ISTORICUL MĂNĂSTIRII DOBRU

Înainte cuvântare

Această scurtă monografie a Mânăstirii Dobru, aici de faţă, are virtutea de a se putea
transforma într-o relatare deosebită; într-o evocare istorică, ce zugrăveşte în culori
luminoase şi pline de căldură sufletească, vieţuirea unei obşti monahale ce a trecut, după
spusa Prorocului David, ,,prin foc şi prin apă”; o viaţă presărată cu faptele sfinte ale
credinţei, însufleţite de căldura Duhului, Cel ce viază şi sfinţeşte toate. Această istorie
este, la rându-i, un mărgăritar dintr-un alt şirag, şi anume Istoria Bisericii Ortodoxe de
Stil Vechi din România.

I.P.S. Vlasie
 Vom aduce cuvânt de laudă celor ce, pe lespezile simţitoare ale inimii lor, şi-au
scris preadulcele nume al Domnului nostru Iisus Hristos. Vom povesti faptele celor ce au
rămas - cu râvnă, statornicie şi dragoste credincioşi fii ai Bisericii Ortodoxe păstrătoare
a Predaniei Sfinţilor Părinţi şi a calendarului neschimbat, înfruntând viforul ispitelor şi al
prigoanelor, pecetluind prin sângele mucenicesc, prin suferinţele mărturisirii ori prin
nestemata răbdării lor, adevărul credinţei în care au vieţuit şi s-au mântuit părinţii şi
străbunii noştrii . Istoria acestui loc este o pagină din chiar istoria Bisericii Ortodoxe
dreptslăvitoare din România. Ea şi-a agonisit anii scriptelor sale în acelaşi timp cu lupta
pentru dreapta credinţă, a fost scrisă cu slove sfinte, de sânge mucenicesc, de lacrimi şi
sudori ale ostenelii mărturisirii Ortodoxiei, semănate pe aceste meleaguri de cuvântul
Sfântului Apostol Andrei, întâiul-chemat al Domnului.

În conglăsuire cu istoria şi pătimirile Bisericii noastre Ortodoxe de Răsărit, şi

istoria acestui aşezământ a fost prea puţin presărată cu clipe de bucurie sau răgaz. Fie că
a fost vorba de perioada interbelică sau cea de prigoană comunistă, întreaga vieţuire a
obştii de aici a fost în toată vremea o luptă mucenicească - atât pentru păstrarea Sfintei
Tradiţii Ortodoxe, cât şi pentru construirea sau înflorirea acestui aşezământ monahal, ori
pentru ţinerea rânduielilor vieţii monahiceşti întocmai după legile statornicite de Sfinţii
începători ai vieţii călugăreşti de obşte. Iar uşor nu a fost; însă jertfa măicuţelor şi a celor
ce le-au îndrumat şi le-au sprijinit nu a fost zadarnică; ea a odrăslit roadă, iar de roade
ne bucurăm noi astăzi, prin îngăduinţa Atotmilostivului Dumnezeu.

Nu trebuie să răpim cititorului bucuria de a afla, din paginile ce urmează, datele istorice
şi aşezarea geografică, ce zugrăvesc împreună chipul duhovnicesc al Mânăstirii Dobru, ci
mai degrabă trebuie doar să îi trezim râvna de a parcurge cu mai multă emoţie rândurile
ce descriu naşterea, istoria, pătimirile, dar şi clipele de bucurie ale sfântului lăcaş.

Dar nu se poate să nu pomenim, în această ,,Predoslovie”, despre minunata

aşezare a Mânăstirii Dobru. În faţa acestei frumuseţi, nici chiar un închinător mai
îngândurat ori mai împresurat de griji şi tristeţi nu poate rămâne de piatră. Ce vom
răsplăti Domnului, Ziditorul a toată făptura, Cel ce tocmeşte lucruri atât de minunate
pentru noi, oamenii ? Nicicum altcumva, decât aducându-I jertfă de laudă, ori
îndreptându-I rugăciune curată precum tămâia. Tocmai pentru rugăciune şi laudă adusă
lui Dumnezeu, omul a ridicat lăcaşuri de închinăciune. Tot de către oameni a fost ridicată
şi biserica Mânăstirii Dobru - însă eleganţa liniilor ansamblului arhitectural, curăţenia
desăvârşită şi ordinea existentă - toate acestea ne fac parcă să credem că acest loc este
un colţişor rupt din rai şi pogorât pe pământ, o preînchipuire a frumuseţii celei nesfârşite
a cereştilor locaşuri. Iată, deci, un loc prielnic vieţii monahale - această împletire fără
prihană a contemplaţiei, lucrului (rucodeliei) şi rugăciunii, dar şi către o bunăstare şi o
înflorire, ca roade binecuvântate de Dumnezeu.

Aici, ca şi în alte lăcaşuri monahale ortodoxe, totul îndeamnă la rugăciune;

vedem, la o scară mai mică, parcă o repetare a minunii Facerii. Toate lucrurile îşi au
cursul lor firesc, cu rânduială dumnezeiască; luminătorii zilei şi ai nopţii spun când e
vremea potrivită pentru săvârşirea celor şapte Laude; pământul, în tăria şi rodnicia sa,
precum şi apa, laolaltă cu păsările şi animalele, sunt date spre chivernisire zidirii care
încununează toată creaţia: omul. Iar pentru toate aceste faceri de bine, dator este omul
în toată vremea a lăuda şi binecuvânta pe Făcătorul a toate. Iar monahul, cu atât mai
mult, îndatorat este a avea pururea şi în tot ceasul, pe buze şi în inimă, rugăciunea
inimii: ,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine,
păcătosul”...
Timpul este mai răbdător în acest loc binecuvântat; viaţa curge molcom, împărţită între
citirea cărţilor spre zidire duhovnicească, muncă, repaos şi, nu în ultimul rând, către
rugăciune - această înălţare a gândului către Dumnezeu - Chipul şi Asemănarea spre care
tindem toţi, după porunca Mântuitorului Hristos.

Intrarea în Mânăstirea Dobru

Nimic din tot ceea ce ne încântă astăzi simţirile nu s-ar fi putut împlini fără hărnicia
şi jertfelnicia soborului de maici. Acum este momentul să aducem cuvânt de mulţumire
celor ce, prin strădania lor, şi-au adus prinosul dragostei şi osârdiei statornice, de-a
lungul vremii, la ctitorirea şi dăinuirea mânăstirii. Dumnezeu să le răsplătească
osteneala, făcându-i părtaşi ai cereştilor Sale bunătăţi.
Iar atunci când această monografie îşi va avea naşterea prin lumina tiparului, cea de
numele căreia se leagă aproape toată istoria Mânăstirii Dobru, schimonahia Serafima
Stănoaie, va fi trecut la cele veşnice; de aceea, dorim a strecura în aceste rânduri, cu
smerenie, un gând cuvios de veşnică aducere-aminte şi recunoştinţă pentru maica
stareţă, cea care, cu ajutorul lui Dumnezeu, a străbătut cu răbdare şi bărbăţie clipele de
grea cumpănă, fiind mereu o pildă de viaţă călugărească, după învăţătura Sfinţilor
Părinţi. Din cele fericite ale acestei lumi, prea puţine au fost trăite de sfinţia sa; dar ne
mângâiem la gândul că a aflat la cer plata luptelor şi ostenelilor sale, veselindu-se
pururea în locaşurile drepţilor.

