Sunteți pe pagina 1din 9

ICOANA MAICII DOMNULUI-

FEREASTRĂ SPRE ABSOLUT


“A lui Dumnezeu Maică
Celui de Sus curată
Ne rugăm sârguieşte.”i
1.Imagine şi simbol

Icoanele reactualizează miraculosul illud tempus, când Hristos,


Fecioara Maria şi sfinţii trăiau printre oameniii. Icoana (gr. eikon, lat.
imago=chip, reprezentare) este imaginea sacră, redată bidimensional, în
conformitate cu iconografia bizantină, creată în secolul V. Ea este rezultatul
unei sinteze a culturilor elină, romană şi creştină. Suport de meditaţie,
icoanele duc la contemplarea celor nevăzute. Ea este o ”teologie în
imagine”iii, anunţă prin culori şi face prezent ceea ce Evanghelia proclamă
prin cuvânt, este cartea celor care nu ştiu să citească.
Icoana, împreună cu Sfânta Biblie şi Sfânta Treime, a devenit parte a
cultului bisericii ortodoxe. Credincioşii ortodocşi adunaţi într-o biserică
pentru liturghie, stabilesc legătura cu Biserica cerească prin intermediul
icoanelor şi rugăciunilor liturgice. Creştinii, cu capul plecat sărută mai întâi
icoana lui Iisus Hristos, apoi pe a Fecioarei Maria şi pe cea a sărbătorii sau a
perioadei liturgice. Icoana a devenit o nevoie esenţială pentru creştinii
ortodocşi. Încă de la botez, primeşte icoana sfântului al cărui nume îl poartă.
La căsătorii, părinţii îi binecuvântează pe tineti cu icoane, iar la
înmormântare, în fruntea cortegiului funerar este purtată icoana primită la
botez sau la cununie şi pe cea a Sfintei Fecioareiv.
Chipul sanctităţii pictate este de fapt un portret arhetip, care ne-a fost
transmis, conform tradiţiei, prin intermediul primelor icoane „nefăcute de
mână de om, ci dictate de voinţa lui Dumnezeu”v. În biserică şi în casele
creştinilor, venerarea Mariei este însoţită şi de cultul pentru icoane Maicii
Domnului (alături de Iisus Hristos sau de sfinţii creştini) e considerată
întrupare a Logosului divin. Ea a posedat la un moment al timpului istoric un
trup de esenţă umană, care a fost reprodus cu ajutorul artei.
Pictorul de icoane are o rugăciune, înainte de a-şi începe lucrarea:
”Tu, Doamne Dumnezeule, Stăpâne a toate, luminează şi îndrumează
sufletul, inima şi mintea robului tău, călăuzeşte-mi mâinile ca să pot înfăţişa
cum se cuvine şi în mod desăvârşit chipul Tău, al Sfintei Tale Maici şi pe
cele ale tuturor sfinţilor pentru slava, bucuria şi înfrumuseţarea Sfintei Tale
Biserici.”vi
Cele mai vechi icoane se consideră a fi cele care o reprezintă pe
Fecioara Maria, atribuite de tradiţie Sfântului Luca evanghelistul, care le-a
pictat în urma unor revelaţii. Ele sunt considerate arhetipul icoanelor
bizantine, care la rândul lor sunt copia identică a modelului arhetipal, revelat
de însuşi Dumnezeu. Din nefericire este vorba de o tradiţie care se bizuie pe
mărturia lui Theodor Studitul (sec.VI), care pretinde că “împărăteasa
Eudoxia ar fi trimis Pulheriei un portret al lui Theotocos, pictat de
evanghelistul Luca.”vii Nici dinspre partea Eudoxiei, nici dinspre cea a
Pulheriei nu avem vreun ecou al acestei icoane. “Dacă observăm Madona
