Gânduri despre despătimire, de la Sfinţii Părinţi

Motto: “Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de

durere a ajuns nepătimitor” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul).

Potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi, şi binele şi răul pe care-l facem

noi, oamenii, se datorează felului cum lucrăm cu cele trei puteri ale
sufletului nostru: raţiunea, pofta (sentimentul) şi mânia (voinţa). Iată ce
spune în acest sens Sfîntul Isihie Sinaitul ale cărui scrieri le găsim în
Filocalia IV:
“Suntem datori să mişcăm cele trei părţi ale sufletului în chip cuvenit
şi potrivit cu firea, cum au fost zidite de Dumnezeu: mânia împotriva
omului nostru din afară şi a şarpelui satana. Mâniaţi-vă, zice, împotriva
păcatului, adică mâniaţi-vă asupra voastră înşivă şi a diavolului. Mâniaţi-
vă ca să nu păcătuiţi împotriva lui Dumnezeu. Pofta trebuie să o mişcăm
spre Dumnezeu şi fapta bună, iar raţiunea să o punem în fruntea acestora
amândouă cu înţelepciune şi cu ştiinţă spre a porunci, a sfătui, a pedepsi
şi a stăpâni cum stăpâneşte împăratul peste robi; şi atunci raţiunea din
noi le cârmuieşte pe acestea după Dumnezeu. Iar dacă patimile se
răscoală împotriva raţiunii şi vor să o conducă, să punem raţiunea peste
ele. Căci zice Iacov fratele Domnului: «Dacă nu greşeşte cineva în cuvânt,
acela e bărbat desăvârşit, puternic să înfrâneze şi întreg trupul…» (Iacov
3:2). Fiindcă, vorbind adevărat, toată nelegiuirea şi păcatul se săvârşesc
prin acestea trei, precum toată fapta bună şi dreptatea se susţin iarăşi
prin acestea trei.”
Deci, ceea ce este foarte important să facem constă în a stăpîni
mereu cu raţiunea noastră, pe care trebuie să o raportăm mereu la legea
dumnezeiască, celelalte două puteri ale sufletului nostru: pofta
(sentimentul, dorinţa) şi mânia (voinţa). Şi aceasta cu atât mai mult cu
cât, dacă nu vom dezvolta mereu cu raţiunea noastră (sau, mai bine, zis
cu mintea care cuprinde raţiunea) gânduri bune, nici pofta (sentimentul) şi
nici voinţa (mânia) nu cresc în intensitate. De aceea, Cuviosul Teodor al
Edesei ne spune că avem datoria să lucrăm cu mintea: “Şi, ca să
rezumăm totul pe scurt, un singur lucru are de făcut sufletul raţional în
trup: să se dorească a fi după scopul său propriu. Iar fiindcă lucrarea
voinţei fără înţelegere rămâne nemişcată, avem datoria să lucrăm cu
mintea” (Filocalia IV). Căci totul depinde de gândurile pe care le
dezvoltăm cu mintea noastră şi, mai ales, de o necontenită dezvoltare a
gândurilor bune, până ajungem să ne ridicăm mereu la gânduri tot mai
generale în cunoaşterea şi activitatea noastră, o spun multi Sfinţi Părinţi.
Iată de pildă câteva citate din scrierile Sfîntului Marcu Ascetul foarte
grăitoare în acest sens: “Nu se înfiripă nor fără adiere de vânt şi nu se
naşte patimă fără gând” (Filocalia I). Sau: “Cel ce se războieşte nu poate
birui nici gândurile rele fără să biruiască pricinile lor, nici pricinile fără
gânduri. Căci, când răpunem pe una în parte, nu peste mult suntem
prinşi, prin cealaltă, de către amândouă” (Filocalia I) - în ultimul citat
arătându-se limpede că nu pot fi biruite gândurile rele şi nici pricinile lor

