Sunteți pe pagina 1din 4

Literatura epică

În secolul al XII-lea apar primele consemnări în scris ale unor creaţii epice în versuri care par
să fi existat de mai multă vreme, chansons de geste în franceză, ceea ce s-ar putea traduce prin cîntece
de vitejie (geste : lucru înfăptuit, ispravă, vitejie). Apariţia acestor lucrări trebuie legată de structura
societăţii epocii, în care relaţiile feudale de multă vreme instituite ajunseseră la apogeul dezvoltării lor,
şi în care se definise cu claritate categoria cavalerilor. Specialişti ai războiului, cavalerii duc o viaţă
centrată pe ideea de luptă, de înfruntare, iar valorile care îi guvernează sînt de asemenea cele războinice,
care stăteau şi la baza relaţiilor feudo-vasalice. Curajul, forţa fizică sînt calităţile esenţiale ale
cavalerilor, la care se adaugă fidelitatea faţă de senior şi faţă de propria familie, onoarea, generozitatea.
Inteligenţa nu este o virtute esenţială a cavalerului, chiar dacă uneori lipsa acesteia îi poate atrage
pieirea, cum s-a întîmplat cu Roland. De asemenea, cavalerul nu trebuie să ştie să scrie şi să citească,
acestea fiind activităţi rezervate călugărilor, şi care se consideră că îl moleşesc pe un bărbat. Cidul,
reprezentat ca trimiţînd o scrisoare de avertisment, reprezită o excepţie, dar din text nu rezultă foarte
clar că el ar fi şi autorul scrisorii. Altfel, analfabet, cavalerul trăieşte într-o lume a oralităţii. Omorul şi
jaful nu sînt doar divertismente cotidiene, ele reprezintă datorii pentru cavaleri, fiindcă în acest fel
dobîndesc onoarea care se răsfrînge asupra lor şi a casei lor, precum şi avuţiile care le permit să-şi ţină
rangul. Biserica a devenit de timpuriu conştientă de potenţialul exploziv pe care îl avea pentru societate
această categorie indisciplinată a cavalerilor, ca şi de forţa pe care ar fi putut-o folosi pentru propriile
scopuri, şi de aceea, încă din secolul al XI-lea, încearcă creştinarea acestei categorii turbulente în
ansamblul său. Nu este vorba doar de botez, căci din punct de vedere formal, cavalerii erau creştini, ci
de impunerea unor idealuri creştine care să le tempereze ardoarea războinică sau măcar să le-o
canalizeze în alte direcţii. Se încearcă transformarea lor în « războinici ai lui Christos », milites Christi,
care să apere ideile de caritate şi de dreptate în cadrul societăţii creştine, şi care, mai ales, să contribuie
decisiv la extinderea graniţelor acestei creştinătăţi. Succesul ideii de cruciadă, la sfîrşitul secolului al
XI-lea, demonstrează că procesul reuşise, şi cavalerii considerau normal să se pună în slujba bisericii.
Aproximativ în aceeaşi perioadă se consideră că trebuie plasată geneza marilor epopei medievale.
Creaţii în versuri, grupate în strofe (lese în franceză) de mărimi diferite, folosind asonanţele şi mai tîrziu
chiar rima, poemele epice sînt primele lucrări majore realizate în limbile vorbite. Desigur, mărturii
despre folosirea limbilor vernaculare există de mai multe secole, pentru franceza şi germana veche
primele dovezi datînd din secolul al IX-lea, din vremea jurămintelor de la Strassburg, pentru italiană
formula juridică din Jurămintele de la Capua, din 960, pentru spaniolă aşa numitele kharjas, fragmente
în mozarabă (limba romanică a convertiţilor la islam) din secolele XI-XII. Dar afirmarea reală a
limbilor vernaculare se realizează prin intermediul acestor creaţii epice.
