One way ticket…

In linistea unei obisnuite seri de toamna lumina difuza venita de la vechea veioza
imbraca peretii cu suflete inerte, amprente ale creativitatii vreunei muncitoare harnice. Pe
fundal, inegalabilul Leo Slayer isi canta amarul si dorul pentru a cine stie cata oara de-a
lungul anilor. Si totusi este atat de vie si de intensa, atat de potrivita.
Stand pe scaunul lui de birou, ratacitorul, caci asa ii place sa se numeasca, rasfoieste
sfantul graal al scolarului silitor de la profilul bilingv engleza. Pagini intregi cu insemnari
grabite, facute din interes sau plictisite, adormite, scrise fara nicio tragere de inima doar pentu
ca asa e bine etic si moral. Insa pe una din multele pagini sta scris cu litere de-o schioapa: “ce
a insemnat anula cesta pentru mine…” ; vederea acesteia trezeste un sentiment de tristete in
sufletul celui ratacit in cautarea chemarii sale. Il citeste cu un suras, insa regaseste adevarul
crud…ar fi facut mai multe, ar fi folosit timpul altfel. Acum il are din nou. Ce o sa faca?
Mai mult de atat, constientizeaza pentru a mia oara ca este la jumatate de drum, la
jumatatea acelui drum cu un singur sens pe care nu ai nicio limita de viteza, insa plin cu multe
obstacole si incercari… nu este primul, nu este nici ultimul, insa este singura sansa pe care o
are, este acel singur moment care nu trebuie ratat, care o data valorificat il va duce acolo unde
a visat si unde ii este locul. Sa fie oare chiar asa? Poate, insa atunci de ce simte ca va fi luat de
unde ii este locul. Peste doi ani toti prietenii lui vor fi plecat catre alte orase, alte tari, alte
orizonturi. Sta mereu si se gandeste: de ce telurile inalte cer atat de multe sacrificii? De ce
trebuie sa lasi totul in urma pentru a-ti cladi viitorul, de ce trebuie sa iti lasi trecutul in urma,
sa uiti de el, cand de fapt viitorul se construieste pe baza trecutului pentru ca asa cum
obisnuieste sa spuna, orice secunda vine din viitor, trece prin prezent marcandu-l si apoi isi
gaseste locul in trecut. Isi schimba ea adevarata natura? Niciodata. Si atunci de unde aceasta
ruptura, de unde aceasta alegere? Suntem fiinte sociabile, crede el, cu nevoi. Da! Nevoi. A
invatat-o la scoala. Nevoia de asociere. Trebuinte parca se numeau….mai conteaza?
Socializam, ne adunam laolalta petrecem si terminam prin a uita unii de altii pentru a ne urma
destinul acolo unde ne va duce el…Trist, tragic, sau indiferent. Nu suntem sociabili pentru ca
insusi sistemul dupa care ne orientam este unul dur, obiectiv care nu lasa loc de prietenii de o
viata. Noroc cu prietenul tuturor Alzheimer, ar spune o persoana….”noroc”…promitem,
plecam, uitam. Macar atat. Si nu isi mai aminteste nimeni nimic. Cu toate ca nu neglijeaza
nimeni acest aspect.
Toti sunt preocupati de viitor. Si el si prietenii sai. Vor ajunge unde le este locul, si
chiar daca nu se vor mai vedea, vor fi mandrii sa stie unde au ajuns cei cu care si-au
valorificat atatea momente din viata. Chiar daca, amintirile ii vor lega mereu…