ISTORIE CREŞTINĂ

Istoria Creştină prezintă realitatea luptei de supravieţuire a Bisericii lui Cristos. Din toate timpurile
a existat şi există o luptă continuă între forţele binelui şi a răului. Au existat secole când răul a dat
impresia unei biruinţe, însă cei chemaţi să poarte numele adevăratului Dumnezeu au reuşit să
supravieţuiască şi să ducă ştafeta credinţei până în zilele noastre.
Aceste pagini încearcă să redea diferite perioade istorice, dând posibilitatea cititorului să se
familiarizeze cu cea ce au trăit şi experimentat înaintaşii noştri.

• Cele 7 Concilii Ecumenice

• Sinoadele şi Conciliile Bisericii Ortodoxe

Cele 7 Concilii Ecumenice

Codificarea Crezurilor de Credinţă a tuturor creştinilor începe cu cele 7 Concilii Ecumenice.

Primul Conciliu a fost Conciliul Apostolic din anul 49 d. Hr. Acest conciliu cu Pavel şi Iacov trebuia să
decidă ideea generală despre cum poate cineva să devină un creştin. Trebuia ca mai întâi să fie iudeu?
Conciliul din anul 49 d. Hr. a decis că neamurile, termenul folosit de iudei pentru a-i defini pe cei ce nu
erau iudei, puteau deveni creştini în mod direct fără să trebuiască să devină iudei mai întâi.

Primele 7 Concilii (în albastru) sunt parte a tradiţiilor de dogmă atât a Răsăritului cât şi a Apusului. Cele
mai fundamentale aspecte ale Creştinismului, crezul despre Isus ca Dumnezeu şi Uman, sunt codificate
în aceste dezbateri.

Conciliile care au urmat după aceia (în verde) sunt cele conduse în mod exclusiv de Biserica Romană
Răsăriteană. Ca materie de comparaţie istorică, decretele Conciliilor Romane care au afectat în mod
direct relaţia lor cu Răsăritul sunt conturate cu roşu.

Aceste „Decrete Roşii” vor trebui să fie adresate de Roma, dacă va exista vreodată o adevărată
reconciliere între Catolici şi Ortodocşi.

De asemenea se poate nota că prin toate aceste concilii, versiunile alternative ale Creştinismului sunt
una câte una aruncate deoparte drept eretice. În mod încet un sistem de doctrină uniformă se dezvoltă şi
calea uniformă de trăire creştină se amplifică.
NUMELE UNDE ŞI CÂND CE
Primul Conciliu Ecumenic Nicea, 325 d. Hr. DEZBATERE: A fost Isus Dumnezeu, om sau ambele?

Sub Împăratul Mişcarea Ariană socotită ca erezie. Arius îl definea pe Isus ca

Constantin cel Mare uman. Conciliul la socotit pe Isus ca fiind una în esenţă
„homoousios” cu Dumnezeu.

Definiţia Credinţei: Prima Parte a Crezului care a definit

natura lui Hristos.

Al Doilea Conciliu Ecumenic Constantinopole DEZBATERE: Era Duhul Sfânt o persoană sau o putere a
381 d. Hr. lui Dumnezeu?

Sub Împăratul Mişcarea Macedonius considera Duhul o putere a lui

Theodosius cel Dumnezeu. Ei recunosc două persoane: Tatăl şi Fiul.
Mare
Conciliul a condamnat pe Macedoniani drept eretici şi a
Patriarhul de decretat pe Dumnezeu ca 3 persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul.
Constantinopole Sf.
Grigore de Completarea Părţii 2 a Crezului.
Nazianzus, Teologul
a prezida.

Al Treilea Conciliu Efes, Asia Mică 431 DEZBATERE: Care este natura lui Isus, şi apoi ce parte
Ecumenic d. Hr. joacă Maria Mama sa?

Sub Împăratul Nestorius şi urmaşii săi Nestorianii au văzut pe Maria că

Theodosius II dădea naştere unui om. Ei l-au socotit pe Hristos „Logosul” ca
locuind în Omul Isus. Aşa că Maria este Christotokos,
Sf. Cyril de Purtătoarea lui Hristos.
Alexandria, Doctor
al Bisericii (m. 444), Conciliul a socotit pe Nestoriani drept eretici. Conciliul l-a
a fost episcopul considerat pe Isus ca fiind atât Dumnezeu complet cât şi om
care a prezidat. complet într-o singură persoană.

Maria este „theotokos”, „Purtătoare de Dumnezeu” deoarece

ea a dat naştere atât la Dumnezeu cât şi la Om.

Conciliul a declarat Părţile 1 şi 2 ale Crezului complete şi

finale.

Al Patrulea Conciliu Calcedon, Asia DEZBATERE: Cum poate Isus să fie şi Dumnezeu şi Om?
Ecumenic Mică 451 d. Hr.
Monofiziţii învăţau că umanitatea lui Isus s-a dizolvat în
Sub Împăratul prezenţa divinităţii sale. Aşa că Isus era numai divin.
Marcian
Conciliul a condamnat această învăţătură şi a proclamat că
Isus este Dumnezeu complet şi om complet.

Al Cincilea Conciliu Constantinopole, DEZBATERE: Isus ca Dumnezeu şi Om

Ecumenic 553 d. Hr.
Conciliul a confirmat cele două naturi ale lui Isus (Divină şi
Sub Împăratul Umană).
Iustinian cel Mare
Iustinian a profesat această Ortodoxie prin imnul „Singurul Fiu
Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu”.
Al Şaselea Conciliu Constantinopole DEZBATERE: Dacă Isus era cu 2 naturi, care dintre ele
Ecumenic 680 d. Hr. făcea deciziile?

Împăratul Monofiziţii învăţau că natura divină era în control şi că natura

Constantin IV umană numai îndeplinea ordinele.

Conciliul a condamnat aceasta. Ei au considerat că ambele

naturi acţionau în mod liber şi în concert. Ele sunt unite „în
mod mistic” într-o singură persoană.

Conciliul Qinisext (Trullo) Constantinopole A completat al 5lea şi al 6lea Ecumenic. Conciliu pur
692 d. Hr. administrativ. A ratificat canoanele.

În Palatul Dome
(Trullo)

Al Şaptelea Conciliu Nicea, 787 d. Hr. Controversa Iconoclastă

Ecumenic
DEZBATERE: Ce este de făcut cu imaginile lui
Dumnezeu?

Iconoclaştii au cerut prin forţă ca Biserica să distrugă toate

zugrăvelile lui Dumnezeu şi Isus, Icoanele, Picturile,
sculpturile. Mulţi au fost ucişi dintre cei care protejau lucrările
de artă religioasă.

Conciliul a decis că este adecvat să se venereze astfel de

imagini, dar adevărata Închinare este doar pentru Dumnezeu.

S-a numit „Duminica Ortodoxiei”

CONCILIILE BISERICII ROMANE APUSENE

Al Optulea Conciliu Ecumenic Constantinopole Conciliul a condamnat şi l-a destituit pe Patriarhul de

Constantinopole PHOTIUS (820 - 891).
869 – 87 d. Hr.
PHOTIUS a atacat celibatul silit asupra clericilor, adăugirea
Papa Hadrian II, de Apus a lui „FILIOQUE” la Crez, şi încoronarea lui
Charlemagne în Apus.
Împăratul Basil, 867
– 886

Al Nouălea Conciliu Ecumenic Roma, Biserica DEZBATERE: Rolul Împăraţilor Germani în alegerea
– Lateran I Sfântului John Episcopilor
Lateran 1123 d. Hr.
Acest conciliu a confirmat Acordul de la Worm (1122) dintre
Împăratul Henry V şi Papa Callistus II, care s-a asigurat că
toate alegerile de Episcopi şi Stareţi să fie făcute în mod liber
Sub Papa Callistus de către autorităţile eclesiastice adecvate (alegătorii).
II
Conciliul a socotit că împăratul putea să prezideze peste
alegerea episcopilor săi.

