Comunitatea Valenciană în Evul Mediu

Cucerirea militară și structurarea politică a Regatului

Popoarele sale iberice datează din secolul V a.C. A fost romanizată în anul 82 a.C. Venirea
musulmanilor a presupus o mare dezvoltare a agriculturii. Ocuparea militară și diplomatică a regiunii
valenciene între anii 1233-1245 se explică printr-un ansamblu de cauze, al cărui importanță este greu de
determinat. Cauzele generale sunt dinamismul expansionist al societății și al Statului creștine care fac
parte din dinamismul general al Occidentului secolului XIII, și debilitatea și lipsa de coeziune a structurii
sociopolitică musulmană. Momentul exact al cuceririi și formele lui particulare au fost determinate de
condițiile locale și rolul jucat de diferiții protagoniști, între care trebuie amintit penultimul guvernator
almohad al Valenciei, faimosul Sayyid Abu Zayd, și mai ales regele cuceritor, Jaime I de Aragon, creatorul
Regatului Valenciei. Jaime I a ocupat mare parte din teritoriile actualei Comunități Valenciene și le-a
repopulat cu coloniști aragonezi și catalani.
Consacrarea publică și solemnă a proiectului de cucerire a Valenciei a avut loc în cadrul marelui
ansamblu al Curților Generale de Monzon în octombrie 1236, la care au asistat toți prelații din Cataluña
și Aragon, superiorii ordinelor militare, precum și nobilii și consiliile din Lerida, Tortosa, Zaragoza, Teruel,
Daroca, Calatayud, Tarazona, Huesca, Jaca y Barbastro. Pentru prima data s-a vorbit despre o cruciadă
pentru a cuceri Regatul Valenciei și pentru exaltarea credinței creștine, și regele a promis să doteze
catedrala și alte biserici și să dea pământ episcopilor, preoților și cavalerilor care participau la expediție.
28 septembrie 1238 este data în care regele musulman Zayyan, după cinci luni de rezistență, a
capitulat. Documentul de capitularea dispunea că toți musulmanii puteau părăsi în mod liber orașul, iar
cei care voiau să rămână trebuiau să se pună de acord cu noii proprietari ale bunurilor. 50.000 de
musulmani au abandonat orașul, iar ultimul plecat a fost Zayyan, pe 8 octombrie.
Regele Jaime I, văzând că dificil să repopuleze atâta teritoriu recucerit, încearcă să păstreze
câteva privilegii ale populațiilor native cum ar fi respectarea religiilor și obiceiurilor, proclamând Forurile
Valenciei, începând cu care Valencia se formează ca regat și trece să facă parte din Coroana Aragonului.
Astfel, Regatul Valenciei a fost dependent de coroană, dar cu o administrație proprie.