atribuită Sfântului Luca, din bazilica San Marco din Veneţia, constatăm că
este un stil bizantin. E posibil ca un artist Luca să fi pictat, după gustul
epocii pe Fecioara Maria.”viii
Pictarea în icoane a Maicii Domnului în Biserica Ortodoxă se face
într-o formă care conduce pe credincioşi la marea taină care s-a săvârşit prin
Eva – adică la întruparea Fiului lui Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu
reprezintă pe Fecioara Maria înainte ca Duhul Sfânt să vină peste ea şi
puterea celui înalt să o umbrească. Numai după ce harul lui Dumnezeu s-a
pogorât peste ea, a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu. Părinţii
Bisericii au revelat paradoxul: Maria este fiica fiului său (căci acesta, ca
Dumnezeu, este tatăl a toată făptura). Ea este mama Dumnezeului său.
Icoana este venerată ca obiecte de cult în cadrul ritualului ortodox,
numai după ce a fost supusă unui ritual de sfinţire de către preot. Ea
îndeplineşte o funcţie de intermediere. Poate influenţa benefic destinul celui
care se roagă. De aceea în fiecare casă de creştin se află o icoană.
Arta icoanei, parte a cultului ortodox, are menirea de a îndrepta spre
cer gândurile profane şi de a le transforma în contemplaţie a divinităţii şi în
rugăciune. Contemplatorul icoanei este omul în rugăciune, contopit pentru o
clipă cu sacrul revelat. Ea este şi protector împotriva răului. Fecioara Maria
este considerată protectoare şi intercesoare.
Ortodoxia distinge 4 tipuri iconografice fundamentale: “Cea care
tronează”, “Cea care se roagă” (Oranta), “Cea care arată calea” (Odighitria)
şi “Cea dulce, mângâietoare” (Eleusa).
Iconografia închinată Fecioarei se va orienta, încă din epoca lui
Constantin Cel Mare, spre tipul impunător al împărătesei, urmând în paralel
chipul lui Hristos ca Împărat. ix Aşezată pe tron în poziţie frontală, ea ţine la
piept pe pruncul Iisus şi arată un sul al scripturilor. De fiecare parte a
tronului se află un înger, uneori un sfânt, înclinat spre prunc, ca semn al
închinării. Ceea ce pare a fi fixat modelul creştin este “Fecioara cu Pruncul”,
primind închinarea magilor la care se referea Matei (II, 1-2), apoi
Protoevanghelia lui Iacov. Poziţia aşezată a mamei, ţinându-şi pruncul pe
genunchi şi având în faţă magii ce i se închină, o copiază pe cea a
împăratului victorios, privind predarea duşmanilor învinşi.
Pruncul din braţele ei este Cuvântul. El este înveşmântat ca cei mari,
cu tunică şi manta. Doar înălţimea ne arată că e vorba de un copil. Chipul
său serios şi maiestuos reflectă înţelepciunea divină. Veşmântul său exprimă
strălucirea soarelui, culoarea divinităţii dumnezeieşti. Centrul compoziţiei
oricărei icoane se află în dreptul inimii Fecioarei Maria şi în acelaşi timp al
gâtului puternic al copilului numit „suflu” şi care simbolizează suflarea
Duhului Sfânt odihnind asupra Cuvântului. Acest lucru s-ar putea explica
prin exerciţiul isihasmului, rugăciunea inimii. Orice icoană de acest fel are
forma unui triunghi înscris într-un dreptunghi prelungit, mister al Treimii