S-a decis de asemenea ca nici un preot ordinat fie din ritul din
apus fie din răsărit nu putea să se căsătorească.
Al Zecelea Conciliu Ecumenic Roma, Biserica
– Lateran II Sfântului John
Lateran
Al Unsprezecelea Conciliu
Ecumenic – Lateran III
Al Doisprezecelea Conciliu
Ecumenic – Lateran IV
Al Treisprezecelea Conciliu
Ecumenic – Lyons I
DEZBATERE: Schisma Papală şi Variantele Apusene de
Creştinism
Acest conciliu a anulat actele decedatului antipapă, Anacletus
1139 d. Hr. II (m. 1138), încheind schisma Papală a vremii. Acesta a
condamnat ereziile lui: 1) Peter Bruys (Bruis) şi a NEO-
Papa Innocent II MANICHEANILOR, care denunţau Masa ca un „spectacol
deşert”, opus Eucharistului, căsătoriei, şi botezului copiilor –
toate acestea ducând la Albigensianism („Lucrurile materiale
sunt rele în ele insele”);
2) Arnold de Brescia, care s-a luptat cu ideea că Biserica era
un „trup invizibil”, nu al acestei lumi, şi nu ar trebui să deţină
nici o proprietate.
Roma, Biserica DEZBATERE: Cum să alegem un Papă?
Sfântului John
Lateran Acest conciliu a regulat alegerea papilor (două treimi de vot
majoritar de Colegiul de Cardinali era necesitat pentru ca
1179 d. Hr. Papa să fie ales, şi împăratul era exclus din votare). Acesta a
anulat actele a trei antipapi: ANTIPAPA VICTOR IV (1159) şi
Papa Alexander III 2 succesori.
Roma, Biserica Acest conciliu a considerat că „Există doar o singură Biserică
Sfântului John Universală a credincioşilor, în afară căreia nimeni nu este
Lateran mântuit”, Luteran IV a prescris cel puţin confesarea anuală şi
comuniunea pentru toţi credincioşii şi a făcut oficială folosirea
1215 d. Hr. cuvântului „TRANSUBSTANŢIERE”.
Papa Innocent III A numit a Patra Cruciadă.
Aceasta a reformat disciplina şi a condamnat ereziile lui: 1)
ALBIGENSIANISMUL (NEO-MANICHEANISMUL), care se
opunea căsătoriei şi tuturor sacramentelor şi crezul în
învierea trupului; 2) WALDENSIANISMUL (erezie anti-
clerică), care pretindea că laicii care trăiau o viaţă apostolică
puteau ierta păcatele, în timp ce un preot în starea de păcat
nu putea să absolve. Waldensianismul susţinea de asemenea
că facerea de juruinţe şi desemnarea pedepselor cu moarte
erau socotite drept păcate de moarte. Ei mai susţineau că
Consiliul Evanghelic de sărăcie era un ordin, astfel ei au
interzis toată deţinere privată de proprietate.
Lyons, Franţa Acest conciliu l-a excomunicat pe Împăratul Frederick II,
nepot al lui Frederick Barbarossa, pentru încercarea sa
1245 d. Hr. nesupusă de a face Biserica doar un departament de stat.
Lyons I a îndreptat spre o nouă cruciadă (a 6a) sub comanda
Regelui St. Louis IX (1226 - 1270) al Franţei împotriva
Papa Innocent IV
Saracenilor şi Mongolilor
Al Paisprezecelea Conciliu
Ecumenic – Lyons II
Al Cincisprezecelea Conciliu
Ecumenic – Vienne
Al Şaisprezecelea Conciliu
Ecumenic – Constance
SITE:
Lyons, Franţa Acest conciliu a declarat procesiunea dublă a Duhului Sfânt
de la Tatăl şi Fiul: "Qui ex Patre Filioque procedit."
A adăugat „de la Tatăl şi fiul” la Crezul Nicean. Aceasta era în
1274 d. Hr. opoziţie completă faţă de părerea Răsăritului.
Papa Întoarcerea Bisericii Răsăriteane la uniunea cu Roma,
Binecuvântatul căutată de papi, a eşuat în totalitate.
Gregory X
Vienne (La sud de Numit şi ratificat de Papa Clement V, primul din Papii Avignon
Lyons), Franţa ("Captivitatea Avignon" a durat din 1305 până în 1377, când
Papa Gregory XI a înapoiat Sfânta Eparhie Romei), acest
1311 - 1312 conciliu i-a reprimat pe Cavalerii Templari (Stăpânul: Jacques
de Molay) pentru crimele acuzate de Regele Philip IV al
Franţei. Proprietatea lor confiscată a fost dată Ospitalierilor
Papa Clement V
sau, în Spania, ordinelor naţionale care s-au luptat împotriva
Moorilor. Conciliul a declarat de asemenea că oricine susţine
cu încăpăţânare „că sufletul raţional sau intelectual nu este
forma trupului numai în sine şi esenţial, trebuie privit ca
eretic”. (Denz. 481) Conciliul a condamnat şi Beghardism
(bărbaţii) si Beguines (femeile), care accentua aşa de mult
„uniunea interioară cu Dumnezeu”. Chietismul, rugăciunea şi
postul a devenit neimportant. Chietismul învăţa că persoana
„spirituală” este aşa de perfectă încât poate să dea domnie
liberă la dorinţele trupeşti.
În Bula sa din 1302 UNAM SANCTAM Papa Boniface VIII
(1294 - 1303), a declarat ex cathedra adică „… absolut
necesară pentru mântuirea fiecărei creaturi umane de a se
supune Pontifului Roman”.
Constance, Numit de Împăratul Sigismund şi Papa Gregory XII care a
Germania autorizat convocarea în timp ce el abdica Papalitatea.
Antipapii Benedict XIII (Avignon) şi John XXIII (Pisa) au fost şi
1414 - 1418 ei de acord să „abdice” în interesele sale de unitate. Conciliul
l-a înălţat pe Martin V la Scaunul lui Petru pentru a încheia
confuzia Schismei Apusene. Papa Martin a ratificat conciliul…
PAPI:
cu excepţia decretelor care propuneau conciliarismul. În adiţie
faţă de încheierea Schismei Apusene, Constance a
Gregory XII condamnat şi ereziile lui: 1) John Wycliffe, care a respins
Sfântul sacrificiu al Masei, a accentuat scriptura ca regulă de
Martin V credinţă, a subscris la Donatism, a afirmat că Papa nu este
capul Bisericii, şi că episcopii nu au nici o autoritate; şi, 2)
John Huss, care a predicat cele de mai sus după moartea lui
Wycliffe.
Al Şaptesprezecelea Conciliu
Ecumenic – Florence
Al Optsprezecelea Conciliu
Ecumenic – Lateran V
Basel (Elveţia, Acest conciliu a fot numit în 1431 în Basel, Elveţia, de Papa
lângă Franţa), 1431 Martin V, care a murit în acel an. Papa Eugene IV a confirmat
- 1437; Ferrara acest decret pentru Basel, şi prima sesiune a fost ţinută pe 14
(Italia, la nord de decembrie 1431. Crezând că acesta va deveni gălăgios,
Bologna sud-vest Eugene IV a dizolvat conciliul la 4 zile, mâniindu-i pe episcopii
de Venice), 1438; de la Basel, care au început să reafirme decretele eretice de
Florenţa (Italia, la la Constance că „un conciliu general este superior faţă de
sud de Bologna, a Papă”. În ianuarie 1438, Papa a ordonat un început proaspăt
nord de Roma), la Ferrara. (Unii episcopi au rămas în schismă deschisă la
Basel, chiar alegând un antipapă, Felix V – doi „Papi”, două
1439 -1445 „concilii” deodată). O ciumă a venit peste Ferrara, şi Papa a
mutat Conciliul la Florenţa.
Papa Eugene IV
Pe 8 iunie 1439, grecii au acceptat dubla procesiune a
Duhului Sfânt şi prin 5 iulie, au agreat cu privire la alte
puncte, dar uniunea de durată a eşuat: „Mai bun turbanul
Profetului decât tiara Papei”. Pe 29 mai 1453,
Constantinopole a ajuns în mâinile mahomedanilor. Cantate
Domino a decretat.
(Autoritatea Papală Mult mai Ferm Stabilit): ex cathedra:
Aceasta [Biserica Romano-Catolică] crede în mod ferm,
profesează şi proclamă că nici unul din cei care nu sunt în
cadrul Bisericii Catolice nu numai păgânii, ci şi evreii şi ereticii
şi schismaticii nu pot să devină participanţi în viaţa veşnică,
dar se vor duce „în focul cel veşnic care a fost pregătit pentru
diavolul şi îngerii săi” (Matei 25:41), dacă nu înainte de finalul
vieţii lor aceiaşi au fost adăugaţi la turmă; şi că unitatea
trupului Eclesiastic este aşa de puternică că doar acelora ce
rămân în acesta sunt de un beneficiu Sacramentele Bisericii
pentru Mântuire, şi postirea, milosteniile, şi alte funcţii de
pietate şi exerciţii de serviciu creştin produc răsplată eternă,
şi că nimeni, orice fel de milostenii ar fi practicat, chiar dacă a
vărsat sânge pentru numele lui Hristos, nu poate fi salvat,
decât dacă a rămas în sânul şi unitatea Bisericii Catolice.
[Papa Eugene IV, Bula Cantate Domino, 1441, Denzinger
714]. Reconcilierea temporară cu grecii Re: Filioque.
Roma, Biserica Acest conciliu s-a deschis pe 10 mai 1512; în februarie 1513
Sfântului John Papa Julius moare şi conciliul a fost reconvocat de Papa Leo
Lateran X în aprilie 1513 şi ratificat de el.
1512 - 1517 Cele mai importante discuţii referitoare la „Sancţiunea
(Martie). (Tezele lui Pragmatică a lui Bourges." În 1438 Regele Franţei, Charles
Luther postate în 31 VII, a enunţat acest edict, declarând un conciliu general
octombrie 1517) superior faţă de Papă şi a negat dreptul lui de a numi episcopi
în Franţa. Un rege de mai târziu, Louis XI, a abolit acest
Julius II decret în 1461, dar Louis XII (1498 - 1515) a încercat să-l
reintroducă. Acest conciliu a respins în mod clar învăţătura
conţinută în edict. (Apelul pentru o altă Cruciadă împotriva
Leo X
Turcilor nu a avut nici un entuziasm, iar situaţia din Europa a
clasat o astfel de aventură uitării.)
 Al Nouăsprezecelea Conciliu
Ecumenic – Trent
Al Douăzecilea Conciliu
Ecumenic – Vatican I
Al Douăzeci şi unu Conciliu
Ecumenic – Vatican II
Printre Concilii: Profesiunea de Credinţă Creştină
Trent, Italia Acesta a emis decrete despre Eucharist, Sfântul Sacrificiu al
Masei, Sacramentele (notabil Botezul şi Sfintele Ordine) şi
învăţături despre căsătorie, purgatoriu, indulgenţe şi folosirea
imaginilor, reformarea lui Missal şi a Brieviary.
1545 - 1549
Paul III
Julius III
Pius IV
Vaticanul (Biserica A convenit şi a fost ratificat de Papa Pius IX, Primul Conciliu
Sf. Petru din Oraşul de la Vatican a definit INFAILIBILITATEA Papei când, în
de Stat al calitate de Pontif Suprem, el vorbeşte din Scaunul lui Petru
Vaticanului, Roma). (ex cathedra), într-o chestiune despre Credinţă şi Morale,
pronunţând o doctrină ce trebuie crezută de întreaga Biserică.
1869 - 1870
Pius IX
Vaticanul (Biserica Al Doilea Conciliu de la Vatican a fost un Conciliu Pastoral
Sf. Petru din Oraşul (nu dogmatic) cu 16 documente accentuând ecumenismul
de Stat al înţeles ca părtăşie religioasă, mai degrabă decât accentuarea
Vaticanului, Roma). întreprinderea misionară Catolică pentru convertirea la
Credinţă. În 1960 Papa John XXIII a declinat să dezvăluie al
1962 - 1965 treilea secret al lui Fatima, a cărui mesaj trebuia să fie în acel
an, declarând că acesta nu susţinea pontificatul său.
Papa John XXIII
Apoi în 1962 Papa John XXIII a intrat într-un acord între
Vatican şi Moscova. În acest acord se stipula ca pentru ca
Papa Paul VI
Ortodoxia Rusă să fie prezentă la acest Conciliu, nici o
condamnare a Comunismului nu trebuia să fie admisă acolo.
1968 – Papa Paul VI a enunţat enciclicul său, Humanae
Vitae, împotriva măsurilor contraceptuale artificiale. 1969 -
Papa Paul VI a promulgat Novus Ordo Missae.
Crezul Nicene sau al Apostolilor poate fi împărţit în 3 părţi separate: Partea 1 scrisă în timpul Primului Conciliu, Partea 2
scrisă în timpul celui de-al Doilea Conciliu şi foarte scurta Parte 3 doar de către Apus.

