii credincioşilor. Sistemul politic era în aceste condiţii unul teocratic,
întrucât califul era în acelaşi timp şi lider temporal şi spiritual (emir al tuturor credincioşilor).
Din punct de vedere al organizării administrativ-instituţionale, arabii au păstrat, în general,
instituţiile din teritoriile cucerite, adaptându-le conform legilor coranice. Astfel, structurile
politice şi administrative ale califatului au fost foarte influenţate de cele bizantine şi mai ales
de cele persane. La rândul lor, instituţiile califatului abbasid au fost preluate, cel puţin parţial,
de toate structurile politice apărute în lumea musulmană pe ruinele califatului sau la limitele
sale.
Astfel, statul era organizat ca o monarhie orientală, califul fiind văzut însă doar ca
successor al Profetului, şi nu ca reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ. Puterea lui absolută
era în aceste condiţii justificată de calitatea lui de prim servitor al legii islamice, şaria. Pe de
altă parte, această putere îi era limitată de legea musulmană, care teoretic îi era superioară, şi
care era controlată de acei specialişti ai teologiei care erau ulema-lele.
Adminstraţia centrală îl avea în fruntea ei pe vizir, un fel de prim ministru, înlocuitor
al califului, dar ale cărui atribuţii variau destul de mult în funcţie de raportul de forţe din
iteriorul califatului şi de personalitatea califului. În subordinea vizirului se aflau mai multe
direcţii, care supervizau colectarea impozitului funciar (haraci), tezaurul, armata, justiţia.
Legată de aceasta din urmă este instituţia judecătorilor, cadii, dintre care cel mai important era
marele cadiu de la Bagdad. În ceea ce priveste armata, rolul ei devine din ce în ce mai
important, mai ales în urma impunerii protecţiei diferiţilor « sultani » asupra califului. După
dispariţia califatului sub loviturile mongolilor, armata, alcătuită de obicei din mercenari non-
arabi, devine principalul factor de decizie în statele succesoare. Există de asemenea o
administraţie provincială, reprezentată în provincii de guvernatorul militar, pe de o parte, şi de
prefectul civil, pe de alta.

Decăderea califatului arab

Această decădere era încununată în 1055 prin cucerirea Bagdadului de către turcii
selgiucizi, care se impun şi în faţa bizantinilor prin cucerirea Asiei Mici.
Cruciadele aduc unele pierderi teritoriale Islamului, prin întemeierea, la sfârşitul
secolului al XI-lea, a unor principate latine în Siria şi Palestina. Reacţia musulmană la
războiul sfânt al creştinilor a fost reluarea djihadului, şi principatele latine sunt rând pe rând
eliminate. Un rol important îl are Salah al-Dinn, Saladin după numele dat de creştini, care,

4
ajuns în 1174 la conducerea Egiptului, smulge din mâinile cruciaţilor Oraşul Sfânt,
Ierusalimul.
Unitatea politică a Islamului nu mai putea fi însă restabilită. Califatul de Bagdad se
prăbuşeşte sub loviturile mongolilor în 1258, iar membrii familiei califale scăpaţi din masacru
se refugiază în Egipt. Aici se reconstituie un califat care supravieţuieşte până la 1517, data
cuceririi Egiptului de către otomani. Sultanii preiau şi titlul de calif, care este ataşat începând
din secolul al XVI-lea Constantinopolului.

Cronologie

635 – Trupele califului Omar cuceresc Damascul.

636 – Principalele oraşe bizantine din Siria şi Palestina sunt deja
cucerite până la această dată.
637 – Ocuparea oraşului Ctesiphon, capitala Imperiului Persan
sassanid: Irakul şi Iranul erau acum sub stăpânire arabă, iar
drumul spre Armenia, veche zonă de confruntare bizantino-
persană, era deschis.
638 – Ierusalimul, oraşul sfânt al evreilor şi creştinilor, cade sub
stăpânire arabă după un asediu ce durase doi ani;
641 – Începe invazia arabă în Egipt.
646 –Cucerirea Armeniei. În acelaşi an se încheie cucerirea Egiptului şi
începea campania vestică, pentru cucerirea vechilor provincii
romane din nordul Africii.
673-677 - primul asediu arab al Constantinopolului.
711 – sub conducerea berberului al Tarik, trupe musulmane pornite din nordul Africii
încep cucerirea Spaniei.
732 – la Poitiers, trupele majordomului franc Carol Martel îi înfrâng pe arabii care
făceau expediţii de pradă dincolo de Pirinei.
751 - victoria de la Talas împotriva armatei chineze în urma căreia arabii controlează
Drumul Mătăsii.
830-902 – arabii cuceresc Sicilia.
1055 – turcii selgiucizi cuceresc Bagdadul, punând capăt existenţei califatului arab.

