Ê




‘

SPAŢIUL PUBLIC ŞI COMUNICAREA

Autor coordonator: Isabelle Pailliart
Recenzie de carte‘



 

 

Masterat PUBLICITATE, anul 2, sem. I

















‘
‘

c
 Spaţiul public şi comunicarea

Studiile ce pot fi întâlnite în acest volum şi care sunt realizate de către o seamă de cercetători
francezi de renume, încearcă să reliefeze spaţiul comunicării publice, cu precădere relaţia complexă
dintre mass-media şi putere. Termeni definitorii precum spaţiul public, opinia publică, marketingul
politic, comunicarea guvernamentală şi cea de întreprindere, manipularea, sunt aduşi în discuţie
având în vedere schimbările produse în societate datorită impactului pe care îl are în prezent
comunicarea de masă. Studiul de caz este axat pe patru teme extrem de actuale cum ar fi:
Äpublicizarea´ opiniilor, Äobiectivarea de sine´, întrepătrunderea spaţiului public cu întreprinderea,
mass-media şi medierile ± subiecte de mare interes atât pentru actorii clasei politice, cât şi pentru
analişti, profesori, studenţi din sfera ştiinţelor comunicării, jurnalisticii, multimedia, ştiinţelor
sociale şi politice.
Cercetările înglobate în această lucrare adoptă, toate, o poziţie comună: acceptarea referinţei
la noţiunea de spaţiu public aşa cum se prezenta ea la origini, mai exact în secolul al XVIII-lea,
pentru Habermas, şi dorinţa de a veni cu completări la ideea iniţială, completări ce sunt, totodată,
contemporane şi ceva mai critice. Autorii cărţii resping constatarea unei schimbări, dezvoltări a
spaţiului public şi se dedică definirii formelor prin care se realizează recompunerea sa. Sondajele şi
lucrările asupra opiniei publice reprezintă materia primă a acestor note.
Sondajele furnizează informaţii despre părerile sau comportamentele cu privire la viaţa
politică la un moment anume. Astfel, rezultatele efectuate sunt analizate îndeaproape de către
jurnalişti şi comentatorii politici. Ele contribuie, astfel, la definirea şi stabilirea unor noi strategii şi
totodată contribuie la o interdependenţă între sfera jurnalistică şi cea politică.
Sondajele reprezintă de asemenea şi subiectul aducerii în discuţie a unuia dintre elementele
determinante pentru legitimitatea lor, şi anume caracterul Äştiinţific´ al rezultatelor. Patrick
Champagne se întreabă care este validitatea lor, punând sub semnul întrebării capacitatea sondajelor
de a oferi cât mai fidel realitatea socială. Autorii acestei cărţi nu doresc să definească sondajele ca
fiind instrument de măsură a opiniei publice, ci au intenţia de a-l face pe cititor să conştientizeze
rolul acestora în funcţionarea spaţiului public.
Sondajele reprezintă un tip de construcţie socială al cărui caracter ştiinţific contribuie decisiv
la acceptarea sa socială. Astfel, ponderea lor în spaţiul public, ca element de dezbatere publică şi ca
obiect social ce-şi are propria istorie, merită o atenţie sporită. Totuşi, această atenţie ar putea fi
½
concentrată spre întreg ansamblul datelor economice şi sociale, cât şi la difuzarea lor în spaţiul
social. Este aşadar util să ne punem semne de întrebare asupra Äconstruirii statistice a faptelor
sociale şi asupra construirii sociale a faptelor statistice´.
Mai puţin supusă interogărilor decât sondajele de opinie, statistica rămâne un element
determinant al spaţiului nostru public contemporan. Statistica este ea însăşi instrumentul care
favorizează vizibilitatea unei probleme sau a unei categorii sociale în domeniul public. Nu este
vorba, în acest caz, doar de opoziţii prezente în citirea unei date sau a alteia, cum se întâmplă cu
regularitate în publicarea indicatorilor referitori la şomaj. Ceea ce dă loc la controverse se bazează
atât pe interpretarea rezultatelor, cât şi pe credibilitatea metodologiei alese, de parcă ar exista date
Äadevărate´ şi o deturnare a acestora operată prin folosirea politică a rezultatelor.
ÿ

 