Partea 1: Primul Conciliu 325 d. Hr.

Noi credem într-un singur Dumnezeu. Tatăl atotputernic, făcătorul cerului şi al pământului şi al tuturor lucrurilor vizibile şi
invizibile. Şi într-un singur Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut, născut de Tatăl dinaintea anilor.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat; născut nu făcut; de o singură esenţă cu Tatăl, prin
care s-au fost făcute toate lucrurile; care pentru noi oamenii şi mântuirea noastră a coborât din ceruri şi s-a întrupat din
Duhul Sfânt şi Fecioara Maria, şi a devenit om. Şi El a fost crucificat pentru noi sub Pilat Pontius, şi a suferit şi a fost
îngropat. Şi a treia zi El a înviat conform Scripturilor; şi s-a înălţat la ceruri, şi stă la dreapta mâinii Tatălui; şi va veni cu
slavă să judece pe cei vi şi pe cei morţi; a cărui Împărăţie nu va avea nici un sfârşit.

Partea 2: Al Doilea Conciliu 381 d. Hr.

Şi (credem) în Duhul Sfânt, Domnul, Dătătorul de viaţă, care purcede de la Tatăl.

Partea 3: (Al Paisprezecelea Conciliu Ecumenic – Lyons II 1274 d. Hr.) [şi Fiul]

Care cu Tatăl şi Fiul sunt împreună adoraţi şi glorificaţi: care a vorbit prin profeţi. Într-o singură Sfântă, Catolică şi
Apostolică Biserică. Recunosc un singur botez spre iertarea păcatelor. Aştept învierea morţilor, şi la viaţa lumii ce va să
vină. Amin.

Lista Sinoadelor şi a Conciliilor Bisericii Ortodoxe

Informaţii generale

Primele 7 Concilii (în albastru) sunt parte a tradiţiilor de dogmă atât a Răsăritului cât şi a Apusului. Cele
mai fundamentale aspecte ale Creştinismului, crezul despre Isus ca Dumnezeu şi Uman, sunt codificate
în aceste dezbateri.

Conciliile care au urmat după aceia (în verde) sunt cele conduse în mod exclusiv de Biserica Romană
Răsăriteană.

Conciliul de la Ierusalim - (nu este numărat între Concilii) 48-51 d. Hr.

Despre Iudaizatori. Sfinţii Iacov, Petru, Pavel şi Barnaba au fost implicaţi. Descris în Faptele
Apostolilor [15:6-29]. Condus de Sfântul Iacov („fratele Domnului”), episcop de Ierusalim. A
determinat că convertiţii dintre neamuri nu trebuie să îmbrăţişeze Iudaismul pentru a fi creştini.

Conciliul de la Cartagina - Conciliu local, 251 d. Hr.

Despre cei căzuţi. Novaţianismul a fost apărat de Novatius, condamnat de Sfântul Ciprian. A pus
cerinţe pentru readmiterea în Biserica a acelora care au căzut în timpul persecuţiilor. A declarat
botezurile ereticilor ca fiind fără valoare (nici un „botez” în afara Bisericii). A cerut botezul pentru
intrarea în Biserică a acelora „botezaţi” de eretici (în afara Bisericii). A interzis re-botezarea
acelora care au primit botezul creştin, care mai apoi au căzut în erezie şi care căutau readmiterea.

252 d. Hr. – A redus cerinţele pentru readmiterea celor căzuţi care prezentau o penitenţă
serioasă. A repetat deciziile referitoare la botez ca din anul anterior.
 255 d. Hr. – A repetat deciziile despre botez din 251 şi 252. A determinat că clericii care cad în
erezie să fie primiţi în Biserică drept laici.

256 d. Hr. – A respins deciziile lui Papa Stephen referitoare la „botezul” în afara Bisericii. A
reafirmat deciziile anterioare despre botez.

256 d. Hr. – A repetat deciziile făcute mai devreme în an, respingând învăţătura Papei Stephen. A
declarat că nu sunt sacramente în afara Bisericii.

Conciliul din Elvira – Conciliu local, niciodată acceptat de Ortodocşi, 300-306 d. Hr.
A impus celibatul asupra clericilor. A stabilit interzicerea prin canon a convertiţilor de la erezie ca
să nu devină deloc clerici.