Cultura islamică

În perioada medievală, în lumea arabo-islamică, la fel ca şi în cea creştină, religia a

exercitat o influenţă decisivă asupra creaţiei culturale, pe care a remodelat-o conform
preceptelor şi ideilor ei esenţiale. Artele, literatura, ştiinţa puteau interesa un musulman doar
în măsura în care erau un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Desigur, în practică au existat şi
preocupări pentru domenii greu subsumabile teologiei, dar acestea au fost întotdeauna, ca şi în
Europa creştină, suspecte.
O altă problemă care trebuie amintită în momentul în care se trece la analiza culturii
islamice este cea a raportului dintre creaţiile originale şi împrumuturi. Este de netăgăduit că
arabii, în momentul în care au cucerit arii marcate deja de vechile civilizaţii greco-romană şi
bizantină, persană, indiană sau chineză, au preluat o serie de elemente, pe care le-au transmis
apoi în tot spaţiul stăpânit de ei, contribuind astfel la circulaţia ideilor şi achiziţiilor culturale.
Privind lucrurile dintr-o astfel de perspectivă, se poate spune că arabii, la fel ca bizantinii sau
occidentalii, sunt moştenitori ai vechilor tradiţii elenistice şi romane. Pe de altă parte însă,
culturii islamice nu i se poate nega originalitatea, bazată pe de o parte pe tradiţiile arabe de
dinainte de Muhammad, sau pe creaţiile noi, inspirate direct sau indirect de religia islamică şi

