Şcoala Naţională de Sudii Politice şi Administrative

Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice

DOSAR DE APLICAŢII
Recenzie de carte
Istoria Culturii Române Moderne

Ungureanu Valentina
Anul 1, grupa 8

Bucureşti
decembrie 2009
 Cuvânt împreună despre rostirea românească

Numai în cuvintele limbii tale se întîmplă să-ţi aminteşti

de lucruri pe care nu le-ai învăţat niciodată. Căci orice
cuvînt este o uitare şi în aproape oricare s-au îngropat
înţelesuri de care nu mai ştii. Cum altfel am putea da
folosinţă vie cuvintelor ? Dar dacă în orice cuvînt există
o parte de uitare, este totuşi vorba de uitarea noastră
şi ea devine propria-ne amintire. Iar acesta e actul de
cultură : să înveţi noutatea ca şi cum s-ar ivi din tine.
Am vroit să pătrundem în „uitarea" românească. Ce
stă sub ea poate fi bun, dar trebuie făcut cu adevărat bun,
trebuie răs-bunat.

Constantin Noica

Constantin Noica era preocupat de viitorul cultural al românităţii, de

isprăvile culturale pe care trebuiau să le săvîrşească tinerii intelectuali. Şi a
devenit un veritabil antrenor cultural, care îşi selecţiona foarte atent elevii, pe care
apoi îi supunea unui program intensiv de acumulare culturală.
Constantin Noica (1909-1987) este un reper esenţial în cultura română nu
numai prin ceea ce a scris, ci deopotrivă pentru că a reuşit, într-o epocă de
crîncenă marginalizare a intelectualităţii româneşti, să facă şcoală. "Şcoala de la
Păltiniş" nu este o metaforă, ci o realitate. S-au adăpat la ea minţi strălucite, care
astăzi sînt în prim-planul vieţii culturale şi civice de la noi: Andrei Pleşu, Gabriel
Liiceanu, Sorin Vieru, Victor Stoichiţă, Andrei Codrescu ş.a.
În perioada 1932-1934 filosoful a frecventat societatea culturală
"Criterion", iar în anul 1934 a debutat cu volumul de eseuri Mathesis sau
bucuriile simple, distins cu premiul scriitorilor tineri. Noica a fost membru al
Uniunii Scriitorilor şi unul dintre cei mai originali filozofi români din a doua
jumatate a secolului XX. S-a dedicat cu precădere lucrărilor şi traducerilor din
filosofii clasici, publicînd Regulae ad direcionem ingenii (1935), Meditationes de
prima philosophia (1937), Concepte deschise în istoria filosofiei (1936) – lucrare
distinsă cu premiul Academiei Române, însă atenţia sa a fost canalizată şi asupra
temelor filosofice româneşti. Astfel, scrie în anul 1944 Pagini despre sufletul
românesc, Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), s.a.
Înainte de trecerea sa în nefiinţă, în anul 1987, Noica finaliza ultima sa
lucrare filosofică intitulată : Cuvânt împreună despre rostirea românească.
Aceasta a fost editată de Editura Eminescu, în acelasi an, la Bucureşti, în Piaţa
Scânteii 1, iar coperta a fost realizată de către Petre Hagiu. Cartea este alcătuită
din trei părţi, după cum urmează : Rostirea filosofică românească, Viaţă şi
societate, Creaţie şi frumos
Lucrarea are menirea de a supune unei analize detaliate tâlcurile , demult
uitate, ale unor cuvinte ce astăzi nu se mai utilizează, decât cu sensurile
fundamentale. Astfel , filosoful caută să scoată aceste cuvinte la lumină, din
negura limbii române, arătându-ne importanţa şi încărcătura stilistică pe care o
aveau odinioară .
În debutul textului său, Noica urmăreşte dimensiunea filosofică a sinelui şi
a sinei. El susţine că aceste două elemente provin din neant, semnificând legătura
omului cu existenţa materială. Sinele e mai vast decât noi înşine şi reprezintă
detaşarea de eu . Spre deosebire de sine, care nu părăseşte sfera umanului , sinea
depăşeşte această arie , pătrunzând dincolo de graniţele sale imaginare.
“Şi totuşi, „lucrul în sinea lui" nu e totuna cu „lucrul în sine". Sinea
înseamnă mai mult decît esenţa, altceva chiar decît “natura intimă a realităţilor”.
Lucrul în sine este ascuns, sinea însă este ceea ce iese la iveală, ceea ce se lasă