Conciliul din Ancyra – Conciliu local, 314 d. Hr.

Despre cei căzuţi. Primul sinod care a urmat după sfârşitul persecuţiilor. A condamnat drept
mincinoşi pe cei care au proclamat public aderenţa faţă de religia naţională (păgânismul) pentru a
primi un document oficial care le permitea să evite persecuţia. A stabilit pedepse pentru cei
căzuţi. De asemenea a impus pedepse pentru diferite tipuri de imoralitate sexuală.

Conciliul de la Neo-Cezarea – Conciliu local, c. 315 d. Hr.

A stabilit pedepse pentru diferite tipuri de imoralitate sexuală. A stabilit calificări pentru clerici.

Primul Conciliu de la Nicea – Primul Conciliu Ecumenic (Imperial), 325 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Arianism, Paulianism, apărate de Arius, condamnate de Sfântul
Athanasius. A condamnat învăţătura lui Arius care pretindea că Domnul Isus Hristos era creat de
Dumnezeu, negându-i divinitatea Lui. În fond toţi cei adunaţi au fost şocaţi de auzirea învăţăturii
lui Arius, dar dezbaterea a apărut cu privire la terminologie. În ciuda rezistenţei pentru că acesta
era un cuvânt nebiblic, Părinţii au îmbrăţişat termenul filozofic homoousios (‚de aceiaşi esenţă’)
ca fiind singurul termen pe care Arianii nu l-au putut deforma în compatibilitate cu erezia lor. A
stabilit Simbolul de Credinţă (Crezul Nicean).

A determinat formula pentru Pască (Paşte). A condamnat celibatul obligat pentru toate rangurile
de clerici. A stabilit reguli cu privire la chestiunile morale şi disciplina bisericii. A cerut
Paulianiştilor să fie botezaţi la intrarea în Biserică, chiar dacă au fost botezaţi de Paulianişti. A
determinat ca rugăciunile de duminica să fie făcute în picioare.

Crezul Nicean
Cred într-unul Dumnezeu. Tatăl Atotputernic, Făcătorul cerului şi al pământului, şi al tuturor
lucrurilor vizibile şi invizibile. Şi într-unul Domn Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, singurul născut,
născut din Tatăl înaintea tuturor erelor. Lumină din Lumină; Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat; născut nu făcut; de o singură esenţă cu Tatăl, prin care toate lucrurile au fost făcute.
Care pentru noi oamenii şi mântuirea noastră a venit din ceruri, s-a întrupat din Duhul Sfânt şi
Fecioara Maria, şi a devenit om. Şi El a fost crucificat sub Pontius Pilat, şi a suferit, şi a fost
îngropat. Şi a treia zi a înviat conform Scripturilor. Şi s-a înălţat la ceruri, şi şade la dreapta
Tatălui, şi va veni din nou cu slavă să judece pe cei vii şi pe cei morţi, a cărui Împărăţie nu va
avea sfârşit.

Sinodul din Gangra – Conciliu local, 340 d. Hr.

Sinodul din Gangra a tratat un grup sectant local. Grupul condamna căsătoria în totalitate (ca şi
Cathari, cu câteva secole mai târziu). Ei au condamnat şi mâncarea de carne, au refuzat să fie
ascultători de autorităţile legale (au considerat propria lor autoritate ca fiind singurul lucru de care
să asculte), au încurajat pe femei să se îmbrace ca bărbaţii (haine şi tunsori), au încurajat pe
părinţi să-şi abandoneze copiii (ca să trăiască viaţa ‚pură’) şi copiii să-şi abandoneze părinţii
 (pentru acelaşi motiv). Acest grup l-a condamnat sinodul. Celălalt lucru notabil pe care l-a făcut
sinodul a fost de a condamna postul duminica (care a devenit o chestiune majoră mai târziu).

Conciliul din Antiohia – Conciliu local, 341 d. Hr.

A reîntărit porunca de la Nicea I despre Pască. A stabilit reguli cu privire la cler, organizarea
bisericilor locale, disciplina bisericii, şi folosirea de scrisori canonice (folosite de creştinii călători ca
dovadă că erau creştini în poziţie bună).

Conciliul de la Sardica – 347 d. Hr.

A stabilit canoane referitoare la ordinea în biserică şi la disciplină. A reafirmat Simbolul de
Credinţă de la Nicea I.

Conciliul de la Laodicea – Conciliu local, 364 d. Hr.

A stabilit canoanele referitoare la ordinea în biserică şi la disciplină.

Primul Conciliul Ecumenic de la Constantinopole – Al Doilea Conciliul Ecumenic (Imperial), 381

d. Hr.
Convocat cu privire la Macedonianism, Apollinarieni, Eunomieni, Eudoxieni, Sabellieni, Marcellieni,
Photinieni.

Macedonius a apărat problemele, şi Sfântul Grigore Teologul (cunoscut şi ca Sf. Grigore din
Nazianzus) şi Sfântul Grigore din Nyssa au fost campioni ai Ortodoxiei.

A condamnat Arianismul. A condamnat Macedonianismul care nega divinitatea Duhului Sfânt. A

definit Sfânta Treime ca un Dumnezeu în Trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt fiecare
Dumnezeu deplin din aceiaşi esenţă. A lărgit Simbolul de Credinţă de la Nicea I în ceea ce acum
este denumit de obicei ‚Crezul Nicean’ dar este mult mai adecvat cunoscut drept Crezul Niceano-
Constantinopolitan. Acest Simbol de Credinţă a rămas proclamarea de bază a Credinţei Creştine.
A condamnat Apollinarianismul care învăţa că Domnul Isus Hristos poseda Logosul divin în locul
unei minţi umane şi era prin urmare total divin, dar nu uman pe deplin. A condamnat pe
Eunomieni (ca formă extremă de Arianism), Eudoxienii (semi-Ariani), Sabellianii (care învăţau că
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei moduri de manifestare ale unui singur Dumnezeu, negând
distincţia celor Trei Persoane), Marcellienii (care învăţau că Logosul era o putere divină
impersonală care provenea din Dumnezeu şi intra într-o relaţie cu Isus pentru a-l face să fie Fiul
lui Dumnezeu), şi Photinienii (care învăţau că Isus era un simplu om în care se odihnea Logosul).

A nivelat importanţa relativă a cinci patriarhi cu Vechea Romă prima şi Noua Romă
(Constantinopole) a doua. A stabilit reguli pentru disciplina bisericii, incluzând statul în picioare în
timpul rugăciunii duminica şi în zilele de Cinzecime. A stabilit maniera în care ereticii trebuiau să
fie primiţi în Biserică.

Adăugiri la Crezul Nicean

Şi în Duhul Sfânt, Domnul, Dătătorul de Viaţă, care purcede de la Tatăl, care împreună cu Tatăl şi
Fiul este adorat şi glorificat; care a vorbit prin profeţi. Într-una Sfântă, Catolică şi Apostolică
Biserică. Recunosc Un singur Botez pentru iertarea păcatelor. Privesc spre învierea morţilor şi
viaţa ce va să vină. Amin.
Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 394 d. Hr.
A stabilit diferite reguli, inclusiv cerinţa de a fi cel puţin trei episcopi la ordinarea unui episcop.

Conciliul din Cartagina – Conciliu local, 419-424 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Pelagianism şi Donatism, care au fost apărate de Pelagius, Celestius
şi Donatus. Ortodoxia a fost apărată de Episcopul Aurelius.

A stabilit reguli pentru cler, incluzând excomunicarea clericilor mai mici decât episcopul care
făceau apel la decizii din afara Africii (în special menţionarea ‚de dincolo de mare’, adică papa
Romei). A negat jurisdicţia papei de la Roma în biserica Africană. A enumerat canonul Scripturii
(VT şi NT). A pur cerinţe pentru Donatiştii care erau primiţi în Biserică, inclusiv interzicerea
rebotezării acelora botezaţi ca Donatişti.

A stabilit canonul care cerea botezul acolo unde dovada botezului anterior nu era valabilă. A
condamnat crezurile Pelagienilor: că Adam a fost creat muritor, că pruncii nu trebuiesc să fie
botezaţi deoarece ei nu sunt supuşi consecinţelor păcatului lui Adam, că nu e nevoie de har
pentru a se evita păcatul, şi că doar harul ne permită să recunoaştem păcatul dar nu ne asistă în
evitarea lui.