1
(căci totdeauna trebuie să nu trecem cu vederea pricinile patimilor!) fără
dezvoltarea de gânduri bune, bineînţeles. Mai mult decât atât, ca şi la
Sfîntul Maxim Mărturisitorul, Sfîntul Marcu Ascetul spune că răul sporeşte
dacă noi continuăm să dezvoltăm gânduri rele: “Dacă eşti nedreptăţit şi ţi
se înăspreşte inima, nu te întrista, căci cu bun rost a fost pus în mişcare
ceea ce ţi s-a întâmplat. Ci, bucurându-te, alungă gândurile care răsar
ştiind că, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit împreună cu ele şi răul
după ce a fost pus în mişcare; dar, dacă gândurile continuă să se mişte, şi
răul sporeşte” (Filocalia I). La fel sporeşte binele pe măsura dezvoltării
gîndurilor bune, se înţelege.
De aceea, ca o concluzie foarte importantă a faptului că şi
sentimentele şi voirile noastre îşi au începutul şi se desfăşoară pe măsura
dezvoltării gândurilor noastre, Sfîntul Marcu Ascetul zice: “Pricină a toată
întâmplarea este gândul fiecăruia. Încă aş fi putut să zic că şi cuvintele şi
faptele; dar, de vreme ce acestea nu ies înaintea gândului, pentru aceasta
toate se cuvin puse pe seama gândurilor. Deci gândul, înainte-mergând,
de aici şi cuvintele şi faptele ne dau nouă împărtăşirea unuia faţă de altul”
(Sfîntul Marcu Ascetul, din Împotrivă-cuvântare cu un scholastic).
Sfinţi Părinţi spun adesea că în războiul nevăzut pe care îl avem de
dus cu diavolii, totul depinde de măsura în care ne însuşim sau nu
gândurile pătimaşe sau rele cu care aceştia caută să ne ispitească. Sfîntul
Isihie Sinaitul spune: “Toate păcatele bat mai întâi numai prin gânduri la
uşa minţii. Încât, dacă ar fi primite de cugetare, s-ar face apoi păcate
simţite şi groase. Dar pe toate le taie fapta bună cugetătoare a trezviei,
nelasându-le să intre în omul nostru lăuntric şi să se prefacă în fapte rele.
Iar aceasta o face prin înrâurirea şi ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos”
(Filocalia IV).
Deci ne trebuie o necontenită trezvie a minţii noastre unită cu
rugăciunea continuă către Mîntuitorul, pentru a putea învinge ispitele
diavolilor ce ne vin în special prin gânduri rele. “Drept aceea - dacă vrei cu
adevărat să acoperi cu ruşine gândurile, şi să te linişteşti cu dulceaţă, şi să
păstrezi cu uşurinţă trezvia în inimă - să se lipească rugăciunea lui Iisus
de răsuflarea ta şi vei vedea cum se împlineşte aceasta în puţine zile”
(Sfîntul Isihie Sinaitul, Filocalia IV). Însă, odată cu trezvia minţii şi
rugăciunea necurmată, trebuie să ne silim şi să dezvoltăm cu mintea
noastră mereu gânduri bune şi tot mai ample, mai cuprinzătoare: vederile
duhovniceşti (“contemplaţiile”) de care vorbeşte adesea Sfîntul Maxim
Mărturisitorul şi de care vom vorbi mai pe larg spre sfârşitul scrierii
acesteia.
“[Diavolii], cei ce caută pururea sufletul nostru – zice Sfîntul Maxim
Mărturisitorul - îl caută prin cugetări pătimaşe, ca să-l împingă la păcatul
cu gândul sau la cel cu lucrul. Deci, când vor vedea că mintea nu-l
primeşte, se vor ruşina; iar când o vor găsi ocupată cu vederea
duhovnicească, se vor întoarce şi se vor ruşina tare şi degrabă” (Filocalia
II). Legat de aceasta, Cuviosul Ilie Ecdicul zice (tot în Filocalia IV): “Dracii
războiesc sufletul mai ales prin gânduri, nu prin lucruri. Căci lucrurile în
ele însele sunt necesare.” Explicând ideea de mai sus a Cuviosului Ilie

2
Ecdicul, părintele Stăniloaie zice că: “Lucrurile în ele însele, fiind necesare
nu sunt primejdioase sufletului decât când se adaugă la ele gândurile
aduse de draci.”
Patimile au nevoie de obişnuinţa cu gândurile şi cuvintele rele,
însoţite de sentimente şi voiri pe măsura lor, fiind mişcări iraţionale ale
acestor trei puteri ale sufletului nostru. De aceea, cele mai clare descrieri
a ceea ce înseamnă patimile, precum şi exemple concrete în ceea ce
priveşte mecanismul desfăşurării patimilor, ni le dă Sfîntul Maxim
Mărturisitorul. Iată ce zice acest mare sfânt părinte al Bisericii în citatele
luate din Filocalia II:
“Patima este o mişcare a sufletului potrivnică firii fie spre o iubire
neraţională, fie spre o ură fără judecata a vreunui lucru sau din pricina
vreunui lucru din cele supuse simţurilor. De pildă, e o mişcare spre iubirea
neraţională a mâncărurilor, ori a femeii, ori a avuţiei, ori a slavei
trecătoare ori a altui lucru din cele supuse simţurilor sau din pricina
acestora. Sau e o mişcare spre ura fără judecată a ceva din cele spuse
mai înainte sau din pricina acestora.
Sau, iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la
înţelesurile lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor
(abuzul de lucruri). De pildă, când e vorba de femeie, judecata dreaptă cu
privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci
cel ce urmăreşte plăcerea greşeşte în judecată, socotind ceea ce nu e bine
ca bine. Aşadar, unul ca acesta face rea întrebuinţare (abuzează) de
femeie împreunându-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi
înţelesuri.”
Dacă am şti cât de importantă este paza minţii noastre, am lua
aminte la toate gândurile (ideile) ce ne trec prin minte spre a le dezvolta
cum vrea Dumnezeu; pentru a nu fi siliţi, după cum spune tot Sfîntul
Maxim Mărturisitorul, să ajungem la păcatul cu fapta, după ce l-am
înfaptuit mai întâi cu gândul şi cu imaginaţia: “Nu întrebuinţa rău ideile, ca
să nu fi silit să întrebuinţezi rău şi lucrurile. Căci, de nu păcătuieşte cineva
mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul.”
Din nefericire, aproape toţi oamenii din zilele noastre reacţionează
sub impulsul sentimentelor, fără a vedea de ce fel de gânduri, bune sau
rele, sunt însoţite acele sentimente. De aceea sunt rele cuvintele şi faptele
noastre, pentru că nu reacţionăm mereu după ce ne-am cercetat
sentimentele, văzînd de la cine sunt insuflate: de la Dumnezeu sau
vrăjmaşii noştri diavoli. Şi vom şti asta dacă vom avea grijă să lucrăm
necontenit cu mintea spre a vedea mereu calitatea gândurilor cu care sunt
însoţite sentimentele noastre. Trebuie să ne silim mereu ca, atunci când
cercetăm gândurile ce ne vin în minte, să le dezvoltăm mereu aşa cum
vrea Dumnezeu. Sfîntul Maxim Mărturisitorul revine adeseori asupra
importanţei faptului de a lucra necontenit cu mintea, tocmai pentru a nu fi
conduşi nici o clipă de sentimentele iraţionale:
“Unii spun că răul n-ar fi în fapturi dacă n-ar fi vreo altă putere care
ne atrage spre el. Iar aceasta nu e nimic altceva decât neîngrijirea de
lucrările fireşti ale minţii. Căci cei ce au grija de acestea fac cele bune, iar