Spaţiul francez dă într-un fel tonul în ceea ce priveşte moda literară pentru mai multe secole,
pînă în perioada Renaşterii, cînd Italia oferă modelul. Explicaţia apariţiei Cîntecului lui Roland, care
face trimitere la episoade petrecute pe vremea lui Carol cel Mare, trebuie probabil legată de păstrarea
amintirii epocii de glorie din perioada carolingiană, cînd spaţiul francez constituia centrul unui imperiu
European, care promova modelul său politic şi creştinismul în exterior. Geneza poemului este încă
foarte discutată, fiind invocate diferite teorii, cea a unor cantilene care ar fi fost inspirate de diferite
evenimente istorice, şi care apoi ar fi fost sudate laolaltă, ideea genezei « ex nihilo » datorată unui autor
anonim genial, ideea iniţiativei monastice. Această ultimoă teorie proneşte de la existenţa pe drumul de
pelerinaj ce ducea spre Santiago de Compostella, în Spania, a unor aşa zise morminte ale lui Roland şi
Olivier, prietenul acestuia, ca şi a cornului sau sabiei lui Roland. Pentru a face publicitate mănăstirilor
lor, călugării ar fi scos de prin cronici nucleul real, şi ar fi « comandat » epopeea. Dacă este greu de
spus care a fost modalitatea de creare a poemului epic, în fiecare ipoteză existînd elemente care par
valabile, nu mai este astăzi contestat episodul istoric de la baza epopeii. Deşi analele regale din epoca
strict contemporană nu pomenesc nimic despre o înfrîngere a armatei lui Carol la Roncesvaux, în
trecătoarea Pirineilor, la 15 august 778, în opera lui Eginhard, cîteva decenii mai tîrziu, se spune că
acolo muntenii basci au atacat ariergarda francă, au prădat bagajele armatei, şi au ucis cîţiva fruntaşi,
între care comitele Eggihart şi comitele Bretaniei Hruotland. Acest Hruotland nu părea să fi avut rolul
principal în conducerea ariergărzii, şi personajul real, citat în anturajul lui Carol prin anii 772-774 nu
pare să fi fost foarte important.
Epopeea a transfigurat total istoria, făcînd din Roland nepotul lui Carol cel Mare, fiul surorii
acesteia, iar pe păgînii basci transformîndu-i în necredincioşii sarazini. Subiectul e foarte cunoscut :
Carol, împăratul cu barba albă, care are peste două sute de ani, luptă de 7 ani în Spania, pe care a
cucerit-o, cu excepţia cetăţii Saragosa, rămasă în stăpînirea regelui sarazin Marsil. Acesta pune la cale o
înşelătorie, prin care să-l convingă pe Carol să se retragă. Trimite soli la împărat, promiţîndu-i că dacă
acesta se întoarce în Franţa, el îl va urma împreună cu oamenii săi şi se va creştina, pentru a primi apoi
din mîna lui, ca vasal, cetatea. Promisiunea urma să fie întărită cu ostateci deneam înalt, pe care regele

1
arab şi anturajul lui sînt decişi să-i jertfească cu sînge rece, ştiind că nu-şi vor ţine promisiunea. Carol se
sfătuieşte cu cavalerii din preajma sa, dintre care Roland se declară împotriva încheierii păcii, căci
regele sarazin şi-a mai călcat o dată cuvîntul, ucigînd doi soli franci. Tatăl vitreg al lui Roland, Ganelon,
insistă pentru a fi primită oferta sarazinilor, iar Roland îl propune pe acesta să ducă solia de răspuns.