. Formarea democratică a unei opinii publice se află în centrul
spaţiului public. Sufragiul univer sal a reprezentat pentru o lungă perioadă de timp singurul mijloc
de măsurare publică. Adunările alese şi partidele politice constituiau reprezentarea acestui fenomen,
în vreme ce presa de masă era o reflectare a lui. Utilizarea masivă a sondajelor de opinie şi rolul
mass-media în informarea politică au generat o criză a sistemului de reprezentare. Opinia publică
exercită, pe de altă parte, o funcţie de regularizare sau de gestionare a reprezentărilor colective.
ÄSondajul de opinie este, în starea actuală, un instrument de acţiune politică; funcţia sa cea mai
importantă este, poate, aceea de a impune iluzia că există o opinie publică rezultată din însumarea
pur aditivă a unor opinii individuale, de a impune ideea că există ceva de genul unei medii a
opiniilor sau o opinie medie.´
Sau să aibe oare un fundament demonstraţia pe care o face Patrick Champagne care afirmă
faptul că modul de producere a opiniei publice în prezent este rezultatul unui mod de dominare,
Äprodus aproape necesar al diferenţierii crescute a lumii sociale şi, mai ales, al multiplicării
câmpurilor sociale relativ autonome´, cu diversele mize ce au loc în scena politică?
Ştiinţele sociale reprezintă obiectul unei problematici a dezbaterilor consacrate spaţiului
public, remarcată de Érik Neveu: ÄGrija pentru regândirea interacţiunilor legate de formele
mediatizate ale vieţii politice va stimula de asemenea să se ia în calcul efectele, astăzi foarte
măsurabile, ale ştiinţelor sociale în viaţa politică. Departe de a fi doar produsul ştiinţelor exacte,
«politica-spectacol» este tributară atât prezenţei ştiinţelor sociale sub forma sondajelor, a
comentariilor formulate la cald de către politologi, cât şi integrării în comportamentul actorilor
(jurnalişti, oameni politici) a cunoştiinţelor dobândite despre comunicare pe care le recomandă
consilierii ca fiind miraculoase´. Aceste probleme nu a fost tratate în întregime, dar arată, toate,
importanţa subiectului.

 
 ÿ


Criza reprezentativităţii este însoţită de o criză a reprezentărilor în
societăţile occidentale.
Redefinirea reprezentării ar marca trecerea de la un spaţiu public dominat de politic la unul
dominat de problema socială. Raporturile dintre timpul liber, muncă, sănătate, sex, consum etc.
devin domeniile esenţiale de diferenţiere şi integrare sociale. Această elaborare a unei noi carte a
socialului este preluată de aparatul de informare publică, aparat care continuă să-şi asume, în acelaşi
timp, medierea sferei politice.
Noua sferă socială investeşte sfera publică politică şi devine obiectul de ansamblu al
acesteia. O dată cu autonomizarea socialului, spaţiul public pătrunde şi în viata familială privată şi
substituie structurile tradiţionale de socializare cu instrumentele sale de comunicare. Fiecare este
avertizat să se gândească pe sine ca individ social, în raport cu aceste noi norme de apartenenţă
mediatizate.
Şi atunci, nu ar fi mai convenabil să realizăm diferenţierea practicilor de comunicare în
funcţie de modalităţile de apartenenţă socială, prin intermediul unei diversităţi de medieri prin care
oamenii intră în contact unii cu ceilalţi?
   

 
  ! 
 Preocupată de revalorizarea
imaginii sale, întreprinderea a apărut brusc în spaţiul public, şi o dată cu ea şi comunicarea internă
şi externă. S-a ajuns în punctul în care se pot înregistra pe această temă 1100 de titluri apărute.
Cultura de întreprindere şi întreprinderea responsabilă civic fac în mod regulat obiectul a
numeroase studii în ziare şi reviste, publicaţiile specializate tratează periodic managementul,
resursele umane şi comunicarea de întreprindere. În cincisprezece ani, au fost create mai bine de
500 de departamente de comunicare în întreprinderile din Franţa. De aici constatarea, după opinia
lui Christian Le Moënne, că Äaceastă orientare presupune, înainte de toate, să nu mai concepem
comunicarea de întreprindere ca un ansamblu de tehnici mai mult sau mai puţin disparate, ci ca un
element major al «managementului strategic» al întreprinderilor şi organizaţiilor´.
Resursele umane şi, în special, materia cenuşie au devenit principala sursă de valoare.
Organizarea ştiinţifică a muncii nu mai este capabilă să le valorizeze. Şi atunci, obiectul este
simplu: salariaţii sunt somaţi să se identifice cu cultura întreprinderii unde lucrează, să adere la
valorile ei şi să se mobilizeze în direcţia strategiei acesteia. În schimb, li se acordă autonomie,
iniţiativă şi responsabilităţi descentralizate. Putem vedea oare în acest proces lărgirea unui spaţiu
public pe care sindicatele începuseră să-l deschidă prin exprimarea orală şi scrisă şi prin intermediul
instituţiilor paritare din spaţiul muncii?
În ipoteza apariţiei spaţiului public în cadrul închis al întreprinderii, Äacest nou spaţiu public
intern, parţial şi ambivalent va trece prin formele politice şi comunicaţionale proprii spaţiului