3
pe cele rele nu le fac niciodată. Deci, dacă vrei, alungă negrija şi vei
alunga totodată şi păcatul. Căci păcatul este întrebuinţarea greşită a
ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuinţare a lucrurilor. Firesc este
pentru partea raţională din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să
stăpânească peste partea neraţională. Să se păzească aşadar această
rânduială în toate, şi răul nu va mai fi în făptură, nici vreo putere care să
atragă spre rău” (Filocalia II).
Însă nu vom putea face lucrul acesta dacă nu ne-am obişnuit din
copilărie (sau măcar oricât de târziu în viaţa noastră) să ne hrănim mintea
cu gânduri bune, care să ne facă să dispreţuim gândurile rele şi viaţa
trupească, dusă în plăcere, pe care o aduc gândurile cele rele. De fapt,
obişnuindu-ne cu gândurile cele bune, vom dispreţui toate plăcerile
născute din poftele (sentimentele) iraţionale. Până când nu vom ajunge să
agonisim tot mai multe gânduri cuprinzătoare despre lume, şi semenii
noştri şi Dumnezeu, nu vom putea să dispreţuim necontenit gândurile rele
ale poftelor (sentimentelor) iraţionale. “Cel ce s-a învrednicit de cunoştinţa
lui Dumnezeu şi se împărtăşeşte de dulceaţa ei cu adevărat dispreţuieşte
toate plăcerile născute din poftă. Iar cel ce pofteşte cele pământeşti, acela
pofteşte ori mâncăruri, ori cele ce satisfac pe cele de sub pântece, ori
slava omenească, ori bani ori altceva din cele ce urmează acestora. Şi,
dacă nu află ceva mai înalt decât acestea la care să-şi mute pofta, mintea
nu poate fi înduplecată să le dispreţuiască pe acestea până la capăt. Dar
mai bună decât acestea fără de asemănare este cunoştinţa lui Dumnezeu
şi a celor dumnezeieşti” (Sfîntul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia II).
Însă trebuie să ne angajăm cu toate puterile sufletului nostru, iar nu
numai cu raţiunea în mod abstract. Lucrarea celor trei puteri ale sufletului
nostru se intercondiţionează: nu pot exista sentimente adânci şi voiri
hotărîte, fără să aibă la bază gânduri adânci, generale, cuprinzătoare.
Semnul neînşelător că lucrăm bine cu toate cele trei puteri ale sufletului –
anume că raţiunea, luminată fiind de Dumnezeu, stăpâneşte peste
sentiment şi voinţă - îl avem în faptul că, (după cum zice părintele
Stăniloae, comentându-l pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul) ne ridicăm la
gânduri tot mai generale în cunoaşterea şi trăirea noastră. Dar să-l cităm
iarăşi pe Sfîntul Maxim Mărturisitorul pentru a adeveri cele zise mai sus:
“Precum înţelesul simplu al lucrurilor omeneşti nu sileşte mintea să
dispreţuiască cele dumnezeieşti, aşa nici cunoştinţa simplă a celor
dumnezeiesti nu o înduplecă deplin să dispreţuiască cele omeneşti,
deoarece adevărul se află acum în umbre şi ghicituri. De aceea este
nevoie de fericita pătimire a sfintei iubiri care leagă mintea de vederile
(contemplaţiile) duhovniceşti şi o înduplecă să preţuiască cele nemateriale
mai mult decât pe cele materiale, şi cele inteligibile şi dumnezeieşti mai
mult decât pe cele supuse simţurilor” (Filocalia II).
Ceea ce e foarte important de reţinut în ceea ce priveşte războiul
duhovnicesc pe care îl avem de dus e faptul că mintea nu trebuie să stea
nici o clipă fără a dezvolta gânduri bune. De aceea, într-o scolie pe
marginea scrierilor Sfîntului Maxim Mărturisitorul, se zice că: “Zăbovind

4
gândul simplu, se stârneşte patima; iar zăbovind cel pătimaş, se produce
învoirea [cu patima]” (Filocalia II).
În urma perceperii lucrurilor şi persoanelor prin cele 5 simţuri (şi
mai ales prin simţul văzului şi al auzului), nouă ne intră în minte diverse
gânduri. La început, gândurile intrate astfel în minte sunt simple, adică
nedezvoltate în unele mai complexe. Noi le dezvoltăm după aceea fie în
gânduri bune, care îmbogăţesc mintea noastră, fie în gânduri rele care o
îngustează şi o sărăcesc. Ca să înţelegem mai bine lucrul acesta, folosim
iarăşi un citat din Sfîntul Maxim Mărturisitorul:
“Unele dintre gânduri sunt simple, altele compuse. Simple sunt cele
nepătimaşe, iar compuse sunt cele pătimaşe, ca unele ce constau din
patimă şi idee. Aşa fiind, se pot vedea multe din cele simple urmând celor
compuse, când încep să fie mişcate spre păcatul cu mintea. Să luăm de
pildă aurul: în amintirea cuiva, s-a iscat gând pătimaş despre aur, iar
acest fapt l-a dus cu mintea la furt şi la săvârşirea păcatului în cuget.
Amintirii aurului, i-a urmat deci îndată amintirea pungii, a lădiţei, a
vistieriei şi cele următoare. Amintirea aurului era compusă, căci avea în ea
patima. Dar a pungii, a lădiţei şi a celor următoare era simplă, căci mintea
nu nutrea nici o patimă faţă de ele. La fel stau lucrurile cu gândul asupra a
orice: cu slava deşartă, cu femeia şi cu celelalte. Căci nu toate gândurile
care urmează gândului pătimaş sunt şi ele pătimaşe, cum am aratat mai
sus. Din acestea, putem cunoaşte care sunt înţelesurile pătimaşe şi care
cele simple.”
După Sfîntul Maxim Mărturisitorul, tot războiul duhovnicesc - fie al
monahilor, fie al mirenilor - se duce practic pentru a despărţi gândurile
rele de gândurile simple ce ne intră în suflet în urma perceperii lucrurilor
prin simţuri. Pentru a alunga gândurile rele pe care diavolii vor să ni le
lege de gândurile simple şi pentru a dezvolta gândurile simple doar în
gânduri bune tot mai complexe - încît a avea în suflet cu timpul doar
dezvoltări de gânduri bune, ce nu mai permit intrarea gândurilor rele -
părintele Stăniloae zicea, pe marginea scrierilor Sfîntului Maxim
Mărturisitorul, următoarele:
“Un gând odată ivit face să se nască după el şi în legătură cu el un
altul. Sau, cu alte cuvinte, se dezvoltă în altul. Deci nu trebuie să
aşteptăm ca un gând să se dezvolte în altul sau să apară după el dintr-o
prelungire a cugetării, ci îndată să-l aducem lui Dumnezeu, adică să ne
îndreptăm cugetul la Dumnezeu ca să punem acest gând în legătură cu El
sau să-l avem pe Dumnezeu ca însoţitor în dezvoltarea mai departe a
primului gând. Căci prezenţa lui Dumnezeu în cugetul nostru va opri
dezvoltarea pe o pantă primejdioasă a gândului ivit. Desigur, aici e vorba
de un gând bun. Căci gândul rău trebuie nimicit îndată, tot prin
îndreptarea cugetului spre Dumnezeu. Păzirea aceasta a gândurilor de la
prima lor apariţie, pentru a fi aduse lui Dumnezeu când sunt bune sau
pentru a fi alungate când sunt rele, trebuie să formeze împreună cu
purtarea necazurilor şi cu rugăciunea neîntreruptă slujba lăuntrică
necontenită a omului evlavios, adică pocăinţa de toată viaţa. De observat
că gândurile pot fi ţinute curate numai când strădania aceasta e

