Hei!

Buna dimineata, buna dimineata…Bucuresti!

Poate nu aveti timp, asa ca prefer sa o zic eu la inceput decat sa o descoperiti voi la sfarsit. Nu
s-a intamplat nimic special astazi, nimic nou, nimic interesant, nimic altceva decat pur avant
cu capul inainte spre nicaieri.
Bucuresti! Alerta! Politia! Pompierii! Chemati ambulante…. eu atac frontal astazi… pentru
ce? Pentru nimic. De ce? Degeaba. Cum? Uite asa, pur si simplu. De ce azi? Pentru ca azi s-a
nimerit. S-a nimerit sa ce? Sa prinda un pui de om aripi… Aripi spre un nimic nedefinit,
indepartat, imprevizibil… as vrea sa ma auzi, tu, da tu, cel cu uniforma aia caraghioasa care in
loc sa te asemene, sa te amestece, sa te piarda printre celelalte uniforme te diferentiaza, te
scoate in evidenta. Nuuu…de ce te uiti in jurul tau? Crezi ca tu nu porti o uniforma
caraghioasa astazi? Ba da, te asigur eu ca da. As vrea sa ma auzi, dar nu poti decat sa ma vezi
si poate nici macar atat. Si asta ma intristeaza putin, dar doar putin, putin de tot.
Suntem toti aici amestecati printre gramezi de nimic si nimicuri. Cladiri aranjate monoton,
una langa alta, niciuna ciudata, niciuna aiurea, fiecare lucru la locul lui, nimic anormal, nimic
diferit astazi. Vedeti toti lumea asta colorata, nu in roz, ci multicolora. Dar eu nu-s toti, si eu
nu pot sa vad cum vad toti, caci nu mai are nimeni ochii mei diferiti si zapaciti de monotonia
din jur. Si oamenii sunt previzibili aici, mai putin monotoni, mai putin la locul lor, dar
previzibili. Iubitii se saruta, doar nu s-ar lua la bataie, prietenii se bat pe spate, necunoscutii se
ignora. Si cam multi morti pentru o lume multicolora. Dar ei au motivele lor. Ce tu magazine,
ce tu cluburi sau altceva, cei cu otrava fac cea mai buna afacere... Dar sa nu ne batem capul cu
ei.
E incolor, insipid, inodor, dar placut universul asta. Un univers mai mic intr-un univers mai
mare, nu prea diferit, dar unic, pentru ca e unicul.
Uite ce s-a ales de atacul meu frontal: o mare de cuvinte, cuvinte, simple cuvinte....