Conciliul de la Efes – Al Treilea Conciliu Ecumenic (Imperial), 431 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Nestorianism, apărat de Nestorius, şi a fost condamnat de Sfântul
Cyril de Alexandria.

A condamnat Nestorianismul care învăţa o separare între divinitatea şi umanitatea Domnului Isus
Hristos. Nestorianismul a manifestat aceasta în respingerea termenului tradiţional ‚Theotokos’
(literal, ‚dătătoare prin naştere a lui Dumnezeu’), pretinzând că Maria a dat naştere doar la
umanitatea Domnului şi că ar trebui să fie numită ‚Christotokos’. A definit că Domnul Isus Hristos
era o singură persoană care era Dumnezeu pe deplin şi uman pe deplin şi că din moment ce
mamele dau naştere la persoane (nu la naturi), Maria ar trebui să fie cunoscută drept ‚Theotokos’,
astfel insistând asupra unităţii celor două naturi dintr-o singură persoană a lui Hristos. A susţinut
Hristologia Sfântului Cyril din Alexandria. Simbolul Credinţei (Crezul Niceano-Constantinopolitan)
a fost afirmat şi schimbările la acesta au fost interzise cu pedeapsa de destituire pentru clerici şi
excomunicarea pentru laicii prescrişi. A stabilit că drepturile pentru fiecare provincie ar trebui să
fie păstrate şi necălcate (adică episcopii dintr-o provincie nu aveau nici un drept peste alte
provincii).

Conciliul de la Constantinopole – local, 448 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Eutychianism (Monofizitism), care a fost apărat de Eutyches şi
condamnat de Sfântul Flavian. Eutyches, care respinge ‚uniunea’ celor ‚două naturi’ într-o ‚singură
persoană’ este condamnat.

Conciliul de la Efes – eretic (cunoscut istoric drept ‚Conciliul Tâlhar’), 449 d. Hr.
După ce Eutyches apelează la patriarhul Alexandriei (Dioscorus) care îl dezvinovăţeşte (deşi era
contra legii canonice să facă aşa), un conciliu este numit care restrânge numărul suporterilor lui
Flavian să fie admişi să fie prezenţi în timp ce măreşte numărul suporterilor lui Eutyches, este
înscăunat de Dioscorus care refuză să-l lase pe Flavian să vorbească în propria sa apărare, refuză
să asculte Volumul lui Leo a Sf. Leo din Roma (răspunsurile lui la raporturile Sinodului din 448).
Eutyches este dezvinovăţit, Sf. Flavian demis (şi la scurt timp bătut până la moarte de suporterii
lui Eutyches), toţi care mărturisesc ‚două naturi’ în Persoana Domnului Isus Hristos sunt declaraţi
anatema.

Conciliul de la Calcedon – Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Imperial), 451 d. Hr.

 A fost convocat cu privire la Eutychianism (Monofizitism), care a fost apărat de Eutyches şi
Dioscorus, şi condamnat de Sfântul Leo (cel Mare) al Romei. A anulat şi invalidat ‚Conciliul Tâlhar’
din 449 de la Efes. A condamnat pe Eutyches şi Dioscorus. A afirmat canoanele celorlalte 3
anterioare Concilii Ecumenice (Imperiale). A condamnat Monofizitismul. După examinarea
Volumului lui Leo l-a afirmat drept ‚credinţa Părinţilor’. A afirmat caracterul complet al celor două
naturi a Domnului Isus Hristos: divinitatea şi umanitatea (Dumnezeu perfect şi om perfect). A
condamnat Nestorianismul şi pe cei ‚care divizează pe unul şi singurul născut Fiu’. A condamnat
simonia, a reafirmat interzicerile episcopilor care acţionează în afara teritoriului lor, a reafirmat
Noua Romă (Constantinopole) ca a doua în onoare (după Vechea Romă) a patriarhatelor.

Declaraţie

Prin urmare, urmându-i pe Sfinţii Părinţi, noi îi învăţăm pe toţi oamenii cu un singur acord să
recunoască unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Isus Hristos, deodată complet în Dumnezeire şi
complet în umanitate, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, constând de asemenea dintr-un suflet
raţional şi un trup, de aceiaşi substanţă cu Tatăl în ceea ce priveşte Dumnezeirea sa, şi în acelaşi
timp de o singură substanţă cu noi în ceea ce priveşte umanitatea sa; ca noi în toate privinţele,
aparte de păcat; în ceea ce priveşte Dumnezeirea sa, născut din Tatăl înaintea erelor, dar totuşi în
ceea ce priveşte umanitatea sa născut, pentru noi oamenii şi mântuirea noastră, din Maria
Fecioara, Theotokos, unul şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, singurul născut, recunoscut în două
naturi, fără confuzie, fără schimbare, fără diviziune, fără separare; distincţia naturilor nefiind în
nici un fel anulate de uniune, ci mai degrabă caracteristicile fiecărei naturi fiind păstrate şi venind
laolaltă dintr-o singură persoană şi subzistenţă, nu ca despărţit sau separat în două persoana, ci
unul şi acelaşi Fiu şi singurul născut Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos; aşa cum au vorbit
profeţii din vremurile timpurii despre El, şi Domnul nostru Isus Hristos ne-a învăţat, şi crezul
Părinţilor a transmis acesta către noi.

Conciliul de la Orange – Conciliu local, niciodată acceptat în Răsărit, 529 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Pelagianism. A condamnat variatele sale crezuri: că oamenii nu sunt
afectaţi de păcatul lui Adam, că mişcarea unei persoane către Dumnezeu poate începe fără de
har, că o creştere de credinţă poate fi realizată aparte de har, că mântuirea poate fi atinsă aparte
de Duhul Sfânt, că voinţa liberă a omului poate fi restaurată de la distrugerea ei aparte de botez,
că ‚meritul’ poate preceda harul, că omul poate face bine şi atinge mântuirea fără ajutorul lui
Dumnezeu.

Declaraţie

… noi trebuie, sub binecuvântarea lui Dumnezeu, să predicăm şi să credem astfel. Păcatul
primului om a slăbit atât de mult voinţa liberă încât nimeni nu poate nici să-l iubească pe
Dumnezeu aşa cum ar trebui şi nici să creadă în Dumnezeu sau să facă bine de dragul lui
Dumnezeu, decât dacă harul milei divine l-a precedat …

Conform credinţei catolice noi credem de asemenea că după ce harul a fost primit prin botez,
toate persoanele botezate au abilitatea şi responsabilitatea, dacă doresc să lucreze în mod
credincios pentru a îndeplini cu ajutorul şi cooperarea lui Hristos ceea ce este de importanţă
esenţială în privinţa mântuirii sufletului. Noi nu numai că nu credem că cineva ar fi pre-ordinat de
rău prin puterea lui Dumnezeu, dar chiar declarăm cu totală aversiune că dacă e cineva care vrea
să creadă un astfel de lucru rău, ei să fie anatema. Noi credem de asemenea spre beneficiul
nostru că în fiecare lucrarea bune nu noi suntem cei care luam iniţiativa şi suntem apoi asistaţi
prin mila lui Dumnezeu, ci însăşi Dumnezeu ne inspiră mai întâi atât credinţa în el cât şi dragostea
pentru el fără fapte bune anterioare ale noastre care să merite răsplată, aşa încât noi să căutăm
în mod credincios sacramentul botezului, şi după botez să fim capabili prin ajutorul său să facem
ceea ce este pe placul lui.
 Fundalul complicat faţă de Constantinopole II
Domenii mari din Imperiu erau sub influenţa Monofizitismului. Monofiziţii au respins puternic pe
Theodore de Mopsuestia, Theodoret de Cyrus, şi Ibas de Edessa drept eretici Nestorieni.
Împăratul ortodox, Justinian, căutând să împace pe Monofiziţi, a emis un edict care condamna
persoana şi scrierile lui Theodore de Mopsuestia, anumite scrieri ale lui Theodoret de Cyrus şi
scrisoarea lui Ibas către Maris. Hristologia edictului lui Justinian a fost perfect de ortodoxă.