Repopularea și condiția musulmanilor

Etapele repopulării
Prima zonă repopulată, care s-a păstrat mult timp ca zona cu cea mai densă populație creștină, a
fost partea de nord a actualei provincii Castellon și mai exact Maestrazgo. Se considera că această zonă a
fost aproape complet golită de locuitorii musulmani de la începutul cuceririi.
Zona meridională a provinciei a constituit o zonă de tranziție, cu un contrast puternic între
coastă, cu o populație creștină, cu orașul Burriana, complet evacuat de populațiile musulmane, și
interiprul, unde s-au păstrat multe comunități musulmane.
La sud de râul Jucar, cucerirea terminată în teorie în 1245 cu capitularea lui Biar nu făcut posibilă
o repopulare imediată, cu excepția câtorva locuri precum Alcira, malul râului Jucar, Gandia și Denia.
 La sfârșitul anului 1247, în afară de Maestrazgo unde se instalaseră deja grupuri numeroase și
dispersate de locuitori, existau doar două orașe cu adevărat locuite de creștini: Burriana și Valencia.
Situația cartierelor musulmane
În cursul secolului al XIII-lea numerioase cartiere musulmane au fost distruse, acestea rămânând
doar fizic pentru că în anumite regiuni populația indigenă fusese înlocuită cu cea creștină. În mod
frecvent, aceste comunități au fost deposedate de terenuri și private de baza lor economică, distruse din
punct de vedere al autonomiei socio-politice, subzistând doar ca organisme juridico-religioase, în cadrul
redus al cartierelor urbane pentru mauri.
În jurul centrelor mari, multe zone rurale și-au văzut structuirle socio-economice fundamentale
răvășite de expropierea pământurilor musulmane și crearea de mici nuclee de populație creștină.
Textele esențiale pentru a urmări evoluția condiției cartierelor musulmane valenciene în secolul
XIII sunt cartele de populație, care sunt documente de natură juridică diferită în funcție de
circumstanțele în care au fost elaborate. Primele ( cel din Chivert 1234 și Eslida 1242) sunt pactele de
capitulare care defineau statutul musulmanilor în momentul integrării lor în Statul catalan-aragonez. O
altă categorie de astfel de documente corespunde confirmărilor ulterioare ale privilegiilor musulmanilor.
În multe cazuri aceste confirmări corespund unei modificări a echilibrului politico-administrativ, ca
urmare a unei confruntări violente, revoltă sau război, și includ anumite condiții noi.
Condițiile impuse musulmanilor au depins și de situațiile locale. Primul text conservat, cel din
Chivert, conține niște condiții economice mai dure decât numeroase carte ulterioare, cerându-li-se
musulmanilor a șasea parte din recolte, în timp ce cartele din Eslida și Jativa ce doar o zecime.
Statutul fiscal islamic foarte favorabil și recunoașterea drepturilor comunităților musulmane
asupra tuturor pământurilor au constituit bazele așa-zisului “sistem pactat”. Acest sistem, ce pare să fi
reprezentat legea aplicată în majoritatea zonelor rurale între anii 1238-1248, pe masură ce se anexau
Statului creștin, a fost alterat foarte curând de evenimentele violente care s-au produs de-a lungul
secolului XIII, și în primul rând de revolta și marea expulzare a musulmanilor din 1248. Această măsură a
fost folosită mai ales ca pretext pentru expropierea masivă a terenurilor musulmane în favoarea
locuitorilor creștini.