Întrucît era o misiune în care îşi risca viaţa, şi deoarece Carol refuzase să-I lase să plece pe Roland şi pe
cei 12 pairi, Ganelon se consideră ofensat, căci viaţa lui e preţuită mai puţin, şi jură să se răzbune. Ajuns
la Marsil, îi propune acestuia distrugerea lui Roland, prin care Carol ar fi lipsit de principalul instrument
al victoriilor sale şi ar fi silit să renunţe la Spania. După ce se întoarce la Carol, Ganelon propune pentru
Roland comanda ariergărzii, alcătuită din 20 000 de oameni, iar Roland, din orgoliu, acceptă. Toţi cei
din jurul lui Carol presimt primejdia, dar regulile cavalereşti îi împiedică să schimbe ceva din ce a fost
hotărît. Carol îi propane lui Roland să-I lase în ajutor o jumătate de armată, dar acesta refuză: “Nici nu
mă gîndesc! De fac aşa eu neamu-mi umilesc!”. Copleşit de bănuieli funeste, accentuate şi de vise
premonitorii, împăratul (e numit aşa deşi nu fusese încă încoronat la Roma) plînge în repetate rînduri de
grijă pentru nepotul său (societatea brutală a cavalerilor nu îşi cenzura exprimarea sentimentelor,
dimpotrivă, existau chiar moduri ritualizate de manifestare a durerii). Roland se găseşte în fruntea
ariergărzii împreună cu prietenul şi fratele logodnicei sale, Olivier. « Roland e brav, Olivier înţelept/ Si-
s curajoşi cît nu se poate spune : /Cînd sînt călări şi înarmaţi anume/Chiar de-ar muri, nu fug de lupta
dreaptă ». Olivier observă apropierea unei mari armate sarazine, şi-l îndeamnă pe Roland să sune din
corn, pentru a-l chema în ajutor pe Carol. La început, Roland refuză să accepte trădarea celui ce-i e tată
vitreg, deci parte a familiei sale, apoi, convins el însuşi de pericol, refuză, tot din orgoliu. « Cel ce se
teme, blestemat să fie !/ aici rămînem, nu ne vom clinti,/Noi vom da lupta şi îi vom zdrobi.“
Arhiepiscopul Turpin, aflat alături de Roland, ţine o predică oştirii France şi îi dă binecuvîntarea. Cînd
lupta va începe, omul bisericii se va avînta alături de ceilalţi oşteni, omorînd cu sîrg la sarazini, în
pofida interdicţiilor care cereau clericilor să nu verse singe. Cavalerii franci distrug armata de 100 000
de sarazini trimisă împotriva lor. Scenele de măcel sînt descrise cu un realism şocant: Roland despică un
păgîn pînă la brîu, dintr-o singură lovitură cu spada sa Durendal ; Olivier “ïntr-un păgîn, Malon, el a
lovit ;/ Scutul i-a rupt – de flori împodobit-/ Ochii din cap ieşiţi acum îi sînt/ Iar creierii-i se scurg înspre
pămînt. » Dar regele Marsil vine cu o altă armată, de peste 400 000 mii, iar Roland şi ai săi sînt
copleşiţi. Se hotărăşte însfîrşit să sune din corn, conştient că sosirea armatei lui Carol nu-i mai poate
decît răzbuna după ce vor fi murit cu toţii. Olivier îl învinuieşte « Cu uşurinţa ta ne-ai dus la moarte ! »
şi « Curajul tău Roland acum ne-anvins ». La auzul cornului, armata împăratului se întoarce, dar
Olivier, Turpin, Roland, ultimii supravieţuitori, sînt răniţi de moarte. Roland încearcă să-şi spargă spada
(în mînerul căreia erau îcastrate moaşte) într-o stîncă, pentru a nu o lăsa pe mina duşmanilor. Ïnainte să
moară îşi mărturiseşte păcatele, cerînd iertare Domnului, îşi aminteşte de dulcea Franţă, de unchiul său
Carol, şi îşi încredinţează sufletul lui Dumnezeu.
Armata lui Carol sosită prea tîrziu pentru a mai salva pe cineva, înfrînge pe sarazini ; regele
Marsil a fugit la Saragosa, unde moare de inimă rea. Regina Bramidona e luată prizonieră şi în final se
converteşte la creştinism. La auzul morţii lui Roland, Aude, logodnica lui, (către care nu se îndreptase
nici un gînd al eroului pe tot parcursul epopeii) moare pe loc.
Regele Carol convoacă o adunare a baronilor săi la Aix-la-Chapelle pentru a îl judeca pe
Ganelon. Acesta aduce chezaş 30 de rude, care jură împreună cu el că nu a trădat, ci doar s-a răzbunat.
Vinovăţia lui e dovedită printr-un duel judiciar, pe care campionul său îl pierde. Rudele sale sînt
spînzurate (solidaritatea de neam), iar el e sfîşiat de 4 cai sălbatici.
Epopeea se sfîrşeşte cu visul lui Carol cel mare, în care arhanghelul Gabriel îi cere să plece iar
la luptă împotriva păgînilor, iar împăratul izbucneşte în plîns, « Doamne, îşi zise, grea mai mi-este
viaţa ! ».