5
împreunată cu purtarea necazurilor. Acestea nu stau numai într-o
alăturare întâmplătoare, ci într-o legătură necesară“ (Filocalia I).
Trebuie să avem o grijă deosebită spre a ne însuşi cât mai multe
gânduri bune despre lucruri, persoane, pentru a ajunge în timp să
dezvoltăm gânduri mai cuprinzătoare şi a cunoaşte mai bine gândurile
dumnezeieşti ce stau la baza întregii zidiri şi în viaţa aceasta, dar mai ales
în cea viitoare, după cum zice părintele Stăniloae:
“Cu cât cineva s-a deprins să cunoască în formă separată mai multe
înţelesuri, cu atât va fi mai în măsură să le constate mai repede şi mai
deplin într-un cuvânt sau într-o raţiune cuprinzătoare. Astfel se arată
importanţa strădaniei omeneşti de-a cunoaşte în viaţa de aici raţiunile cât
mai multor lucruri şi evenimente pentru a fi în stare să le vadă în mod
unitar în Dumnezeu-Cuvântul şi în viaţa eternă.”
Inima curată şi duhul drept de care vorbeşte Psalmistul David în
Psalmul 50 înseamnă, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul tocmai golirea
minţii de gândurile întinate şi rele şi umplerea ei prin har de gândurile cele
bune dumnezeieşti. Iar aici e bine să ştim că la Sfinţii Părinţi, după cum
zice părintele Stăniloae, termenii de “minte” şi “inimă” (iar uneori chiar
“duh”) sunt folosiţi alternativ. După Sfinţii Părinţi, inima este un fel de
centru al minţii, iar mintea este centrul omului. Poate că ne-am folosi mai
mult duhovniceşte dacă peste tot (sau măcar unde se poate) am înlocui în
scrierile Sfinţilor Părinţi cuvîntele “inimă” şi “duh” cu “adîncul minţii”. Dar
să vedem mai jos citatul din Sfîntul Maxim Mărturisitorul, care ne arată în
ce constă adevărata bogăţie a inimii curate şi a duhului drept:
“Cel ce a luptat vitejeşte cu patimile trupului, şi a războit cu tărie
duhurile necurate şi a alungat din ţinutul sufletului său gândurile lor,
[acela] să se roage să i se dea inimă curată şi să i se înnoiască duh drept
întru cele din lăuntru, adică să fie golit cu desăvîrşire de gândurile întinate
şi să fie umplut prin har de gândurile dumnezeieşti, ca să devină astfel în
chip spiritual o lume a lui Dumnezeu, strălucită şi mare alcătuită din
vederi (contemplaţii) morale, naturale şi teologice” (Filocalia II).
Tot timpul însă trebuie să avem în vedere că semnul sigur că
dezvoltăm bine gândurile noastre stă, cum s-a mai spus, în ridicarea la
gânduri tot mai generale şi cuprinzătoare în cunoaşterea şi trăirea
noastră. Când avem chiar gânduri bune - dar pe care nu ne silim să le
dezvoltăm mereu până la măsura celor mai generale, mai cuprinzătoare -
nu ne întărim prin aceasta celelalte două puteri ale sufletului nostru, adică
sentimentul şi voinţa. Sentimentele rele (poftele rele despre care aflăm în
rugăciunile de dimineaţă şi de seară1) sunt rod al unor gânduri fie rele, fie
chiar bune, dar de care nu avem grijă să le dezvoltăm mereu până la a
ajunge la gândurile mai generale, mai cuprinzătoare. Şi de aceea, datorită
influenţei demonice, pot fi dezvoltate cu uşurinţă în gînduri rele. De obicei,
voinţa noastră păcătoasă e bazată pe o gândire restrânsă, îngustă, săracă,
ce nu este ancorată mereu într-una de ansamblu. Omul pătimaş are o
1
“Doamne, luminează inima [adîncul minţii], pe care a întunecat-o pofta [sentimentul,
dorinţa] cea rea!” “Şi mă izbăveşte, Doamne, de gîndurile deşarte care mă întinează şi
de poftele cele rele!” Şi exemple de acest fel sînt mai multe în rugăciunile şi slujbele
Bisericii.

