Sunteți pe pagina 1din 60

1.Termenul de integrare economică. Ideea unei “Europe Unite”.

Integrarea economică are mai multe definiţii (Pelkmans, W. Wallace)


Pelkmans – integrarea drept un proces de eliminare graduală a frontierelor de orice tip între 2
sau mai multe state independente menit să permită statelor respective să funcţioneză ca o unică
entitate.
Wallace – integrarea presupune crearea şi menţinerea unor modele intense şi divesificate de
interacţiune între unităţi anterior autonome.
E. Dobrescu pune accent pe cele mai rezonabile definiţii:
* Proces în cadrul căreia actorii politici din diferite str-ri naţionale sunt convinşi să-şi transf.
loialitatea, speranţele şi activităţile politice spre un nou centru al cărei instituţii posedă sau pretind
jurisdicţia asupra statelor naţionale preexistente (Ernest, B. Haos)
* Punerea la un loc a mai multor operaţii efectuate de aceeaşi firmă (ingegrarea verticală) sau
de firme diferite încorporate în aceeaşi unitate economică (integrarea orizontală) (Fr. Peroux).
* Procesul prin care pînă atunci noţiuni doritoare şi capabile să-şi conducă intependent
politica internă şi externă încearcă să ia împreună nişte decizii sau să delege procesul luării
deciziilor unor organe centrale,
* Proces prin care actorii politici din mai multe state diferite sunt convinşi să-şi modifice
speranţele şi activităţile politice către un nou centru de putere (Lindberg).
Integrarea economică – reprezintă un înalt nivel al schimburilor economici.
Integrarea socială – proces de unificare la nivelul maselor, a grupurilor specifice, a elitelor.
Integrarea politică – o multitudine de fenomene, inclusiv decizii la nivel internaţional,
atitudini similare la nivelul statelor membre.
INTEGRAREA ECONOMICĂ: presupune eliminarea băncilor economice dintre 2 sau mai
multe state, bariere care la rîndul său pot fi definite ca reprez. Orice tip de obstacole cere
distorsionează mobilitatea factorilor de producţie.
Experienţa europeană demonstrează că eforturile de eliminare a barierelor economice nu
elimină automat toate distorsiunile care se manifestă la nivelul pieţelor unice. Distors. sunt
determinate de diferenţele în calitatea infrastructurii, a nivelului de dezvoltare sau de existenţa
aglomerărilor indurstriale care continuă să se manifeste şi după eliminarea barierelor economice.

2. Stadiile integrării economice:


1. Zona de liber schimb
Aceasta este o zona în interiorul careia taxele vamale si restrictiile cantitative pentru schimburi
(contingente) au fost suprimate .Produsele din zona pot circula liber si fara restrictii cantitative în
interiorul zonei fara sa suporte taxe vamale la trecerea frontierelor interne ale zonei.
Dezavantajul este ca într-o asemenea zona exista fenomenul deturnarii traficului de marfuri pentru
ca anumite produse originare din tari terte nu fac decât sa tranziteze prin tarile zonei care practica
slabe drepturi de vama, pentru a profita de regimul de taxare la frontiera cel mai favorabil.1
Pentru a evita aceste deturnari de trafic a fost necesara trecerea la stadiul urmator al integrarii:
Uniunea vamala.
2. Uniunea vamala
Se vorbeste despre uniune vamala când statele în cauza au eliminat drepturile vamale si
contingentele nu numai între ele, dar au si creat un tarif vamal (sau tarif exterior) comun si o
politica comerciala comuna.
Tariful vamal comunitar se calculeaza stabilind media aritmetica a tarifelor aplicate în teritoriile
vamale pe care le cuprinde Comunitatea. Primul tarif vamal comun a fost stabilit în 1968 si este
revizuit periodic.
Pentru a garanta libera circulatie a produselor si factorilor de productie (capitaluri, muncitori)
numai trecerea la a treia etapa permite suprimarea obstacolelor în ceea ce priveste schimburile.
3. Piata comuna
Se vorbeste de piata comuna când marfurile, persoanele, capitalurile, serviciile (transporturile,
bancile, asigurarile, bursele) circula libere pe piata respectiva - se evoca cele 4 libertati
fundamentale ale pietei comune). Piata comuna presupune aplicarea de reguli si legislatii comune,
în materie fiscala sau în domeniul concurentei de exemplu. Presupune de asemenea existenta unor
politici sectoriale comune, de exemplu în materie agricola sau în domeniul transporturilor.
Notiunea de piata comuna a fost recunoscuta în jurisprudenta C.J.C.E. - decizia Schul din 5 mai
1982 prevede ca: notiunea de piata comuna vizeaza eliminarea tuturor barierelor pentru
1
schimburile intra comunitare în vederea fuziunii pietelor nationale într-o piata unica realizând
conditii cât se poate de apropiate de cele ale unei veritabile piete interioare.
4. Uniunea Economica si Monetara
Sistem Monetar European (S.M.E.) a fost creat în 1979 la initiativa presedintelui Valery Giscard
D’Estaing si a cancelarului german Helmuth Schmidt.
Tratatul de la Maastricht prevede instaurarea unei U.E.M. cu crearea unei monede unice gerata de
o B.C.E., cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Dupa o perioada tranzitorie în care moneda unica
circula oarecum în paralel cu monedele statelor membre, Euro va înlatura definitiv monedele
nationale în 2002.
U.E.M. este constituita astfel încât sa asigure avantaje U.E.:
- ea permite reducerea riscurilor datorate multiplicitatii devizelor si limiteaza dependenta Europei
fata de dolar;
- trebuie sa permita eliminarea costurilor legate de gestionarea riscului de schimb, sa simplifice
gestiunea întreprinderilor, sa favorizeze circulatia libera a cetatenilor în U.E. (acestia putând utiliza
o moneda unica pe întregul teritoriu al U.E.);
- va permite cresterea performantelor economice ale U.E. gratie unei convergente a politicilor
economice a membrilor sai.
5. Uniunea politica (ultimul grad al integrarii)
Primele patru faze ale integrarii europene privesc în mod esential domeniul economic. Ultimul
stadiu al integrarii este Uniunea politica, aceasta putând lua mai ales forma unei federatii (cu un
guvern federal, cu o Camera a statelor, cu o Camera a popoarelor si o Curte Suprema dupa modelul
german).
Din 1969 statele membre ale Comunitatilor Europene au mers mai departe în tentativa lor de a crea
o Uniune politica, pentru ca au dat unui Comitet prezidat de Christian Fouchet misiunea de a
elabora un proiect de statut în acest sens. Acest Comitet a prezentat pe 2 noiembrie 1961 un statut
al Uniunii politice.
Dupa toate aceste încercari, Tratatul de la Maastricht (1992) va crea o Uniune Europeana care este
în acelasi timp o U.E.M. si o Uniune politica. Aceasta Uniune politica se fundamenteaza astazi pe
trei elemente principale:
- cetatenia europeana
- politica externa si de securitate comuna (P.E.S.C.)
- justitia si afacerile interne (J.A.I.)
ETAPELE INTEGRĂRII ECONOMICE:
I ETAPĂ În Europa Occidentală prima organ. economică internaţ. cu caracter integriţionist a
fost CECO 1951 (Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului) propusă de ministrul francez
R. Schuman. Tratat semant la Paris de către Franţa, Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg.
Tratatul a intrat în viguarea în 1952. Ţările îşi propuneau unirea eforturilor pentru scoaterea din
criză a industriei cărbonifere şi siderurgice şi crearea unei pieţe comune pentru ramuri respective.
În Europa Răsăriteană în 1949 a fost înfiinţată Cosiliul de Ajutor Economic Reciproc – stabil.
ea să fie o organiz. cu caracter guvernamental avînd ca scop contribuirea la unirea şi coordonarea
eforturilor membrilor săi în vederea accelerării progresului economiei şi tehnic ridicarea nivelului
de industrializare a ţărilor puţin dezvoltate şi o creştere neîntreruptă a productivităţii muncii.

