BIOLOG ŞI SPEOLOG ROMÂN

MOTTO : „A şti sau a nu şti, aceasta-i întrebarea! Căci a

nu şti înseamnă: superstiţii, egoism orb, concurenţă sălbatecă, neînţelegere,
duşmănie, război, foamete, prăpăd. A ştii înseamnă pentru omenire: organizare
temeinică, activitate raţională, cooperatism, solidaritate, evoluţie paşnică. A şti
înseamnă pentru om: a-ţi trăi timpul de « a fi » cu mulţumire şi a aştepta clipa
de « a nu fi » cu seninătate.”

1
 Emil Racoviţă a fost unul dintre cei mai de seamă oameni de ştiinţă ai poporului nostru şi unul din
naturaliştii de frunte pe plan internaţional, din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a
secolului al XX-lea.
Emil Racoviţă s-a născut la Iaşi, la 15 noiembrie 1868. Preocupările intelectuale n-au lipsit în mediul
familiar. Tatăl său, Gheorghieş Racoviţă, a luat parte la înfiinţatea Societăţii Junimea şi a colaborat la «
Convorbiri literare» .A urmat şcoala primară din Păcurari, unde a avut ca profesor pe Ion Creangă, iar liceul la
Institutele-Unite, unde i-a fost profesor Grigore Cobălcescu, care i-a inspirat dragostea de natură.
Îndemnat de tatăl său, se înscrie în 1886 la Facultatea de drept din Paris. În acelaşi timp urmează şi
cursurile Şcolii de antropologie, ştiinţă pentru care a păstrat toată viaţa un interes deosebit. În 1889 îşi ia
licenţa în drept, dar cariera juridică nu-l atrage deloc. În schimb pasiunea pentru biologie îl stăpâneşte atât de
puternic, încât se devotează cu total studierii ştiinţelor naturii. Devine unul din elevii cei mai apropiaţi ai lui
Lacaze-Duthiers, maestral zoologiei franceze în acea epocă. Semnează prima sa lucrare ştiinţifică despre
„ Micronereis variegata” , în 1893. În anul 1896 el susţine teza de doctorat în ştiinţe la Sorbona. În timpul
studiilor universitare s-a distins ca un elev pasional de cercetarea ştiinţifică şi deosebit de dotat. Maeştrii săi,
geologul Munier-Chamas şi zoologul H. De Lacaze-Duthiers, l-au susţinut şi îndrumat de la începutul
activităţii sale ştiinţifice, iar ultimului i-a devenit cel mai apropiat colaborator.
Interesul său ştiinţific într-o primă perioadă se îndreaptă în special spre studiul anelidelor marine şi al
cefalopodelor. Este deosebit de caracteristic faptul că din primii ani ai activităţii sale ştiinţifice, Racoviţă a
arătat în cercetările sale o mare rigoare analitică, asociată cu o nevoie de a generaliza observaţiile. El studiază
animalele în mediul lor de viaţă, în marea varietate a relaţiilor ce se stabilesc între organism şi mediu.
Racoviţă, a spus în legătură cu aceasta: «Ceea ce este important în studiul fiinţelor nu este carcasa sau cadavrul
lor zbârcit în alcool, ci acţiunile nestingherite şi reacţiile fiinţelor la solicitările mediului, este viaţa, lupta