Rugăm pe bunul Dumnezeu să îndrepteze şi să binecuvânteze paşii oricărui suflet ce Îl

caută, spre Mânăstirea Dobru. Iar pelerinului, ce se va transforma şi în cititor al acestor
smerite rânduri, îi dorim ca popasul de închinăciune la Mânăstirea Dobru - această oază
de linişte şi înălţare duhovnicească, să-i fie prilej de zidire sufletească şi spre cunoaşterea
credinţei noastre strămoşeşti, a adevăratei Ortodoxii.

Al tuturor smerit rugător şi de Dumnezeu iubitor,

ÎPS VLASIE MOGÂRZAN,

Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România

ISTORICUL MÂNĂSTIRII DOBRU

Aşezare geografică

Mânăstirea Dobru este aşezată în partea central-nordică a judeţului Neamţ, într-o zonă
de mare interes turistic şi religios, o adevărată vatră mânăstirească, din cele mai vechi
timpuri, în nord-vestul comunei Vânători-Neamţ, la circa 14 km de oraşul Târgu-Neamţ,
undeva sub poalele muntelui Hălăuca, în punctul denumit popular ,,Dealul Mare”, din
lanţul de munţi Culmea Stânişoarei.
Geografic, pe hartă putem găsi Mânăstirea Dobru situată între Mânăstirile Secu şi Agapia;
din punct de vedere duhovnicesc, însă - adică al mărturisirii de credinţă -, o găsim în
sfera Ortodoxiei tradiţionale (adică cea a Sfinţilor Părinţi), fiind unul dintre sfintele
lăcaşuri ridicate din râvnă şi dragoste pentru adevărata credinţă ortodoxă - credinţa dată
apostolilor de Însuşi Domnul. Ea întregeşte, astfel, ca un mărgăritar de mare preţ, salba
de mânăstiri şi biserici din zona Moldovei, care aparţin Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi, ce
îşi are mitropolia la Slătioara, în judeţul Suceava.
 Chilii de la Dobru - vedere parţială

Drumeţul care ajunge în zona oraşului Târgu-Neamţ şi doreşte să poposească la

acest sfânt lăcaş, va urma drumul naţional 15B, care duce spre Borsec - Topliţa şi
Broşteni - Vatra Dornei. După ce trece de centrul comunei Vânători-Neamţ şi ajunge la
punctul numit ,,la Troiţă”, părăseşte şoseaua naţională şi se îndreaptă, în stânga, pe o
ulicioară pietruită, care, şerpuind printre casele satului Drehuţa, ajunge, după ieşirea din
sat, la 3 km, la mânăstire. Aici va descoperi un peisaj de o rară frumuseţe.

Aşezată chiar sub munte, înconjurată de brazii înalţi ca de o cetate de cetină

verde, Mânăstirea Dobru ne întâmpină cu chiliile ei mărunte şi curate, cu arhitectură
tradiţională, străjuite şi dominate de frumuseţea şi măreţia noii biserici a aşezământului,
construită după 1989, şi bisericuţa mică, de lemn, în care s-au săvârşit sfintele slujbe şi
pravila monahală de rugăciune zilnică a maicilor vieţuitoare aici, vreme de mai bine de 40
de ani. Alături, chiar în locul din care începe pădurea deasă de fagi, brazi şi stejari, se
află cimitirul unde îşi dorm somnul cel de veci măicuţele din obştea acestui sfânt lăcaş,
adormite întru Domnul.
 Mormintele călugăreşti sunt străjuite la căpătâi de smerite cruci din lemn,
împodobite cu simplitatea pe care monahii atât de mult o iubesc, fără alte însemne sau
podoabe lumeşti, ci având scris pe dânsele numai numele primit la tunderea în călugărie,
precum şi câte o candelă, veşnic aprinsă, ce semnifică rugăciunea celor rămaşi în lumea
aceasta, pentru sufletele celor plecaţi. Alături de ele, se află şi câteva morminte ale unor
mireni credincioşi, care au fost alături încă din timpul vieţii - cu tot trupul şi sufletul; la
bine, dar mai ales la greu, de sfântul lăcaş. Deopotrivă ctitori, prieteni şi fraţi întru
credinţă, ostenitori pentru binele şi înflorirea casei Domnului, ei au lăsat ca testament
duhovnicesc dorinţa de a fi înmormântaţi alături de zidurile pe care nu rareori le-au
apărat de furia celor fără de lege, cu chiar preţul vieţii lor.

Câteva cuvinte

Alături de Mânăstirea Slătioara, Mânăstirea Dobru este cel mai vechi aşezământ
monahal al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, ctitorită pe aceste meleaguri
pitoreşti şi pline de istorie sfântă, imediat după schimbarea calendarului iulian din anul
1924.

Multă vreme, ea a fost doar adăpost pentru călugării alungaţi din marile lavre nemţene şi
sucevene, care nu au primit schimbarea calendarului iulian, cel care a fost sfinţit pentru
folosinţa liturgică a Bisericii Ortodoxe, o dată pentru totdeauna, de către cei 318 Sfinţi
Părinţi de la Primul Sobor Ecumenic (sau, cum se mai numeşte, ,,Sinod a Toată Lumea”),
din anul 325, de la Niceea.
Subînsemnare: Nu în zadar, calendarul este numit icoană a timpului; ci fiindcă, la fel
cum iconarul sfinţeşte bucata de lemn simplu, zugrăvind-o cu Preacuratul Chip al
Domnului, al Maicii Sale sau al Sfinţilor Săi - făcând, din lucru netrebnic, o sfinţită lucrare
dumnezeiască -, tot aşa şi Sfinţii Părinţi, cei de răni purtători şi de minuni făcători de la
soborul din anul 325, au sfinţit pe veci calendarul iulian, pentru folosinţa sa în Biserica
Ortodoxă, pentru cât va fi lumea.

Bisericuţa veche

După o vreme, acest adăpost monahal a devenit schit, apoi şi-a căpătat rangul de
mânăstire. Chiar şi în vremurile de mari prigoane împotriva credinţei strămoşeşti, aici au
găsit adăpost şi linişte maicile alungate din mânăstirile ce primiseră stilul nou (gregorian
sau papistăşesc), dar şi credincioşii din toată Moldova, care nu aveau biserici ridicate în
comunele lor.
 ISTORICUL MÂNĂSTIRII DOBRU

Scurt istoric

În anul 1924, o dată cu schimbarea calendarului iulian cu cel gregorian (de

sorginte apuseană, eretică) şi introducerea acestuia în uzul Bisericii oficiale, viaţa
bisericească din ţară s-a tulburat foarte mult, motiv ce a dus la plecarea din mânăstiri a
celor care nu au acceptat sub nici o formă noul calendar.