II ETAPĂ
A început prin semnarea la Roma 1975 a 2 trate. Unul cu privire la comunitatea europeană a
energiei atomice (CEEA / EUROATOM) şi al II cu privire la înfiinţarea comunităţii economice
euruopene (CEE) la ele participînd aceleaşi 6 ţări din cadrul CECO.
Prin crearea EUROATOM se urmărea unirea eforturilor pt promovarea cercetărilor ştiinţifice
comune îndeosebi ceea ce priveşte utilizarea paşnică a energiei nucleare precum şi constituirea
unei pieţe comune pt materialele şi echipamentele nucleare. În timp ce CEEA şi CECO se referă la
sectoare destul de importante dar limitate, CEE vizează ansamblul economiei şi politicilor statelor
membre.
CEE a intrat în vigoare în 1958 şi a devenit cea mai reprez. grupare pt integrarea economic.
Pt. această etapă mai e caracteristică semnarea convenţiei de la Stockholm 1960 prin care se
înfiinţează Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).
1960 print-un tratat încheiat în Montevideo s-a înfiinţat asociaţia Latino-Americană a
comerţului liber (ALACL).

2
III ETAPĂ- S-a început prin semnarea în 1965 a tratatului de fuziune sau unificarea (în
vigoare 1967) prin care a avut loc fuziunea celor 3 comunităţi: CECO, CEEA, CEE avînt aceleaşi
organe de conducere şi un buget comun. Noul ansamblu integriţionist a luat denumirea oficială de
Comunităţile Europene avînd un sistem instituţional similar.
IV ETAPĂ- E marcată de schimbările pe tot continentul european. La 01.I.1993 prin intrarea
în viguarea tratatului de la Maastricht s-a conferit noi dimensiuni polititce şi economice acestei
mari comunităţi şi în primul rînd prin intenţia de a promova o politică externă Unică şi în al II-lea
rînd prin introducerea unei monede unice înainte de anul 2000. Ca o reacţie la extinderea şi
consolidarea economică UE pe continentul Americii de Nord a intrat în vigoare în ianuarie 1994
acordul liberului schimb Nord-American.

3.Tratatul de la Paris. Planul Shuman


In 1951, negocierile desfăşuarate intre şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg
şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se infiinţa Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Comparativ cu alte organizaţii internaţionale
existente la acel moment, principalul element de noutate il constituia caracterul supranaţional al
acestei Comunităţi, reprezentat de transferul de competenţe către o instituţie (Inaltă Autoritate3)
responsabilă cu luarea de decizii, independent de consensul Statelor Membre (SM).
În 1952 statele CECO semnează un tratat prin care înfiinţează Comunitatea Europeană de
Apărare (CEA). Această iniţiativă eşuează ca urmare a refuzului Parlamentului Franţei de a ratifica
tratatul. Acest eşec a afectat negativ procesul de integrare europeană.
În 1950, planul Shuman, care plasa industriile producătoare de oţel a şase ţări europene sub
controlul unei singure autorităţi, a fost opera lui Monnet. El a fost cel care l-a convins pe ministrul
francez de externe, Robert Shuman, să prezinte această idee ca pe o soluţie pentru menţinerea păcii
într-o perioadă fragilă, ştiut fiind faptul că oţelul era una din industriile de care depindea
producerea de armament.
Acesta a fost doar un prim pas care făcea ca proiectul să înainteze considerabil pe linia sa
economică. Această strategie era ideea lui Paul-Henri Spaak, primul ministru al Belgiei şi bun
prieten cu Monnet. El era convins că în prima etapă, modul cel mai eficient de a ascunde scopul
politic al proiectului era acela de a-l deghiza sub masca cooperării economice - o piaţă comună. El
a redactat aşa numitul “Raport Spaak” care a dus la semnarea în 1957 a tratatului de la Roma, care
punea bazele Comunităţii Economice Europene.

4.Conferinţa de la Messina
1955: Conferinţa de la Messina = Propunerile statelor Benelux au fost enunţate cu ocazia
Conferinţei de la Messina, la mijlocul anului 1955, de către miniştrii de externe ai statelor membre
ale CECO, fiind extrem de bine primite. Оn cele ce au urmat, a fost stabilit un comitet alcătuit din
reprezentanţi guvernamentali sub conducerea ministrului belgian de externe Paul-Henri Spaak, care
urma să elaboreze un raport, invitвnd şi Marea Britanie să ia parte la dezbateri. Marea Britanie s-a
retras оnsă оn noiembrie 1955, pentru că nu credea că planurile sale privind crearea unei zone de
liber schimb, pe cвt de liberă şi-o dorea această ţară, puteau fi realizate.
Conferinţa de la Messina este o relansare in forţă a „iniţativei europene” a avut loc in anul
1955, in cadrul conferinţei de la Messina, la care miniştrii afacerilor externe ai CECO au căzut de
acord asupra infiinţării unei uniuni economice bazată pe o piaţă comună şi asupra creării unei
organizaţii pentru energia atomică. O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul
belgian al afacerilor externe, a elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor

3
două Tratate de la Roma – cel prin care se infiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
tratatul Comunităţii Europene pentru Energie Atomică (EURATOM).
După prima experienţă sectorială a CECO, CEE constituie un exemplu unic de organizaţie
supranaţională – adică o oranizaţie creată prin transferul de suveranitate de la SM la „Comunitate”.
In acest context, transferul de suveranitate inseamnă o delegare - de la membrii fondatori ai
Comunităţii către anumite instituţii comune – a puterii de decizie asupra unor aspecte comune,
conform principiilor democraţiei şi statului de drept. In acest scop au fost create mecanisme de
decizie şi un cadru instituţional complex, capabile să asigure reprezentarea intereselor guvernelor
SM, a interesului general al Comunităţii, precum şi a intereselor cetăţenilor europeni.

5. Înfiinţarea Comunităţii Economice Europene


O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a
elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel
prin care se infiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene
pentru Energie Atomică (EURATOM).
De-a lungul anilor, activităţile s-au extins către alte domenii, astfel că CEE şi-a pierdut
caracterul sectorial. Tratatul de la Maastricht a luat act de această nouă dimensiune, subliniind că
este nu numai o organizaţie economică, ci şi una cu dimensiune politică.
Iniţial, CECO, CEE şi EURATOM, aveau structuri instituţionale proprii, deşi foarte
asemănătoare. După intrarea în vigoare a Tratatului de fuziune a celor trei Comunităţi Europene
(1967) se constituie un singur Consiliu şi o singură Comisie a Comunităţii Europene, care
împreună cu Parlamentul European şi Curtea de Justiţie a CE (a căror activitate de la formare viza
toate cele trei comunităţi) au creat o nouă structură instituţională – Comunitatea Europeană. În mod
curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”. Un
nou institut al Comunităţii - Consiliul European - care reunea şefii de state şi guverne –a fost creat
în 1974, iar în 1979 au avut loc primele alegeri în Parlamentul European.
Obiectivul principal al formării CEE era crearea treptată a unei pieţe comune, prin
instituirea, în primul rînd, a unei uniuni vamale (anularea barierelor vamale în calea circulaţiei
bunurilor şi crearea unui tarif vamal extern comun). În al doilea rînd, piaţa comună presupunea şi
liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor) şi
stabilirea unor politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă)
ce ar permite o intensificare a activităţii economice a statelor membre. Ca urmare, în 1968, CEE
avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

6. Tratatul de la Roma. Obiective şi modalităţi de atingere a lor


O comisie de experţi condusă de Paul–Henry Spaak, ministrul belgian al afacerilor externe, a
elaborat două proiecte ce au condus la semnarea, in 1957, a celor două Tratate de la Roma – cel
prin care se infiinţa Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi tratatul Comunităţii Europene
pentru Energie Atomică (EURATOM).
Obiectivul imediat al Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat in vigoare la
1 ianuarie 1958, era reprezentat de crearea unei „pieţe comune” şi de abordarea progresivă a
politicilor economice ale SM, ca mijloace de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate, a
unei creşteri accelerate a standardelor de viaţă şi a unor relaţii mai stranse intre SM.
Crearea unei pieţe comune nu inseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente in calea
liberei circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice (uniunea vamală); piaţa comună
inseamnă şi liberalizarea altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi
4
capitalului) şi stabilirea unor politici comune in domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi
concurenţă) pentru crearea unor condiţii omogene in vederea creşterii performanţei activităţilor
economice.
Astfel, in 1968, CEE avea deja incheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.
Incepand cu 1950, gradul de integrare europeană a crescut progresiv, atat din punct de vedere
geografic – prin aderări succesive - cat şi din punctul de vedere al dezvoltării de politici şi structuri
instituţionale comune. Astfel, pornind de la o comunitate economică cu şase membri, in momentul
de faţă s-a ajuns la o uniune politică a 25 de ţări6 (cu negocieri in plină desfăşurare pentru
admiterea de noi membri) şi care va avea in curand o nouă Constituţie.