6
gândire foarte săracă, “căci ceea ce este lumină pentru plăcerea
simţurilor, pentru minte este adânc de întuneric“(Sfîntul Maxim
Mărturisitorul, Filocalia III).
Dacă stăm să ne gândim bine, singurul lucru cu care rămânem din
contactul cu lucrurile şi persoanele sunt gândurile - fie bune, fie rele -
după cum zic Sfinţii Părinţi. Numai că (aşa cum am văzut şi înainte la
Sfîntul Maxim Mărturisitorul), atunci când omul împătimit de vreo patimă
(mai ales trupească) simte o mai mare plăcere de pe urma ei datorită
gândurilor rele ce întreţin focul patimii, mintea lui este tot mai întunecată,
mai limitată, mai săracă de gândurile cele bune. Oricât de multe şi felurite
combinaţii de gânduri rele ar face pentru a-şi spori şi prelungi patima,
după săvârşirea ei, pătimaşul vede sărăcia ce o lasă în minte o astfel de
patimă, care în esenţă e mereu aceeaşi. Patima nu aduce nici o noutate,
pentru că doar gândurile bune aduc noutate; cele rele, oricât de multe şi
mereu altele ar fi, nu aduc decât monotonie în suflet. Pătimaşul înrăit nu
ajunge doar la o cumplită sărăcire a minţii de gândurile cele bune, ci şi la
o nebunie şi la cumplita lipsă de voinţă, la paralizarea voinţei sale, precum
zice tot părintele Stăniloae. De fapt, mergând pe firul analizei patimilor,
părintele Stăniloae zice (comentîndu-l pe Sfîntul Maxim) că patimaşul nu
se poate bucura în acelaşi timp şi de plăceri trupeşti sau sufleteşti
(intelectuale, dar rele, precum cele filosofice şi artistice) şi de o minte
luminată datorită agonisirii de gânduri bune tot mai generale, mai
cuprinzătoare. Dimpotrivă, plăcerii din minte îi corespunde durerea din
trup şi viceversa.
După Sfîntul Maxim Mărturisitorul, patimile nu se pot naşte în lipsa
percepţiei simţurilor noastre. “Căci, dacă nu este femeie, nu este nici
curvie; dacă nu sunt mâncări, nu este nici lăcomie şi, dacă nu este aur, nu
este nici patima iubirii de argint” (Filocalia III). De aceea, copiii ar trebui
feriţi din pruncie de percepţiile care pricinuiesc intrarea patimilor în suflete
şi mai ales a patimii desfrânării. (Ba chiar duhovnicii să-i întrebe neapărat
despre ce fel de imagini şi gînduri le-au trecut prin minte, spre a şti în ce
măsură le-a intrat în suflet patima aceasta atât de greu de dezrădăcinat,
mai ales dacă a intrat în suflet din copilărie. E bine a citi în acest sens
scrierile Sfîntului Ioan Gură de Aur, care rămân până azi cele mai bune în
privinţa educaţiei copiilor.) Şi, acolo unde acestea au intrat în suflet (iar
azi vicierea e generală), să-i facă a pricepe ce sărăcie a minţii aduc ele,
după cum s-a aratat mai înainte. Să li se arate că, la urma urmei,
gândurile care le rămân în suflet sunt dintre cele mai limitate şi mai
sărace. Ar fi foarte bine ca părinţii să se folosească pentru lămurirea
copiilor în privinţa patimii desfrînării de scrieri precum cele ale Sfîntului
Nicodim Aghioritul din Paza celor cinci simţuri, care zice:
“Iar dacă un fur ca acesta [imaginea păcătoasă] va reuşi să te
răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei,
adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta?
Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai
puternic, căci «a Domnului este mântuirea» (Psalmul 3:8), după
cuvântătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând

7
oarecare. Căci idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice
înţelepciunea populară – «cui pe cui se scoate». O astfel de lucrare se
vede că făcea şi Grigorie Cuvântatorul de Dumnezeu: «Vederea m-a răpit
pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut
şi am scăpat de încercare.» Auzi? A stat – zice - idolul păcatului şi nu s-a
întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecât de ispită, adică de
învoirea [cu aceasta] şi prin urmare de fapta păcatului.
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfânta Singlitichia te sfătuiesc să
foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul
acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu
încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii diavolului aceluia, scoate-i
carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se
arată a fi frumoasă, şi gândeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de
greţos, încât omul nu suferă a o vedea fără urâciune şi îngreţoşare. Nu
este altceva decât o căpăţână despuiată şi un os înroşit, plin de sânge şi
înfricoşat la vedere. Căci Gură de Aur zice: «Nu lua aminte nici aici la
floare, ci treci mai în adânc cu gândul; şi, ridicând cu gândul de jur
împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea» (omilia a
şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singhitichia
zice: «Dacă se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere
necuviincioasă, se cade a o schingiui cu cuvântul: astfel, să se taie ochii
acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se
vadă închegarea cea urâtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era
de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gândul de la rătăcirea cea deşartă.
Căci cea iubită nu era nimic decât numai sânge şi oarecare flegmă
amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gândul nostru că, din toată
fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să
spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort.
Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (marele Atanasie în
Viaţa Sfîntei Singlitichia).2
Cînd ajungem să dezvoltăm tot timpul gînduri ca cele de mai sus
atunci cînd diavolii ne luptă cu patima desfrînării prin imaginile păcătoase
care ne intră în suflet prin simţul vederii, putem avea încredinţare că
dominăm cumva cu raţiunea celelalte puterii ale sufletului (sentimentul şi
voinţa). Ceva asemănător cu cele zise mai sus de Sfîntul Nicodim
Aghioritul găsim la Evagrie Ponticul:
“Când vreunul dintre vrăjmaşi [diavoli] te va răni în luptă şi vrei să-i
întorci sabia lui (precum scrie la Psalmul 36:14, 15) asupra inimii lui, fă
aşa precum te sfătuim: descoase [descompune] în tine însuţi [în mintea
ta] gândul aruncat de el ce fel este, şi din câte lucruri este alcătuit şi care
2
Iar cînd e vorba de patima lăcomiei pîntecelui, iată ce fel de gînduri ar trebui să
dezvoltăm cu mintea pentru a înfrînge patima aceasta:
„De pildă - cînd mîncăm, dacă sîntem concentraţi cu totul în gustarea plăcerii pe care ne-
o procură mîncarea – simţirea aceasta e păcătoasă; prin ea, lucrează pofta. Mintea are
doar rolul subteran de a născoci toate posibilităţile de plăcere ale mîncării. Dar dacă,
mîncînd, înfrînăm simţirea plăcerii prin diferite reflexiuni la rostul mîncării, la binefacerea
pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu prin ea, la datoria ce-o avem de a milostivi şi pe alţii
cu cele necesare hranei, am biruit patima prin aducerea simţirii în subordinea spirituală a
minţii” (părintele Dumintru Stăniloae).