Clopotniţa Mânăstirii Dobru

 Dar nu numai călcarea in picioare a aşezămintelor sfinte ale Părinţilor cei Sfinţi ai
Bisericii i-a mâhnit şi tulburat pe monahii şi credincioşii mireni iubitori de Dumnezeu şi
râvnitori pentru credinţa strămoşească. Ei au văzut că această samavolnică schimbare
(prin ea însăşi necanonică), nu este decât un alt pas făcut spre apropierea de papistaşi
(catolici) şi de restul lumii neortodoxe, şi de batjocorire a sfintei Ortodoxii, prin
împrumutarea unor dogme şi practici străine de tot ceea ce sfinţii au propovăduit.

Din mânăstirile nemţene Sihăstria şi Neamţ, preoţii şi călugării care nu au fost de

acord cu inovaţiile necanonice au plecat, luând drumul pribegiei de bunăvoie, străini şi
prigoniţi făcându-se pentru Domnul şi pentru dreptatea Sa, fiind nevoiţi să se ascundă
prin cele mai tainice păduri. Printre aceştia, erau şi Sfântul Ierarh Glicherie (Tănase) – pe
atunci ieromonah şi stareţ la Schitul Procrov, un metoc al lavrei Neamţului (între anii
1923-1925), ierodiaconul David Bidaşcu (cel ce avea să devină stareţul Mânăstirii
Slătioara), schimonahii Veniamin, Galaction şi fratele lor, ieroschimonahul Pamvu Hoisa,
întemeietorul şi primul duhovnic al Schitului Dobru.

Părintele Pamvu era născut în comuna Breţcu-Nădârjac din judeţul Covasna, de unde
plecase cu avere multă (turme de oi), înainte de anul 1916, spre marea lavră a
Neamţului, împreună cu cei doi fraţi ai săi după trup, fiind mânaţi de dragostea de
Dumnezeu. Imediat după schimbarea calendarului, ei au fost nevoiţi să plece în pribegie,
stabilindu-se pentru o perioadă în pustiul codrilor de lângă Schitul Icoana Veche, după
cum atestă şi istoricul acestui aşezământ.

Însă nici aici nu aveau să petreacă prea multă vreme, fiind urmăriţi, izgoniţi şi siliţi
să meargă la Mânăstirea Sihăstria, din judeţul Neamţ. Şi de aici au fost izgoniţi, însă, ca
urmare a refuzului lor de a accepta schimbarea calendarului. Plecând apoi într-o nouă
pribegie, ei se întâlnesc cu părinţii Glicherie Tănase şi David Bidaşcu, împreună cu care
leagă o prietenie cu adevărat duhovnicească şi sfântă, pe temeiul aceleiaşi mărturisiri a
credinţei ortodoxe strămoşeşti.

Împreună, au locuit timp îndelungat prin pădurile cele mai ascunse, în bordeie săpate în
pământ sau stâncă, rugându-se lui Dumnezeu fără încetare. Condiţiile erau aspre, hrana
puţină şi sărăcăcioasă, iar primejdiile multe.

În anul 1926 au fost găsiţi la Râpa lui Coroi de către fraţii Ioan şi Mihai Urzică, din
comuna Vânători-Neamţ, în timp ce umblau cu oile prin Munţii Sihlei. Vestea că mai sunt
slujitori care se opun schimbării calendarului a fost primită cu bucurie de către
credincioşii din comună. Aceştia au încercat de mai multe ori să-i aducă în sânul parohiei,
pentru a săvârşi slujbele de care poporul avea atâta nevoie, dar nu s-a putut până în
anul 1929. În acel an, s-a reuşit aducerea lor în comună, la Vânători-Neamţ, în satul
Ungureni, unde au sfinţit ca paraclis o cameră din casa lui Ioan Urzică.
 Astfel, la Vânători-Neamţ s-a făcut biserică pentru creştinii rămaşi credincioşi ai
Ortodoxiei tradiţionale, patristice, pe care o moşteniseră de la strămoşii lor. După
terminarea construirii acestei biserici, părintele Glicherie, care devenise păstorul
duhovnicesc al credincioşilor de stil vechi, a lăsat aici ca slujitori pe părintele Pamvu,
împreună cu fraţii săi, Veniamin şi Galaction.

În acei ani de tulburări din sânul Bisericii Ortodoxe Române, şi monahiile din
mânăstirile nemţene au fost nevoite să urmeze calea pribegiei, refuzând să mai rămână
în mânăstirile unde deja se trecuse la rânduiala slujbelor după calendarul papistăşesc,
potrivnic Ortodoxiei, alăturându-se şi ele celor ocărâţi şi prigoniţi pentru dreptate, adică
preoţilor, monahilor sau simplilor mireni.

Între anii 1929-1930, schimonahia Isidora Stănoaie, întemeietoarea şi prima stareţă a

Schitului Dobru, a aflat că în Vânători-Neamţ sunt preoţi şi credincioşi păstrători ai
vechiului calendar. Imediat, ea a părăsit Mânăstirea Agapia Veche, situată destul de
aproape de comună, împreună cu câteva ucenice tinere, care mai târziu aveau să
alcătuiască prima obşte de maici de la Dobru: schimonahia Serafima Stănoaie, viitoarea
stareţă a schitului; Paraschiva Bunduc, Eufrasia Pintilie, Olimpiada Petreanu, Asânefta
Dumitroaia, Melania Mardare, Arsenia Archir, Macrina David, Pangratia Vârganici.

Slujbă arhierească
 Cu firea lor neputincioasă, însă având nestrămutată nădejde la Domnul, pentru a
cărui mărturisire pătimeau grele lipsuri, maicile au purces atunci cu bărbăţie pe drumul
lung al pribegiei, stând prima oară în nişte bordeie, la locul numit ,,Chita Mare”. Mai apoi,
au venit în comuna Vânători-Neamţ, la fraţii Urzică. Aceştia le-au primit, făcându-le loc în
cele câteva chilii din preajma bisericii, care era construită în curtea lui Ioan Urzică.

Înmulţindu-se numărul slujitorilor Domnului de aici, părintele Pamvu s-a sfătuit cu

maica Isidora Stănoaie, şi împreună au hotărât punerea temeliei actualului Schit Dobru,
cu toate greutăţile pe care ar urma să le întâmpine. Gândul lor era acela de a întemeia
un schit de maici. În acele vremuri, acolo trăia un călugăr bătrân, pe nume Ghenadie
Urzică. Acel loc, adăpostit şi retras, de la marginea unei păduri, era prielnic vieţii
monahale, şi mai ales pentru ferirea maicilor de prigoana autorităţilor.