Sfîrşitul a fost gîndit parcă pentru a anunţa continuarea isprăvilor vitejeşti, ceea ce de altfel s-a
şi întîmplat, numeroase alte geste fiind scrise între secolele XII-XIII. Acestea au fost împărţite de
cercetători în mai multe familii, dintre care cea mai importantă, din care face parte si Cîntecul lui
Roland, îl are în centru pe Carol cel Mare. O alta cuprinde mai multe geste care au în centru figura lui
Guillaume d’Orange, alt luptător pentru credinţă. Cea mai violentă dintre familiile de geste este cea a
vasalilor revoltaţi ; mai există un ciclu provincial şi unul dedicat cruciadei. Ïn timp, genul se diversifică,
apar elemente de parodie, ca în « Pelerinajul lui Carol cel Mare la Constantinopol », sau de basm
fantastic, precum în « Berthe aux grands pieds », mama lui Carol, tratată ca o Albă ca Zăpada avant la
lettre.
Dar în general, trăsăturile comune gestelor franceze şi ale celor inspirate de ele în lumea italiană,
portugheză, spaniolă, sînt exacerbarea violenţei, accentul pus pe lupte, psihologia sumară a
personajelor, lipsa aproape totală a figurilor feminine şi a sentimentului de dragoste. Mobilul acţiunii
este întotdeauna onoarea cavalerească, iar nu sentimentul omenesc. Gestele reprezintă oglinda epocii în
care au fost create, iar nu a celei istorice în care îşi situează personajele, dar nu le putem considera surse

2
fidele care să ne permită să reconstituim epoca lor, ci surse pentru conturarea ideologiei de care această
societate e însufleţită.
Un alt cîntec eroic foarte cunoscut este El cantar de mio Cid, cîntecul Cidului, compus în
Spania probabil pe la mijlocul secolului al XII-lea, dar al cărui prim manuscris se păstrează într-o
redacţie din 1307. epopeea spaniolă are în centru figura mult mai bine definită istoric a lui Rodrigo Diaz
de Bivar (1040-1099), strălucit comandant militar din timpul regilor Sancho al II-lea şi Alfonso al VII-
lea.
Poemul începe în momentul în care Cidul el Campeador este trimis de regele Alfonso să adune
tributurile plătite de maurii din Andaluzia monarhului castilian. Nobilul Garcia Ordonez, în fruntea altor
aristocraţi castilieni, se pregăteşte să-l atace pe regele arab al Seviliei care era vasalul lui Alfonso. Cidul
încearcă să-i împiedice prin scrisori, şi nereuşind, îi înfruntă în luptă şi îl ia prizonier pe Garcia Ordonez
. Acesta îl acuză în faţa regelui că şi-ar fi însuşit o parte din tribut, iar regele îl crede şi îl exilează pe
Cid. Rodrigo pleacă din Castilia şi începe să cucerească cetăţile ocupate de mauri, trimiţînd daruri
regelui pentru a-i dobîndi iertarea. Acesta le primeşte bucuros, dar nu-l recheamă din exil. Cidul
cucereşte importantul oraş Valencia, intalează acolo un episcop creştin, Jeronimo (la fel de dornic de
luptă precum Turpin din Cîntarea lui Roland).
Descrierea luptei :
« Lăncile zburau în aer şi loveau fără cruţare
Zburau scuturi nimicite în grozava-ncrîncenare
Platoşe făcute ţăndări atîrnau în faţă-n spate
Albele pendoane acuma străluceau însîngerate
Cai fără stăpîn ici, colo, plini de spaimă alergau.