Contrastele secolului XIV: 1327-1410

Se spune că secolulul XIV a fost unul catastrofic și în mare măsură este adevărat. Epidemii și
conflicte de toate tipurile coroborează această părere, dar a fost și un secol al renașterii și în anumite
aspecte de dezvoltare. Cu privire la Regatul Valenciei, una dintre tezele cele mai sugestive apărute în
ultimii ani a fost cea a lui Juan Regla, despre dualismul valencian în timpul epocii forului, în încercarea de
a reda o imagine completă a istoriei Valenciei. Poate fi rezumată astfel: Jaime I a consolidat o structură
politică, care s-a menținut independentă în ciuda presiunilor opuse ale celor două mari zone ale
regatului: litoralul, populația coroanei, cu elemente catalane și Forul Valenciei, și interiorul, nobiliar, cu o
populație colonizată aragoneză, și dorințele de a impune Forul Aragonului în noul regat. Lupta acestora
de a câștiga hegemonia a mutilat istoria valenciană.
În fața acestei dualități Alfonso IV a optat pentru o postură de mijloc, care nu a făcut decât să
favorizeze nobilimea. Deși s-a răspândit Forul Valenciei în regat, prerogativele jurisdicționale atribuite
nobililor erau de așa natură că au consolidat regimul nobiliar în Valencia.
Marile calamități
Foamea. Lipsa de alimente a fost un perciol omniprezent pentru populația europeană a secolului XIV și
se poate afirma că nicio regiune nu a fost complet ferită de această problemă. În secolul XIII, Europa
credea că a depășit criza alimentară, dar e la începutul acestui secol se observă că creșterea demografică
nu a corespuns unei creșteri proporționale a produselor alimentare. Fantasma foametei a reapărut în
1315-1317, deși țările mediteraneene nu au fost implicate; dar în 1374-1375 schema regională s-a
inversat și bazinul mediteranean a fost cel mai afectat. O altă perioadă de foame generală a fost decada
1340-1350.
Schimbările climatice sunt responsabile, în general, de aceste schimbări în producție. În orașe,
deficitul de cereale din regiunile apropiate obliga la aprovizionarea din zone îndepărtate cu prețuri
ridicate și repercusiuni pentru păturile defavorizate ale societății. Fometea conducea la boli: în Regatul
Valenciei, cei doi ani de foame generalizată, 1347 și 1375, au culminat cu câte o epidemie.
Alte calamități. Secete, inundații sau invazii de lăcuste, ca cea din 1358, au contribuit la accentuarea
deficitului alimentar în decursul secolului. Măsurile adoptate au fost de ordin religios: caritate publică,
slujbe și procesiuni.
Războiul permanent. Un alt mesager al morții era războiul, care a reprezentat o constantă în lumea
medievală. În această perioadă fenomenul se va deveni general o dată cu amplificarea contactelor dintre
diferitele regiuni din Occident, și va culmina în așa-numitul război de 100 de ani, care a dobândit
caracter de conflagrație europeană cu participarea nu doar a Franței și Angliei, ci și a Irlandei, Scoției,
regatelor peninsulare și orașelor italiene și germane. Cea de-a doua parte a războiului a avut ca scenă
peninsula Iberica, prin înfruntarea dintre Pedro I de Castilia și Pedro IV de Aragon, alături de cel susținut
de Coroana Aragonului împotriva Genovei din 1324 pentru domeniul din Mediterana occidentală.
Luptele din această perioadă, deși frecvente, nu implicau participarea unor mase mari de
persoane și nu presupuneau moartea directă a unei părți mari a populației. Totuși, acestea provocau
distrugerea câmpurilor și fuga oamenilor datorită jafurilor și prădărilor. Violența organizată s-a
transformat într-o calamitate permanentă.
Manifestări concrete ale crizei
Criza secolului al XIV-lea nu este reprezentată doar de evenimentele catastrofale, ci se manifestă
și printr-o serie de alte crize: politică, socială, economică, religioasă sau de mentalitate, care de cele mai
multe ori sunt rezultatul unei situații schimbătoare, a unei lumi în transfomare care se îndrepată către
timpurile moderne.
Criza politică. Este determinată în mare parte de procesul de consolidare a puterii monarhice și a
centralizării statelor. Deși nobilimea feudală a decăzu din pricina crizei, puterea sa a rămas enormă, și
dacă regii voiau să triumfe trebuiau să obțină divizarea nobililor și sprijinul orașelor, care prin
intermediul reprezentanților în cadrul Curților s-au arătat dispuși să susțină monarhia, cerând în schimb
o intervenție mai mare în viața politică.
Criza socială. Calamitățile și criza economică au avut adânci repercusiuni în societate, și doar din punct
de vedere demografic, cu o accentuată scădere a populației, ci și în relațiile dintre indivizi. Tensiunile
dintre diferitele clase sociale, dintre clanurile familiale, dintre persoanele de religii diferite, etc.,și-au
atins zenitul. Perioada 1370-1410 a fost, în Occident, caracterizată de revoltele populare.
Valencia nu a constituit o excepție. Au existat ciocniri interne între diferite grupuri nobiliare,
confruntări între artizani din motive de lucru, așa cum s-a întâmplat în Valencia, unde datorită
introducerii industriei textile s-a produs o invazie de persoane străine, ceea ce a declanșat opoziția
artizanilor din capitală, de teama competenței. Tensiunile din motive religioase, mai mult decât
împotriva mudejarilor, s-au răsfrânt asupra evreilor, iar pogromurile din 1391, care s-au soldat cu
conversia sau moartea unei părți din populația evreiască, au marcat un eveniment istoric.
Criza religioasă. Alături de exacerbarea societății manifestată în modalități multiple, de la flagelanți la
devotio moderna, biserica a suferit în această perioadă profunde transformări. Papa și-a văzut
autoritatea pusă în discuție. Puterea papală a travesat o criză foarte gravă între 1378 și 1417, cunoscută
sub numele de Marea Schismă Occidentală.
 Societatea valenciană în secolul XIV

Societatea creștină
Criteriile fundamentale de cunoaștere a societății medievale sunt activitatea profesională și
bogăția și modalitățile de a accede la aceasta. Evul Mediu se caracterizează prin existența a staturi legale
diverse, în funcție de grupurile sociale. Păturile sociale erau stabilite în funcție de situația juridică. De
asemenea, religia constituia un element diferențiator.
Eiximenis, un bun cunoscător al societății de la sfârșitul secolului, vorbește despre trei straturi:
„má major”, din care făceau parte „generoșii” și „honrats ciutadans”, nobili, funcții înalte ale clerului;
„má mitjana”, formată din „ciutadans”: juriști, notari, comercianți, meșteșugari, posturi secundare ale
administrației; „má menor”: fierari, cizmari, tâmplari, etc. Sclavii, peregrinii și săracii sunt excluși din
corpul organic al orașului.
„Má major” constituia un grup cu putere oligarhică, din care făceau parte domnii, cavalerii și
orășenii. În fruntea piramidei sociale se afla nobilimea, ale cărei dinastii, provenite din Aragon și
Cataluña, s-au stabilit în regat după recucerire.
„Má mitjana” este echivalentul clasei medii. Membrii ei aveau în comun caracterul urban și
câteva trăsături de mentalitate. Aspirațiile lor erau: pacea internă, stabiltatea monetară și echilibrul
economic. Erau frecvente între ei alianțele familiale și în orizontul lor se fla dorința de a deveni
proprietari rentieri și a-i echivala pe nobili, ale căror activități imitau.
„Má menor” constituia masa populației urbane, cel mai greu de condus și predispusă la conflicte
stradale. Era o societate egală în ceea ce privește conceptele de bază, deși exista un strat economic
inferior, țăranii, în care predominau interesele familiale în fața celor colective.