***

În jurul anului 1932, părintele Pamvu şi maica Isidora aleg locul unde se va aşeza
mica obşte. După sfinţirea locului, au început lucrările de construire a schitului, sub
îndrumarea părintelui Pamvu. Dumnezeu le-a binecuvântat osteneala, astfel că în acei
ani s-au ridicat un micuţ paraclis, două corpuri de locuit pentru maici (cam 30 de chilii) şi
o casă de oaspeţi. Pământul a fost donat de credinciosul Mihai Bârliba din Vânători-
Neamţ. În acelaşi timp, părintele Pamvu şi fraţii lui şi-au ridicat în culmea muntelui
Dealul Mare o casă şi un paraclis, unde se retrăgeau peste săptămână, în post şi
rugăciune. Numai când aveau de săvârşit sfânta liturghie coborau în vale, în satul
Vânători.

Obştea Mânăstirii Dobru, care cuprindea pe atunci 24 de maici, avea în fruntea ei

pe maica stareţă Isidora Stănoaie. Duhovnic le era părintele Pamvu, care era de
asemenea şi părinte duhovnicesc al tuturor credincioşilor din parohia Vânători-Neamţ.

Această vremelnică pace a durat numai 7 ani. În anul 1936, biserica din Vânători
a fost dărâmată de către autorităţi, îndemnate la aceasta de către preoţii de stil nou din
comună, iar în luna august, părintele Pamvu a fost luat fără urmă din biserică, dus la
Piatra-Neamţ şi arestat. Pe drum, în locul numit popular ,,Doilei”, jandarmii l-au pus pe
părintele Pamvu drept punte vie peste un pârâu, trecând cu toţii peste el. Din acest
motiv, dar şi din pricina nenumăratelor lovituri, părintele a rămas cu răni nevindecate
pentru tot restul vieţii sale.
 Biserica veche, vedere din faţă

După aceea, a fost închis la Mânăstirea Iezeru din judeţul Vâlcea, transformată
acum în închisoare pentru toţi monahii şi maicile care luptau şi mărturiseau credinţa
ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, adică aceeaşi credinţă care o mărturisiseră toţi locuitorii
acestor meleaguri, vreme de 2000 de ani: Ortodoxia ce a mântuit şi sfinţit pe domnitorii
sau simplii ţărani ai acestei ţări, aceeaşi care a împodobit cerul cu sfinţi, mai mulţi şi mai
luminoşi decât stelele ... aceeaşi credinţă în care au fost botezaţi şi părinţii cei trupeşti ai
celor ce acum prigoneau, sau chiar credinţa celor ce acum, pentru cei treizeci de arginţi
ai vânzării din nou a Domnului, se preschimbaseră în ighemoni !

Acolo, în acea biserică prefăcută în mormânt, după un an şi patru luni, în urma chinurilor
muceniceşti la care a fost supus, părintele Pamvu s-a mutat la Domnul, săvârşindu-şi cu
bărbăţie şi vrednicie alergarea vieţii vremelnice, întru paza şi mărturisirea dreptei
credinţe. Nici acum, după atâţia ani, nu s-a mai aflat nimic despre el; nici măcar
mormântul nu i s-a găsit. Se spune că ar fi fost îngropat de viu, după ce a refuzat în
nenumărate rânduri să primească schimbarea cea fără de lege. În orice caz, atât viaţa,
cât şi sfârşitul său, au fost muceniceşti. Fie pomenirea sa veşnică !
 Dar prigoana abia începuse ... În 6 septembrie 1936, după sfinţirea unei biserici la
Buhalniţa, au fost arestate 9 maici. Printre ele, erau şi maicile Isidora şi Serafima
Stănoaie. În arestul de la Piatra Neamţ, maica Serafima a fost martoră la bătăile şi
batjocurile la care a fost supus atunci Sfântul Ierarh Glicherie, care era şi el arestat.
După o anchetă sumară, de la Piatra Neamţ maicile au fost transportate la sediul Legiunii
de Jandarmi Fălticeni. Aici au fost aduse şi celelalte maici de la Vânători-Neamţ şi de la
mânăstirea din Oniceni, unde au fost ţinute trei zile într-o încăpere cu aşternut de paie,
iar apoi au fost transportate cu trenul, sub escortă, la Inspectoratul General al
Jandarmeriei din Bucureşti.

Nu cu multă vreme în urmă, am aflat cu bucurie pe la bătrânii noştri dragi,

păstrată cu mare dragoste, ca un odor de mult preţ, o fotografie făcută cu doar trei ani
înainte de mutarea la Domnul a părintelui Pamvu. Îl putem vedea precum păstorul în
mijlocul turmei, în veşmântul său luminos de slujitor al Domnului, ţinând în mâini sfânta
cruce, parcă îmbărbătând cu dânsa mulţimea de credincioşi ce îl înconjura cu dragoste,
adunaţi fiind cu toţii pentru cinstitul praznic al Dumnezeieştii Arătări şi Botezul Domnului
nostru Iisus Hristos, la biserica din Vânători-Neamţ.

***
 În timpul cercetărilor, maicile au fost ameninţate că dacă nu vor trece la noul
calendar nu vor mai vedea niciodată lumina zilei, iar trupurile lor vor fi arse în
crematoriu. Au refuzat această momeală, răspunzând că nu se tem de moarte, ci numai
de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Li s-au ars declaraţiile, iar apoi le-au trimis la
episcopul de stil nou de la Buzău care, cu alte momeli, a încercat să le ademenească
pentru a trece la noul calendar. Au refuzat fără şovăială şi pe acesta. Ca urmare a acestui
fapt, au fost trimise şi ţinute în detenţie la Schitul Vărzăreşti de lângă Râmnicu-Sărat
timp de 2 ani şi 6 luni (din septembrie 1936 până în februarie 1939). Acolo au fost silite
să muncească în zilele de sărbătoare după calendarul de stil vechi (iulian), iar dacă se
împotriveau, atunci erau pedepsite prin înfometare. Din cauza acestor chinuri şi a
condiţiilor neomeneşti din arest, cinci dintre maici au murit, iar altele s-au îmbolnăvit
grav pentru tot restul vieţii. După punerea în libertate, bolnave şi chinuite, maicile au fost
trimise cu domiciliu obligatoriu forţat în localităţile lor de naştere.

Actul de eliberare a maicii Isidora din arestul de la Mânăstirea Vărzăreşti

 Părintele Pamvu Hoisa

La Schitul Dobru, locul în care fuseseră zidite chiliile aproape că nu se mai

cunoştea; peste tot crescuseră mărăcini. Casa şi paraclisul părinţilor Pamvu, Veniamin şi
Galaction, situată pe culmea ,,Dealul Mare”, a fost arsă şi distrusă din emelii. Vreme de
câţiva ani buni, măicuţele au fost urmărite de către jandarmi; purtate prin procese fără
sfârşit; ţinute cu domiciliu obligatoriu, fără drept de a purta haine călugăreşti.
 Nici măcar haine negre nu aveau voie să poarte, acest lucru fiind urmărit
îndeaproape de către autorităţile statului, dar mai ales de către cele bisericeşti ale stilului
nou. Maica stareţă Isidora Stănoaie a fost trimisă cu domiciliu forţat la Mânăstirea Agapia
Veche, unde, după puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Celelalte, deşi mereu urmărite,
umilite şi prigonite, şi-au continuat viaţa călugărească pentru care au depus un jurământ,
trăind în singurătate, mai apoi câte 2-3 la un loc, purtând nestinse candelele rugăciunilor
şi ale nevoinţelor lor întru Domnul, ca nişte adevărate mirese ale lui Hristos.