cunoscut de către exterior. La fel se va întâmpla şi cu firea, care este un element
abstract ce decurge din fiinţă, însă ea nu este “toată fiinţa materială a lumii” . În
limba română firea exprimă lumea stărilor de fapt, la orice nivel. In mai toate
limbile culte a fost adoptată o echivalenţă a sensurilor cuvintelor: fire şi natură.
Natura , însă, când exprimă felul de a fi , ea vorbeşte despre esenţa lucrurilor, pe
când firea se referă, atât la esenţa cât şi la existenţa sa
 Termenul de fiinţă este unul cu o încărcătură filosofică deosebită, însă, în
timp, datorită folosinţei obişnuite, şi-a pierdut din valoarea sa de natură filosofică.
În limba română cuvântul fiinţă are aceeaşi valoare cu sensurile cuvintelor:
existenţă sau viaţă. Aşadar, cuvântul de fiinţă dublează cei doi termeni, pierzându-
şi din unicitate. Noica susţine în cartea sa că de-a lungul timpului au existat mai
multe mai multe opoziţii între fiinţă şi nefiinţă, conştiinţă, aparenţă, putinţă,
manifestare, fire, petrecere ( parcurgere a vieţii). Odată cu scurgerea timpului
(vremuirea vremii) fiinţa petrece prin viaţă, uitând de rostirea sensurilor de bază
ale cuvintelor.
Tot aici, filosoful utilizează termenul de infinit, făcând referire la
conceptul în sine, întâlnit în operele eminesciene sau în creaţia lui Brâncuşi. La
Eminescu nu există infinit, ci doar finire. Poetul era de părere că atunci când ne
raportăm la sfârşit trebuie să utilizăm cuvântul finire, aşadar infinitul va deveni
infinire, în concepţia sa.
Ceea ce mi-a atras atenţia în prima parte a cărţii a fost modul în care
scriitorul a reuşit să facă o analogie, foarte captivantă pentru cititor, între ordinea
sculpturilor lui Brâncuşi, de la Târgu- Jiu şi conceptul de devenire. Noica aprecia
creaţiile marelui sculptor ca fiind nişte indicatoare în procesul de devenire. În
ordinea desfăşurării lor, monumentele indică o transformare progresivă a
lucrurilor. El afirma că : “ansamblul de sculpturi, de la Târgu –Jiu a fost creat nu
la întâmplare, ci cu un sens.”( Noica, 1987 p. 56). Devenirea începe cu masa unui
sfat tăcut ( Masa Tăcerii ) şi se încheie cu o masă fără de sfat ( Masa Ultimă ).
Ultimul monument pare a încheia un ciclu ce pare a se închide: s-a revenit de la o
masă de la care s-a plecat, dar unde acum nu mai stă nimeni.
Prin Coloana Infinitului, sculptorul a dorit să exprime ideea de infinire,
însă acest fenomen nu se produce decât în mintea omului. De aceea filosoful
continuă descrierea sa mărturisind că “Brâncuşi nu a gândit asta, dar ca orice mare
artist a lăsat deschise gândului lucrurile.”( Noica, 1987 p.89)
 Rostirea filosofică românească se încheie prin capitolul intitulat : Ciclul
Rânduielii, unde, subiectiv vorbind, este analizată ideea cea mai interesantă a
capitolului. Noica cercetează originile expresiei : cumpătul vremii şi realizează un
antagonism între cumpăt şi computer. Astfel, este asociat cuvântul cumpăt cu
imaginea bătrâneţii , iar computerul este numit tânăr. Conexiunea dintre cei doi
termeni este foarte strânsă, fiecare semnificând un început, respectiv un sfârşit.
Cumpătul înseamnă vechi, spirit, tradiţie , în timp ce computerul este egal cu
tehnologizarea, iar acesta, spune autorul: va putea orice dar nu va avea şi
cumpăt.
Cel de-al doilea ciclu de cuvinte se identifică şi cu cea de-a doua parte a
cărţii, numită : Viaţă şi societate . Aici, limba română este asociată cu expresia “
partea noastră de cer” . Noica evidenţiază faptul că , deşi există limbi mai
interesante ca a noastră, trebuie să privim stelele care strălucesc pe cerul nostru,
iar acelea sunt cuvintele. Frumuseţea cuvintelor româneşti este mai presus de
strălucirea “stelelor” de pe alte ceruri. “S-ar putea ca alte limbi să fie mai
interesante dar nu pe cerul nostru” ( Noica, 1987, p.107). De asemnea, fascinante
sunt iarăşi semnificaţiile pe care le atribuie Noica expresiei populare “ mă paşte