Cei creştini pe sfîntul Iacob, maurii pe Alah rugau. »
Regele primeşte daruri din ce înce mai numeroase şi mai bogate din prada de război, şi începe să se
înduplece. Dîndu-şi seama de schimbarea poziţiei Cidului, nepoţii lui Garcia Ordonez, infanţii de
Carrion, le cer de la rege pe fiicele lui Rodrigo, dona Elvira şi dona Sol. Regele Alfonso acceptă cererea
lor, se întîlneşte cu Cidul şi îi acordă iertarea, urmată apoi de nunta la Valencia. Cei doi gineri îşi
dovedesc laşitatea în diferite momente (fug de un leu scăpat din cuşcă, se eschivează pe cîmpul de
luptă), devenind astfel ţinta ironiilor anturajului Cidului, deşi acesta îi crede viteji. Hotărăsc deci să se
răzbune, şi cer să plece cu soţiile lor în locurile natale. Pe drum, în pădurea Corpes le biciuiesc şi le
lovesc cu pitenii pe fetele Cidului, abandonîndu-le în pădurea Corpes, pradă fiarelor, iar ei pleacă mai
departe cu averea imensă dată de socrul lor. Fetele sînt găsite de vărul lor, Albar Fanez, iar Cidul cere
regelui să i se facă dreptate, întrucît a fost şi el jignit, ca suveran care pusese la cale alianţa. Este
convocat Cortesul, unde Cidul cere înapoi mai întîi spadele date celor doi gineri, apoi zestrea de 3000
de mărci ; abia la urmă cere să fie răzbunată jignirea suferită de fetele sale. Are loc un duel judiciar, în
care cei trei reprezentanţi ai Cidului ies victorioşi din lupta cu infanţii de Carrion şi cu Garcia Ordonez,
unchiul lor. Cidul e răzbunat, fetele sale se căsătoresc cu regii din Navarra şi Aragon.
Atmosfera din Cîntecul Cidului e mai puţin întunecată decît cea din Cîntarea lui Roland, printre altele şi
fiindcă sfîrşitul este unul fericit, eroul afirmîndu-şi onoarea şi puterea. Scenele de luptă formează şi
acum corpul principal al poemului, iar sentimentul esenţial al luptătorilor e bucuria de a fi învins :
« Călăreşte-n trap Minaya, este foarte mulţumit
Păgîni, cam vreo 34 a tăiat şi-a cipîrţit
Spada-I bine ascuţită, braţul e însîngerat
Pïn’ la coate, plin de sînge, pîn la coate-i întinat ».
Dar un accent mult mai mare e pus pe bogăţia care e obţinută în luptă, şi, deşi e vorba de Reconquista,
care îi opune pe creştini musulmanilor, miza principală a războiului pare să fie prada.
« Catîri sute, de povară, şi fugari nenumăraţi
Arme bune pentru luptă ; cai cu hamuri, înşeuaţi
Pelerine şi mantale, blănuri, doamne, ce comori
Mici şi mari veşminte cîte străluceau în vii culori. »
Desigur, Cidul e un luptător creştin, se roagă înaintea marilor bătălii, numeşte un arhiepiscop în
principalul oraş cucerit de la musulmani, dar nu motivaţia religioasă pare să fie cea care-l animă, ci
dorinţa de a-şi redobîndi poziţia în cadrul regatului Castiliei, de a-şi spăla onoarea de acuzaţiile
nedrepte, de a-şi creşte bogăţia şi prestigiul. Lupta împotriva necredincioşilor pare să fie un mijloc, nu
neapărat un scop, idealurile sale sînt mai întîi feudale, cavalereşti, şi de-abia apoi creştine.
Posteritatea a reţinut însă din figura Cidului aspectul de conducător militar victorios în lupta
împotriva maurilor, de luptător pentru creştinătate, de personaj însufleţit de simţul onoarei şi de spiritul
de dreptate. Pe baza unor legende ulterioare, Corneille avea să facă din Cid eroul uneia dintre cele mai
cunoscute tragedii ale clasicismului francez, unde eroul nu se mai confruntă atît cu inamici exteriori, ci

3
cu propriile sale sentimente, de dragoste pentru dona Jimena şi de datorie faţă de tatăl său, pe care este
obligat să-l răzbune, ucigîndu-l pe tatăl fetei iubite.
Si în spaţiul german genul epopeic este ilustrat, mai întîi prin epopeea în latină Waltharius, cu
subiectul plasat în perioada marilor migraţii, apoi şi cu alte lucrări, dintre care cea mai cunoscută este
Cîtecul Nibelungilor. Si în cazul acestui poem există un nucleu istoric, distrugerea în 437 a regatului
burgund de pe Rin, cu capitala la Worms, de către Attila. Dar subiectul cîntului e inspirat probabil din
legendele germanice străvechi, înbrăcînd sîmburele de adevăr într-o ţesătură de fantastic.