constantă pe care aceasta o duce împotriva miilor de agenţi naturali care o înconjură, sunt înfrângeri şi victorii
» .În această primă perioadă, Racoviţă se arată ca un cercetător cu largi posibilităţi, ca zoolog, sistematician,
morfolog, histolog şi oceanograf. Pregătirea şi însuşirile personale i-au deschis de timpuriu drumul spre locuri
de răspundere în ştiinţă.
În 1897, pe 16 august, la doar 29 de ani, Racoviţă se avântă spre Polul Sud, în prima expediţie
internaţională din istoria lumii. Belgica este numele micuţei corăbii cu trei catarge la bordul căreia
nouăsprezece bărbaţi în floarea vârstei, sub comanda lui Adrien de Gerlache, au înfruntat, dincolo de cercul
polar sudic, pentru prima dată în istoria omenirii, urgiile iernii şi asprimea lungii nopţi antarctice. Cu preţul a
două vieţi şi a multor suferinţe, ei au scris astfel una din cele mai glorioase pagini ale exploatării misteriosului
şi inospitalierului continent. Până în 1897, ştiinţa deţinea puţine date certe despre ţinuturile antarctice. Mai
mult, toate observaţiile fuseseră făcute până atunci doar în scurtul răgaz al verii australe. Structura geologică a
pământurilor descoperite era aproape necunoscută, cunoştinţele asupra florei erau minime, iar cele asupra
faunei terestre lipseau cu desăvârşire. Adâncimea, temperatura sau densitatea apelor antarctice aveau valori
vagi în registre, iar flora şi fauna marine nu fuseseră niciodată cercetate.
Acesta era bilanţul ştiinţific înainte de 9 ianuarie 1895, când Adrien de Gerlache a prezentat Societăţii
Regale de Geografie din Bruxelles proiectul unei expediţii antarctice. Tânărul ofiţer de marină a obţinut atunci
patronajul instituţiei pentru temerara întreprindere, iar în sprijinul său au venit prestigioşi oameni de ştiinţă
belgieni, ca Édouard Van Beneden, Charles Lagrange, Alphonse Renaud, Léo Errera, Paul Pelseneer.
Fondurile necesare expediţiei au fost estimate la 300 000 de franci belgieni, sumă obţinută apoi din colectă
publică şi subvenţii acordate de statul belgian. Adrien de Gerlache a ales o navă de numai 244 de tone, lungă
de 34 de metri şi lată de 6,5 metri, care avea, pe lângă pânze şi un motor de câteva zeci de cai putere.
Construită în 1884 într-un şantier norvegian pentru a înfrunta gheţurile la vremea vânătorii de foci în apele
polare nordice, Patria a fost cumpărată de Adrien de Gerlache la Sandefjord, la 2 iunie 1896. Rebotezată
Belgica, ea a intrat imediat în şantier pentru a suferi modificări şi amenajări fireşti în vederea unei călătorii
ştiinţifice în apele antarctice. Adrien de Gerlache a urmărit lucrările şi s-a străduit să inzestreze Belgica cu cea