5
de reflexia asupra Coranului. De aceea, analiza culturii arabo-islamice trebuie în permanenţă
să ţină seama de raportul delicat între împrumut şi creaţie originală, între fondul autohton şi
numeroasele influenţe şi interdependenţe.
În perioada pe care o studiem, cultura arabă îşi definise deja caracteristicile cele mai
importante, şi se afla la apogeul dezvoltării sale, sprijinindu-se pe structurile urbane bine
implantate pretutindeni pe teritoriul califatului, pe moştenirea autohtonă preislamică din zone
extrem de fecunde precum Persia, Asia Centrală, India, pe vivacitatea religiei, care continuă
să se definească, prin confruntările de idei.
Ca şi în spaţiul european, cultura, înainte de a fi o sursă de delectare sau de înălţare
spirituală, este în primul rând un « paşaport social ». De altfel, numele islamic al acesteia este
adab, ceea ce ar putea semnifica acea sumă de cunoştinţe necesare omului civilizat pentru a se
afirma în societate, şi în acelaşi timp cod moral şi comportamental. La fel ca în Bizanţ sau în
Occidentul medieval, accentul nu era pus pe inovaţie, pe originalitate, ci pe conformarea la
modelele universal recunoscute de către cei iniţiaţi.
Literatura arabă s-a constituit pe de o parte pe baza Coranului, cartea sfântă
musulmană care a modelat limba arabă, transformând-o într-un instrument de comunicare
internaţională comparabil cu latina sau greaca, iar pe de altă parte prin preluarea creatoare a
elementelor culturale străine. După epoca traducerilor din greacă sau persană, care au marcat
primele secole ale Islamului, s-a trecut la o elaborare mai originală, dar care datorează, de
asemenea, destul de mult vechilor modele, mai ales celor persane. Astfel, după primele
secole, în care araba este singura limb de cultură, pe măsură ce aceasta se transformă într-un
idiom artificial, accesibil doar câtorva iniţiaţi, se afirmă o spectaculoasă cultură islamică de
expresie persană.
Învăţământul în lumea islamică este în principal subsumat teologiei, elementele de
bază ale educaţiei fiind oferite băieţilor prin şcolile de pe lângă moschei, numite madrasa.
Dincolo de acest nivel elementar, există şi instituţii corespunzătoare, într-un anumit
sens universităţilor europene, plasate mai ales în marile oraşe, care constituie şi principalele
centre de cultură. În epoca de aur a culturii arabo-islamice, întinsă până spre secolul al XIII-
lea, califii au fost protectori ai culturii şi învăţământului, contribuind la înzestrarea unor
instituţii specializate, precum bibliotecile sau observatoarele astronomice. În marile oraşe, ca
la Basra, Kufa, Bagdad, de exemplu, se constituie mult mai de timpuriu decât în Occident
mari biblioteci publice, dispunând de sistem elaborat de clasificare a cărţilor şi de personal
specializat.
Unul din domeniile specifice culturii arabo-islamice a fost cel juridic, datorită
specificului revelaţiei transmise de Muhammad, care trebuie să organizeze întreaga viaţă a
credinciosului. În perioada medievală au continuat să se afirme cele patru şcoli teologico-
juridice întemeiate în primele secole ale Islamului: malikită, şafiită, hanbalită, hanafită.
Literatura arabo-islamică este deosebit de bogată şi variată, cuprinzând genuri vechi,
preislamice, precum poezia epică a beduinilor nomazi (qasîda), dar şi creaţii noi, tributare
influenţelor exterioare. La începutul perioadei noastre, cei mai străluciţi poeţi de limbă
arabă se afirmă nu în Orient, ci în Spania, precum Ibn Hazm, autorul poemelor de dragoste
din Colierul Porumbiţei. Poezia a beneficiat şi de contactul cu vechile mari civilizaţii
orientale. Cele mai cunoscute creaţii medievale sunt nu atât cele arabe, cât cele persane,
numele unor autori precum Omar Khayyam (Sec. XI), Hafiz, Saadi, fiind extrem de
familiare cititorilor europeni datorită traducerilor care i-au făcut cunosctuţi.
Proza, cunoscută cititorilor europeni în special datorită ciclului celor « O mie şi una de
nopţi », fixate în scris în secolul al XIV-lea, dar cu o elaborare care se întinde pe mai multe
veacuri, este profund tributară modelelor orientale mai vechi, preluate prin filieră persană.