8
lucru tulbură mai mult mintea. Iar ceea ce zic este aceasta: să zicem că e
trimis de el [de diavolul] gândul iubirii de argint. Desfă-l pe acesta în
mintea care l-a primit, în idea de aur, în aurul însuşi şi în patima iubirii de
bani. Apoi intreabă: Ce este păcat dintre acestea? Oare mintea? Dar
atunci cum este ea chipul lui Dumnezeu? Ideea de aur? Dar cine, având
minte, va spune aceasta vreodată? Oare aurul însuşi e păcat? Dar atunci
de ce s-a făcut? Urmează aşadar că al patrulea lucru este pricina
păcatului. Iar acesta nu e nici lucrul ce stă de sine, nici ideea lucrului, ci o
plăcere oarecare, vrăjmaşă omului, născută din voia cea liberă a sa şi care
sileşte mintea să se folosească rău de făpturile lui Dumnezeu. Această
plăcere avem să o tăiem după îndatorirea pe care ne-a dat-o legea lui
Dumnezeu. Cercetând tu acestea, se va nimici gândul, desfăcându-se într-
o simplă contemplaţie a ta şi va fugi de la tine dracul, după ce prin
cunoştinţa aceasta mintea ta s-a ridicat la înălţime” (Filocalia I).
Acea “plăcere oarecare, vrăjmaşa omului, născută din voia liberă a
acestuia şi care face mintea să folosească rău făpturile lui Dumnezeu”, stă
de fapt tot în gânduri rele dezvoltate într-o mai mare sau mai mică
măsură, în funcţie de păcatul pe care l-a pricinuit. Această plăcere ce se
întemeiază pe dezvoltări de gânduri rele, o putem desface într-o „simplă
contemplaţie” a noastră, zice Evagrie Ponticul în final. Contemplaţie voind
să însemne (ceea ce s-a spus şi în alte dăţi) o înlănţuire de gânduri bune
din ce în ce mai generale, mai cuprinzătoare. De aceea, e foarte important
să cunoaştem cât mai multe din gândurile bune ce stau la baza rostului
lucrurilor şi persoanelor, spre a le sesiza mai repede în cadrul unei gândiri
generale, cuprinzătoare, care nu reprezintă altceva decât contemplaţia.
Dar, pentru a fi mai limpezi, credem că e foarte binevenit să dăm un
fragment mai lung din cartea foarte folositoare în ceea ce priveşte
despătimirea a părintelui Stăniloae, intitulată Ascetica şi mistica creştină:
“Prin exerciţiu, se ascute tot mai mult puterea de observaţie, de
sesizare a sensurilor lucrurilor, a urmăririi faptelor. Dar această agerime
are ca efect şi o accelerare a actului de sesizare a raţiunilor din fapte şi
din lucruri în aşa fel încât, după un îndelungat exerciţiu, se descoperă de
la prima vedere ce e rău într-o faptă sau chiar părut bună sau raţiunea
mai adâncă a unui lucru. Prin lunga obişnuinţă de a discerne faptele bune
de cele numai aparent bune, îndată ce ni se cere sfatul pentru fapta
cutare sau îndată ce un gând mă îndeamnă să o săvârşesc, surprind
calitatea ei. Şi - prin obişnuinţa îndelungată de a considera că raţiunile
lucrurilor nu stau în materialitatea lor, ci în revelarea unui sens spiritual -
îndată ce văd un lucru nou, surprind dincolo de lucru, de materialitate,
sensul lui spiritual, însuşirea divină la care trimite, voia divină care se vrea
realizată prin acel sens. Aceasta este intuiţia fulgerătoare a esenţelor
lucrurilor şi a valorilor faptelor. Precum se vede, ea nu apare ca ceva din
senin şi nu e ceva iraţional, ci e rezultatul unui exerciţiu îndelungat, al
raţiunii călăuzite de credinţă şi susţinute de stăruinţă în viaţa virtuoasă.
Dacă rezervăm numai pe seama acestei priviri agere şi acestei sesizări
rapide numele de «contemplaţie» pe care-l foloseşte Sfîntul Maxim
Mărturisitorul şi nu-l dăm şi judecăţii raţionale discursive de mai înainte,