Clerul valencian
Clerul era un grup special și privilegiat ce nu putea fi încadrat într-un strat concret, deoarece
marii prelați și stareți făceau parte din „má major”, preoții rurali din „má menor”. Totuși exista o
mentalitate comună și se bucurau de o serie de privilegii juridice, de impozite și sociale care îi
diferențiau de laici și pe care le apărau cu orice preț, în ciuda atacurilor regilor și autorităților
municipale.
În fruntea ierarhiei ecleziastice, egali cu marii nobili, se aflau episcopii, stareții principaleleor
mănăstiri și comandanții ordinelor militare.

Evoluția istorică a evreilor din Regatul Valenciei

După cucerirea Valenciei, evreii au reușit ca regele să le ofere aceleași libertăți ca celor din
Barcelona și Mallorca. Și-au păstrat religia și legile proprii, rămânând sub protectoratul monarhiei. Jaime
I le-a atribuit un cartier în capitală și le-a permis să se guverneze după modelul cartierului din Barcelona,
numit „aljama”. Profesiile acestor imigranți erau cele de interpreți de arabă, meșteșugari, comercianți.
Din punct de vedere juridic, evreii erau supuși tribunalului în orice litigiu, civil sau criminal. Le
era interzis să cumpere sclavi creștini, să-și țină deschise magazinele sau atelierele duminica, iar în
Vinerea Sfântă le-a fost interzis să facă baie.
Societatea evreiască era la fel de complexă ca cea creștină, pe care în mică măsură o va
reproduce. Din punct de vedere demografic, comunitățile valenciene au urmat regulile Europei, iar
normal era să nu depășească 100-200 de persoane.
 Această comunitate de evrei sau „aljama” era guvernată de propriile autorități, care rezolvau
problema administrative și de guvernare. Funcțiile se împărțeau în sinagogă, pe o perioadă variabilă, de
un an sau doi.
Evreii s-au evidențiat ca buni medici, frecvent servind familia regală, și au jucat un rol important
în serviciul statului, ca interpreți oficiali pentru comunitățile musulmane ale regatului, datorită
cunoștințelor lor de arabă.

Mudejarii
În secolul XVI musulmanii reprezentau în continuare majoritatea populației regatului, cu un
procentaj de aproximativ 60%. În orașe trăiau în cartiere proprii, în care creștinilor le era interzis să
locuiască. Mudejarii, musulmanii rămași în Castilia după recucerirea creștină, se conduceau după
propriile legi tradiționale.
La început, mudejarii dispuneau de libertate de mișcare și un au fost obiectul neînțelegerii și
intoleranței, putând să își îndeplinească liber preceptele religioase în moschee, centru al vieții religioase,
sociale și politice a musulmanului. S-a încercat atragerea mudejarilor la creștinism, favorizând
conversiunile. Cei conertiți au fost protejați de batjocura și atacurile foștilor coreligionari.
Deși nu erau la fel de rău vazuți ca evreii, erau considerați un grup social inferior, ceea ce da
naștere la o atitudine despectivă față de ei. Frecvent erau victime ale banditismului și a unei justiții
destul de discriminatorie.
S-au evidențiat în olărit, lucrul cu metale, argint, piele și ca țesători, în special de mătase. De
asemenea în comerț au desfășurat o activitate amplă.