Din moment ce acei trei scriitori erau de mult morţi şi scrierile lor au fost condamnate de Conciliul
de la Calcedon, a fost o mare aversiune în a fi de acord cu edictul lui Justinian. Mai mult, nu era
nici o erezie care să reiasă din aceste scrieri şi condamnarea lor a fost a fi parte cu Monofiziţii care
erau opuşi faţă de Calcedon. După o nu prea mică constrângere, episcopii din Răsărit nu au fost
de acord cu Justinian şi au condamnat pe cei trei scriitori.

Papa Vigilus nu a voit să accepte edictul lui Justinian pentru aceleaşi motive cu care a fost respins
în Răsărit. Justinian a convocat pe Vigilus la Constantinopole. Pentru că a învăţat mai multe de
scrierile condamnate de edictul lui Justinian şi/sau constrângerea / convingerea lui Justinian,
Vigilus a fost de acord să accepte edictul. Această schimbare radicală a convocat imediat un sinod
în Africa de Nord pentru a-l excomunica pe Vigilus, pentru metropolitanatele din Aquileia şi Milano
pentru a rupe comuniunea cu Roma, şi pentru criticele emise de episcopii din Gaul. Confruntat cu
astfel de opoziţie puternică în Apus, Vigilus şi-a retras acordul faţă de edictul lui Justinian. Această
a doua schimbare radicală a lui Vigilus a creat mare confuzie şi l-a silit pe Justinian să numească
un Conciliu Ecumenic (Imperial). Iniţial, Vigilus a respins legitimitatea conciliului, dar mai apoi s-a
îmbunat, a acceptate condamnarea celor trei scriitori, şi a fost reconciliat faţă de Biserică.

Al Doilea Conciliu Ecumenic de la Constantinopole – Al Cincilea Conciliu Ecumenic (Imperial),

553 d. Hr.
A fost convocat cu privire la Monofizitism (Nestorianism) şi Origenism. Nestorius, Theodore de
Mopsuestia, Eutyches şi Origen au apărat subiectele, care au fost condamnate de Împăratul
(Sfânt) Justinian (cel Mare).

A condamnat persoana şi scrierile lui Theodore de Mopsuestia, care a fost învăţătorul lui Nestorius
şi a declarat că Logosul era un Dumnezeu diferit decât cel numit Hristos şi care a învăţat că
Domnul Isus Hristos a fost tulburat de dorinţele trupului uman şi pasiunile sufletului uman. A
condamnat scrierile lui Theodore de Cyrus care a respins Hristologia Sfântului Cyril de Alexandria.
A condamnat scrisoarea lui Ibas de Edessa către Maris persanul pentru tonul ei Nestorian. A
condamnat scrierile lui Diodorus de Tarsus drept Nestorian. A repetat condamnările conciliilor
anterioare a lui Arius, Eunomius, Macedonius, Apollinaris, Nestorius şi Eutyches. L-a condamnat
pe Origen, Didymus şi Evagrius pentru că învăţau pre-existenţa sufletelor, reîncarnarea,
mântuirea ultimă a demonilor, şi că trupurile cereşti au suflete, şi alte erori.

Nici un canon nu a fost produs de acest Conciliul.

Conciliul de la Toledo (Spania) – eretic, Conciliu local, 589 d. Hr.

Într-un efort de a combate Arianismul în Spania prin a face pe Fiul ca şi Tatăl în toate lucrurile
(mai specific, fiind o sursă a procesiunii Duhului Sfânt deşi aceasta îl subordona pe Duhul Sfânt),
a adăugat fraza adiţională ‚şi Fiul’ (Filioque) la Crezul Niceano-Constantinopolitan în ciuda
declaraţiilor Conciliilor Ecumenice (Imperiale) anterioare că nici o schimbare să nu se facă în
caracterul perpetuu. Aceasta era crezul într-o ‚dublă procesiune’ a Duhului Sfânt şi a dus la
eventuala separare dintre Ortodoxia din Răsărit şi Catolicismul Roman din Apus.

Al Treilea Conciliul de la Constantinopole – Al Şaselea Conciliu Ecumenic (Imperial), 680-681 d.

Hr.
 A fost convocat cu privire la Monothelitism, reprezentat de Sergius, Pyrrhus, Paul, Peter, Papa
Honorius şi Cyrus.

A condamnat Monothelitismul (un crez că Domnul Isus Hristos avea doar o singură voinţă şi o
singură energie). A condamnat drept eretici Monotheliţi pe Sergius, Pyrrhus, Paul şi Peter
(Patriarhi de Constantinopole), Papa Honorius; Patriarhul Cyrus de Alexandria şi alţii. A afirmat că
Domnul Isus Hristos, deşi era doar o singură persoană, după întruparea sa a posedat două voinţe
şi energii naturale, tot aşa cum El poseda două naturi. Nu s-a produs nici un canon la acest
Conciliul.

Conciliul din Trullo (Constantinopole) – Concluzia Conciliul al Şaselea (altfel cunoscut ca

‚Quinsext’ pentru a indica o însumare a Conciliilor Cinci şi Şase), 692 d. Hr.
Acest Conciliul a fost ţinut în Constantinopole (adică în Trullo, literal, ‚sub cupolă’ datorită clădirii
folosite). Acesta a fost convocat datorită lipsei de canoane din partea Conciliilor Ecumenice 5 şi 6,
numit de Împărat pentru a promulga canoanele necesare pentru a corecta chestiunile încă
remarcabile din Conciliile anterioare. A profesat credinţa în toate Conciliile Ecumenice anterioare şi
i-a anatemizat pe aceia care nu ‚susţineau şi îmbrăţişau’ dogma promulgată de aceste concilii. A
interzis ordinarea unui om care era căsătorit mai mult de odată sau căsătorit cu femeia cu care a
mai fost odată căsătorit; destituirea oricărui cleric găsit a fi vinovat de aceleaşi lucruri sau dacă se
căsătorea după ordinare (deşi a aprobat căsătoria înaintea ordinării pentru diaconat sau preoţie şi
a ordinat ca diaconii sau preoţii care s-au separat de la soţia lor să fie destituiţi). A declarat că
patriarhul Noii Rome (Constantinopole) ar trebui să aibă privilegii egale ca cel al Vechii Rome. A
stabilit reguli monastice. A emis canonul care permitea doar Liturghia Prea-Sfinţită (un serviciu de
vecernie în care comuniunea e primită din ceea ce s-a consacrat anterior) în zilele Postului Mare
datorită zilelor de post (sâmbetele, duminicile, şi Postul Anunţării a fost exclus). A emis canoane
referitoare la post (interzicerea postului sâmbăta şi duminica, cu excepţia Sfintei Sâmbete; a
interzis ouăle şi brânza). A emis canoane care poruncea excomunicare pentru o săptămână pentru
laicii care administrau Misterele Divine atunci când un episcop, preot sau diacon era prezent. A
condamnat prezicerea, ghicirea norocului, aruncarea de vrăji, superstiţia, etc. A interzis căsătoria
cu ereticii. A făcut asistarea la avort sau avortul în sine echivalent cu crima. A stabilit proceduri
pentru acceptarea ereticilor în Biserică.

Conciliul din Constantinopole – Conciliu eretic, 754 d. Hr.

După mulţi ani de persecuţie prin Împăratul Iconoclast Leo III şi fiul său Constantine V, un
conciliu a fost numit pentru a ‚determina’ dacă imaginile erau adecvate. Patriarhatele din Roma,
Antiohia, Alexandria şi Ierusalim au refuzat să participe. Episcopi care au fost constrânşi să
participe, au acceptat erezia Iconoclasmului sub presiunea împăratului. Acest fals conciliu a
anatemizat pe Sfântul John de Damascus şi Sfântul Germanus de Constantinopole pentru idolatria
de imagini.

Al Doilea Conciliu Ecumenic de la Nicea – Al Şaptelea Conciliu Ecumenic (Imperial), 787 d. Hr.
A fost convocat cu privire la Iconoclasm. Deciziile conciliului din 754 nu au fost niciodată
acceptate de cei credincioşi şi s-au opus mănăstirile (în ciuda persecuţiei aprinse din partea
guvernului). La moartea Împăratului Iconoclast Leo IV (fiul lui Constantine V, nepotul lui Leo III)
şi începutul domniei Împărătesei Irene, domnia Iconoclasmului a ajuns la un sfârşit. Acest conciliu
a anulat conciliul din 754 şi a condamnat Iconoclasmul. A afirmat venerarea (dar nu adorarea,
care era doar pentru Dumnezeu) a imaginilor. Germanus şi John de Damascus au fost proclamaţi
sfinţi. A condamnat simonia. A decretat că cei care ţineau în secret obiceiuri evreieşti (adică
ţinerea Sabatului) dar care pretindeau să fie creştini ar trebui să trăiască în mod deschis ca evrei,
să fie excluşi din Biserică. A stabilit reguli monastice.