2
mai modernă aparatură de cercetare oceanografică. În iunie 1897, nava era pregătită, lista echipajului aproape
completă, precum şi cea a oamenilor de ştiinţă. Primul care i s-a alăturat lui Adrien de Gerlache a fost vechiul
său prieten, locotenentul de artilerie Émile Danco. Cu acordul şefilor săi ierarhici, el s-a pregătit în domeniul
geofizicii, de care urma să se ocupe în cursul expediţiei. Pentru cercetările de oceanografie fizică,
meteorologie şi geologie, a fost chemat polonezul Henryk Arctowski, care lucra la Institutul de Chimie de la
Liège. Lui Arctowski i se datorează în bună parte şi cooptarea lui Emil Racoviţă ca naturalist al expediţiei. În
vara anului 1896, Racoviţă îşi făcea serviciul militar la Iaşi, de unde a fost eliberat pentru a începe pregătirile
şi la 20 august 1896, a întregit oficial echipa lui Adrien de Gerlache. La 6 iunie 1897, Georges Lecointe,
strălucit ofiţer de artilerie care se pregătise în Marina franceză pentru cariera de navigator, a fost numit
Comandant secund al expediţiei. Tot el avea să se ocupe de observaţiile astronomice, de problemele de
hidrografie şi de cartografierea eventualelor pământuri necunoscute descoperite de expediţie. Postul de ofiţer
II pe Belgica i-a fost oferit norvegianului Roald Amundsen. Cu mare greutate s-a găsit un medic în ultimul
moment, la 6 august 1897, aceste fiind americanul Frederick Albert Cook, care telegrafiase că se poate alătura
expediţiei la Rio de Janeiro. Tot în ultimul moment, în cursul escalei forţate de la Ostende- 18 august 1897-, a
urcat la bord tânărul polonez Anton Boleslaw Dobrowolski, prieten al lui H. Arctowski, angajat ca simplu
matelot, dar devenit apoi ajutor de laborator şi meteorolog adjunct. Al treilea locotenent era belgianul Jules
Melaerts, iar şeful mecanic, Henri Somers, tot belgian, îl avea ca ajutor pe Max Van Rysselberghe, un tânăr de
numai 19 ani, provenind dintr-o distinsă famile flamandă. Mateloţii erau norvegieni şi belgieni.
Gloria expediţiei s-a clădit, desigur şi pe o seamă de alte premiere înscrise în istoria exploatărilor.
Belgica , după ce a descoperit o nouă strâmtoare care făcea legătura cu Pacificul de Sud, a explorat-o
sistematic timp de trei săptămâni, efectuând douăzeci de debarcări - un record faţă de expediţiile anterioare.
Apoi, deşi vremea nu era prielnică, nava a încercat să scape de banchiza care mărginea ţărmul vestic al
Peninsulei Graham. Împinsă de furtună, ea a înaintat nouăzeci de mile în interior. În ciuda eforturilor de a
învinge strânsoarea gheţii, la 10 martie 1898, Belgica, a devenit prizoniera banchizei pentru treisprezece luni.
Membrii expediţiei au devenit astfel primii oameni care au iernat dincolo de cercul polar antarctic şi primii
care au înfruntat lunga noapte polară. După o luptă dramatică, Belgica s-a eliberat din gheţuri şi a adus în
Europa primele observaţii ştiinţifice valabile asupra climei, magnetismului, glaciologiei,fenomenelor
meteorologice, temperaturii, densităţii şi adâncimii apelor marine, asupra faunei planctonice şi de fund,
precum şi date unice privind fauna ţinuturilor antarctice şi a celei de pe banchiză.