Sclavii: o necesitate în mediul mediteranean

Sclavia în Evul Mediu era un fenomen general în statele din zona mediteraneană, atât creștini,
cât și musulmani. În Mallorca și Valencia se estimează că existau câte 20.000 de invidivizi cu o astfel de
condiție. Dedicarea lor activităților agricole, artizanale și domestice și poate păstoritului, făcea din sclavi
un element foarte cotizat, mai ales în a doua jumătate a secolului, după căderea demografică ce a
precedat epidemiile. În acea perioadă Valencia s-a transformat într-un activ centru regional al traficului
de sclavi cu Orientul.
Majoritatea sclavilor era de rasă albă, deși un lipseau negrii guinezi sau senegalezi. Erau în
general muslmani și rareori evrei. Cei de religie creștină erau greci, tătari, bulgari, etc.

Situația economică

Agricultura
În timpul secolului al XIV-lea agricultura rămâne principala sursă economică a regatului. De ea
depinde subzistența și activitatea majorității valencienilor, iar produsele agricole sau derivatele lor
reprezintă una dintre bazele comerțului de export.

Peisajul agrar
Clima și relieful au fost factori decisivi atunci când s-a configurat o așezare omenească și
organizarea sa teritorială. Peisajul rural a fost transformat de acțiunea umană în funcție de necesitățile
sale alimentare sau motivația economică. Ca și în restul Occidentului, și aici întâlnim un puternic
contrast între înaltele și săracele pământuri din interior (Morella, el Meastrat, la Serran ía) cu puțini
locuitori, și fertilele câmpii litorale, tradițional suprapopulate și centru al vieții urbane.

Principalele culturi
 Agricultura valenciană se bazează pe trilogia mediteraneană clasică: cereale, viță de vie și
măslini, completată de culturile de livadă, fructe și plante industriale.
Cerealele
Constituie baza producției agricole locale și sunt destinate satisfacerii propriilor necesități
alimentare. Facilitățile importului au făcut ca marile urbe, precum Valencia, să considere mai rentabil să
folosească terenurile din apropierea orașului pentru culturi specializate: legume, vii, fructe, și să acopere
deficitul cerealier cu importuri. Culturile erau extensive, precare, cu producții scăzute și nesigure.
Orezul
S-a cultivat de-a lungul fâșiei litorale, dar câmpurile de cultură erau un permanent focar de
infecție pentru cultivatori și localitățile apropiate, ceea ce a determinat ca autoritățile să combată, fără
succes însă, culturile de orez.
Podgoriile
Ocupau suprafețe extinse, ca rezultat al cererii mari de vin și al beneficiilor aduse respectivelor
regiuni exportul de stafide. În Castellon în 1398 vița de vie ocupa 34,15% din terenurile cultivate.
Alte culturi
Livada producea toate tipurile de legume și zarzavat. Producția era destinată consumului local și
surplusul vânzării în piață. Portocalii erau rari și pentru ornament. Producția de măsline era dedicată
consumului intern.

Vânătoarea
Avea un rol important atât din punct de vedere economic, cât și al divertismentului. Îi furniza
țăranului un complement alimentar la dieta sa obișnuită, formată din carne, cereale și legume. Orașele
precum Valencia făceau un mare consum de carne de vânat.
Pescuitul
Omul medieval consuma pește în cantități mari, în principal datorită dispozițiilor religioase
privind postul și abstinența. Exista pescuitul fluvial în regiunile interioare, fiind des întâlnite specii
precum păstrăvul, crabii, mreana, anghila, etc.
Creșterea animalelelor
Crescutul animalelor ocupa un loc secund față de agricultură, dar totuși unul important. Vitele
aveau o importanță deosebită pentru agricultor din diverse motive: producție pentru piața locală sau
urbană de carne, lapte, brânză, unt, piele și lână; consumul în mediul familial al acestor produse; caii și
boii erau folosiți ca mijloc de tracțiune; producția de fecale, îngrășământ de bază pentru câmp.
Construcțiile navale
Tradiția maritimă catalană a constituit baza dezvoltării industriei navale valenciene, favorizată
de abundente conflicte din acea perioadă. Războaiele împotriva musulmanilor, Castiliei, Genovei,
expedițiile în Mallorca, Sardinia, Sicilia, nordul Africii, apărarea împotriva pirateriei și, mai ales,
spectaculoasa ascensiune a comerțului maritim au făcut ca șantierele navale să lucreze intens.
Industria alimentară
Orientate în general spre trasformarea și exploatarea produselor agricole, se evidenția între
aceastea industria morăritului, foarte extinsă în toată țara. Valencienii, mari gurmanzi, se bucurau de
faimă în fabricarea dulciurilor și a bomboanelor.
Industria pielăriei
Poate fi considerată cea mai activă din Valencia, după cea textilă. Se foloseau piei de vacă, taur,
capră, oaie, bivol, cămilă, zebră, leu și cerb.