Declaraţie
 Noi definim că sfintele icoane, fie că sunt în culoare, mozaic, sau oricare alt material, ar trebui să
fie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sacrei şi vesmintele liturgice, pe pereţi,
mobilă, şi în case şi în drumuri, anume icoanele Domnului Dumnezeului nostru şi Mântuitorul I, şi
cea a Doamne Theotokos, acele ale venerabililor îngeri şi a întregului popor de sfinţi. Oricând sunt
contemplate aceste reprezentări, ele vor determina pe cei ce le privesc să comemoreze şi să
iubească prototipul lor. Definim de asemenea că ele ar trebui să fie pupate şi că sunt un obiect de
veneraţie şi onoare [timitiki proskynisis], dar nu de închinare reală [latreia], care este rezervată
pe Acela care este subiectul credinţei noastre şi este adecvat pentru Natura Divină. Veneraţia
acordată unei icoane este în efect transmisă prototipului; cel ce venerează icoana, l-a venerat în
realitate pe cel pentru care stă ea.

Conciliul din Frankfurt – eretic, Conciliu local, 794 d. Hr.

S-a opus discuţiilor de la Nicea II, negând că ar fi un conciliu ecumenic. Papa Hadrian a fost
condamnat pentru susţinerea lui Nicea II. Închinarea la imagini, sub termenul de închinare,
adorare şi serviciu de orice fel, a fost interzisă. Distrugere imaginilor a fost de asemenea opusă, în
măsura în care sinodul nu a condamnat zugrăvirile ca decorări sau unelte pentru ilustrare a celor
analfabeţi, doar închinarea sau adorarea zugrăvelilor.

Conciliul din Aachen – eretic, Conciliu local, 809 d. Hr.

A decretat că crezul în Filioque a fost necesar pentru mântuire.

Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 861 d. Hr.

A stabilit reguli pentru monasticism, inclusiv cererea din partea episcopului local pentru
construirea mănăstirii. A condamnat castrarea. A stabilit reguli pentru cler.

Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 867 d. Hr.

Tensiunea a început prin misionarii franci în Bulgaria, acţionând ca emisari ai Papei Nicholas, care
au început să introducă Simbolul de Credinţă cu adăugirea lui Filioque. A fost extins prin dorinţa
din partea Romei şi a Constantinopolului de a avea jurisdicţie în Bulgaria. Iniţiat de Papa Nicholas,
care în 865 care a expus pentru prima dată pretenţia neauzită niciodată până atunci că Papa ava
autoritatea ‚peste pământ, adică peste fiecare Biserică’. Acest conciliu a fost convocat de Sfântul
Photius şi i-a inclus pe arhiepiscopii de Treves, Cologne şi Ravena din Apus, l-a excomunicat şi l-a
anatemizat pe Papa Nicolas.

Conciliul de la Constantinopole – considerat un Conciliu eretic de Biserica Ortodoxă, 869-870 d. Hr.

Doar 12 episcopi au fost prezenţi la început, şi numărul total nu a depăşit deloc 103.
Împuterniciţii Papei Adrian II au prezidat. Sfântul Photius a fost condamnat personal, fără
audiere, la un sinod roman şi Papa Adrian, având avantaj al schimbărilor politice din
Constantinopole, a fost pentru un conciliu. Apărarea Sfântului Photius a fost retezată repede, şi
atunci când el a refuzat să îşi semneze condamnarea, a fost excomunicat. Rezultatele acestor
concilii a fost intensificarea amărăciunii dintre Răsărit şi Apus. Nefiind văzut ca ‚Ecumenic’ de
către Catolicismul Roman până în secolul 11 sau 12, acesta nu a fost niciodată acceptat de
Ortodoxie.

Al Patrulea Conciliu Ecumenic din Constantinopole – Al Optulea Conciliu Ecumenic (Imperial),

879-880 d. Hr.
A rezolvat scandalurile dintre Răsărit şi Apus cu privire la Bulgaria. I-a exclus pe cei care nu au
recunoscut Nicea II ca al Şaptelea Conciliul Ecumenic. Conciliile locale din Roma şi
Constantinopole au fost scoase în afara legii şi repudiate împotriva Sfântului Photius. A stabilit că
Simbolul de Credinţă de la Constantinopole I (Crezul Niceano-Constantinopolitan) trebuia să fie
pentru totdeauna ‚ne-inovat’ şi ‚neschimbat’. A cerut ca celor excomunicaţi de Roma să fie trataţi
prin urmare de către Constantinopole şi vice vers (Acceptat de toate cele cinci patriarhate,
inclusiv Papa John VIII).
Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1082 d. Hr.
A fost convocat cu privire la John Italus. A condamna pe cei care doreau să descopere exact felul
cum Cuvântul s-a unit cu substanţa Sa umană; doctrinele greci despre suflet, cer, pământ şi
creaţie, distrugerea sufletului după moarte, pe cei ce spun că creaţia este veşnică sau de
neschimbat; cei care nu acceptă miracolele lui Hristos, Theotokos, şi toţi sfinţii săi; cei ce cred că
filozofa greacă este adevărată; că creaţia nu e un rezultat al voinţei libere a lui Dumnezeu; pre-
existenţa sufletelor; cei care neagă că creaţia este creată ex nihilo; cei care spun că iadul este
temporar sau că toată creaţie va fi restaurată; şi cei care înţeleg Împărăţia Cerului ca ceva
temporar.

Sinodul de la Blachernae, în Constantinopole – Sinod local, 1157 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Basilakes şi Soterichus. A condamnat pe cei ce spuneau că Hristos a
oferit sacrificiul Său doar Tatălui, şi nu către sine şi Duhului Sfânt; cei ce spun că sacrificiul Divinei
Liturghii este doar figurativ sacrificiul trupului şi sângelui lui Hristos; cei care neagă că sacrificiul
din Liturghie este unul şi acelaşi ca cel al lui Hristos pe cruce; cei care spun că oamenii sunt
reconciliaţi faţă de Fiul prin întrupare şi faţă de Tatăl prin suferinţă; cei ce cred că divinizarea
umanităţii lui Hristos a distrus natura sa umană; cei care neagă că natura sa umană divinizată
este vrednică de închinare; cei care spun că, din moment ce natura umană a lui Hristos a fost
înghiţită în Divinitatea sa, suferinţa sa a fost o iluzie; cei ce spun că acele caracteristici ale naturii
umane a lui Hristos (calitate de creatură, circumcizia, mortalitatea şi suferinţele fără vină) există
doar ipotetic, când cineva consideră natura umană a lui Hristos în abstracţie, şi nu reală şi
adevărată.

Conciliul din Constantinopole – Conciliu local, 1166 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Constantine Bulgarul. A condamnat pe cei care susţineau că ‚Tatăl
meu e mai mare decât mine’ se referă doar la natura umană a lui Hristos, luată în abstracţie şi
care explică afirmaţia în feluri variate, una dintre care este că declaraţia se referă la faptul că
natura umană a lui Hristos a reţinut proprietăţile sale în uniunea hipostatică.

Al Doilea Conciliul de la Lyons – O eşuare de ‚Conciliu de reuniune’, 1274 d. Hr.

A fost motivat de o dorinţă a papilor de a câştiga recunoaşterea primatului şi de o dorinţă a
împăraţilor de a primi ajutor material şi marţial. Împăratul Michael a silit în fond pe puţinii
episcopi ortodocşi prezenţi să ştampileze pretenţiile papale. Respins de Răsărit şi privit ca fără
sens. Sora împăratului Michael a spus: ‚Mai bine ca imperiul fratelui meu să piară decât puritatea
credinţei Ortodoxe’. A fost repudiat de succesorul lui Michael.

Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1285 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Procesiunea Duhului Sfânt. A clarificat învăţătura despre originea
Duhului Sfânt.

Declaraţie

Este recunoscut că însăşi Paraclete străluceşte şi se manifestă pe Sine etern prin intermediul
Fiului, aşa cum lumina străluceşte din soare prin intermediul razelor …; dar aceasta nu înseamnă
că El vine în fiinţă prin Fiul sau din Fiul.