Obiectivul principal al Tratatului era crearea treptată a unei pieţe comune, prin instituirea, în
primul rînd, a unei uniuni vamale (anularea barierelor vamale în calea circulaţiei bunurilor şi
crearea unui tarif vamal extern comun). În al doilea rînd, piaţa comună presupunea şi liberalizarea
altor sectoare (cum ar fi libera circulaţie a persoanelor, capitalului şi serviciilor) şi stabilirea unor
politici comune în domenii strategice (agricultură, comerţ, transport şi concurenţă) ce ar permite o
intensificare a activităţii economice a statelor membre. Ca urmare, în 1968, CEE avea deja
încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

7. De la uniunea vamala la piata unica.Cele 4 libertati fundamentale.


INSTITUIREA UNIUNII VAMALE DE LA PIAŢĂ COMUNĂ LA PIAŢĂ UNICĂ
Tratul de la Roma a prevăzut că procesul de integrare economică să înceapă prin
intensificarea schimburilor comerciale reciproce ceea ce urma să se realizeze prin formarea între
ţările membre a unei uniuni vamale.
În cadrul UV are loc eliminarea discriminărilor existente între statele membre pe piaţa
bunurilor precum şi înlăturarea taxelor vamale în comerţul reciproc, iar faţă de ţările terte se
stabileşte o politică comercială comună şi un tarif vamal comun.
Se poate spune că prin formularea Wareloc o alocare optimă a resurselor precum şi o creştere
a bunăstării.
Piaţa Comună reprezintă o zonă în care libera circulaţie o bunurilor, serviciilor, capitalului şi
persoanelor e deplină.
=> reprezintă o UV care elimină toate restricţiile privind libera circulaţie a factorilor de
producţie.
Realizarea unei pieţe comune presupune:
=> barierele comerciale tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective trebuie să fie
înlăturate.
=> să fie elaborate reguli privind libera circulaţie a celer 4 componente ale pieţii(Libertati
fundamentale: libera circulaţie a bunurilor, libera circulaţie a serviciilor, libera circulaţie a
persoanelor şi libera circulaţie a capitalului). Un proces de amortizare a reglimentării naţionale
precum şi stabilirea şi aplircarea unor politici comune. Acesta este un pas important pt realizarea
uniunuii economice
=> permanenta adoptare la schimbări
=> înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei ceea ce aduce la o integrare completă
a pieţelor naţionale şi la formarea unei adevărate pieţe unice;
=> Piaţa Unică – cel mai avanstat proces de integrare pe plan comercial;
Libera circulaţie a bunurilor.
=> Începe odată cu formarea uniunii vamale. Pentru efectuarea unei circulaţii libere era nevoie
atît de eliminarea taxelor vamale cît şi a barierelor netarifare – bariere tehnice (standard).
5
STANDARDUL DE CALITATE
=> au devenit una din barierele cela mai importante pt produsele exportate în ţările
dezvoltate. Ele se referă la caracteristica tehnică a produsului, adică calitatea acestuia, asigur.
securităţii şi protecţiei, sănăt. consumat., protecţia mediului, etc.
Libera circulaţie a capitalului.
Deosebim cîteva forme ale mesc. capitalului:
* investiţii directe (construcţii...)
* plasamente de portofoliu (investiţii în hîrtii de valoare)
* depozite bancare în străinătate
Libera circulaţie a prestării de servicii:
Prestarea de servicii în relaţiile dintre ţări se realizează în funcţie de natura acestora.
* servicii pure prestate de către o ţară unei alte ţări (comunicaţi poştale, telefonice etc.)
* servicii oferite consumatorilor indiferent de originea acestora pe terit. unui anumit stat.
* servicii oferite de către o societate comercială provenind dintr-o anumită ţară însă aflată pe
teritoriul altei ţări (comercial. mărfuri, asigurare etc.)
* servicii prestate de către persoane provenind dintr-o ţară dar pe teritoriul altei ţări.
AVANTAJE:
* varietate mare de servicii oferite pe piaţa internaţională
* mişc. internaţională a consumatorilor sau a furnizorilor de servicii.

Libera circulaţie a persoanelor.


AVANTAJE:
* pot călători în orice ţară a UE ca-n propria ţară.
* pot opta pentru a-şi stabili rezidenţa sau pt a munci în orice ţară din UE.
* în cazul cînd se află în străinătate interesele lor sunt apărate de ambasada oricării ţări UE.
* orice cetăţean european are dreptul de a adresa plîngere ombudsmanului european dacă
acesta consideră că nu a fost tratat corespunzător de autorit. naţionale sau comunitare.
Libertatea de mişcare a persoanelor în calitate de forţă de muncă se referă la:
- libera mişcare a lucrătorilor.
- o anumită politică a ocupării forţei de muncă.
- calificarea profesională.
- protecţia sănătăţii şi a securităţii la locul de muncă.
- protecţia socială.
- etc.
8.Extinderea integrării europene. Valurile de aderare
Extinderea integrării europene inseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală)
şi constă in aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfăşurat
in cinci valuri succesive de aderare, etapele intregrării geografice fiind indicate mai jos:
*Membri fondatori: 1957 – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;
*Prima extindere: 1973 - Danemarca, Irlanda, Marea Britanie;
*A doua extindere: 1981 – Grecia;
*A treia extindere: 1986 – Portugalia, Spania;
*A patra extindere: 1996 – Austria, Finlanda, Suedia;
*A cincea extindere: 2004 – Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria

I.2. Adancirea integrării europene

6
Procesul de adancire a intregrării europene (sau integrarea pe verticală) a demarat in anii ’50
şi are in vedere următoarele aspecte:
a) creşterea progresivă a obiectivelor comune, pe care SM decid să le realizeze
impreună, prin extinderea ariilor politicilor comune;
b) intărirea caracterului supranaţional al Comunităţii, prin utilizarea extensivă a
sistemului de vot majoritar (in locul celui bazat pe unanimitate existent la nivelul
Consiliului), prin care sunt reprezentate interesele naţionale ale fiecărui SM,
precum şi prin intărirea rolului Parlamentului European (unde sunt direct
reprezentaţi cetăţenii europeni).
Tratatul CEE a fost amendat de cateva ori şi suplimentat prin Tratatul Uniunii Europene, pană
la consolidarea sa finală intr-o Constituţie (aflată incă in stadiul de proiect, finalizat in iulie 2003 şi
urmand a fi rediscutat in octombrie 2003)8. In tabelul de mai jos sunt prezentate tratatele prin care
a fost amendat Tratatul UE:
Tabelul 1: Tratatele Uniunii Europene
Anul Documentul
1986 (ratificat in 1987 Actul Unic European
1992 (ratificat in 1993) Tratatul de la Maastricht
1997 (ratificat in 1999) Tratatul de la Amsterdam
2001 (ratificat in 2003) Tratatul de la Nisa