Activitățile comerciale
Comerțul medieval era condiționat de rutele comerciale, drumurile aflându-se într-o stare
proastă, ceea ce nu făcea decât să îngreuneze comerțul. În general, drumurile erau rudimentare,
folosind vechile drumuri romane. În afară de marile rute, majoritatea erau simple cărări deschise de
pasul trecătorilor. Ca mijloace de transport se foloseau căruțe cu două roți, cu capacitate redusă, fiind
cele mai frecvente expedițiile ecvestre.
Comercianții încercau pe cât posibil să utilizeze comunicațiile pe mare. Rutele maritime erau
folosite nu doar pentru comerțul internațional, ci și pentru cel regional. Ofereau o capacitate mai mare
de transport. Această navigație era de cabotaj, în ciuda progreselor în tehnica navală.
Destinațiile
Comerțul exterior terestru se realiza din Portugalia până în Midí din Franța, deși de puține ori
depășea Pirineii.
Regatul Valenciei, cu o amplă regiune maritimă și o flotă activă, din secolul XIII susține un intens
trafic comercial pe mare, orientat atât către Mediterană cât și către Atlantic. Cele mai multe schimburi
se realizau cu țările creștine și musulmane de pe coasta Mediteranei occidentale: Franța, Italia, nordul
Africii, Granada, Castilia, Mallorca. În regiunea atlantică, centrele de atracție sunt Sevilla și Portugalia.
Produsele
În linii mari, cele mai importante produse comercializate erau: grâul, condimentele, produse
pentru vopsit, bumbacul, mineralele, lâna, uleiul, peștele și pânzele.