înscris în fiinţa lumii. Fecioara poartă de obicei copilul pe braţul drept, mâna
stângă îl arată privirilor tuturor. Capul ei e uşor aplecat spre copil, imagine
ce îi îndulceşte măreţia de Maică a Domnului. Ea e imaginea Bisericii, care
poartă în sine mântuirea, mărturisind-o şi contemplând, prin cruce, Învierea.
Icoana în care Fecioara Maria apare cu pruncul este icoana Întrupării sau a
Bisericii, semnificând comuniunea ultimă a divinului (copilul – Cuvânt) cu
umanul (Mama). Chipul mamei vorbeşte de iubirea maternă. Ochii Mariei
urmăresc destinul fiecărui omx. Fecioara Maria apare în icoane şi singură:
Oranta, Pokrov-ul. În această icoană pruncul e reprezentat într-o migdală în
faţa pieptului mamei sale. E circumscris în sânul mamei sale.
Fecioara de tipul Odighitria (Călăuzitoarea), reprezintă dogma
hristologică şi-L înfăţişează pe Fiul ei, Cel care este calea.xi Ea poartă
copilul, binecuvântat, pe braţul său stâng şi cu mâna dreaptă îl arată pe
Mântuitor.
Fecioara de tipul Eleusa (Mângâietoarea) îl strânge pe prunc la sân,
subliniind latura maternă a Mariei. Sfântul Grigore Palamas, în In
dormitionene, dă o explicaţie frumuseţii Mariei: „vrând să izvodească un
chip al frumuseţii absolute şi să arate în mod vădit îngerilor şi oamenilor
puterea artei sale, Dumnezeu a făcut-o într-adevăr pe Maria
Preafrumoasă.”xii
În icoana Maica îndolitată (Tânguirea Maicii Domnului) ea plânge
răstignirea lui Iisus, plasat pe o cruce de dimensiuni reduse, în partea de jos
a imaginii. Ilustrează durerea maternă ocrotitoare de maică, dominantă în
spiritul doliului ortodox. Varianta pe sticlă a acestei icoane este înconjurată
de ramuri verzi de la sărbătoarea Floriilor purtând, pe lângă durerea
patimilor, speranţa învierii şi înnoirii.
În biserici mai există şi icoanele praznicelor împărăteşti. Anul liturgic
al Bisericii Ortodoxe începe la 1 septembrie. Icoana praznicului completează
textele liturgice în anunţarea tainei şi formează cu acestea un întreg. Icoana
“Naşterea Maicii Domnului” a fost considerată ca reprezentând “ultimele
pregătiri ale neamului omenesc pentru primirea dumnezeirii”xiii. Icoana
“Întâmpinarea Maicii Domnului” o reprezintă pe Maria intrând în “Sfânta
Sfintelor”, din Templu, ea care va deveni templul lui Iisus. “Bunavestire”
reprezintă întruparea Fiului lui Dumnezeu. Acum are loc ”împlinirea tainei
care depăşeşte toate limitele raţiunii omeneşti”. Cât priveşte icoana
“Adormirea Maicii Domnului”, aceasta oferă o lectură contemplativă a
slujbei din acea zi. Legătura strânsă dintre mamă şi prunc, arătată în aproape
toate icoanele Maicii Domnului care ţine în braţe pe Mântuitorul Iisus, aici
se găseşte inversată. Fiul, Adam cel nou, apare întru slavă, înconjurat de
îngeri. El ţine în mâini pe Sfânta Sa Maică, adică sufletul care ia asupra sa
trupul înduhovnicit. Noua Evă, pe care Apocalipsa o descria “învăluită în
soare”(Ap.12,1), ne-o ia înainte în procesul de îndumnezeire: este răspunsul
la chemarea puternică a lui Dumnezeu, care s-a făcut purtător de trup, ca
omul să devină purtător de duh sfânt.