9.Tratatul de la Maastricht. Tratatul UE


Tratatul privind Uniunea Europeană (numit şi Tratatul de la Maastricht) a fost semnat de
Consiliul European la 7 februarie 1992 în localitatea olandeză Maastricht, reprezentând până atunci
cea mai profundă schimbare a tratatelor de la înfiinţarea Comunităţii Europene. Acest tratat a pus
bazele Uniunii Europene.
După negocierile din decembrie 1991 de la Maastricht tratatul a fost semnat deja la 7 februarie
1992. Din cauza unor probleme apărute în procesul de ratificare (în Danemarca a fost nevoie de un
al II-lea referendum, în Germania s-a înaintat o excepţie de neconstituţionalitate împotriva
acordului parlamentar dat tratatului) Tratatul UE a intrat în vigoare de-abia la 1 noiembrie 1993.
Tratatul UE este considerat ca o “nouă treaptă pe calea înfăptuirii unei uniuni tot mai strânse a
popoarelor Europei”.
Pe lângă o serie de modificări aduse Tratatului CE şi a Tratatului EURATOM acest document
este şi actul constitutiv al Uniunii Europene. Acesta a fost un prim pas pe calea adoptării unei
Constituţii definitive a UE, care ulterior va înlocui toate tratatele europene.
Uniunea Europeană astfel constituită nu înlocuieşte însă vechile Comunităţi Europene, ci le
reuneşte sub un numitor comun, acela al unei noi “politici şi forme de colaborare”. Împreună cu
celelalte elemente Comunităţile Europene alcătuiesc cei trei piloni ai Uniunii Europene:
Comunităţile Europene
Colaborarea în politica externă şi de securitate (PESC),
Cooperarea in domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne11 (JAI)
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
PRIMUL PILON
Dimensiunea comunitară
• Politica agricolă comună
• Uniune vamală şi Piaţa internă
• Politica în domeniul conncurenţei , Subvenţii de stat
• Politică structurală
• Politică comercială
7
• Uniunea Economică şi Monetară
• Cetăţenia europeană
• Educaţie şi Cultură
• Cercetare şi Mediul înconjurător
• Reţele transeuropene
• Sănătate
• Protecţia consumatorului
• Politică socială
• Politica comună de imigraţie
• Politica în domeniul azilului
• Protecţia frontierelor
AL DOILEA PILON:Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC)
• Politica externă:
• Cooperare
• Menţinerea păcii
• Observatorii electorali şi Trupele comune de intervenţie
• Drepturile omului
• Democraţie
• Asistenţa acordată statelor terţe
• Politica de securitate:
• Politica europeană de securitate şi apărare
• Dezarmarea
• Aspectele economice ale dezarmării
• Sistemul european de securitate
AL TREILEA PILON:Cooperarea in domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne11 (JAI)
• Trafic de droguri şi Trafic de arme
• Trafic de carne vie
• Terorismul
• Infracţiuni împotriva minorilor
• Crimă organizată
• Corupţie, coruptibilitate şi înşelăciune

Conţinutul tratatului
Uniunea monetară şi economică
Principalul obiectiv al tratatului este crearea Uniunii Economice şi Monetare în trei etape.
Conform tratatului moneda unică europeană urmează să fie introdusă cel mai devreme la 1 ianuarie
1997 şi cel mai târziu la 1 ianuarie 1999. Pentru ca o ţară să participe la Uniunea monetară trebuie
să îndeplinească anumite criterii economice (criteriile de convergenţă), prin care trebuie asigurată
stabilitatea monezii unice. Criteriile de convergenţă sunt următoarele: politica financiară, nivelul
preţurilor, al dobânzilor şi al cursului de schimb. În timp ce criteriul de politică financiară (deficit
bugetar < 3% şi gradul de îndatorare < 60% din PIB) este un criteriu permanent, celelalte două au
fost valabile numai pentru anul de referinţă 1997.
Odată cu semnarea tratatului s-a pus în mişcare un automatism, conform căruia ţările care
îndeplinesc criteriile de convergenţă în urma constatărilor făcute de Consiliul de Miniştri pot
participa şi la uniunea monetară. Numai Marea Britanie şi Danemarca şi-au rezervat dreptul de a
decide singure dacă vor introduce moneda unică europeană.
Politica externă şi de securitate comună

8
Vechea Politică Europeană de Colaborare a fost înlocuită prin Tratatul de la Maastricht de
Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC). Cu toate că PESC este un pilon al UE, deciziile
sunt luate în cele din urmă de statele membre. Pentru cele mai multe din hotărâri este nevoie de
aceea de un vot în unanimitate.
Cetăţenia europeană
Nu înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează. Cetăţenia europeană o deţine orice
persoană care are cetăţenia unuia din statele membre ale UE. Aceasta acordă printre altele dreptul
de şedere pe întreg teritoriul UE, dreptul de vot pasiv şi activ la alegerile locale precum şi dreptul
de a alege deputaţii din Parlamentul European, indiferent de domiciliul avut pe teritoriul UE.
Procesul de democratizare
O altă noutate a tratatului a fost introducerea procedeului codecizional. În felul acesta
Parlamentul European are în anumite domenii aceleaşi drepturi ca şi Consiliul de Miniştri. În afară
de aceasta s-a hotărât constituirea Comitetului Regiunilor, cu rolul de a asigura reprezentarea
adecvată a intereselor tuturor regiunilor europene.
Colaborarea în domeniul politicii interne şi juridice
În tratat s-a hotărât îmbunătăţirea colaborării în domeniul juridic şi al afacerilor interne.
Pentru o mai bună coordonare a colaborării poliţieneşti a fost înfiinţat Oficiul European de Poliţie
Europol, cu sediul la Haga.

10. Tratatul de la Amsterdam


Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi ratificat la 1 mai 1999. Tratatul a
reprezentat punctul final al lucrărilor Conferinţei Inter-guvernamemtale (CIG) iniţiate la Torino in
1997 şi prevăzută deja prin Tratatul de la Maastricht. Tratatul de la Amsterdam amendează atat
Tratatul CE, cat şi Tratatul UE, iar elementele de noutate aduse sunt:
*instituţionalizarea cooperării sporite, prin care este combinată nevoia unei continue integrări
(existentă in unele SM) cu nevoia respectării dorinţei altor SM de a nu fi implicate in anumite
politici comune (in domeniul cărora vor să işi păstreze suveranitatea naţională); acest sistem poate
fi aplicat in domeniile de activitate ale celor trei piloni, cu următoarele condiţii:
• să aibă in vedere promovare obiectivelor UE şi să fie aplicat ca o ultimă variantă;
• să nu pună in pericol “acquis-ul comunitar” sau drepturile, obligaţiile şi interesele SM
neparticipante;
• să se refere la majoritatea SM şi să fie deschis tuturor celorlate SM, in orice moment.
Acest principiu al unei Europe „cu două viteze” a fost aplicat incă dinaintea dobandirii unui
caracter formal prin Tratatul de la Amsterdam, cu ocazia semnării: 1) Acordului Schengen (in
1985, numai de către Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda), 2) Cartei Sociale (Marea
Britanie refuzand semnarea, in 1993, a angajamentului de armonizare a politicilofr sociale, insă
fiind incluse reguli cu caracter relativ şi obligatorii pentru celelate SM), 3) uniunii economice şi
monetare (la care nu au aderat Danemarca, Suedia şi Marea Britanie).
*Primul pilon – dimensiunea comunitară a UE a fost intărită sub următoarele aspecte:
• crearea de politici comune de ocupare a forţei de muncă: SM vor considera promovarea
ocupării forţei de muncă drept o chestiune de interes comun şi işi vor coordona acţiunile in cadrul
Consiliului –acesta din urmă elaborand annual un set „Direcţii de ocupare a forţei de muncă”13, ce
vor fi urmărite de guvernele SM in adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă;
mai mult, Consiliul poate emite recomandări guvernelor naţionale prin majoritate calificată şi poate
adopta – in co-decizie cu Parlamentul – măsuri de promovare a acţiunilor inovatoare in doemniul
ocupării;