După această risipire a mânăstirii din anul 1936, timp de 10 ani, la Dobru nu s-a
mai putut construi nimic. Au mai fost încercări de a aduna iar laolaltă oile cele
cuvântătoare, risipite de lupii cei răpitori, ori de a pune iar cărămidă peste cărămidă, în
strădania de a ridica orice adăpost, fie el oricât de smerit, pentru adăpostul obştii ce
încerca iarăşi, ca după un vifor înfricoşat şi silnic, să îşi ducă pe mai departe smeritul trai
monahal, împărţit între rugăciune şi lucrul mâinilor. Însă toate acestea nu făceau decât
să trezească şi să aprindă mânia autorităţilor, care iarăşi risipeau tot ce se putuse
înjgheba până atunci, cu multă osteneală şi primejdie.

În acele vremuri, rezistenţa lor împotriva inovatorilor şi stricătorilor de cele

dumnezeieşti însemna nu numai înfruntarea necazurilor, a chinurilor şi a lipsurilor
materiale. Mai era încă ceva, care le sporea încă şi mai mult amărăciunea: pentru a se
putea spovedi şi împărtăşi cu sfintele taine, sau fie numai pentru a auzi o povaţă
duhovnicească ori un cuvânt de întărire, ele trebuiau să străbată un drum lung şi plin de
primejdii, prin pădurile şi munţii unde stăteau ascunşi ceilalţi preoţi, rămaşi credincioşi
Bisericii Ortodoxe de Răsărit, păstrătoare a calendarului iulian, a Sfintei Tradiţii patristice
şi a tuturor celorlalte aşezăminte.

De mare ajutor în această perioadă le-au fost şi părinţii maicilor, Gavriil Sandu şi Gavriil
Atomei, precum şi alţi oameni de bună credinţă din Vânători-Neamţ, care le-au ajutat să
treacă mai uşor peste aceste necazuri: familiile Alexandru Urzică, Gheorghe Urzică, Vasile
Timofte, Sava V. Sava şi alţii. În acele timpuri s-a construit un nou paraclis, închinat
Sfântului Ierarh Nicolae şi câteva chilii.

***

În anul 1959, un nou vifor de prigoană şi o altă urgie s-a abătut asupra maicilor şi
călugărilor. Printr-un decret dat de autorităţile de atunci, tot personalul monahal sub 50
de ani a fost obligat să părăsească mânăstirile (este vorba de decretul nr. 410/1959,
îndreptat împotriva monahismului, indiferent de stilul calendaristic). În acel an, şi maicile
de aici au fost nevoite să plece. Obiectele bisericeşti au fost duse în casa lui Gavriil
Atomei din Vânători-Neamţ şi în casa părintească a maicii stareţe Serafima, din comuna
Pipirig. Au încercat de mai multe ori să se întoarcă la mânăstire, dar autorităţile locale din
comună le-au forţat să părăsească iarăşi mânăstirea lor dragă.
 Nu le-au lipsit duşmanii sau rău-voitorii. În nenumărate rînduri, le-au fost luate
cărţile de rugăciune şi obiectele de cult, adunate cu multă trudă; în nenumărate rânduri
au fost ameninţate, batjocorite, bătute. Uşile mânăstirii au fost de multe ori deschise prin
forţă, cu toporul, ori sigilate pentru a împiedica accesul maicilor. Au fost necinstite sfântul
altar şi chiar sfânta masă. Numai credinţa şi jertfa maicilor Salomeea, Eliseea,
Parascheva, Valentina, Teoctista, Xenia, Marta, Melania, Mina, râvna lor pentru cele
duhovniceşti au făcut ca să nu fie întinată adevărata credinţă pe aceste meleaguri.

Odihna sau răgazul le era scurt, somnul puţin, mai ales când se anunţau razii ale miliţiei,
pornită spre găsirea călugărilor sau maicilor plecate din toate mânăstirile României, în
urma acelui decret antihristic. Maicile de la Dobru dormeau cu rândul, 2-3 ore pe noapte,
fiind tot timpul gata să fugă în adâncurile pădurii, pentru a nu cădea în mâinile celor cu
chipuri omeneşti, însă cu apucături de fiară. Ca nişte adevăraţi soldaţi ai Împăratului
Ceresc, maicile erau mereu pregătite pentru chinurile muceniceşti sau chiar pentru
moarte. Sub cap, în loc de pernă, ţineau desaga în care aveau tot timpul şiragul (aţa) de
metanii, folosit la împlinirea pravilei de închinăciune, cărţile pentru rugăciune (Ceaslovul,
Psaltirea şi Bogorodişna).

Suferinţa lor cine o va putea spune ? Şi peste toate acestea, se mai adunau şi
sfaturile viclene ale celor ce le îmbiau cu momeli pentru a lepăda cinstita haină
monahală, şi a ieşi în lume, promiţându-le locuri de muncă în fabricile şi uzinele pe care
comuniştii le deschideau atunci. Dar, văzând că aceste vorbe mieroase, însă grăite cu
limbă de şarpe, nu îşi aflau spor, se trecea imediat la intimidări, descurajări, ameninţări
sau noi şi noi distrugeri ale sfântului lăcaş.

Însă, după făgăduinţa Domnului, ,,dreptul, ca finicul va înflori şi ca chedrul cel din Livan
se va înmulţi”. Aşa se face că mica obşte, având acum ca povăţuitor şi ajutător pe
Sfântul Ierarh Glicherie (care între timp întemeiase şi ridicase Mânăstirea ,,Schimbarea la
Faţă a Domnului” – centrul duhovnicesc şi administrativ al Bisericii Ortodoxe de Răsărit,
în comuna Râşca, satul Slătioara), s-a învrednicit de dumnezeiasca binecuvântare, şi nu
a rămas în părăsire. Sfântul spunea mereu maicilor, după cuvântul Domnului: ,,Nu te
teme, turmă mică !” Cuvintele lui de îmbărbătare au dat putere şi curaj micii obşti a
mânăstirii.

În anul 1946, s-au reconstruit aici primele chilii, un micuţ paraclis şi alte clădiri
anexe. Duhovnicul obştii de la Dobru era pe atunci părintele arhimandrit Nifon Marinache.
Dar el nu locuia decât vremelnic aici, fiind urmărit fără încetare de fosta miliţie şi
jandarmi. Deja viforul ateu se dezlănţuise în toată răutatea lui, iar slujitorii lui Dumnezeu
erau urmăriţi fără milă, prinşi şi arestaţi, apoi bătuţi şi schingiuiţi în fel şi chip, numai
pentru a-i face să se lepede de Hristos.

