how w

Panait Istrati
docurilor portuare, fotograf, zugrav. Pe urmele tatălui
său, îi

Coordonate ale viejii şi

operei

Botezat la naştere
Gherasim Istrate (după
numele mamei), consacrat
sub pseudonimul literar
Panait Istrati, prozatorul
interbelic s-a născut la Brăila,
în 1884, ca fiu natural al lui
Gheorghios Valsamis
(negustor şi contrabandist
grec) şi al Joiţei Istrate (de
meserie spălătoreasă).
Copilăria o petrece în satul
mamei, Baldovineşti, iar
şcoala primară o absolvă în
Brăila, ulterior abandonând
studiile în favoarea
experienţei directe câştigate
în medii sociale cât mai
diferite, unde munceşte ca:
băiat de prăvălie, plăcintar,
vânzător într-o băcănie,
chelner, ucenic în atelierele

14
 Ciulinii nopţii, ca o înnebunitoare răpăială de umbre sferice dezlănţuite de-
un Dumnezeu ieşit din minţi.
Bărăgan — Ah, de-am putea să ne urcăm pe ei călare, să zburăm ca nişte
zmei... ofta Ştirbu, cu adâncă părere de rău, în clipa-n care ne
ului înghiţea câmpia cenuşie.
Şi îndată crivăţul şi ciulinii ne smulseră pe unul de lângă celălalt.
(fragmente) In clipa următoare nu mai eram decât două năluci alergând în
goana mare. II zăream, departe, trudindu-se să-şi prindă frumosul
său ciulin. Al meu, la fel de mare şi de rotund, îmi dădea şi el tot
atât de furcă, pentru că vântul sufla a vijelie. Şi nu era vorba să
[...] Afară era un fugi după o mie de ciulini deodată, ci cât mai mult după acelaşi,
tărăboi, mai mare mai ales că cei frumoşi erau puţini. Aşa că, înarmaţi cu câte o
plăcerea, cu şuierături, prăjină uşoară cu vârful făcut cârlig, retezam avântul arbuştilor
vuiete, trosnete. Un coş noştri zburători îndată ce păreau să ne piardă pe drum. Câteodată
părăsit scotea mugete ca eram siliţi să-i oprim ca să ne mai tragem puţin sufletul.
de taur. Cădeau scânduri
de peste tot. Ascultam
singur la toate astea, cu
privirea ţintuită la spărtura
unde fusese fereastra, în
timp ce prietenul meu
sforăia cu capul înfundat
sub saci.
Deodată, un vârtej
puternic şi, tronc! ceva de
spaimă care-mi sare-n
obraz şi mă zgârie
aproape să-mi dea
sângele.
— Ciulinii! Ciulinii! urlai
eu, încercând s-arunc
ghemotocul spinos "pe
care ni-1 trimitea crivăţul.
Ştirbu sări-n sus,
atunci, voios:
— Au venit? Hai!
Repede! strigă el.
N-aveam ce-mbrăca, că
ne culcasem îmbrăcaţi.
Fiecare cu un ciomag în
mână, cu căciula bine
trasă pe ochi, ieşirăm
repede afară, fără să
uităm de restul de pâine
care trebuia să ne ţină loc
de mămăligă şi de praz.
[...]
în lumina unui cer uşor
albit de zori, cârduri
risipite de ciulini lânoşi
săreau în văzduhul
aproape obscur, când
sărutând pământul ce nu
se vedea bine, când
dispărând, sus, în bezna

14