9
• integrarea conţinutului Cartei Sociale in Tratat, odată cu semnarea acesteia de către Marea
Britanie;
• extinderea procedurii de co-decizie la noi sectoare de activitate (excluziunea socială,
sănătatea publică, lupta impotriva fraudei);
• extinderea listei drepturilor civice ale cetăţenilor europeni;
• intărirea politicii de mediu, a politicii de sănătate şi a politicii de protecţie a consumatorului.
*Al doilea pilon: sistemul PESC a fost intărit cu privire la:
• posibilitatea dezvoltării de strategii comune pentru acţiunile de politică externă ale SM;
• introducerea principiului „abţinerii constructive”, prin care se permite unui SM să se abţină
de la votul in Consiliu, fără a bloca o decizie unanimă; astfel, respectivul SM nu este obligat să
aplice decizia, dar trebuie să accepte obligativitatea acesteia pentru Uniune şi trebuie să se abţină
de la orice acţiune ce poate veni in conflict cu acţiunile UE bazate pe decizia in cauză;
• infiinţarea unei Unităţi de Planificare şi Avertizare14 responsabilă cu monitorizarea
evoluţiilor externe şi cu avertizarea referitoare la evenimente şi situaţii ce pot afecta securitatea
UE;
• oferirea poziţiei de „Inalt Reprezentant pentru probleme de PESC” Secretarului General al
Consiliului, responsabil pentru asistarea Preşedenţiei Uniunii in probleme referitoare la PESC şi
pentru sprijin in formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor politice de către Consiliu;
„Inaltul Reprezentant” poate purta discuţii politice cu părţi terţe, in numele Consiliului şi la cererea
Preşedenţei;
• includerea „misiunilor Petersberg”15 in Tratatul UE, cu scopul de a sublinia că la baza
priorităţilor de acţiune ale UE stă dorinţa comună de a apăra securitatea europeană prin acţiuni de
ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.
*Al treilea pilon: majoritatea sectoarelor de activitate acoperite de acest pilon (oferirea de viză
şi de azil, emigrarea, cooperarea vamală, cooperarea judiciară civilă privind libera circulaţie a
persoanelor) au fost transferate primului pilon, transformand astfel procedurile de decizie - de la
metoda inter-guvernamentală la metoda comunitară (comunitizare); ca rezultat, al treilea pilon nu
mai este „Justiţie şi Afaceri Interne”, ci devine „Cooperarea judiciară şi poliţienească in domeniul
criminalităţii”. Tratatul de la Amsterdam, ca şi Tratatul de la Maastricht, prevede revizuirea sa
printr-o a doua Conferinţă Inter-guvernamentală, cu scopul de a realiza reformele instituţionale
necesare procesului de extindere a Uniunii. Mai mult, prin acest Tratat a fost aprobat un număr de
reforme fără legătură cu procesul de extindere. Lucrările CIG au dus la pregătirea textului
Tratatului de la Nisa, care a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat in vigoare la 1 februarie
2003.
11.TRATATUL DE LA NISA
A fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat in vigoare la 1 februarie 2003. El modifică pe cel
de la Maastricht tratatele de instituţie a comunităţii europene precum şi anumite acte conexe. A fost
semnat de şefii de stat şi de guvern ai UE.
Cele mai importante modificări sunt:
- deciziile se iau prin majoritatea calificată
- se introduce pe lîngă majotitatea calificată – majoritatea dublă (2003/2004).
- Compoziţia şi funcţionarea organelor europene a fost modificată astefel încît pt o uniune cu
27 SM. Comisia Europeantă trebuie să aibă 33 membri. Numărul membrilor parlamentului
European ar fi depăşit 800, iar procesul de luare deciziilor ar fi fost încetinit.
Obiectul tratatului e de a continua prevederile pt a asigura o bună activitate instituţională pt
o uniune extinsă înscriindu-se în viziunea unei reforme instituţionale ale cărei axe principale sunt:
- componenţa şi modul de funcţionare al instituţiei europene;
- procedura de decizii în cadrul consil. de miniştri;
10
- consolidarea cooper. dintre instituţii.
Tratatul asigură o bază juridică partenerilor politicii din SM prin definirea unui statut cere să
permită stabilirea unor reguli asupra modalităţii de finanţare a acestora.

OPŢIONAL: Principalele aspecte cuprinse in Tratatul de la Nisa sunt:


*schimbările instituţionale din cadrul procesului de extindere: deşi, pentru noile SM, numărul
de locuri in PE, numărul voturilor alocate in cadrul Consiliului şi pragurile aplicabile in cadrul
procedurii majorităţii calificate vor fi determinate prin tratatele de aderare, Tratatul de la Nisa
stabileşte noi reguli, ce au in vedere o Uniune cu 27 de membri;
__revizuirea sistemului de cooperare, prin realizarea următoarelor modificări:
* numărul minim de SM necesare pentru propunerea unei clauze intărite de cooperare este 8,
ceea ce inseamnă că după a cincea extindere nu va reprezenta majoritatea SM;
* inlăturarea posibilităţii utilizării dreptului de veto cu privire la cooperarea stransă in
domeniile aflate sub incidenţa primului şi celui de-al treilea pilon şi inlocuirea acesteia cu dreptul
SM de a supune problema Consiliului European, care poate decide prin majoritate calificată (mai
mult, dacă problema aparţine unuia din domeniile in care se aplică procedura co-deciziei, este
necesar acordul PE);
* introducerea posibilităţii de stabilire a unei „cooperări stranse” in domeniul PESC, in
scopul implementării de acţiuni sau poziţii comune (dar exceptand chestiunile cu implicaţii
militare sau care ţin de problema securităţii);
__introducerea unui instrument de prevenire in cadrul procedurii - procedură ce deja permite
Consiliului European să facă publică orice incălcare serioasă şi persistentă a drepturilor
fundamentale de către un SM – instrument ce dă posibilitatea suspendării unor drepturi ale
statului in cauză;
__dezvoltarea capacităţii militare a UE, prin crearea unor structuri politice şi militare
permanente şi prin incorporarea, in cadrul Uniunii, a atribuţiilor de management al crizei
corespunzătoare Uniunii Europei Occidentale.
__infiinţarea „Eurojust” in domeniul cooperării judiciare pe probleme de criminalitate;
Eurojust reprezintă o unitate formată din magistraţi, a căror sarcină este de a contribui la
coordonarea autorităţilor naţionale responsabile cu procedurile din domeniu;
__extinderea sprijinului comunitar in noi sectoare de activitate, pentru acţiunile SM din
domeniile politicii sociale, a educaţiei şi formării profesionale; este vorba despre lupta impotriva
excluziunii sociale şi reforma sistemelor de protecţie socială.

12.Principalele categorii de reforme ale UE.


Principalele reforme ale Uniunii Europene pot fi grupate in trei categorii:
1. Structură
*Consolidarea diverselor tratate existente intr-un singur document: Constituţia Europeană;
*UE dobandeşte personalitate juridică;
*Carta drepturilor fundamentale este incorporată in Constituţie.
2. Cadru instituţional
*Stabilirea unui Preşedinte al Consiliului European, in scopul de a asigura continuitatea,
vizibilitatea şi coerenţa reprezentării UE atat pe plan intern, cat şi pe plan extern;
*Reducerea numărului comisionarilor europeni, in scopul de a permite operaţionalitatea
Comisiei intr-o Uniune cu 25 de SM (sau chiar mai multe);
*Introducerea funcţiei de Ministru de Externe al UE;

11
*Acordul asupra unei clauze de solidaritate pentru sprijin reciproc in caz de dezastre sau
atacuri teroriste;
* Recunoaşterea „Eurogrup” ca un organism independent, cu dreptul de a işi allege
preşedintele („Dl. Euro”) pe o perioadă de doi ani.
3. Procesul de decizie
*Utilizarea sistemului de vot cu majoritate calificată ca procedură standard de decizie in
cadrul Consiliului şi simplificarea sa;
* Adoptarea procedurii co-decizie ca procedură legislativă standard.
Se urmăreşte intrarea in vigoare a Constituţiei in martie 2005, insă unele prevederi ale sale
se vor aplica numai incepand cu 2009.

13. Caracteristica cadrului instituţional al UE


Cadrul instituţional şi procesul de decizie
Principalele instituţii ale Uniunii Europene, cunoscute ca instituţii centrale şi implicate in
procesul de decizie, sunt reprezentate de Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene şi
Comisia Europeană. Rol consultativ in procesul de decizie au Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor. Consiliul European are rol de stimulator al discuţiilor şi inţiativelor
comunitare. Alte instituţii cu rol important in funcţionarea UE sunt: Curtea Europeană de Justiţie
(impreună cu Tribunalul Primei Instanţe), Curtea de Conturi şi Ombudsmanul European. Nu in
ultimul rand, avem instituţia financiară reprezentată de Banca Europeană de Investiţii – care
sprijină implementarea politicilor UE (alături de Fondurile Structurale şi de programele
comunitare) – şi Banca Central Europeană – creată in scopul sprijinirii uniunii economice şi
monetare.
Aceste instituţii, create pe parcursul a mai mult de 40 de ani, reflectă evoluţia in timp a
structurii unionale europene şi trec acum printr-un proces de reformă generat de extinderea Uniunii
cu zece state in 200419 (cea mai mare extindere din istoria sa) şi cu alte două in 200720
(deocamdată, procesul neoprindu-se aici).