Cu toată prigoana comunistă care era, în perioada 1950-1970, şi chiar mult timp
după aceea, bisericuţa schitului Dobru se dovedea a fi neîncăpătoare pentru credincioşii
care veneau, duminica şi în zile de sărbătoare, de la mari depărtări, din toată Moldova,
tocmai din judeţele Bacău, Vrancea, Galaţi, Iaşi, Suceava, Botoşani, chiar şi din Bucureşti
şi Timişoara. În duhul dragostei creştineşti, dar şi al ospitalităţii, care este o trăsătură a
românilor, ei erau primiţi spre găzduire de către credincioşii din comuna Vânători-Neamţ,
iar a doua zi de dimineaţă treceau dealul din Fagi spre schit.
Vara anului 1951: Părinţii Glicherie Tănase (dreapta) şi David Bidaşcu (stânga)

Credincioşii care veneau la Mânăstirea Dobru, pentru a participa la sfintele şi

dumnezeieştile slujbe, erau urmăriţi şi ameninţaţi de către autorităţi. Este ştiut că în acei
ani, partidul comunist, împreună cu securitatea, îi urmărea în special pe cei care
mergeau la biserică, pentru a le întocmi aşa-numitul ,,dosar de cadre”. Mulţi dintre aceşti
oameni, care de bunăvoie alegeau să-L mărturisească pe Hristos în faţa acestor ighemoni
ai zilelor noastre, erau denunţaţi, întemniţaţi (uneori, chiar fără proces); erau deportaţi şi
condamnaţi la muncă silnică pe viaţă sau erau executaţi. Numai în cazurile cele mai
,,fericite”, ei scăpau de pedeapsa cu închisoarea, însă ajungeau să fie oricum respinşi şi
înlăturaţi din orice funcţie sau meserie.

***
ÎPS Mitropolit Glicherie
 Aşa grăiesc Sfinţii Părinţi: nu se poate întocmi lucru bun sau faptă plăcută lui
Dumnezeu, fără de osteneală, nici Ortodoxie fără de sudoare, lacrimă sau sânge. Iar
jerfta maicii stareţe Serafima, care a avut întotdeauna dragoste de Dumnezeu şi de
credinţa ortodoxă, o mare râvnă pentru ridicarea şi înflorirea Mânăstirii Dobru, precum şi
pentru viaţa monahală, dusă în înfrânare şi curăţie, laolaltă cu sfaturile şi ajutorul
părintelui arhimandrit şi duhovnic Nifon Marinache au avut ca rod însăşi supravieţuirea
până în zilele noastre a acestei minuni, ce semnifică biruinţa asupra răului – Mânăstirea
Dobru.

A rămas însă amprenta tuturor pătimirilor şi a prigoanei prin care a trecut Biserica
Ortodoxă de Răsărit atâţia ani de-a rândul, ca o corabie prin mări învolburate. Şi chiar
dacă frumuseţea de astăzi nu mai poartă urmele lacrimilor, totuşi amintirile au rămas
încă vii în inimile celor ce le-au trăit atunci. Părintele arhimandrit Nifon (care, la data la
care s-au scris aceste rânduri, se află încă în viaţă, iar noi Îl rugăm pe bunul Dumnezeu
să îi mai adauge încă ani îndelungaţi şi liniştiţi), nu putea locui aici permanent, el fiind
urmărit şi alungat de către autorităţi. Trebuia să meargă pe jos cale de peste 20 km, de
la Dobru până la Slătioara, numai prin pădure şi numai noaptea, pentru a nu fi
recunoscut şi arestat. A slujit totuşi 17 ani de zile, ca preot, la biserica din Vânători-
Neamţ şi la Schitul Dobru.

***

Precum floarea bine-mirositoare, răsădită în pământ bun şi adăpată din izvorul

de apă vie, aşa şi Mânăstirea Dobru a răsărit, a înflorit şi a crescut ,,din putere în
putere”, fiind liman de scăpare, adăpostire şi mângâiere a multor suflete. În anul 1968,
icoanele, cărţile şi obiectele bisericeşti au fost aduse înapoi, iar micul paraclis şi-a
redobândit podoaba. În anul 1969, în ziua cinstitului praznic al Izvorului Tămăduirii a fost
slujită prima sfântă liturghie. Tot în acel an, s-au construit aici o bucătărie şi o trapeză
mică.

În anul 1973, obştea mânăstirii a început să crească. Era nevoie de o biserică mai
mare, aşa că împrejurul paraclisului s-a ridicat o mică biserică din lemn, după
posibilităţile de atunci, iar la 4 octombrie acelaşi an, s-a aşezat piatra de temelie de către
Î.P.S. Mitropolit Silvestru Onofrei şi părintele duhovnic, arhimandritul Nifon Marinache.

Dar suspinul prigoanei nu avea să se oprească atunci, precum nici lacrima

pribegiei nu avea să se usuce de pe obrazul brăzdat de suferinţă al Bisericii
dreptslăvitoare de Răsărit. Mai era încă nevoie de jertfă adusă pentru dragostea de
Dumnezeu, pentru ca şi cununa răsplătirii să fie însutit înfrumuseţată cu nestematele
răbdării şi ale mărturisirii.
 Părintele Arhimandrit Nifon Marinache

De această dată, nu forţele întunericului ateu aveau să sape precum cârtiţele la

temelia Bisericii pravoslavnice, ci tocmai aşa-numiţii ,,fraţi de credinţă” – în fapt, nimic
altceva decât păstori năimiţi, lupi răpitori în piele de oaie, ce primiseră schimbarea cea
fără de lege a calendarului ortodox, în schimbul unor avantaje lumeşti şi trecătoare,
lucrând acum la o altă pustiire a sfântului lăcaş.

Preoţii parohiilor bisericii oficiale, aflaţi în vecinătatea nou-întemeiatei mânăstiri,

îndemnaţi de vrăjmaşul mântuirii sufletului – diavolul –, au aşteptat moment prielnic
pentru săvârşirea trădării lor. Iar când momentul a fost aflat, ei au descins la mânăstire,
precum furii noaptea, însoţiţi de patrula de miliţieni.
 Au urmat apoi alte şi alte umiliri şi pângăriri ale mânăstirii: biserica a fost sigilată
în nenumărate rânduri, cărţile au fost luate; apoi, uitând că sunt slujitori ai Domnului şi
iconomi ai tainelor dumnezeieşti, ei s-au dedat la fapte tâlhăreşti: jafuri, batjocoriri,
ameninţări. Numai Dumnezeu ştie câte au avut de pătimit aceste maici iubitoare de
Dumnezeu. Iar singura lor ,,vină” era aceea că se rugau, ziua şi noaptea, citind cu rândul
Psaltirea, pentru ,,viaţa şi bună-sporirea sfintelor lui Dumnezeu biserici”; ,,pentru pacea
şi întemeierea a toată lumea”, şi chiar şi pentru cei ce le făceau lor rău, urmând poruncii
dragostei dumnezeieşti, care glăsuieşte că se cuvine omului a se ruga pentru cei ce-l
urăsc.