Conciliul de la Constantinopole – Al Nouălea Conciliul Ecumenic (Imperial), 1341, 1349, 1351 d.

Hr.
A fost convocat cu privire la Barlaam Calabrianul şi Acidynus. I-a condamnat pe aceştia. A
condamnat şi pe cei care credeau că lumina Transfigurării lui Hristos era o apariţie, sau esenţa lui
Dumnezeu şi cei ce nu cred că lumina divină este harul şi energia creată a lui Dumnezeu care
purcede din esenţa lui Dumnezeu; cei care nu recunosc distincţia nedivizată dintre esenţa şi
 energia lui Dumnezeu; cei care neagă că energia lui este necreată; cei care spun că distincţia
dintre energie şi esenţă implică faptul că Dumnezeu nu este simplu şi necompus; cei care pretind
că termenul de ‚Dumnezeire’ ar trebui să fie aplicat doar esenţei lui Dumnezeu şi nu energiei
divine; şi cei care susţin că Esenţa Divină poate fi comunicată.

Conciliul din Constance – Conciliu Catolic Roman, 1414-1418 d. Hr.

Acesta l-a destituit pe John XXIII şi Benedict XIII în timp ce al treilea papă, Gregory XII, a
demisionat. Aceasta a rezolvat diviziunea de pretendenţi la papalitate şi a clarificat calea pentru
alegerea Conciliului a lui Martin V. A învăţat că un conciliu general era cea mai înaltă autoritate
(mai înaltă decât papa) şi a cerut întâlnirea regulată a episcopilor în conciliul general.

Conciliul din Basel – Conciliu Catolic Roman, 1431 d. Hr. şu.

S-a întâlnit în acord cu decretul lui Constance. A reafirmat că un conciliu general era superior în
autoritatea faţă de un papă. Papa a cerut ca conciliul să fie transferat la Ferrara, dar numai o
minoritate de episcop s-au supus cu majoritatea întâlnindu-se în Basel.

Conciliul din Ferrara – Eşuatul ‚Conciliu de reuniune’, 1438 d. Hr.; mutat la Florence, 1438-1443
A fost motivat de o dorinţă a papilor de a câştiga recunoaşterea primatului şi o dorinţă ca
împăraţii să primească asistenţă materială şi militară. A început în Ferrara, şi ulterior a fost
transferat în Florence. Scopul principal: Filioque. S-a încheiat cu majoritatea episcopilor Ortodocşi
acceptând adăugirea de Filioque, pretenţiile de primat papal şi acceptarea noţiunii latine de
Purgatoriu. La întoarcerea în Răsărit, majoritatea episcopilor au renunţat la acordul la care au fost
forţaţi de către Împăratul John. A fost respins în mod clar de credincioşii Ortodocşi din Imperiul
Roman şi zonele Slavice. A fost repudiat oficial de Patriarhatul din Constantinopole în 1472. A
slujit ca model pentru Uniatele Catolicismului Roman.

Finalul din Ferrara-Florence în Roma, 1433-1444 d. Hr.

Concluderea lui Ferrara-Florence după plecarea Ortodoxă (1439)

Sinodul din Ierusalim – Conciliu Pan-Ortodox, 1583 d. Hr.

A fost convocat cu privire la diferite crezuri Romano-Catolice.

Sinodul de la Ierusalim din 1583 a condamnat următoarele: 1. pe cei ce nu cred că Duhul Sfânt
purcede de la Tatăl doar în esenţă şi de la Tatăl şi Fiul în timp; 2. pe cei ce cred că Domnul Isus
Hristos a folosit pâine nedospită la Cina Domnului; 3. pe cei ce cred în Purgatoriu; 4. pe cei ce
cred că papa, mai degrabă decât că Domnul Isus Hristos este capul Bisericii; 5. pe cei care
folosesc calendarul Gregorian şi noul său Paschalion.

În adiţie, acest sinod a reafirmat aderenţa faţă de deciziile de la Nicea I (Ecumenic / Imperial # 1,
325 d. Hr.)

Conciliul de la Iaşi (România) – Conciliu local, 1642 d. Hr.

A reafirmat ca ‚părţi autentice din scriptură’ pe 1 Esdras (3 Esdras în Vulgata), Tobit, Iudit, trei
cărţi ale Macabeilor, Înţelepciunea, Ecclesiasticus (Ben Sira), Baruch şi Scrisoarea lui Ieremia. A
aprobat revizuirea versiunii Confesiunii lui Petru Movilă corectată pentru erorile sale Romano-
Catolice (purgatoriu, pretenţia că schimbarea din pâinea şi vinul eucharistic au loc la ‚cuvintele de
instituire’).

Conciliul de la Ierusalim – Conciliu Pan-Ortodox, 1672 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Cyril Lukaris. A Condamnat Calvinismul lui Cyril Lukaris. A reafirmat
procesiunea Duhului Sfânt doar din Tatăl, A condamnat ‚justificarea numai prin credinţă’. A listat
în mod explicit Înţelepciunea, Iudit, Tobit, Istoria Dragonului, Susana, Macabeii şi Sirach ca ‚părţi
autentice ale Scripturii’. A negat că omul neregenerat este total depravat.
 Declaraţia

Noi credem că un om nu poate fi justificat simplu doar prin credinţă, ci prin credinţă care lucrează
prin dragoste, adică prin credinţă şi fapte….

Dar noi privim faptele nu ca o mărturie care certifică chemarea noastră, ci ca fiind roade în sine,
prin care credinţa devine eficace, şi în ele insele merituoase, prin promisiunile Divine, ca fiecare
dintre cei credincioşi să poată primi ceea ce este făcut prin propriul său trup, fie că este bun sau
rău.

Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1755 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Botez. A decretat că toţi Apusenii – latini sau protestanţi – aveau
sacramente invalide şi trebuiau să fie admişi în Biserica Ortodoxă doar prin Botez.

Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1772 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Purgatoriu. A condamnat inovaţia purgatoriului.

Declaraţie

Noi cei evlavioşi, urmând adevărul şi întorcându-ne de la inovaţii, mărturisim şi acceptăm două
locuri pentru sufletele celor morţi, paradis şi iad, pentru cei neprihăniţi şi pentru păcătoşi, aşa
cum ne învaţă sfânta Scriptură. Noi nu acceptăm un al treilea lor, un purgatoriu, în nici un caz,
din moment ce nici Scriptura şi nici sfinţii Părinţi nu ne-au învăţat aşa ceva. Totuşi, noi credem că
aceste două locuri au multe locaşuri…

Nici unul din învăţătorii Bisericii nu a transmis sau învăţat un astfel de purgatoriu, ci toţi au vorbit
de un singur loc de pedeapsă, hades, aşa cum învaţă ei despre locul luminos şi deschis, paradisul.
Dara atât sufletele celor sfinţi cât şi a celor neprihăniţi merg indiscutabil spre paradis şi cele ale
păcătoşilor spre hades, unde cei profani şi cei care au păcătuit fără să poată să fie iertaţi sunt
pedepsiţi pentru totdeauna şi cei care au ofensat în mod iertător şi moderat speranţa de a câştiga
libertatea prin mila de nerostit a lui Dumnezeu. Căci în dreptul a astfel de suflete, adică a
păcătosului moderat şi de iertate, există în Biserică rugăciuni, mijlociri, liturghii, precum şi servicii
memoriale şi pomeni, ca aceste suflete să poată primi favoare şi confort. Astfel când Biserica se
roagă pentru sufletele acelora care sunt adormiţi, noi sperăm că va fi confort pentru ei de la
Dumnezeu, dar nu prin foc şi purgatoriu, ci prin dragostea divină pentru omenire, prin care
bunătatea infinită a lui Dumnezeu este văzută.

Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1819 d. Hr.

A sprijinit învăţătura călugărilor Kollyvades (comuniunea frecventă, experienţa empirică a
hesychasmului împotriva speculaţiilor metafizice şi a raţionalismului, etc).

Conciliul de la Constantinopole – Conciliu local, 1872 d. Hr.

A fost convocat cu privire la Phyletism pe care l-a condamnat, erezie că organizaţia Bisericii ar
trebui să fie în linii de rasă (etnice) în aceiaşi zonă geografică.

Conciliul de la Constantinopole – Congres Inter-Ortodox, 1923 d. Hr.

A autorizat bisericile locale să folosească calendarul Iulian Revizuit în timp ce menţinea
Paschalionul tradiţional.