9
totuşi nu trebuie să uităm că ea apare la sfârşitul efortului îndelungat al
curăţirii de patimi şi după un îndelungat exerciţiu de judecăţi discursive.
Pe Dumnezeu Îl «vedem» prin aceste raţiuni tot în sensul că
obişnuinţa îndelungată de a aduce orice lucru în legătură cu Dumnezeu ne
ajută să facem acum această operaţie în mod fulgerător, văzând de la
prima percepţie a unei calităţi însuşirea divină care a realizat-o. Dar,
precum spuneam înainte, şi în această sesizare rapidă e o evidenţă mai
largă decât cea pe care o putem cuprinde în concept. Pe cât de fulgerător
aducem frumuseţea unui lucru în legatură cu Dumnezeu pe baza
obişnuinţei, tot pe atât de fulgerător ne dăm seama că frumuseţea divină
spre care putem înainta prin poarta deschisă de frumuseţea oglindită în
lucru e altfel, e mult mai mult decât frumuseţea lucrului. Îndată licăreşte
misterul a ceva copleşitor.
Evidenţa aceasta totdeauna mai largă şi mai altfel, totdeauna
depăşind marginile conceptului, e ceea ce-i misterios; [adică] ceea ce e
văzut dar nu poate fi exprimat, ceea ce se asociază ca element propriu
contemplativ la elementul raţional. Dar elementul acesta propriu
contemplaţiei nu apare, nu se dezvoltă decât ca urmare a eforturilor
raţionale, stimulându-le la rândul lor pe acestea. El întotdeauna apare ca
un plus pe lîngă plusul raţional, nu ca minus. Perspectiva spre el ne-o
prilejuiesc conceptele. Acest plus, fiind prezent pe toate treptele, am
putea spune că în tot timpul raţionamentul e însoţit de contemplaţie, deci
şi pe treptele anterioare. Dar totuşi e bine să fie rezervat numele de
«contemplare» acestei trepte de sesizare a raţiunilor din lucruri şi a
plusului corespunzător acestei trepte. (…)
Omul crescut duhovniceşte le raportează pe toate la Dumnezeu, în
toate Îl contemplă pe Dumnezeu. Desigur el nu leapădă cugetarea
discursivă. Dar această operaţie o face de cele mai multe ori după ce a
contemplat într-o clipă în mod simultan lucrul şi relaţia lui cu Dumnezeu.
Această desfăşurare în componentele sale şi această demonstraţie
raţională a unei viziuni de o clipă o duce la rândul ei pe cea din urmă şi
mai departe, aşa cum a pregătit-o şi mai înainte. Raţionamentul discursiv
şi contemplaţia de o clipă nu se exclude, întrucât ultima a crescut din
primul (sau şi din primul), fiind din nou punctul de plecare pentru el.
Contemplaţia este un raţionament sau o serie de raţionamente plus un
element necuprins în ele, dar prilejuit de ele, iar raţionamentul o
contemplaţie desfăşurată în ceea ce are ea definibil.
Scrierile ascetice răsăritene spun despre discernământul acesta
rapid că e şi dar primit de sus, dar şi o capacitate dobândită cu vremea,
fiind propriu celor mai înaintaţi. De aceea, monahul trebuie să ceară în
toate sfatul acelora. Faptul că se dobândeşte treptat şi că nu apare dintr-o
dată din senin, confirmă cele ce le-am spus mai sus despre câştigarea
treptată a capacităţii de a «vedea» dintr-o dată raţiunile lucrurilor şi ale
faptelor în chip desăvârşit. Dar faptul că e şi dar arată pe de o parte că
efortul pentru câştigarea ei treptată e călăuzit şi susţinut de un dar al
Duhului Sfânt, care ajută la dezvoltarea unei anumite predispoziţii din om;
iar pe de alta că, pe lîngă susţinerea acestui efort care dezvoltă puterea

10
de înţelegere a omului, harul dă un plus de descoperire, de evidenţă, care
însă presupune o dezvoltare raţională prealabilă. Contemplaţia nu e
fulgerare evidentă, venită pe nepregătite. Ci ea, precum spune Sfîntul
Maxim, vine în urma căutării raţionale îndelungate. Dar atunci nu e numai
ceea ce rezultă din această căutare, ci şi un dar al Duhului Sfânt, după ce
tot El ne-a îndemnat să căutăm.
Dar capacitatea de a discerne în mod rapid şi tot mai nuanţat
raţiunile lucrurilor şi faptelor individuale omeneşti înseamnă totodată
capacitatea de a sesiza legăturile raţiunii unui lucru sau unei fapte cu
raţiunile altor lucruri sau cu raţiunile altor fapte. Iar prin obişnuinţă
această capacitate câştigă puterea de a vedea sensul fiecărui lucru în
legătură cu viaţa proprie sau cu viaţa celorlalţi oameni. Cel exercitat vede
acum în mod unitar adevărul care însufleţeşte şi leagă toate, iradiind din
fiecare lucru, din fiecare faptă virtuoasă. Aceasta e înţelepciunea. Ea face
cu neputinţă judecăţile unilaterale, trebuinţa de retractări ulterioare;
pentru că de fiecare dată omul înţelept, în baza viziunii integrale a
adevărului din toate, dă o judecată cumpănită, adică una care ţine
cumpăna între toate, neaplecându-se într-o parte sau alta.
De aceea - după ce s-a ridicat cineva prin obişnuinţa
discernământului exact, nuanţat şi rapid cu privire la lucrurile şi faptele
individuale până la înţelepciune, adică la capacitate de a privi adevărul cel
unic din ansamblul lumii - de câte ori va trebui pe urmă să dea o judecată
asupra lucrurilor sau faptelor individuale, va porni de la această privire de
ansamblu, ţinând seama de adevărul unitar văzut în toate. Dar - precum
la sesizarea raţiunilor particulare, a licărit în faţa minţii un plus de
evidenţă ce nu încăpea în concept - cu atât mai mult adevărul unitar şi
individual din toate e o evidenţă ce depăşeşte cu mult marginile oricărui
concept şi a oricărui raţionament. Pentru că adevărul unitar care cuprinde
toate adevărurile particulare este chipul Logosului divin oglindit în lume.
Din ce ne adâncim în contemplarea acestui chip, progresăm pe firul
energiilor divine spre modul ceresc şi ne dăm seama de infinitatea lui. Dar
acest progres înseamnă totodată o sporire în înţelegerea prinsă în
concepte tot mai nuanţate, tot mai cuprinzătoare.”
Am dat mai sus contextul mai larg în legătură cu contemplaţia şi
discernământul duhovnicesc tocmai pentru faptul că mulţi, când citesc
despre aceste lucruri, nu le găsesc niciodată poate aşa clar dezvoltate ca
în acest loc al lucrării părintelui Stăniloae. Avem mai sus şi o descriere
clară în ceea ce priveşte înţelepciunea, pe care creştinii zilelor noastre
sunt înclinaţi să o vadă la unele persoane îmbunătăţite de astăzi, deşi
respectivele persoane nu au o astfel de adâncă înţelepciune, în sensul că
uneori dau semne clare de judecăţi unilaterale şi sunt nevoite să facă
retractări ulterioare.
S-a spus în scrierea aceasta de importanţa rugăciunii lui Iisus,
pentru a ne putea păzi mintea de împrăştiere şi a o face să dezvolte
mereu gânduri bune şi să înainteze spre o continuă dezvoltare a
gândurilor bune tot mai generale, mai cuprinzătoare. Părintele Stăniloae
ne spune (tot în cartea Ascetica şi mistica creştină) că şi cel ce face