Viața religioasă și spiritualitatea

Se poate afirma că secolul XIV nu s-a caracterizat printr-o fervoare religioasă, fapt la care au
contribuit în mare măsură schisma care afecta biserica și lungile absentări ale anumitor prelați de la
sediul valencian. Existența superstițiilor și cultul moaștelor erau alte fațete ale unei credințe și
religiozitate de un puternic caracter popular.
Practici religioase
Pentru multe persoane religia era ceva rutinar, fără un conținut concret. Cu privire la zilele
festive, judecătorii din Valencia au dat în 1326 o serie de dispoziții, care reflectau faptul că morala nu
era cea mai importantă și că cele trei religii (creștina, musulmană, evereiască) conviețuiau foarte strâns
: ca nimeni să nu se spele sau să încălzească apă zilele acelea; ca niciun maur să nu lucreze, ca niciun
evereu să nu iese din cartierul evreiesc; ca nicio creștină să nu intre în casa unui evreu; ca niciun creștin
să nu mănânce la nunțile de mauri sau evrei și să nici nu vorbească cu ei de Paștele lor; ca niciun creștin
să nu meargă la ghicitoare sau la jocuri de noroc; ca niciun bărbat căsătorit să nu aibă concubină; ca acel
ce va fi văzut cerșind fals să fie biciuit.
Diferențele dintre săraci și bogați se accentuau în ceea ce privea locul în care erau
înmormântați. Cei bogați se înmormântau în biserică, iar cei săraci în cimitir.
Erezii și superstiții
Inchiziția medievală valenciană a fost introdusă după recucerire și misiunea inchizitorilor era
aceea de a veghea asupra purității credinței, recurgând la brațul laic dacă era nevoie pentru capturarea
suspecților și executarea sentințelor.
Superstițiile erau profund înrădăcinate în toate clasele sociale. Era frecventă practicarea magiei,
a exorcismului, a vrăjitoriei, în ciuda faptului că erau sever pedepsite. Medicina populară credea că
există obiecte înzestrate cu proprietăți proctectoare împotriva nenorocirilor, bolilor, etc, cunoscute ca
amulete.
Evoluția culturală și artistică
Deși în mare parte cultura era încă patrimoniu al clerului, ca semn al încercărilor de a controla
învățământul, laicizarea acesteia este evidentă. Sunt din în ce în ce mai mulți laici care iau parte la
cultură; alături de biserici se ridică palate municipale sau boierești, și un nou spirit, în care dorința de a
trăi și de a trece în posterioritate reflectă progresul claselor burgheze și traverseaza întreaga societate a
epocii.
Literatura valenciană
În câmpul poeziei s-au evidențiat doi membri al familiei March, Jaume și Pere March. De la
Jaume March se păstrează 3 poezii alegorice, 6 compoziții poetice scurte și un dicționar. Pere March a
lăsat 3 poeme și 9 poezii. Una dintre caracteriscticile operei sale este reflecția morală.
Trăsăturile teatrului valencian al secolului al XIV-lea sunt destul de cunoscute datorită datelor
care s-au conservat. Petrecerile regale și orășenești erau încojurate de o fastuozitate în care se vedeau
urme dramatice rudimentare: baluri, mascarade, predici, etc., fiind decisivă participarea menestrelilor.
Cele mai complexe dintre aceste spectacole sunt „los Jocs”, datate din 1270.
În cadrul prozei valenciene se evidențiază prin importanța sa Francesc Eiximenis. Profesor de
teologie la universitatea din Toulouse și călător, a fost una dintre cele mai culte persoane ale epocii.
Scrierile sale, toate cu caracter religios sau moralizator, ne înfățișează o panoramă completă a tutror
aspectelor ale vieții cotidiene de la sfârșitul secolului XIV. Opera sa fundamentală este „ Lo Crestia”,
enciclopedie în care propunea reflectarea asupra tuturor aspectelor și activităților omului creștin.
Arhitectura
Manifestările artistice din această perioadă pot fi incluse în arta gotică. Cu trecerea timpului au
căpătat importanță clădirile civile, rezultat al ascensiunii noilor clase, al unei mentalități și spiritualitate
diferite de cele romanice, cât și al unui avânt creator, favorizat de transformările economice.
Arhitectura religioasă prezintă diferite modele. Există o fază primitivă, de tranziție de la romanic,
iar din această perioadă fac parte prímele biserici gotice, din nordul provinciei Castellon: La Segre din
Liria, Salvador din Sagunto, San Felix din Xativa. Din ultima perioadă, goticul templelor cu mai multe
nave, datează și catedrala din Valencia, începută în 1262.
Arhitectura civil gotică este foarte răspândită în Regatul Valenciei. Războaiele din acest secol, în
special cele din Castilia, au impulsat arhitectura militară. Sunt capodopere fortăreața din Morella și cea
din Valencia. Casele boierești și pálatele sunt tipice pentru grădinile mari, ferestrele ample și înalte.
Pictura
În actualitate, pictorii medievali valencieni sunt interpetați ca prerenascentiști, cu mijloace de
expresie și tehnici proprii, dar un inferioare celor renascentiste. Pictura se proiecta pe pereți, altare și
pânze folosite în biserică. Au rămas puține resturi ale picturilor murale în ținuturile valenciene. Altarele
reflectă scene referitoare la viața lui Hristos, a Fecioarei Maria sau a unui sfânt.
Sculptura
La fel ca și pictura, sculptura are un caracter strict religios, fiind folosită pentru imortalizarea și
divinizarea anumitor sfinți, pentru ornamentarea mormintelor sau în arhitectură. În sculptura aplicată la
arhitectură cel mai bun exemplu din acest secol sunt porțile Apostolilor, a catedralei din Valencia.
Orfevrărie
Orfevrăria a atins o mare dezvoltare. Referitor la operele cele mai vechi care se păstrează, stilul
lor se înscrie în în gotic, cu influențe franceze, italiene și flamande.
Ceasornicăria
Se pare că primul ceas mecanic cu clopot care s-a construit în Peninsula Iberică a fost în
Valencia.

Structura urbană

Deși de-a lungul întregului Ev Mediu Regatul Valenciei va continua să ofere un aspect rural,
treptat se va consolida și viața urbană. Poate fi indicată o densitate urbană mai mare în zona litorală:
Castellon, Burriana, Sagunto, Valencia, Gandia, Denia, Alicante, Elche și Orihuela. Aici s-a aflat sprijinul
economic al țării și s-au atins cele mai mari densități.
 O altă serie de orașe se situa în interior, urmarind principalele căi de comunicare cu Aragon și
Castilia. Es cazul orașelor Morella, San Mateo, Segorbe, Alzira, Xativa, Alcoy, etc.
De asemenea, caracteristic acestui secol este și dezvoltarea orașelor valenciene sub aspect
urban. Conform cu neecesitățile, apar clădiri publice, suburbii și de multe ori o fortăreață , semn al
preocuparilor belice, dar uneori și din motive de expansiune.

Construcțiile publice
Au fost foarte diversificate, unele dintre ele fiind foarte interesante. În ceea ce privește
drumurile publice, s-au îmbunătățit cele mai importante și s-a construit un număr mare de poduri.