gândul” . Gândul a devenit o turmă de oi care smulge din fiinţa umană aşa cum
oile smulg iarba pe păşune. Ceea ce ne deosebeşte pe noi, românii, în mijlocul
popoarelor romanice este că ne-am format limba, în rusticitate. Însă, asta nu
înseamnă că limba noastră nu poate rezista confruntării cu noul.
În continuarea expunerii sale, Constantin Noica prezintă şi rolul femeii în
societatea românească. În folclor, vorbirea noastră atribuie virtuţi bărbatului şi
răutăţi femeii. Românii asociază femeia cu dracul, datorită înţelegerii lor, din
Paradis. Scriitorul, însă, îi atribuie acesteia o distinsă importanţă, întrucât femeia
este cea care contribuie în componenta familiară, ea educă şi tot ea transmite
învăţăturile religioase fundamentale. Pentru toate aceste calităţi, autorul îi oferă
un loc special în opera sa.
 În finalul părţii a doua, filosoful aminteşte de originea cuvintelor
româneşti şi de faptul că prin cultură, acestea îşi pierd din bogăţia semnificaţiilor,
frumuseţea şi profunzimea.
În ultima parte a lucrării, Constantin Noica analizează, cu precădere,
sensul cuvântului “ dor” . Cuvântul are un înţeles adânc, specific şi s-a format la
începuturi, prin contopirea durerii cu plăcerea. În acest caz, “plăcerea provine din
durere”.( Noica, 1987 p. 238). Cuvântul dor, ca şi : “ bădişor sau depărtişor” nu
se pot traduce în alte limbi. Diminutivele se utilizează în limba română pentru a
sugera atenţia şi pentru a arăta că abstractul trece prin intermediul acestora , în
concret.
La sârşitul secolului XX, UNESCO realiza un Dicţionar internaţional de
termeni literari. Acesta conţinea cuvinte aparţinând diferitelor limbi ale lumii. Din
limba română nu au fost acceptate decât trei cuvinte şi anume : dor, doină,
colindă. Faptul că nu au fost selectate decât trei cuvinte româneşti a reprezentat un
motiv ce l-a intrigat pe Constantin Noica. Acesta menţiona că ar fi trebuit
introduse cel puţin 5 cuvinte, printre care şi : lămurire, sinea, întru, împieliţare etc.
În finalul cărţii sale, Constantin Noica “ trece cu umbra dorului” peste
toate cuvintele pe care le-a analizat pe parcursul lucrării , arătând conexiunile
dintre semnificaţiile acestora. În dorinţa de a demonstra că “dor “ nu e singura
stea care străluceşte pe partea de cer a românilor, filosoful trage un semnal de
alarmă generaţiilor ce vor urma şi îi sfătuieşte pe aceştia că în limba autohtonă
există şi alte cuvinte asupra cărora ar trebui să- şi concentreze atenţia. El nu ne
cere să le atribuim cuvintelor însuşiri divine, însă ele ar trebui “ scoase la lumină”
pentru că deţin puteri deosebite.
Sunt de acord cu poziţia pe care o adoptă scriitorul, deoarece cuvintele fac
parte din tradiţie, din folclor, din identitatea noastră naţională şi trebuiesc păstrate
pe măsură. Limba română este cartea de identitate a poporului nostru în lume,
mândria noastră. Ce ar mai rămâne peste câţiva ani din fondul pur al limbii
române în contextul evoluţiei accelerate a lumii şi al interferenţelor, tot mai
intensificate, dintre civilizaţii? Dacă va dispărea conştiinţa naţională, atunci vor
pieri şi elementele care ne oferă unicitate în rândul civilizaţiilor. Probabil că
puritatea şi unicitatea limbii române vor rămane constante şi treptat redescoperite,
numai în condiţiile în care vorbitorii acesteia o vor folosi ca prim argument în
dorinţa de a-şi proteja originile.
Deşi, prezintă ambiguităţi pe alocuri, în opinia mea, lucrarea lui
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, este relevantă
pentru importanţa limbii române, pentru conservarea semnificaţiilor unice ale
cuvintelor si pentru transmiterea corectă a valorilor ce caracterizează poporul
român şi cultura sa.

BIBLIOGRAFIE

1.DOBRE MARIUS, Gânduri asupra filosofiei româneşti, eseu publicat în Însemnări

filosofice, Bucureşti, Ed. Ars Docendi, 2006.

2.www. wikipedia.com