6
 O valoare deosebită, recunoscută şi azi, o are istoriografia. La baza acesteia a stat
iniţial efortul de culegere a tradiţiilor despre ce a spus şi ce a făcut Profetul, hadith. Dacă tipul
cronicii universale, inspirat de modelul creştin, sau cel al analelor nu atrag foarte mult atenţia,
“Istoria berberilor” a lui Ibn Khaldun, din secolul al XV-lea, constituie probabil prima
încercare de realizare a unei sociologii a istoriei.
Arta arabă se supune aceluiaşi proces complex de receptare şi sinteză. Primele
moschei au preluat planul şi elementele structurale şi decorative ale bazilicilor creştine, iar
minaretul, definitoriu pentru arhitectura islamică, a reprezentat fie o transpunere a clopotniţei
de la bisericile siriene, fie o adaptare a zigguratului mesopotamian. Palatele califale, la rândul
lor, au fost construite după modelul celor iraniene. Baia musulmană, hammam, este de fapt
preluarea termelor romane, dispărute din Europa medievală o dată cu decăderea oraşelor. Pe
de altă parte, se constituie şi şcoli artistice regionale, precum cea ghaznevidă din Afganistan şi
nordul Indiei, cea fatimidă din Egipt, care a influenţat arta creştină a Siciliei secolului al XII-
lea, cea andaluză din Spania, reprezentată la cel mai înalt nivel de Marea Moschee din
Cordoba. Ca elemente decorative, arta islamică a preluat sculptura, mozaicurile, frescele.
Datorită interdicţiilor coranice, decoraţia a fost în general aniconică (excepţie notabilă face
Persia care nu a renunţat niciodată la reprezentarea figurii umane, în celebrele sale miniaturi).
Decorul zoomorf, vegetal sau geometric a fost adus însă la un grad de perfecţiune rar întâlnit
în alte zone.
Nu este mai puţin adevărat că toate aceste influenţe au fost topite într-o sinteză care nu
a întârziat să se reflecte asupra teritoriilor vechilor culturi care serviseră de model. Astfel,
arabescul, stilizare a motivelor vegetale, a fost preluat şi utilizat în toată Europa medievală.
Istoricii artei discută încă ipoteza potrivit căreia arcul în potcoavă, folosit la construcţii din
Spania musulmană, ar fi putut sta la baza arcului ogival, esenţial în dezvoltarea goticului
european.
Artele minore au fost, de asemenea, strălucit reprezentate de meşteşugarii arabi, dacă
ar fi să ne gândim numai la armele fin cizelate şi împodobite (armele « de Toledo », de
exemplu), sau la prelucrarea pieii (« de Cordoba »). Bijuteriile, prelucrarea lemnului şi a
fildeşului, ceramica smălţuită, adesea cu reflexe metalice, covoarele preţioase şi ţesăturile fine
de bumbac, toate acestea au constituit obiecte de lux, pătrunse şi în Europa, fie pe calea
Spaniei musulmane fie prin comerţul care a urmat sau a fost contemporan cruciadelor.
Influenţa artei musulmane asupra celei europene, deşi greu de decelat în proporţiile sale
precise, nu poate fi negată.
Mai ales din secolul al XIII-lea, datorită marilor catastrofe care au lovit Islamul, în
special invaziile mongole, iar ulterior datorită afirmării musulmanilor prea puţin preocupaţi de
inovaţie, se constată o anumită scleroză culturală a Islamului. Accentul este pus pe compilarea
lucrărilor deja existente, pe imitarea formelor deja constituite, pe respectarea scrupuloasă a
unei religii interpretată din ce în ce mai mult într-o manieră juridică seacă. Porţile reflexiei
personale, idjthad, fuseseră închise încă din vremea triumfului ortodoxiei sunnite, ceea ce
condusese în timp, dacă nu la un declin cultural faţă de primele secole, cel puţin la o sărăcire.
Din secolul al XV-lea, cultura islamică se închide definitiv în faţa invenţiilor, mulţumindu-se
să fie repetitivă şi tradiţionalistă, ceea ce în parte explică avansul Occidentului, până atunci
inferior cultural Islamului din multe puncte de vedere.

Filosofia s-a aflat în lumea islamică într-o situaţie oarecum asemănătoare celei pe care
aceasta a avut-o în Europa: acceptată ca un mijloc de cunoaştere doar în măsura în care este
subordonată credinţei. Cele două creaţii culturale au aceeaşi origine, în filosofia greacă,
moştenită de Europa şi preluată de arabi de la bizantini, după cucerirea provinciilor orientale.
Pe de altă parte, Europa Occidentală îl redescoperă în secolele XII-XIII pe Aristotel, cel care
va sta la baza marii sinteze filosofice şi teologice medievale, prin intermediul traducătorilor şi