2. Icoane făcătoare de minuni

Câteva dintre icoanele ce o reprezintă pe Fecioara Maria au fost


consacrate ca „icoane făcătoare de minuni”. Se pare că ele continuă tradiţia
icoanei Maicii Domnului, presupusă a fi zugrăvită de evanghelistul Luca,
despre care s-a spus că a fost apărătoarea Constantinopolului în secolul X,
ori a polonezilor în luptă împotriva suedezilor din 1662.xiv

a)Mănăstirea Neamţ

Cea mai vestită dintre ele este icoana de la Mănăstirea Neamţ. În 1655
această icoană l-a atras pe Nicolae Milescu într-o călătorie la mănăstire,
finalizată cu o mică povestioară, întemeiată pe scrisorile greceşti ale
împăraţilor bizantini, pe care le-ar fi găsit acolo. „Această scriere s-a păstrat
într-o copie a mitropolitului Moldovei, Gheorghe, făcută în 1723 şi se mai
cunoaşte şi o traducere rusească.”xv Există o “istorie” a acestei icoane, pe
care o aflăm în Viaţa Preasfintei Fecioare Maria de monahul Gamaliil
Pavaloiu: după coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor şi a Sfintei
Fecioare s-au împărţit prin tragere la sorţi fiecare unde are să meargă să ducă
cuvântul Evangheliei. În bisericile primitive nu există icoane, de aceea
credincioşii erau nevoiţi să zugrăvească icoane simbolice. În jurul anului 35,
pe când Sfântul Apostol Petru se afla la Lida, credincioşii au ridicat o sfântă
biserică. Au făcut icoane simbolice: semnul crucii (ca simbol al credinţei),
ancora (speranţa creştină) etc. Minunea nu a întârziat şi pe stâlpul bisericii a
apărut chipul Fecioarei Maria, cu toate că în acele timpuri Fecioara trăia în
Ierusalim. Auzind despre această minune, ea a venit la Lida şi a binecuvântat
icoana creştină, primind astfel darul de a face minuni. Prima copie a acestei
icoane se află la Mănăstirea Neamţ. Tot de la monahul Gamaliil Pavaloiu
aflăm toată istoria acestei icoane. Sfântul Gherman pleacă în pelerinaj la
Locurile Sfinte, ajungând şi la Lida (665). Impresionat de sfânta icoană face
o copie, în culori: pe o faţă Maica Domnului, pe cealaltă Sfântul Gheorghe.
În urma persecuţiilor pornite împotriva icoanelor, Sfântul Gherman I,
patriarh al Constantinopolului, trimite copia icoanei din Lida (739) la Roma.
Aici sfânta icoană rămâne timp de 106 ani.
În timpul patriarhului Metodie I Mărturisitorul, Sfânta Icoană este
adusă de la Roma la Constantinopol, unde rămâne timp de 555 ani. Pe la
1400 reîncepe lupta împotriva icoanelor şi împăratul Ioan Paleologul trimite
icoana Mitropolitului Iosif al Moldovei, iar lui Alexandru cel Bun îi trimite
o coroană, o mantie şi un sceptru.
Icoana Sfântă a Maicii Domnului este găzduită de Mitropolia Sucevei
până în 1415, când Mitropolitul Ionuţ, împreună cu Alexandru Muşat Vodă
au dăruit-o ei înşişi Mănăstirii Neamţ, unde se află şi astăzi.
Venerată de credincioşii români, Sfânta Fecioară împarte daruri,
vindecări şi mângâieri tuturor acelora care cu credinţă şi evlavie îi ridică
rugăciuni pentru mântuirea sufletelor lor.
Se pare că şi călugării de la Neamţ se simţeau dominaţi de
semnificaţia icoanei, din moment ce câţiva ani mai târziu, în 1697, o poartă
cu ei la schitul Strâmba, unde au căutat loc de refugiu din cauza atacului
polon.xvi
De la apariţia primelor icoane şi până în zilele noastre, se vorbeşte de
tot felul de minuni făcute de icoana Maicii Domnului, unele fiind adevărate,
altele doar legendă. În literatura română veche există multe texte care
ilustrează acest lucru.
Conform tradiţiei, în fiecare an, la Paşti, călugării de la Neamţ erau
martorii unei „minuni”: icoana Maicii Domnului se înclina singură până la
pământ. Ion Neculce povesteşte aceeaşi minune în 1733, petrecută chiar în
prezenţa domnitorului Grigore Ghica: „şi călugării de la Mănăstire ziceau că
nu s-a închinat acea icoană ca atunci niciodată.”xvii
b) Mănăstirea Hotin