14.Parlamentul European
Parlamentul European a fost infiinţat prin Tratatul de la Roma (1957) pentru a reprezenta
“popoarele statelor reunite in cadrul Uniunii Europene"21, fiind singura instituţie a cărei
componenţă este stabilită prin alegeri libere, la nivel european şi ale cărei şedinţe şi deliberări sunt
publice. Iniţial, PE a fost organizat ca un ansamblu deliberativ, cu funcţie consultativă şi constituit
din membri ai parlamentelor naţionale. Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au adus
schimbări majore ale rolului PE, acesta devenind un organ cu funcţii politice şi cu puteri legislative
şi bugetare.
Primele alegeri parlamentare au avut loc in 1979, din acel moment desfăşurandu-se sistematic
o dată la fiecare 5 ani. Membrii PE sunt aleşi prin vot universal direct şi prin sistemul reprezentării
proporţionale, fiind grupaţi in funcţie de partidele politice pe care le reprezintă şi nu de

12
naţionalităţile lor (există insă şi membri independenţi). Alegerile parlamentare se desfăşoară la
nivel de SM, pe bază de sisteme diferite, astfel:
• la nivel regional : Marea Britanie, Italia şi Belgia;
• la nivel naţional: Franţa, Spania, Danemarca;
• sistem mixt: Germania.
In Belgia, Grecia şi Luxemburg, votul este obligatoriu. Numărul de locuri ce ii revine fiecărui
SM in PE este stabilit in funcţie de populaţia SM respectiv,pe baza unui sistem de proporţionalitate
ce permite reprezentarea convenabilă a statelor cu o populaţie mai mică22.
Din punct de vedere al organizării, PE are următoarele structuri:
*Preşedinte – reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi in relaţiile
internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului şi sedinţele interne;
*Birou parlamentar - organul de reglementare responsabil cu bugetul Parlamentului, cu
problemele administrative, organizatorice şi de personal;
*Conferinţa preşedinţilor – organ politic al Parlamentului, constituit din Preşedintele
Parlamentului şi preşedinţii grupărilor politice, responsabil cu stabilirea ordinii de zi a şedinţelor
plenare, fixarea calendarului activităţilor desfăşurate de organismele parlamentare şi stabilirea
competenţei comisiilor si delegatiilor parlamentare, precum şi a numărul membrilor acestora;
*Comitete – organizează activitatea PE pe domenii de activitate şi sunt impărţite in comitete
permanente (17), comitete temporare (6) – vezi Anexa 2 - şi comitete parlamentare mixte – ce
menţin relaţiile cu parlamentele ţărilor candidate;
*Secretariat – 3 500 de funcţionari ce lucrează in serviciul PE.
Rolul Parlamentului in cadrul Uniunii Europene are in vedere:
*examinarea şi adoptarea legislaţiei comunitare, alături de Consiliul UE (Consiliul de
Miniştri), prin procedura de co-decizie;
*aprobarea (şi monitorizarea) bugetului UE;
*exercitarea funcţiei de control asupra altor instituţii UE, cu posibilitatea de a infiinţa comisii
de anchetă;
*aprobarea acordurilor internaţionale majore, cum ar fi acordurile privind aderarea de noi SM
şi acordurile comerciale sau de asociere intre UE şi alte ţări. De asemenea, PE numeşte
Ombusdmanul European pe o perioadă de cinci ani (echivalentă mandatului parlamentar),
menţinand astfel legătura cu cetăţenii UE.
Sediul Parlamentului European este la Strasbourg, unde se ţin şedinţe in fiecare lună, timp de
o săptămană.Unele şedinţe se ţin la Bruxelles,iar Secretariatul General se află la Luxemburg.
Procedurile de decizie aplicabile la nivelul Parlamentului sunt:
* procedura de co-decizie – Parlamentul imparte puterea legislativă cu Consiliul;
* procedura de aviz conform23 – acordul Parlamentului este obligatoriu pentru adoptarea unor
anumite acte legislative;
* procedura de cooperare – Parlamentul poate influenţa deciziile Consiliului prin dreptul de a
aduce amendamente propunerilor acestuia – această procedură a fost limitată, in urma Tratatului de
la Amsterdam, la cateva situaţii ce privesc uniunea economică şi monetară;
* procedura de consultare – Parlamentului ii este cerută o opinie, ce este fundamentată de
unul din comitetele sale;

15.Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri)


Conform Tratatului UE, Consiliul Uniunii Europene reprezintă interesele Statelor Membre
(spre deosebire de Parlament, care reprezintă interesele populaţiei SM) şi este compus din
reprezentanţi ai guvernelor SM (motiv pentru care i se spune şi “Consiliul de Miniştri”), avand atat

13
putere legislativă cat şi executivă. Numărul membrilor Consiliului este egal cu numărul SM,
fiecare guvern avand un singur reprezentant. Consiliul este principala instituţie de decizie a UE.
Din punct de vedere organizatoric, Consiliul are in componenţa sa mai multe consilii
specifice, grupate pe sectoare de activitate. De asemenea, Consiliul mai are un secretariat
permanent („Secretariatul General al Consiliului UE”), care pregăteşte şi asigură buna desfăşurare
a lucrărilor acestuia la toate nivelurile (şi al cărui Secretar General are un mandat de cinci ani),
precum şi un „Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi” – COREPER24. In urma Tratatului de la
Amsterdam, Secretarul General are şi rolul de “Inalt Reprezentant al Politicii Comune de
Securitate şi Apărare”.
Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de fiecare SM (schimbarea acesteia avand
loc o dată la şase luni). Ordinea rotaţiei preşedinţiei a fost stabilită pană in anul 2006, după cum
urmează:
*2003 : Grecia şi Italia
*2004: Irlanda şi Olanda
*2005: Luxemburg şi Marea Britanie
*2006: Austria şi Finlanda.
Dacă principalul avantaj (şi motiv) al unei preşedinţiei prin rotaţie este intărirea imaginii şi
accentuarea importanţei rolului Uniunii in SM, dezavantajul creat de acest sistem este reprezentat
de discontinuitatea programelor şi iniţiativelor Consiliului – cu atat mai evidentă după aderarea
celor zece noi SM in 2004, cand fiecărei ţări ii va veni randul la Preşedinţie o dată la 12 ani.
Rolul Consiliul European constă in faptul că are principala responsabilitate pentru pilonii 2 şi
3 ai UE, adică pentru cooperarea interguvernamentală in domeniile politicii externe şi de securitate
comune şi al justiţiei şi afacerilor interne. Alături de acestea, Consiliul imparte responsabilitatea cu
Parlamentul in cadrul primului pilon (dimensiunea comunitară), acoperind astfel domeniile pieţei
unice şi majoritatea politicilor comune, şi asigurand libera circulaţie a bunurilor, persoanelor,
serviciilor şi capitalului. Procedura de vot in cadrul Consiliului este cea a unanimităţii, alături de
procedura majorităţii calificate.
Consiliul este implicat in procedura de co-decizie, alături de PE, avizează anumite decizii ale
Comisiei Europene şi poate amenda altele.
Tratatul de la Nisa a modificat modul de funcţionare a Consiliului prin extinderea procedurii
de vot a majorităţii calificate la alte domenii de decizie (cum ar fi cel al politicii comerciale
comune).
Reforma instituţională propusă de Constituţia europeană are in vedere:
*inlocuirea preşedinţiei prin rotaţie cu alegerea unui preşedinte pe o perioadă de cinci ani
(eventual prin două mandate de 2,5 ani);
*preşedenţia consiliilor specifice (cu excepţia celui pentru afaceri externe) va fi acordată
SM, prin rotaţie, pe o perioadă de un an.
*numirea Ministrului european al Afacerilor Externe.
16. Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene (spre deosebire de Parlament şi de
Consiliu) şi este organul executiv al UE. Principalele competenţe ale Comisiei sunt:
• de control: supraveghează respectarea Tratatului UE şi implementarea legislaţiei comunitare;
• de iniţiativă: are monopolul iniţiativei in chestiuni de competenţă comunitară (politici
comunitare);
• de execuţie: joacă rolul unui guvern la nivel comunitar, avand responsabilitatea
implementării şi coordonării politicilor, precum şi a gestionării Fondurilor Structurale şi a
bugetului anual al Uniunii;