11
această rugăciune neîntrerupt, prin pomenirea numelui lui Iisus, nu
exclude cugetările nevinovate, ci merge paralel cu ele tocmai prin
rugăciune menţinându-le curate, bune. Ba chiar coborârea în suflet a
lucrării dumnezeieşti nu face nefolositoare strădania minţii noastre de a se
fi obişnuit foarte repede în dezvoltarea gândurilor celor bune şi mai ales a
celor larg cuprinzătoare. Hrana duhovnicească a minţilor noastre în viaţa
viitoare va fi direct proporţională cu stadiul la care a ajuns mintea noastră
în dezvoltarea gândurilor bune mai cuprinzătoare în eforturile ei din viaţa
aceasta. Într-o notă pe marginea Cuviosului Teodor al Edessei din Filocalia
IV, părintele Stăniloae zice că:
“Cel activ nu mai vrea să ştie de lucruri; căci, fiind nedesăvîrşit, uşor
poate fi ispitit de ele. El nu mai cugetă, îşi supune mintea rugăciunii.
Contemplativul poate să şi cugete, căci s-a eliberat de poftă. Dar,
întorcându-se la lucruri, nu se ocupă cu suprafeţele lor, ci cu raţiunile lor.
El nu renunţă la cugetare pentru rugăciune, ci ia rugăciunea în ajutorul
unei cugetări curate; îşi supune rugăciunea minţii.”
În încheierea, oarecum abruptă, amintim încă o dată, spre a ne intra
bine în minte, că trebuie să dezvoltăm în fiecare clipă gânduri bune cu
mintea noastră, tinzînd mereu la starea de a dezvolta continuu gânduri
bune tot mai generale, mai cuprinzătoare. Coborîrea minţii în inimă de
care vorbesc Sfinţii Părinţi referindu-se la rugăciune, am putea să o
înţelegem şi în sensul coborîrii minţii noastre în adîncul ei; sau că trebuie
să ne silim a dezvolta cu mintea tot mai des gînduri bune mai generale,
cuprinzătoare, pînă a ajunge a face aceasta în toată vremea. Importanţa
covîrşitoare a acestui fapt o vedem tot la Sfîntul Maxim Mărturisitorul,
care zice:
“Nu ajunge făptuirea morală pentru a se slobozi mintea cu
desăvîrşire de patimi, ca să poată să se roage neîmprăştiat, dacă nu vin în
ea unele după altele contemplaţiile (vederile) duhovniceşti. Căci aceea
slobozeşte mintea numai de neînfrînare şi de ură, pe cînd contemplaţiile
(vederile) duhovniceşti o izbăvesc şi de uitare, şi de neştiinţă. Şi numai
aşa va putea să se roage cum trebuie” (Filocalia II).
Şi, pentru că celor mai mulţi dintre noi nu ne este limpede cînd
devin păcate gîndurile pe care le dezvoltăm cu mintea noastră, să urmăm
desluşirile aceluiaşi părinte Dumitru Stăniloae:
“«Atacul» sau «momeala» care vine de la Satana nu este păcat. Ci,
după Sfîntul Marcu Ascetul, el este gândul simplu şi izolat al păcatului,
până nu e multiplicat, transformat într-o cugetare dezvoltată de aplecarea
noastră asupra lui şi până ce nu s-a trezit în noi o dulceaţă, o plăcere
pentru el. «Atacul» e un gând-scînteie de care ne dăm seama că nu l-am
căutat şi nu l-am produs noi, ci a apărut dintr-odată, singuratic, ca o
sugestie din senin şi e încă gând pur, fără nici un amestec de plăcere. El
poate să stăruie în noi; dar şi în acest caz, dacă nu-l multiplicăm, nu-l
dezvoltăm în imagini şi nu asociem la el o plăcere, nu e păcat. Păcate sunt
abia gândurile pe care le rodim noi din acel «atac», dar ele nu ni se impun
cu sila, ca o creştere dintr-un păcat strămoşesc ce l-am purta în noi sau ca
o copleşire a noastră, fără să vrem, de către puterea satanică. Este

12
adevărat că adeseori aceste gânduri ni se înfăţişează ca având o putere
silnică asupra noastră, încât nu putem scăpa de ele. Dar aceasta se
datoreşte faptului că prin obişnuinţă ne-am făcut iarăşi robi patimilor şi nu
mai putem alunga dintr-odată gândurile alimentate de ele, ci ne trebuie o
luptă îndelungată pentru a topi treptat în noi puterea patimilor care dau
sevă acestor gânduri.”

Artemie Popa

13