Corabia « Belgica » → Expediţia antarctică din 1898

3
 Rezultatele generale ale studiilor şi observaţiilor culese în expediţia la Polul Sud au fost publicate în
diverse articole, conferinţe şi memorii. Materialul, prelucrat de diverşi specialişti, a apărut în 1903, în
publicaţia de ansamblu a rezultatelor expediţiei ştiinţifice, făcută cu vasul « S.Y. Belgica » . În conferinţa
despre viaţa în Antarctic, ţinută la Anvers în 1899, Racoviţă a făcut o expunere asupra biologiei diverselor
animale şi plante pe care le-a putut observa. El a vorbit despre expediţia antarctică şi la Societatea română de
geografie, în decembrie 1900.
Nu multă vreme după întoarcerea din expediţia antarctică , Racoviţă este numit de profesorul său
Lacaze-Duthiers, în 1900, şef de lucrări la Sorbona, apoi subdirector al laboratorului Arago, de la Banyuls,
post pe care-l va păstra până la reîntoarcerea lui în ţară, în 1920. În acelaşi timp este asociat la conducerea
revistei « Archives de Zoologie expérimentale » , o publicaţie care a deschis un drum nou în zoologie,
considerată, până atunci mai mult ca o ştiinţă descriptivă. Câţiva ani mai târziu preia – împreună cu G. Pruvot-
conducerea acestei reviste.
Unii oameni de ştiinţă ajung printr-o evoluţie proprie la un moment hotărâtor al activităţii lor. Atunci
apar exploziv idei originale, domenii predilecte de cercetare şi împrejurări aparent întamplătoare, pe care ştiu
să le folosească pentru dezvoltarea sau consolidarea operei lor, care capătă astfel un caracter bine definit
pentru posteritate. Numele lui Newton este legat în primul rând de legea gravităţii, al lui Einstein de teoria
relativităţii, al lui Darwin de originea speciilor. Numele lui Emil Racoviţă va rămâne pentru posteritate în
primul rând legat de speologie, de ştiinţa vieţii subterane.Racoviţă a fondat deci în acea epocă o nouă ramură a
biologiei. Istoria naturală a domeniului subteran, pe care o preconizase în studiul său din 1907, apare în istoria
ştiinţelor legată de numele unui om de ştiinţă român. Biospeologia, este recunoscută astăzi ca o ramură a
ştiinţelor naturale, alături de oceanografie, limnologie şi alte ştiinţe similare.Desigur că Racoviţă nu a început
şi nu a continuatstudiul vieţii subterane numai pentru interesul ei particular, dar si pentru răspunsurile ce le
putea aduce marilor probleme ale biologiei generale.
După Primul Război Mondial, în 1919, un eveniment de seamă schimbă condiţiile de viaţă ale lui Emil
Racoviţă. Este chemat ca profesor la Universitatea nou înfiinţată la Cluj.
Ca şi alţi predecesori iluştri, Victor Babeş, I. Athanasiu şi Gh. Marinescu, Racoviţă n-a ezitat să
părăsească condiţii de lucru cu mult superioare,un mediu înalt ştiinţific în care a lucrat trei decenii şi
perspectiva unei catedre la Sorbona, pentru a veni în ţară, unde condiţiile, mediul şi posibilităţile de lucru erau
mult deosebite. La 52 de ani, o nouă epocă începe în viaţa lui la Cluj. Acolo înfiinţează Institutul roman de
speologie, căruia îi aduce ca zestre « Biospeologica » şi o vastă colecţie a Muzeului speologic din Paris. Astfel
centrul mondial de cercetări speologice este mutat în ţara noastră.
În corespondenţa care a precedat venirii la Cluj, există o scrisoare raspuns, foarte grăitoare pentru felul
cum Racoviţă se autocaracterizează : « Profesia mea nu-i de profesor; n-am făcut niciodată lecţii de zoologie
clasică pentru a prepara elevi în vederea licenţei sau altor examene. Specialitatea mea este de conducere a
cercetărilor ştiinţifice, administrarea institutelor de istorie naturală şi explorările oeceanografice sau terestre.
Am îndeplinit asemenea funcţiuni până în prezent şi în această specialitate mă recunosc competent » . Revenit
în patrie într-un centru universitar în formaţie, unde trebuia să arate că poporul român poate crea şi asigura
dezvoltarea celor mai înalte instituţii de ştiinţă, Racoviţă se devotează nu numai cercetărilor sale personale, dar
şi unei intense activităţi organizatorice şi de conducere a diferitelor instituţii. Nu refuză nicio solicitare, pune
la îndemână, cu generozitate, toată experienţa acumulată în conducerea diverselor laboratoare, expediţii muzee
şi colecţii. Timpul de cercetare propriu-zisă devine din ce în ce mai redus, dar acceptă această situaţie,
conştient că într-o primă etapă de dezvoltare a culturii, oamenii de ştiinţă trebuie să fondeze instituţii care să
asigure viitorul şi să dea activităţii noastre perspectiva colectivă şi patriotică a savantului care depăşeşte
interesele lui personale în ştiinţă.
Racoviţă a sprijinit în cei 27 de ani trăiţi la Cluj, orice iniţiativă culturală sau ştiinţifică. Pe lângă
direcţia Institutului de speologie, a găsit timpul necesar să înfiinţeze Societatea de ştiinţe de la Cluj, al cărei
preşedinte a fost până la moarte; a condus redacţia buletinului şi difuzarea lui internaţională, a fost profesor de