Însă ele dădeau ,,slavă lui Dumnezeu pentru toate”, chiar şi în aceste vremuri
silnice, neuitând o clipă să îşi pună nădejdea toată întru Domnul, Cel pentru care
porniseră la luptă pe această cale strâmtă şi necăjită, având mereu acoperitori, mijlocitori
şi rugători către Preabunul Dumnezeu pe Preacurata Sa Maică, Pururea-Fecioara Maria şi
pe Sfântul Ierarh Nicolae, patronul bisericii, care le dădea puterea să rabde şi să îşi ducă
viaţa după poruncile evanghelice.

***

În ciuda controalelor făcute pentru verificarea respectării decretului anti-monahal

din 1959, maicile tinere continuau să vină şi să rămână aici. Ele trăiau însă mai mult
ascunse prin pădure, de teama arestării.

Era o mare problemă atunci obţinerea vizei pentru reşedinţă. Puţini din ziua de astăzi mai
înţeleg greutăţile acelor timpuri; tot timpul soseau procese verbale de amendă sau
pentru demolarea bisericii, ordine pentru părăsirea domiciliului. Astfel de necazuri şi
multe altele au fost ani de-a rândul.

Cu toate aceste ameninţări şi constrângeri, cu frică şi sub pază permanentă,

biserica a fost pictată de părintele arhimandrit Ignatie Bârgăoanu, care, ulterior, a
devenit duhovnicul acestei obşti. Pururea-pomenitul părinte Ignatie a fost dintotdeauna
un teolog – nu al cuvintelor, ci al faptelor, care a ştiut să scoată suflete din adâncul
întunecat al deznădejdii şi al păcatului.

A ştiut să facă din orice ,,fiu risipitor” o oaie cuvântătoare a staulului Păstorului Cel Bun,
aducând pocăinţa chiar şi în cel mai împietrit suflet, să astâmpere zbuciumul sufletesc, să
întoarcă plângerea deznădejdii în lacrimi de pocăinţă, dezlegând păcatele, povăţuind şi
îndreptând greşelile fiilor săi duhovniceşti, întocmai ca un adevărat păstor şi părinte,
aducând multe suflete către Dumnezeu.

Ca un vrednic lucrător al viei lui Hristos, a secerat multă roadă binecuvântată,

timp de aproape 30 de ani, câtă vreme a fost duhovnicul obştii de la Dobru. A semănat
cu nădejde întru Domnul Dumnezeul nostru; a lucrat cu răbdare, cu rugăciune şi
nevoinţă, a udat cu apa cea vie a cuvântului celui de Dumnezeu insuflat şi a cules roade
după cuviinţă. Pentru aceasta, şi noi, cei rămaşi, îi spunem cu graiurile Prorocului şi
Împăratului David: ,,Împrejurul mesei tale, ca nişte odrasle văzând pe fiii tăi; bucură-te
şi te veseleşte, aducându-i pe aceştia lui Hristos, începătorule al turmei”, iar nouă să ne
ajute Dumnezeu să nu ne îndepărtăm vreodată de la povaţa şi pilda sa înţeleaptă !

***
 În anul 1975, s-a construit o altă bucătărie şi o trapeză mult mai mare. Aceasta, cu
timpul, s-a tot modificat, devenind neîncăpătoare pentru obştea care creştea, cu ajutorul
lui Dumnezeu. Între anii 1976-1979, s-au mai construit două corpuri de chilii şi alte
dependinţe.

Mânăstirea Dobru - vedere de ansamblu

În anul 1979, pridvorul bisericii s-a mărit. Dar şi atunci urâtorul de oameni,
vrăjmaşul diavol, a îndemnat pe cei năimiţi, pe acei păstori mincinoşi să intervină şi să
oprească acest lucru. Din această cauză, autorităţile au interzis înaintarea lucrărilor;
biserica a fost încă o dată sigilată, fiind ameninţată cu demolarea. S-a plătit o amendă,
iar maica stareţă Serafima a fost dată în judecată. Procesul a durat până în iunie 1980.Cu
toate aceste piedici şi greutăţi, biserica a fost sfinţită la data de 15 septembrie 1980, de
către Î.P.S. Mitropolit Silvestru şi P.S. Cosma, împreună cu un sobor de preoţi, în
prezenţa întregii obşti de maici şi a unei uriaşe mulţimi de oameni, sosiţi din toată ţara,
într-o atmosferă de bucurie sfântă. Era clipa încununării, a răsplătirii suferinţelor şi a
prigoanelor; era bucuria trăirii acestui moment, unic în viaţa unei biserici, care este ca un
botez, o afierosire a sfântului lăcaş lui Dumnezeu. Biserica a fost închinată spre paza şi
ocrotirea Sfântului Mare Ierarh Nicolae, cu ale cărui rugăciuni a fost păzită din atâtea
ispite şi nevoi.
 Sfinţirea bisericii mici, în anul 1980

***

Din anul 1980, viaţa obştii de aici intră pe un făgaş firesc. Obştea a crescut şi a
întinerit simţitor, prin venirea de maici tinere. Mulţumită acestui lucru, s-a putut începe
construirea a noi clădiri pentru folosinţa de obşte. În anul 1987 s-a mărit sfântul altar, iar
la resfinţirea lui, la data de 29 mai 1988, a primit al doilea hram – Sfântul Mare Mucenic
şi Tămăduitor Pantelimon.

După evenimentele anului 1989, prigonitorii văzuţi ai Bisericii Ortodoxe au fost cu

necinste alungaţi; întreaga Biserică a cunoscut o vreme de înflorire şi reconstruire,
pentru a înlătura urmele şi rănile trecutei asupriri. Tot în cinstea Marelui Tămăduitor
Pantelimon s-a înălţat şi noua biserică a Mânăstirii Dobru – mai mare, mai frumoasă, şi
mai încăpătoare, în zilele arhipăstoriei Î.P.S. Vlasie Mogârzan, Arhiepiscop şi Mitropolit al
Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, stareţă fiind schimonahia Serafima
Stănoaie, iar preot slujitor şi duhovnic al obştii fiind părintele arhimandrit Ignatie
Bârgăoanu. Lucrările s-au desfăşurat sub buna îndrumare şi cu ajutorul părintelui
protoiereu iconom-stavrofor Simion Movilă şi a credinciosului Mihail Movilă, cu
participarea activă a întregii obşti de măicuţe.
 La ridicarea noii biserici şi a clopotniţei din incinta aşezământului au ajutat (cu danii
în bani sau pur şi simplu cu muncă) mulţi ctitori, miluitori, ajutători şi binefăcători ai
acestui sfânt lăcaş, printre care familia Radu şi Gabriela Trapiel din Bucureşti, multe alte
familii din Vânători-Neamţ şi din ţară, Gheorghe şi Silvia Lămăşanu, Vasile şi Soltana
Dumitroaie, Mihai şi Elena Iacob, Nicolae şi Lavinia Sălăgean, Cojocaru Mihai şi Viorica,
Vartic Constantin şi Catinca, Ursu Vasile şi Paulina cu familiile lor. Alături de toţi aceşti
iubitori de Dumnezeu şi de buna podoabă a casei Sale, s-au numărat desigur şi alţi
ctitori, pentru a căror sănătate şi mântuire se roagă neîncetat vieţuitoarele acestui sfânt
lăcaş.