14
• de reprezentare: primeşte scrisorile de acreditare ale ambasadorilor ţărilor din afara spaţiului
comunitar in UE şi are Delegaţii – cu rang de ambasade - in statele candidate sau in alte state din
afara Uniunii, precum şi birouri de reprezentare in SM.
Comisia Europeană este constituită 20 de comisari25 (2 comisari pentru fiecare din cele 5 SM
mari şi cate unul pentru cele 10 SM mici), cu un mandat de 5 ani, reprezentand interesele UE şi nu
al SM din care provin şi aleşi după cum urmează:
*Consiliul nominalizează un candidat la preşedinţia Comisiei;
*Parlamentul European aprobă nominalizarea;
*Consiliul alcătuieşte o listă cu candidaţi pentru funcţia de comisari, de comun acord cu
preşedintele desemnat;
*lista este supusă aprobării PE;
*odată lista aprobată, comisarii sunt numiţi de către Consiliu.
De asemenea, aceştia includ un preşedinte şi doi vice-preşedinţi.
Sediul Comisiei este la Bruxelles, iar activitatea comisarilor se desfăşoară la Bruxelles şi la
Luxemburg, fiind susţinută de un aparat birocratic format din 24 000 de funcţionari şi
organizat in direcţii generale, direcţii, servicii specializate şi unităţi.
Reforma instituţională propusă de Constituţia europeană are in vedere:
*schimbarea componenţei Comisiei incepand cu anul 2009, după cum urmează:
preşedinte, ministru de afaceri externe/vice-preşedinte şi 13 comisari aleşi pe baza unui
sistem de rotaţie intre SM (pană in 2009, fiecare SM va fi reprezentat de un comisar);
*crearea, in cadrul Comisiei, a funcţiei de ministru al afacerilor externe.

17. Curtea Europeană de Justiţie CEJ – a fost înfiinţată în 1952 şi are rolul de a
asigura uniformitatea interpretării şi aplicării drepturilor comunitar şi are competenţa de a soluţiona
litigii ce implică SM insituţii comunitare precum şi companii sau persoane fizice din spaţiul UE.
CEJ are sediul la Luxemburg şi este compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali cu
mandat de 6 ani.
Începînd cu anul 1989 CEJ este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei Instanţe,
compus la fel din 27 de judecători care au rolul de a soluţiona divergenţele dintre comisia
europeană şi persoanele fizice sau juridice, precum şi pe cele dintre instituţiile comunitare şi
funcţionarii săi. Din 2004 a fost înfiinţat tribunalul funcţionarilor publici ai UE cu scopul de a
soluţiona problemele acestor funcţionari.
Tratatul de la Nisa a adus o reformă majoră in cadrul CEJ, cele mai importante aspecte:
*flexibilitate crescută in privinţa adoptării statutului CEJ, care poate fi acum amendat de
Consiliu – pe bază de unanimitate şi la cererea Curţii insăşi sau a Comisiei;
*aprobarea regulilor de procedură ale Curţii de către Consiliu se face acum prin majorit. calif.;
*prin decizia unanimă a Consiliului şi in urma ratificării parlamentelor naţionale, soluţionarea
disputelor referitoare la drepturile de proprietate industrială intră sub jurisdicţiea CEJ;

18.Curtea Europeană de Conturi


Infiinţată in 1977, Curtea Europeană de Conturi (CEC) a dobandit statutul de institiţie a UE
numai in 1993 (prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Amsterdam) şi reprezinta “conştiinţa
financiară” a Uniunii. Rolul său este de a controla aspectele financiare ale UE, mai exact legalitatea
operaţiunilor bugetului comunitar şi corespondenţa acestuia cu programul anual de gestionare a sa.
Curtea desfăşoară acest tip de control anual şi elaborează un raport pe care il inaintează
Parlamentului European (şi care serveşte la descărcarea bugetară a Comisiei). Curtea de Conturi

15
este independentă in raport cu celelalte instituţii comunitare şi are deplină libertate in privinţa
organizării şi planificării activităţii sale de audit şi de raportare.
Curtea este constituită din 15 membri (independenţi şi cu experienţă in auditul finanţelor
publice), provenind din cele 15 SM, cu un mandat de şase ani; la randul lor, membrii Curţii işi aleg
un Preşedinte, cu un mandat de trei ani. Membrii Curţii sunt asistaţi in activitatea lor de 550 de
profesionişti in domeniu, dintre care 250 sunt auditori.
Curtea de Conturi nu poate acorda sancţiuni in cazul descoperirii de nereguli, ci doar
informează organismele comunitare competente.

19.Consiliul European.Puncte de reper cu Consiliul de Miniştri


Consiliul European a fost înfiinţan în 1977, însă a dobîndit statut de instituţie abia în anul
1993 şi reprezenta conştiinţa financiară a U. Curtea europeană de conturi are funcţia de controla
aspectele financiare ale UE mai exact de calitatea operaţiunilor bugetului comunitar şi
corespondenţa acestuia cu programul său anual de gestiune. Curtea desfăşoară acest tip de control
anual şi elaborează un raport pe care îl înaintează parlamentului european PE. Este o instituţie
independentă în raportu cu alte instituţii comunitare şi are deplină libertate în privinţa organizării şi
planificării activităţii sale de audit şi de raportare. Curtea de contruri nu poate acorda sancţiuni în
cazul depistării unor nereguli şi doar informează organele comunitare competente.
Are un rol esenţial in trasarea priorităţilor şi definirea orientărilor politice generale ale UE. El a
dobîndit rolul unui forum de discuţii în care preşedenţiile succesive ale consiliului încearcă să
coordoneze obiectivele şi priorităţile fiecărului mandat.
Consiliul European NU este instituţie comunitară, cum este, Consiliul de Ministri, nici organ
comunitar cu activitate permanentă sau deliberativă,cum sunt COREPER,Comitetul Regiunilor,
etc.
Consiliul European NU deţine putere publică la nivelul UE. Influenţa sa se manifestă cu
pregnanţă la nivel informal, deoarece şefii de stat şi de guverne sunt cei care stabilesc liniile
directoare în politica Uniunii, urmând ca instituţiile comunitare, în frunte cu Consiliul şi Comisia,
să pună in aplicare, prin acte comunitare, hotărârile luate.
Consiliul European este constituit din şefii de stat sau de guvern ai SM, iar lucrările sale sunt
găzduite de SM care deţine Preşedenţia Consiliului Uniunii Europene.