4
biologie generală la Facultatea de ştiinţe şi câtva timp la Facultatea de medicină ( 1934-1940). Se ocupă cu
organizarea Bibliotecii centrale şi conduce publicarea catalogului (1926). Are iniţiativa înfiinţării unui ofociu
editorial sl Universităţii pentru a tipări revistele, monografiile şi tratatele; a fost timp de şapte ani senador al
Universităţii din Cluj (1922-1929); membru titular al Academiei Române; a fost rector al Universităţii din Cluj
(1930); a fost preşedinte al Societăţii de geologie, preşedinte de onoare al Cercului zoologic din Cluj, a fost
membru al Comisiei monumentelor naturii şi a participat la elaborarea legii despre resérvatele naturale. A fost
preşedinte al vechii Academia Române, din 1926 până în 1929.
Face să apară o publicaţie cu lucrările Institutului de speologie (« Travaux de l’Institut de Spéologie»),
care până în 1948 totalizează 9 volume cu 128 de titluri. În acelaşi timp o parte din materialul studiat în institut
este publicat în «Biospeologica », care ajunsese la fascicula 67. Racoviţă găseşte timp să organizeze o
asociaţie turistică de munte « Frăţia munteană ».
Pe lângă numeroasele demnităţi ocupate în ţară, Racoviţă a făcut parte din numeroasele soviet savante
din străinătate. A fost membru al Societăţii de geografie din Anvers (1900), al Societăţii de zoologie din
Londra (1910), al Academiei de medicină din Paris, al Societăţii naturaliştilor din Barcelona; preşedinte al
Societăţii de speologie din Paris (1910); preşedinte de onoare al Societăţii franceze de zoologie (1925) ş.a.
În noile condiţii de muncă, Racoviţă îşi continuă cercetările speologice. În primul deceniu care
urmează revenirii în patrie (1920-1930) a publicat 17 studii, consacrate aproape exclusiv izopodelor şi
diverselor probleme referitoare la organizarea Institutului de speologie sau a altor institute de ştiinţă. În
conferinţa sa despre evoluţie şi problemele ei, Racoviţă sintetizează felul său de a vedea transformismul
(1929). În acest studiu Racoviţă se situează ca neolamarkist şi adversar hotărât al weismannismului. Pentru el
evoluţia fiinţelor vii este rezultatul acţiunii factorilor de mediu, sub influenţa cărora reacţionează şi se
adaptează într-o măsură variabilă. În acelaşi timp se formează un mediu intern, care se opune mai mult sau mai
puţin intens factorilor de mediu. Cu cât organismele sunt mai puţin evoluate, cu atât mediul intern este mai
puţin depărtat de mediul înconjurător. Atunci când adaptarea este completă, fiinţele devin pera specializate şi,
la o eventuală schimbare a condiţiilor de mediu, dispar, în timp ce acelea mai puţin specializate au posibilităţi-
rezerve pentru noi adaptări şi persistă evoluând.
După 1930, până la sfârşitul vieţii sale, activitatea ştiinţifică creatoare a lui Racoviţă scade progresiv;
este caracteristică pentru această constatare consultarea bibliografiei lucrărilor sale. Din Institutul de speologie
apar mai mult lucrările colaboratorilor săi, care şi acestea aproape încetează după 1940.
În 1931, guvernul Iorga suprimă subvenţiile laboratoarelor şi ale fondului de explorări ştiinţifice. În
anii care au urmat, până la iybucnirea celui de-al doilea Război Mundial, situaţia un s-a schimbat. Încetul cu
încetul, orice explorare de noi peşteri a devenit imposibilă. Între 1933-1938 nicio peşteră n-a fost explorată; în
1938 sunt cercetate patru peşteri în Bihor şi peştera Scăricica, cu fonduri particulare.
Este un exemplu dureros, de felul cum poate fi redes activitatea unui om de ştiinţă pe calea
« economiilor bugetare » . După un deceniu de la rechemarea pompoasă a unui savant şi crearea unui
institut, este lăsat fără subvenţii, redes la condiţiile modeste ale unui laborator, în imposibilitate de a primi
fluxul continuu al materialului de studiu.

5
Masivul de gheaţă din Peştera Focul Viu → în Muntii Bihorului

Peştera Scăricica

6
 Emil Racoviţă (în dreapta) împreună cu colaboratorii săi, biologi francezi şi elveţieni, la
Institutul de Speologie din Cluj .