Interiorul bisericii noi

 Sfinţirea bisericii a avut loc la data de 23 iulie/5 august 2001, fiind săvârşită de
Î.P.S. Mitropolit Vlasie, înconjurat de un impresionant sobor de arhierei şi preoţi, în
prezenţa a zeci de mii de credincioşi din toată ţara.

Biserica mare
 Curtea Mânăstirii Dobru, în veşmânt de flori

***

În nădejdea că aceste scurte rânduri v-au trezit dorinţa de a fi, măcar pentru o zi,
pelerini pe căile credinţei ortodoxe strămoşeşti şi de a îi afla toate istoriile încărcate de
minuni şi sfinţenie, noi vă aşteptăm cu bucurie să treceţi şi pragul Mânăstirii Dobru, să vă
desfătaţi simţirile cu frumuseţea binecuvântată a aşezării, să vă închinaţi în cele două
biserici ale sale, pline de urme sfinte, iar dragostea şi osteneala să vă fie răsplătite de
Atotţiitorul Dumnezeu, Cel ce numără paşii fiecărui om şi nu îi lipseşte de tot binele pe
cei ce-L caută pe Dânsul.
 ISTORICUL MÂNĂSTIRII DOBRU

Cuvânt de încheiere

Şi dacă, în cele de până acum scrise, se vor fi strecurat greşeli, noi ne cerem
iertare; a greşi, e omeneşte; iar a ierta, dumnezeieşte. Nădăjduim însă că toţi cititorii
acestui Istoric al Mânăstirii Dobru se vor folosi duhovniceşte citindu-l, cunoscând şi trăind
încă o dată o istorie pe cât de plină de sfinţenie, pe atât de adevărată. Noi le-am scris din
dragoste de Adevăr, şi ca să fie spre veşnica aducere-aminte a fiilor noştri – trupeşti ori
duhovniceşti –, precum şi a generaţiilor ce vor urma.

Nu avem cum să uităm jertfa înaintaşilor noştri, cei ce oarecând, nu demult, au

trecut ,,prin foc şi prin apă” pentru a aduce Biserica până astăzi, ca o Mireasă a lui
Hristos, ,,neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel” (Efeseni 5, 27). Lor
le datorăm mult mai mult decât putem scrie aici. Prin jertfa lor, noi astăzi ne numim, prin
darul lui Dumnezeu, fii ai Bisericii dreptslăvitoare, iar de vom trece sub tăcere faptele lor
de credinţă, vom fi mustraţi de dânşii în clipa dreptei şi dumnezeieştii Judecăţi, pentru
vina de a fi ascuns lumina sub obroc. Tuturor acelora ce s-au ostenit, au luptat, au
pătimit şi au mărturisit dreapta credinţă, adormind cu nădejdea Învierii spre viaţa cea de
veci, le spunem: ,,Veşnică fie pomenirea voastră”, şi le cerem să se roage şi pentru noi,
cei rămaşi aici, în focul şi în viforul multor ispite.

Iar celor ce trudesc încă şi acum, şi ale căror osteneli pentru bunăstarea, înflorirea
şi sporirea Maicii noastre, Biserica Ortodoxă de Stil Vechi, numai Unul Dumnezeu le
cunoaşte, le aducem o smerită închinăciune. Cu nevrednicie, însă cu dragoste de fii
duhovniceşti, le sărutăm mâinile trudite ... mâini ce au apucat ,,coarnele plugului” fără să
se mai uite înapoi, cerându-le rugăciunile către Dumnezeu, spre a ne face cu toţii părtaşi
ai cereştilor bunătăţi, împreună-lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Vedere de ansamblu: biserica mică, biserica mare şi clopotniţa
Sobor de maici de la Mânăstirea Dobru, în vara anului 2006
 ISTORICUL MÂNĂSTIRII DOBRU

Epilog

Poezie scrisă de maica stareţă Serafima prin anii ’1950

Maica Stareţă Serafima Stănoaie

(29.06.1913 - 08.06.2004)
Drag păstor ce am avut

Păgânii ni l-au răpit;

C-au venit în miezul nopţii

Şi ne-a-nconjurat ca hoţii.

Şi groaznic au năvălit

Ca o furtună de vânt,

Cu lanternele aprinse

Şi cu armele întinse.

Din biserică-a plecat

În altar el a intrat,

De veşmânt s-a dezbrăcat

Lângă Sfânta Masă-a stat,

Ca să fie apărat

Sub Veşmântu-i luminat.

Când slujba a terminat

Păgânii au şi intrat

Şi-ndată ce l-au aflat

Cu arma în piept i-au dat.

La vecini, alăturea

La toţi au pus santinea

Să nu mişte nimenea

Ca să nu afle lumea

Păstorul ce se afla

În lăcaş cu turma sa.

Ostaşii l-au ridicat

Şi cu toţii au plecat

Ca hultanii l-au luat

Şi spre Piatra au plecat,

De unde ordin s-a dat

Ca să-l ducă, să-l predea

Şi arginţi pe el să ia.

Şi l-au dus de l-au predat

Ca-naintea lui Pilat

Securişti şi farisei

Şi mai marii-arhierei.
L-au tuns şi l-au bărbierit

Şi la faţă l-au sluţit

L-au scuipat şi l-au lovit

Fiecare cum a vrut.

Precum Iuda au făcut

Pe Domnul când L-au vândut

Cu toţii s-au adunat

Şi-au făcut spurcatul sfat.

Şi-ndată au dat ordinul

Ca să-l ducă la Iezerul

De la Craiova în sus

Să nu ştie unde-i dus.

Că aşa l-au judecat

Şi-n temniţă l-au băgat

Cu ostaşi l-au străjuit

Până l-au pus în mormânt.

Am dori şi nu putem

Nici mormântu-i să-l vedem

Să mergem să-l tămâiem

Şi cu lacrimi să-l udăm.

Pe Coastele Dobrului

Au rămas urmele lui

Şi din Dealu-Mare-n vale

Mergem pe a lui cărare.

Şi-a-mplinit în surghiunire

Un an patru luni de zile

De când l-au persecutat

Până în mormânt l-au dat.

Dumnezeu să-l odihnească

În Împărăţia cerească

Că pe toţi i-a sprijinit

Pe pământ cât a trăit.

Iară noi, ce-am mai rămas

Cu lacrimile pe obraz

Că de-atuncea până azi

Numai zile de necaz.

Dar să luăm bine-aminte

La-ale Domnului cuvinte

Că noi am făgăduit

Să răbdăm pân’ la sfârşit.

Mulţumesc lui Dumnezeu

Că-i milă de sufletul meu

Şi cred că până la moarte

Îmi va ajuta la toate.

Că străină-s pe pământ

La necaz eu n-am cuvânt

Că cei ce m-au sprijinit

Cu toţii sunt în mormânt.

Cine păstor a avut

Inimă de piatră-având

Nu poate a nu jeli

Când aicea va ceti.