7
comentatorilor musulmani. Trebuie menţionat rolul pe care l-a jucat Spania musulmană în
această retransmitere a filosofiei aristotelice unui Occident care îl uitase pe Stagirit în
favoarea platonismului şi a neoplatonismului.
Pornind de la o tradiţie deja venerabilă, filosofia musulmană se afirmă cu o deosebită
putere prin Avicenna ( Ibn Sina, născut în 980, lângă Buhara, într-o familie de şiiţi
duodecimani). Personalitate enciclopedică, el s-a afirmat în medicină prin Canonul care avea
să domine în Europa până prin secolul al XVII-lea, dacă nu şi mai târziu. A mai realizat
comentarii la operele lui Aristotel, o summa care trata probleme de metafizică, logică şi
fizică, lucrări filosofice originale, o imensă enciclopedie, pierdută din păcate în cea mai mare
parte cu ocazia cuceririi Ispahanului de către Mahmud din Ghazna. Sistemul său filosofic,
profund tributar lui Aristotel, face totuşi concesii teologiei, căci Avicenna consideră existenţa
ca rezultat al gândirii divine care se gândeşte pe sine, emanând zece Inteligenţe care în cele
din urmă creează lumea pământească.
Filosof, poet şi jurist, Ibn Hazm (1013-1063), născut la Cordoba, este cunoscut mai
ales prin cartea sa de poeme, Colierul porumbiţei, care se inspiră din Banchetul lui Platon. În
epocă a fost cunoscut şi apreciat tratatul său despre religii şi filosofii, care evidenţia
elementele comune ale popoarelor care au o carte sfântă revelată, subliniind, evident,
superioritatea musulmanilor.
Ibn Bağğa, numit de latini Avempace, prin comentariile sale la Aristotel şi prin
lucrările filosofice originale a avut o înrâurire deosebită asupra lui Averroes şi Albert cel
Mare, maestrul lui Thoma d’Aquino.
Ibn Roşd, Averroes pentru occidentalii europeni, este considerat cel mai mare filosof
musulman, cel care a reuşit să afirme autonomia filosofiei în raport cu teologia, justificându-i
pertinenţa demersului. Ideile sale au fost însă greşit înţelese de unii europeni, care au crezut că
Averroes a formulat teoria „dublului adevăr” (existenţa unor adevăruri paralele şi separate, al
religiei şi al filosofiei). Averroes respinge unele idei ale lui Avicenna, cosmologia sa fiind pur
aristoteliciană, lipsită de compromisuri cu teologia. Materia este pentru el principiu de
individuaţie, dar individualul e coruptibil, ca atare imortalitatea este doar impersonală. O
astfel de teză, care în ultimă instanţă punea în discuţie nemurirea sufletului, nu putea decât să
suscite vii împotriviri, atât din partea teologilor musulmani, cât şi a celor creştini. În secolul al
XIII-lea, în condiţiile influenţei pe care marele gânditor arab o exercitase asupra unor filosofi
latini, dar şi datorită neînţelegerii ideilor sale esenţiale, unele teze ale lui Averroes au fost
condamnate de biserica occidentală.
Mistica musulmană, situată adesea la graniţa dintre teologie şi filosofie, a fost ilustrată
cu o deosebită strălucire de Ibn al-Arabi (născut în 1165 la Murcia; mort în 1240 la Damasc).
Colierul înţelepciunii, considerat capodoperă a misticii şi metafizicii musulmane, deşi lipsit
de un plan sistematic, reprezintă o sinteză a gândirii lui al-Arabi. El insistă asupra experienţei
ca singură cale de a cunoaşte starea mistică, şi de asemenea, asupra iubirii lui Dumnezeu
pentru făpturile sale, căreia trebuie să-i răspundă dragostea acestora pentru creatorul lor.
Lucrările lui, admirate de sufişti şi de reprezentanţii diferitelor alte curente islamice, au
contribuit la consolidarea tradiţiei esoterice musulmane.

Ştiinţa
În perioada de care ne ocupăm, ştiinţa arabă era mult superioară celei europene, pe
care a influenţat-o profund, în multe domenii. Dezvoltată într-o primă instanţă pe baza
moştenirii greco-romane şi a împrumuturilor orientale, persane şi indiene, ştiinţa arabo-
islamică intrase într-o fază de mai mare originalitate şi creativitate în raport cu modelele sale.
De asemenea, multe achiziţii culturale ale arabilor sau împrumutate de ei din alte arii sunt