Racoviţă n-a fost un savant izolat de viaţa socială. A fost un democrat. În epoca studenţiei a intrat în
mişcarea socialistă şi împreună cu un grup de compatrioţi a contribuit la apariţia revistei « Era nouă ».
Ulterior a devenit membru al partidului socialist francez şi a rămas ca atare până la venirea sa în ţară, în 1920.
A semnat memoriul prin care s-a propus , la Congresul Internaţional din 1889, ca ziua de 1 Mai să fie
proclamată Ziua Internaţională a muncitorimii. La Congresul Internaţional al studenţilor socialişti, ţinut la
Geneva în decembrie 1893, Racoviţă a declarat în numele studenţilor români socialişti, că « studenţii socialişti
români nu vor să se aşeze nici deoparte, nici deasupra muncitorilor, ci vor să fie confundaţi cu aceştia în lupta
comună ce o au de susţinut ». El a subliniat în ăncheiere aportul însemnat al studenţimii la lupta
proletariatului, citând studenţimea rusă « care a dat un mare devotament cauzei muncitorimii ».
În 1922 s-a autoexpropiat. În diverse conferinţe şi articole se găsesc numeroase idei socialiste şi
cooperatiste. A avut cultul muncii şi a preconizat organizarea societăţii pe baze ştiinţifice. A profesat în
domeniul social ideea evoluţiei spre forme din ce în ce mai superioare de organizare.
În 1929, fiind preşedinte al Academiei Române, Emil Racoviţă a atras atenţia, în şedinţa din 15 martie,
asupra necesităţii de a fi informaţi asupra realizărilor ştiinţei sovietice, exprimându-şi speranţa că intervenţiile
făcute în anul precedent, pentru a primi publicaţii sovietice, vor fi soluţionate, ca şi stabilirea de « legături cu
câteva instituţii ştiinţifice » .
Emil Racoviţă aparţine acelei categorii de învăţaţi care, prin formaţia lor sufletească şi intelectuală au
depăşit şi s-au echilibrat de mentalitatea şi prejudecăţile clasei sociale căreia îi aparţineau prin naştere. A lucrat
în institut fără cruţare, până în ultima săptămână a existenţei sale. S-a născut bogat şi a murit sărac. A crezut în
puterea imensă a ştiinţei, pentru al cărei progres s-a străduit toată viaţa.
O VIAŢĂ DE NATURALIST : merite, contribuţii, recunoaşteri

7
 Emil Racoviţă ( 1868-1947) nu este numai cel mai însemnat biolog român, ci şi unul din cei mai
respectaţi naturalişti ai vremii sale, fondatorul biospeologiei ( 1907) şi întemeietorul primului institut de
speologie din lume ( Cluj, 1920 ).
Materialele botanice şi zoologice colectate de Emil Racoviţă au fost studiate de optzeci de savanţi,
belgieni şi din alte ţări europene, specialişti de mare prestigiu ai epocii.Noutăţile aduse ştiinţei au fost
numeroase : s-au descris familii, genuri şi specii noi, dar s-au prezentat şi aspecte necunoscute din domeniile
biologiei, fiziologiei, etologiei şi zoogeografiei.
Laudele lumii savante sunt pe deplin meritate, fiindcă flora şi fauna zonelor străbătute de Belgica erau
practic necunoscute. Expediţia a adus în Europa, după cum aflăm din registrele originale, 1270 de eşantioane
şi probe zoologice şi 481 botanice. Emil Racoviţă a colectat 48 de specii de insecte în cursul expediţiei sale în
Patagonia şi apoi în Ţara de Foc, iar 20 dintre ele au fost specii inedite pentru ştiinţă. Lumea animală a
Strâmtorii de Gerlache, de la minuscule nevertebrate până la pinguini şi balene, precum cea a banchizei au fost
cercetate cu pasiune şi competenţă. Este impresionantă cantitatea de date şi de observaţii riguroase asupra
anatomiei, embriologiei, răspândirii şi comportamentului focilor. Acestora li se adaugă observaţiile asupra
balenelor, cele privind etologia pinguinilor – Racoviţă a remarcat de asemenea importanţa deosebirilor de
comportament în definirea speciilor.
Cu o remarcabilă intuiţie, Emil Racoviţă a desluşit mecanismul vieţii în apele antarctice punând în
evidenţă firul care leagă microscopicele diatomee de uriaşele balene, aşa-numitele lanţuri trofice, care sunt
astăzi numite noţiuni fundamentale ale ecologiei. Multe specii i-au fost dedicate naturalistului român ca un
omagiu şi o recunoaştere a contribuţiei sale excepţionale la studiul faunei şi florei din Ţara de Foc şi
Antarctica.
A publicat pe lângă materiale de specialitate şi altele privind organizarea învăţământului superior şi a
cercetării ştiinţifice. Principalele lucrări : « Essai sur les problemas biospeologique » ( 1907 );
« Speologia » ( 1927) ; « Evoluţia şi problemele ei » (1929 ). « Essai sur les problemas biospeologique »
(Eseu asupra problemelor biospeologice ) este prima lucrare importantă din lume dedicată biospeologiei.
În august 1940, Dictatul de la Viena a obligat Facultatea de Ştiinte şi, împreună cu aceasta,
Institutul de Speologie să se refugieze în Timişoara. Pe durata a patru ani lungi, activitata ştiinţifică a fost
îngheţată. Imediat după întoarcerea sa la Cluj, Emil Racoviţă a făcut mari eforturi pentru a reorganiza
institutul, dar era prea tarziu: pe data de 17 noiembrie 1947, marele cercetător a trecut în nefiinţă.
Omul a dispărut, dar opera sa continuă să trăiască pentru eternitate, şi aceasta ca urmare a
puternicului său caracter ce nu va fi uitat.