Sigfried, erou solar, cunoscut din legende scandinave anterioare fixării în scris a Cîntecului
Nibelungilor în secolul al XIII-lea, este fiul unui rege din Brabant. Ucide un balaur şi se scaldă în
sîngele lui, ceea ce-l face să devină invincibil, mai puţin locul unde pe umăr i se aşezase o frunză cît se
îmbăiase. Prin forţă şi înţelepciune dobîndeşte şi o comoară imensă, păzită de un pitic, pe care o
ascunde apoi sub apele Rinului . Se pune în slujba lui Gunther, regele burgunzilor, deoarece auzise că
acesta avea drept soră cea mai frumoasă fată de pe pămînt. După multe isprăvi vitejeşti, se căsătoreşte
cu Crimhilda, de care îl leagă o dragoste gingaşă. La rugămintea lui Gunther, îl ajută pe acesta să o
cucerească pe Brunhilda, sălbatica regină a Islandei. Aceasta cedează regelui, crezînd că el a cucerit-o,
şi în momentul cînd se ceartă cu Crimhilda, şi aceasta îi dezvăluie cum a fost înşelată, hotărăşte să se
răzbune. Il pune pe Hagen, viteaz cavaler aflat în slujba lui Gunther, să-l ucidă pe Siegfrid, iar acesta îl
săgetează chiar în locul ce nu fusese scăldat în sîngele balaurului. Crimhilda rămîne neconsolată de
pierderea soţului ei, iar după 12 ani, dornică de răzbunare, se recăsătoreşte cu Attila (Etzel). După alţi
ani, pune să fie invitaţi la curtea soţului ei fratele ei Gunthe, Hagen, şi toată floarea nobilimii burgunde.
Aceştia bănuiesc cursa ce le-a fost întinsă, dar onoarea nu le îngăduie să refuze. Vor fi cu toţii
măcelăriţi, chiar şi cei ce se dau prinşi, din porunca răzbunătoarei regine. În cele din urmă este şi ea
ucisă, pentru că şi-a călcat cuvîntul de a le cruţa viaţa.
Societatea reflectată de Cîntecul Nibelungilor, fără a mai fi chiar cea a epocii migraţiilor, este
mult mai arhaică decît cea din epopeile franceză şi spaniolă. Teoretic creştini, eroii nu par în nici un fel
marcaţi de creştinism. Acţiunile lor şint declanşate de sentimente primare, dragostea, ura, dorinţa de
răzbunare. Acelaşi sentiment al onoarei reprezintă adesea motorul acţiunii, el este cel ce-i determină pe
eroi să acţioneze. Siegrfrid o vrea pe Crimhilda din orgoliu, fiindca are conştiinţa că el este cel mai de
seamă viteaz, şi îşi doreşte cea mai frumoasă soţie. Brunhilda doreşte să se răzbune pe Siegfrid fiindcă
onoarea i-a fost încălcată prin înşelarea sa. Gunther şi Hagen ştiu că vor muri dacă merg la curtea lui
Attila, dar nu dau înapoi pentru a nu-şi terfeli onoarea. Element novator faţă de celelalte epopei, în
Cîntecul Nibelungilor femeile au un rol mult mai important, în cele din urmă esenţial, căci rivalitatea
dintre Crimhilda şi Brunhilda e cea care declanşează tragedia. Chiar şi dragostea îşi face loc în epopeea
războinică, întrucît Crimhilda se îndrăgosteşte de Siegfrid, iar răzbunarea ei e declanşată şi de iubirea pe
care continuă să o poarte soţului mort. Atmosfera senină, luminoasă, dela începutul poveştii,devine
sumbră pe măsură ce acţiunea avansează, pentru ca totul să culmineze cu măcelul generalizat.
Epopeea medievală germană a inspirat numeroase lucrări, mai ales în timpul romantismului din
secolul al XIX-lea. Cea mai cunoscută este tetralogia lirică a compozitorului Richard Wagner.
Cîntecele de vitejie reprezintă prima etapă esenţială a dezvoltării literaturii în limbile vulgare.
Ele vor fi apoi concurate de romane şi poezia lirică, dar îşi vor păstra importanţa pe tot parcurul evului
mediu.