8
transmise în imensa întindere a califatului, şi dincolo de acesta, pătrund în alte zone, precum
cea europeană sau chineză.
Astfel, matematicile arabe pun un accent deosebit pe algebră şi trigonometrie.
Algoritmii inventaţi de arabi pătrund, după anul 1000, şi în Europa. Tot arabii aduc în Europa
cifrele care le poartă numele, dar care de fapt erau de origine indiană. Răspândirea cifrelor
arabe, ca şi utilizarea cifrei zero au facilitat enorm operaţiile aritmetice şi diferitele calcule.
Perfecţionări ale operaţiilor algebrice au fost aduse de Omar Khayyam, cunoscut europenilor
mai mult ca poet, dar care a fost un eminent matematician şi astronom. Acesta s-a remarcat şi
în dezvoltarea trigonometriei, alături de un alt geniu polivalent al secolului al XI-lea, care a
fost al-Biruni.
Astronomia a beneficiat de existenţa observatoarelor construite de califi în marile
oraşe ale lumii arabe, ca şi de preluarea moştenirii greceşti, mai ales a lucrărilor lui Ptolemeu.
Astronomii arabi au completat însă cataloagele stelare cunoscute din antichitate, printre cei
mai influenţi în epocă numărându-se Nasir ad-Din at-Tusi sau Ulugh Beg. Cunoştinţele
astronomice le-au permis savanţilor arabi să perfecţioneze şi calendarul, precum cel reformat
de o echipă condusă de Omar Khayyam, care are o eroare de numai 2 zile la 10 000 de ani.
Geografia a profitat de progresul cunoştinţelor astronomice, mai ales în ceea ce
priveşte cartografia. În secolul al XI-lea, al-Biruni întocmea tabele cu latitudinea şi
longitudinea celor mai importante localităţi din spaţiul arab, astfel că s-au putut realiza hărţi
de o precizie mult superioară celor europene. A rămas celebru planiglobul realizat de al-Idrisi
pentru regele Siciliei. Geografia arabă îi datorează foarte mult lui Ibn Battuta, călător
neobosit, care în secolul al XIV-lea a descris, în cea mai mare parte pe baza propriilor
observaţii, Indonezia, China, Orientul Apropiat, Rusia de sud, Africa de nord.
Fizica arabă s-a ilustrat mai ales prin cercetările de mecanică şi optică, cel din urmă
domeniu beneficiind de cercetările lui Ibn al-Haytham, cunoscut europenilor ca Alhazen.
Chimia s-a dezvoltat la început pe baza cercetărilor de alchimie, care urmărea să
descifreze secretele transmutării metalelor obişnuite în aur. Chiar dacă nu au descoperit piatra
filozofală, chimiştii arabi au pus la punct procedee noi de aliere sau călire a metalelor, reţete
pentru vopsele şi lacuri, şi tehnici aferente de vopsire. De asemenea, arabii au avut o
contribuţie majoră în punerea la punct a distilării, alambicul răspândindu-se în Europa din
spaţiul oriental.
Medicina a fost ramura în care aportul arab a fost poate cel mai decisiv în Europa
Occidentală. Deşi Coranul interzicea disecţia, în acelaşi fel ca şi biserica creştină, medicii
arabi i-au depăşit pe cei europeni din acea vreme prin valoarea observaţiilor şi experimentelor
realizate. Cel mai important medic al lumii arabe rămâne, fără discuţie, Avicenna, al cărui
Canon , enciclopedie sistematică bazată pe tradiţiile greco-romane şi pe propriile sale
observaţii şi cercetări, a reprezentat baza acestei ştiinţe în Europa până pe la 1650. Avicenna a
fost printre primii medici care au recomandat ca în tratamentul bolii să se ţină seama de
individualitatea pacientului, de starea sa psiho-somatică, de antecedente, de reacţiile la
medicaţie şi la regimul alimentar prescris. Între descoperirile arabe importante, în afară de
inocularea cu variolă, în scopul dobândirii imunităţii, se numără şi descoperirea circulaţiei
pulmonare, de către Ibn an-Nafis. De asemenea, medicii arabi s-au remarcat în domeniul
chirurgiei, precum Abu al-Quasim, din Cordoba, autorul primului tratat independent de
chirurgie. Se poate considera că medicinei arabe îi aparţin şi operele savantului evreu Moise
Maimonide, medic al sultanului Saladin, care a realizat un tratat popular despre regulile de
tratament, extrem de modern în ton şi metodă.
Avântul cercetării ştiinţifice în lumea musulmană încetineşte de la jumătatea secolului
al XIII-lea, o dată cu declinul cultural general. Dar cunoştinţele arabe, pătrunse în Europa,
aveau să stea la baza dezvoltării medievale şi moderne a ştiinţelor din această parte a lumii.