« Căci am convingerea că ceea ce are o mare însemnătate în studiul fiinţelor nu este

învelişul lor, nu este pielea păsării umplută cu câlţi sau cadavrul peştelui zbârcit în alcool,
împortante sunt numeroasele acţiuni ale acestei păsări şi reacţiile acestui peşte la
solicitările mediului său. Într-un cuvânt, ceea ce trebuie să ne intereseze mai ales, în om,
animal şi plantă, este viaţa, este lupta constantă pe care ea o duce împotriva miilor de agenţi
naturali care o înconjoară, sunt înfrângerile şi victoriile sale. »

EMIL RACOVIŢĂ

8
 BIBLIOGRAFIE

 EMIL G. RACOVIŢĂ (1868-1947),

 Studiu introductiv de Academician Şt.M. Milcu
 « Biblioteca Academiei Republicii Populare Române-
Seria de Bio-Bibliografii »
 Bibliografia întocmită în Secţia de Bibliografie a
Bibliotecii Academiei R.P.R.
 Editura Academiei Republicii Populare Române, 1956

 ENCICLOPEDIA MARILOR DESCOPERIRI, INVENŢII,

TEORII ŞI SISTEME ( din istoria, ştiinţa şi cultura românească
de-a lungul timpului)
 Coordonator general Ion Văduva- Poenaru ;
•Profesor Universitar : → Dr. Paula Constantinescu-Storleru
→ Dr. Mihai Stratulat
→ Dr. Virgil Constantinescu-Galiceni
→ Dr. Florin Zăgănescu
 Editura Geneze I-II; 2004, Bucureşti

 ENCICLOPEDIA MARILOR PERSONALITĂŢI DIN ISTORIA,

ŞTIINŢA ŞI CULTURA ROMÂNEASCĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI
 Coordonator general Ion Văduva- Poenaru;
•Profesor Universitar : → Dr. Florin Zăgănescu
→ Dr. Virgil Constantinescu-Galiceni
 Editura Geneze III; 2001, Bucureşti

 EMIL RACOVIŢĂ → JURNAL → Filmul marii aventuri polare

9
  100 DE ANI→ Expediţia « Belgica » 1897-1899
 Autori : → Alexandru Marinescu
→ Anca Bănărescu
→ Alexandru Iftimie
 Editura Compania ; 1999, Bucureşti

 EMIL RACOVIŢĂ SI EXPEDIŢIA « BELGICA »

 Autor : Alexandru Marinescu
 Editura ALL; 1998, Bucureşti

 EMIL RACOVIŢĂ → OPERE ALESE

 Editura Academiei Republicii Populare Române ;
1964, Bucureşti

10