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Mănăstirea Hotin. Tot Neculce este


cel care ne povesteşte minunea. „Într-acestu anu (7180 – anul 1672) făcutu-
s-au şi o minune mare, arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică ce este sub
cetate. Au lăcrimat icoana Maicii Precistei, cât să rântuna lacrămile pe
chipul icoanei, de la vidè toţi oamenii. Şi pica într-o tipsie ce era pusă supt
icoană, de era de mirare a prăvi arătarea şi sămnu ca acela, carele au fost
adevărat sămnu de pieire a mulţi creştini în Ţara Leşească… Că de atunce
din an în anu, tot rău şi amar de creştini şi pustiire au ramas locurile pre
acolo…”xviii.

c) Mănăstirea Dintr-un lemn


Componenta de religiozitate populară este mai bogată în cazul icoanei
Maicii Domnului de la Mănăstirea Dintr-un lemn. Despre icoana aceasta
scrie Paul de Alep: un călugăr ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului în
scorbura unui stejar secular.
Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, de care este legată
existenţa acestui sfânt aşezământ monahal, este păstrată cu multă veneraţie
în biserică. Ea reprezenta cel mai de preţ obiect istoric şi de artă. Înaltă de
1,50 m şi lată de 1,10 m, această icoană a trezit curiozitatea unor renumiţi
cercetători de artă bisericească.
În 1929, Andrei Grabar de la Universitatea din Strasbourg, vizitând
Mânăstirea Dintr-un lemn, a studiat icoane şi a identificat-o ca fiind pictată
în secolul al IV-lea la Mănăstirea Theothokos din Grecia, după un model
despre care se spune că ar fi aparţinut Apostolului Luca. Tradiţia spune că în
lume se mai păstrează astăzi trei exemplare asemănătoare celei de la
Mănăstirea Dintr-un lemn. După părerea altor specialişti, ca A.M.
Muzicescu, icoana ar fi fost pictată înainte de 1453, la Bizanţ sau Muntele
Athos, folosindu-se un model mai vechi.
Icoana ar fi putut fi adusă de un călugăr sau de vreun credincios care,
stabilindu-se în pădurile seculare de aici, a ridicat şi punctul dintre schiturile
consemnate de legendă. Ea a fost păstrată cu cinste pentru că aureola ei de
obiect unic, miraculos şi sfânt a fost continuu potenţată de evlavia pe care
numai spiritul profund ortodox o putea conferi.
Icoana Sfintei Fecioare de care este legat trecutul mănăstirii a fost
îmbrăcată în argint de argintarul Blanc în anul 1812, la dorinţa lui Radu
Golescu, care a suportat cheltuiala pentru acesă lucrare. Icoana făcătoare de
minuni este cunoscută şi sub numele de “Hodighitria” – “Fecioara cu
Pruncul” (icoana cu Maica Domnului cu Pruncul pe braţul stâng, reprezintă
atitudinea cea mai duioasă din iconografia Maicii Domnului).
Radu Popescu a încercat să demonstreze spiritul justiţiar divin,
transmis prin intermediul Maicii Domnului, în contextul evenimentelor din
Ţara Românească, ce au marcat tragicul sfârşit al Brâncovenilor. În ziua de
Sfânta Maria, când la Constatinopol mureau fostul domn şi fiii săi, doamna
lui Constantin Cantacuzino se afla la Mănăstirea dintr-un lemn: „Iar aici în
ţară s-au arătat o minune mare, care iaste vrednică de scris. …într-acea zi o
au ajunsu şi pă doamne la mănăstire o nevoie mare, dă făcea toate grozăviile,
şi ei nicicum socotiia că au venit bătaia lui Dumnezeu, de plăteşte după
faptele lor, ci au bănuit pă o mătuşă a domniii… anume Olimbiiada,
călugăriţă de mulţi ani, că i-ar fi făcut farmece cu alte muieri, de o au ajunsu
nevoie, şi pă mătuşă-sa au trimis-o la altă mănăstire de călugăriţă, de au
zidit-o într-o chilie, iar doo muieri le-au spânzurat” xix.
În popor se vorbeşte de multe minuni făcute de icoana Maicii
Domnului. Cărţile care reamintesc minunile Maicii Domnului cuprind şi
întâmplări din zilele noastre. Una dintre aceasta este cartea lui Nicodim
Mândiţăxx, în care apar poveşti ca: “Într-o noapte, pe când era la biserică la
slujba Utreniei şi se ruga cu lacrimi la icoana Maicii Domnului, a văzut cu
ochii lui cum a ieşit din Sfânta icoană o femeie îmbrăcată în alb, care
semăna cu chipul Maicii Domnului şi l-a întrebat de ce plânge. El i-a
răspuns că vrea să plece în altă mănăstire.Atunci ea i-a spus că nu-i va mai fi
niciodată urât în casa ei. Şi aşa a fost”xxi. O altă minune povesteşte cum
icoana l-a vindecat pe monahul Ilarion, care s-a rugat la eaxxii, sau cum a
izbăvit pe copii de la primejdie şi moartexxiii. Aceeaşi carte ne vorbeşte şi de
minunile icoanei Maicii Domnului, din insula Tinos. Aici, pe insula din
Arhipelag, s-a descoperit, în mod miraculos, în secolul al XVIII, o mică
icoană,care era îngropată în pământ. Icoana s-a dovedit făcătoare de minuni
şi de aceea s-a ridicat pe locul ei o biserică. Sfănta icoană se păstrează în
biserică. Ea reprezintă Bunavestire. În greceşte ea se numeşte
Evanghelismos ( icoana care cuprinde Bunavestire, sau Maica Domnului
buna vestitoarea). La Tinos se duc zilnic mii de credincioşi, care depun
daruri la Sfânta icoană. Se spune că, deşi e o insulă uscată şi săracă, ”toţi
locuitorii trăiesc de pe urma ei”xxiv.
Icoana a fost şi va rămâne mereu un îndemn la împăcarea cu
Dumnezeu. Trebuie mereu s-o ascultăm, ca să citim în ea Cuvântul.