†
public. Managementul va reprezenta forma lui politică, în sensul de mod de direcţionare şi de
organizare a raporturilor sociale în întreprindere, iar tehnicile de marketing publicitar vor constitui
forma lui comunicaţională, în sensul de gestionare a reprezentărilor colective´.
d "
# "

 $

 
 O dată cu apariţia mijloacelor de comunicare în
masă, a sondajelor şi a tehnicilor de marketing, comunicarea a participat la transformările
practicilor din câmpul politic. Diferitele analize ale acestui proces oscilează între funcţia sa de
reglementare a unei legături sociale destabilizate şi apariţie noilor moduri de gestionare a socialului
şi a formelor de dominare. Oare ar trebui să considerăm că, Äprin urmare, comunicarea politică
apare ca fiind exact opusul degradării politicii, dar şi ca o condiţie a funcţionării spaţiului nostru
public lărgit´? Sau, mai bine, ar trebuie să punem accentul pe noul mod de gestionare
comunicaţională a socialului de către grupurile dominante?
Fiecare consimte să recunoască criza reprezentativităţii şi a activităţii politice. Comunicarea
ocupă un loc de primă mărime în acest domeniu, iar formele sale sau modificat sensibil.
Creşterea puterii comunicării politice se corelează cu declinul reprezentării şi al exercitării
tradiţionale a activităţii politice a statului şi a partidelor. Astfel, comunicarea nu joacă oare,
simultan, un rol de compensare şi unul de concurenţă? Modelul reprezentativ electoral este dublat
de modelul sondajelor; meseria de ales şi responsabil politic se deplasează spre mediatizare. Actori
noi, jurnaliştii de televiziune, politologii din institutele de sondare şi consilierii pentru comunicare
contestă rolul oamenilor politici ca formatori de opinii şi de opţiuni politice. În căutarea unui nou
model de funcţionare a politicii, s-ar pune problema, în opinia lui Pierre Moeglin, ca democraţia
liberală franceză să Äacompanieze procesele de modernizare şi industrializare favorizând, pe ruinele
reprezentativităţii, un sistem de delegare al cărui sondaj ar apărea, dacă ne raportăm din nou la
modelul spaţiului public politic, ca fiind vectorul prin excelenţă ´.
În această nouă orchestră a jocului politic, putem repera oare bagheta vreunui dirijor? Sau
am putea caracteriza noul spaţiu public ca fiind locul unde puterea e împărţită între sistemul politic
tradiţional, consultanţii în marketing politic, politologi, mass-media şi institutele de sondaje, aşa
cum consideră şi Patrick Champagne? Sau ar trebui mai degrabă să cercetăm constituirea unui nou
spaţiu public simbolic, produs de tehnicile de gestionare a socialului, împărţite între actorii sociali
dominanţi, cu logici şi strategii sociale diferite?
După cum se vede, folosirea celor două modele de comunicare şi demonstrarea mai curând a
articulărilor decât a opoziţiilor lor deschid perspective stimulatoare pentru toţi cei care analizează
spaţiul public sub aspectul comunicării.
Pentru a aprofunda aceste subiecte, şi nu pentru a răspunde ansamblului de întrebări ridicate
în prezentarea tematică, demersul adoptat s-a vrut interdisciplinar, spijinindu-se pe lucrări de ştiinţă

Ë
politică, sociologie şi din ştiinţele informării şi comunicării. Autorii prezintă astfel texte originale şi
rescrise în funcţie de elementele de confruntare şi de perspectivele oferite de aceste şedinţe.