Capitala: geografie urbană și organizare municipală

Putem spune că secolul XIV este decisiv din punct de vedere urbanistic pentru Valencia. Cel mai
notabil a fost imensa amplificare a suprafeței ocupate de oraș. La mijlocul secolului XIV, vechiul oraș
musulman, încojurat de ziduri, în formă de pentagon, ajunsese prea mic și incomod. Exploatarea
bogățiilor a reprezentat baza care a permis o creștere comercială și artizanală, și trecerea de la o
societate agricolă la una cu caracter urban, dând naștere unei burghezii incipiente, care va atinge
apogeul în secolul XV.
Străzile și clădirile
Se caracterizau prin îngustime și lipsa urbanizării: canalizare, iluminare, pavaj. Locuințele se
obișnuia să fie locuite de o singură familie, interiorul acestora fiind simplu și modest. Statutul social
elevat al burgheziei și nobilimii era reflectat în locuințele acestora, mai solide, îngrijite și elegante,
atingându-și plenitudinea în secolele XV și XVI o dată cu stilul gotic.
Orașul avea un număr mare de clădiri religioase: parohii, mănăstiri, capele, etc. Fiecare
mănăstire avea propriul cimitir.
Organizarea municipală
Organizarea politică a orașului se reflecta în „Consell”, organ consultativ și deliberativ. Era
format din 6 nobili, 4 cetățeni, 2 notari, 4 juriști, 48 de consilieri, jurați și reprezentanți ai breslelor.
Clerul avea interzisă intervența în administrația municipală din 1341.
Atribuțiile consilierilor erau: să se ocupe de aprovizionarea publică cu alimente, să controleze
profesiile și ocupațiile, să conducă apărarea orașului și miliția urbană, aveau jurisdicție în oraș, încurajau
cultura, urmăreau sănătatea publică, hotărau construcțiile publice, controlau moralitatea publică,
realizau acte de caritate cu săraci, mănăstiri și prizonieri, acordau cetățenia imigranților care îndeplineau
anumite condiții.

Viața cotidiană
Mâncăruri și băuturi. Valencieni au fost întotdeauna adepții unei mese copiase. Cofetăria, cu puternice
rădăcini musulmane, a atins o mare dezvoltare și faima produselor a făcut ca regilor și principilor să li se
dăruiască dulciuri elaborate în Valencia. Mâncarea era întotdeauna însoțită de diverse băuturi, în
special vinul.
Jocuri și sporturi. Valencienii erau foarte pasionați de sporturi. Jocurile noroc aveau loc în taverne sau
pe stradă și au fost mereu observate pentru a evita perturbarea ordinii publice. Jocurile de cărți au fost
introduce în Valencia în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Foarte răspândit era jocul de zaruri, chiar
și între clerici.
Jocul cu mingea se practica cu pasiune indiferent de clasa social, astfel încât jocurile pe stradă
erau un pericol pentru trecători. În afara orașului se practicau sporturi de aruncare: tragerea cu arcul,
arbaleta, etc. Între nobilime sporturile preferate erau echitația, scrima, trasul cu arcul sau arbaleta,
vânătoarea și pescuitul, șahul.
Sărbătorile. Cele mai importante în orașul Valencia erau Corpus Christi, Sant Jordi și Sant Dionis, în care
se amestecau celebrările proafne cu cele religioase, în special procesiunile. Aceste evenimente, ca și
nunțile și botezurile regale, erau motiv de sărbătoaregenerală în localitățile din regat.
La sărbătorile profane se mânca și se bea din abundență, participau muzicanți și menestreli, și
frecevent se organizau și coride de tauri.

Valencia maritimă în secolul XV

Flota valenciană ocupa primul loc cu 239 de licențe de transport și un procentaj de 45% din
trafic. Valencia ocupă primul loc(164 de licențe), urmată de porturile de pe coasta sudică, Denia (24 de
licențe), Gandia (19 licențe), Oliva (8 licențe). Flota catalană ocupa locul doi, cu 209 licențe, adică 40%
din trafic.
La începutul secolului XV orașul Valencia dispunea de două floate: o flotă de galere, destinată
protecției coastei sau expedițiilor militare ale monarhiei, și o flotă pentru comerț alcătuită din galere de
marfă.

Bibliografie

“Nuestra Historia”, Mas IV Ars- Editores, S.L., 1980, Valencia