Drăgan Carmen Mihaela


Note
i
Dosoftei, Opere, Editura Minerva, Bucureşti, 1978, p.98
ii
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol.II, Bucureşti, 1986, p.395
iii
Michel Quenot, Icoana, fereastră spre absolut, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.10
iv
idem, p.31
v
Frederick Tristan, Primele icoane creştine. De la simbol la icoană - sec.II-IV, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002
vi
Michel Quenot, op.cit., p.12
vii
Frederick Tristan, op.cit., p.419
viii
idem, p.420
ix
idem, p.410
x
Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, Bucureşti, 1992, pp.220-
222
xi
idem, p.220
xii
idem, p.222
xiii
Michel Quenot, op.cit., p.58
xiv
D. Stănescu, Cultul Maicii Domnului la români, Bucureşti, f.a., pp.21-22
xv
P.P. Panaitescu, Nicolae Milescu Spătarul, Iaşi, 1987, p.11
xvi
N. Vornicescu, „Relaţii bisericeşti culturale între Mănăstirile Neamţ şi Transilvania din cele mai
vechi timpuri şi până în preajma anului 1918” în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr.11-12, 1968,
p.674
xvii
I. Neculce, Letopiseţul „Ţării Moldovei”, 1980, p.40
xviii
idem, p.214
xix
Radu Popescu, Istoriile domnilor „Ţării Româneşti”, din „Cronicari munteni”, 1961, vol.I, p.246
xx
Protos. Nicodim Măndiţă, Minunile Maicii Domnului, editura Agapis, 1995
xxi
idem, p.460
xxii
idem, p.450
xxiii
idem, p.471
xxiv
idem, p.463

Evaluare