20.Mediatorul European.
Ombudsmanul European (sau Mediatorul European) este echivalentul unui Avocat al
Poporului la nivel comunitar, şi este numit de Parlament pe o durată de cinci ani. Instituţia
Ombudsmanului există din 1992 iar rolul său este de a primi reclamaţii referitoare la acte de
administrare deficientă27 in activitatea instituţiilor sau organismelor comunitare, din partea
cetăţenilor europeni sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu sediul in unul din SM.
Ombudsmanul soluţionează o astfel de reclamaţie prin efectuarea de investigaţii, informarea
instituţiei in cauză, căutarea unei soluţii amiabile şi emiterea de recomandări către instituţia
respectivă – la care aceasta trebuie să răspundă printr-un raport detaliat, in termen de trei luni.
Ombudsmanul European trimite un raport de activitate Parlamentului, la sfarşitul fiecărui an.
21.Comitetul Economic şi Social
Comitetul Economic şi Social (CES) este un organ consultativ, infiinţat prin Tratatul de la
Roma (1957), care reflectă implicarea societăţii civile in viaţa politică şi care reprezintă cele mai
importante grupuri de interese din domeniile economic şi social. CES este constituit din 222 de
membri - de la reprezentanţi ai sindicatelor, la consumatori şi ecologişti.
Rolul CES este:
16
• de a oferi consultanţă Parlamentului, Consiliului şi Comisiei in procesul de luare a
deciziei;
• de a asigura o mai mare implicare a societăţii civile in iniţiativa europeană şi de a
promova dialogul social;
• de a intări rolul organizaţiilor şi asociaţiilor societăţii civile in ţările ne- membre ale UE.
Prin componenţa şi domeniile sale de activitate, CES acţionează ca un forum european de
reflecţie pentru organizaţiile şi asociaţiile societăţii civile, constituind, in acelaşi timp, o punte de
legătură intre acestea şi UE.
Domeniile in care este consultat CES sunt reprezentate de: piaţa internă, educaţie, protecţia
consumatorului, mediu, dezvoltare regională şi afaceri sociale – ultima pe probleme specifice,
precum politica de ocupare a forţei de muncă, sănătatea publică, egalitatea de şanse, etc. De
asemenea, CES poate emite opinii şi din proprie iniţiativă.
Tratatul de la Nisa nu a schimbat numărul şi distribuţia locurilor SM in cadrul CES, dar a
clarificat criteriile de eligibilitate pentru calitatea de membru.

22.Comitetul Regiunilor (CR) - Cea mai nouă instituţie comunitară infiinţată în


1992 ca răspuns la cererea organizaţiilor locale şi regionale de a fi reprezentată în cadrul UE.
Este un organ consultativ, opinia căruia sînt cerute şi luate în consideraţie în domenii ce
intersectează interesele locale şi regionale, cum ar fi: educaţia, problemele de tineret, cultura,
sănătatea, coeziunea economică şi socială. Rolul său a fost extins odată cu intrarea in vigoare a
Tratatului de la Amsterdam, printre ariile sale de expertiză numărandu-se acum şi problemele de
mediu, Fondul Social, formarea profesională, cooperarea transfrontalieră şi transportul. Poate
emite opinii şi în propria iniţiativă şi este constituit din 344 de membri.
Activitatea comitetului regiunilor reflectă 3 principii de bază ale activităţii UE:
1. principiul subsidiarităţii: UE nu trebuie să işi asume sarcini ce se potrivesc mai bine
administraţiilor naţionale, locale sau regionale;
2. principiul proximităţii: toate nivelurile de guvernare trebuie să aibă drept scop apropierea
de cetăţeni, printr-o organizare corespunzătoare a activităţii lor;
3. principiul parteneriatului: colaborarea şi implicarea in procesul de decizie a autorităţilor de
la nivel european, naţional, regional şi local, in vederea realizării unei guvernări europene solide.

23.Banca Europeană de Investiţii


Instituţie financiară a UE, infiinţată in baza Tratatului de la Roma, Banca Europeană de
Investiţii (BEI) finanţează proiecte ce duc la realizarea obiectivelor Uniunii in Europa şi in toată
lumea.

17
BEI este un organism cu personalitate juridică şi independenţă financiară şi are sediul la
Luxemburg.
Acţionarii BEI sunt SM ale Uniunii, banca fiind administrată de un Consiliu al Guvernatorilor,
alcătuit din 15 miniştri de finanţe (număr echivalent celui al SM). Responsabilităţile Consiliului
constau in: stabilirea politicilor de creditare, aprobarea bilanţului şi raportului anual, autorizarea
operaţiunilor de finanţare din afara Uniunii şi luarea de decizii cu privire la majorările de capital.
De asemenea, Consiliul Guvernatorilor numeşte membrii Consiliului Directorilor, ai
Comitetului de Management şi ai Comitetului de Audit.
Activitatea BEI se desfăşoară pe baza unui document strategic, numit “Planul Operaţional
Corporativ” şi aprobat de Consiliul Directorilor, document care defineşte politica băncii pe termen
mediu şi stabileşte priorităţile operaţionale prin prisma obiectivelor stabilite de Consiliul
Guvernatorilor, fiind in acelaşi timp un instrument de evaluare ulterioară (ex-post) a
activităţilor băncii. Documentul acoperă o perioadă de trei ani, ultimul fiind adoptat in decembrie
2001 şi acoperind perioada 2002-2004, ale cărei priorităţi operaţionale sunt:
* sprijinirea dezvoltării regionale şi a coeziunii economice şi sociale pe teritoriul Uniunii;
* implementarea iniţiativei “Inovarea 2000”;
* protecţia mediului şi imbunătăţirea calităţii vieţii;
* pregătirea ţărilor in curs de aderare pentru integrarea in UE;
* intărirea ajutorului comunitar de dezvoltare şi a politicii de cooperare in ţările partenere.

24.Banca Centrală Europeană


Banca Central Europeană (BCE) – cu sediul la Frankfurt - a fost infiinţată in 1998 şi este
responsabilă pentru politica monetară a UE. Principalul obiectiv al BCE este asigurarea stabilităţii
preţurilor, astfel incit să se păstreze valoarea monedei unice (Euro) şi economia europeană să nu fie
afectată de procesele inflaţioniste. In plus, politica monetară are şi rolul de a sprijini alte obiective
politice stabilite la nivel comunitar.
BCE este administrată de un preşedinte şi un consiliu executiv, care menţin o cooperare
stransă cu băncile centrale naţionale ale SM ce au aderat la zona Euro – alcătuind astfel Sistemul
European de Bănci Centrale (SEBC), sau Eurosistemul.
Obiectivele acestui sistem sunt:
* definirea şi implementarea politicii monetare a zonei euro;
* derularea operaţiunilor externe;
* păstrarea şi administrarea rezervelor Statelor Membre;
* promovarea unui sistem eficient de plăţi.
Banca Central Europeană a inlocuit Institutul Monetar European

25. Necesitatea politicilor comunitare.


Necesitate e ca să creeze o politică eficientă în orice domeniu din Politicile Comunitare.

18
Agricola: Primul, a fost nevoia unei “fluidizări” a comerţului european cu produse agricole, şi
mai ales dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor.
Foamea după cel de-al doilea răznoboi mondial
--Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, in
special a forţei de muncă
--Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, in special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli
--Stabilizarea pieţelor
--Asigurarea siguranţei aprovizionărilor
--Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori

Politicii Regionale: care să aibă în vedere echilibrarea repartiţiei demografice şi localizarea


polilor de dezvoltare, ca şi susţinerea eforturilor regiunilor cel mai slab dezvoltată pentru a le
ajunge din urmă pe celelalte, nu a scăpat atenţia legiuitorului comunitar de-a lungul celor peste
patru decenii de existenţă a UE.
--măsuri veterinare (vizand sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor) şi fito-sanitare
--măsuri generale de informare şi evaluare.
--investiţii in exploataţiile agricole şi in activităţi de prelucrare/comercializare a produselor
agricole
--intinerirea populaţiei agricole
--activităţi de formare profesională
--stimularea dezvoltării activităţilor neagricole

Politicii de dezvoltare rurală, definite in Regulamentul Consiliului nr. 1257/17 mai 1999
referitor la sprijinul pentru dezvoltare rurală, sunt:
--Ameliorarea exploataţiilor agricole
--Garantarea siguranţei şi calităţii produselor agricole
--Asigurarea unor niveluri stabile şi echitabile ale veniturilor fermierilor
--Protecţia mediului
--Dezvoltarea de activităţi complementare şi alternative generatoare de locuri de muncă,

Necesitatea unei politici comune in domeniul concurentei in Uniunea Europeana are la baza o
serie de factori si circumstante, printre care promovarea unei functionari corespunzatoare a pietei
interne. Pe de alta parte, existenta sa poate fi justificata partial de conflictele potentiale dintre
jurisdictiile nationale

26.Conceptul PAC. Politica agricolă în tratatul de la Roma


19
Problema fundamentală a oricărei societăţi atît la nivel mondial cît şi la nivel naţional a fost şi
rămîne garantarea securităţii alimenare cu scopul de a asigura populaţia cu hrană, cele 6 state au
convenit pentru crearea unei pieţe comune pentru produsele agricole cu condiţia promovării unei
politici agricole comune cu scopul garantării aprovizionării alimentare necesare. Aplicare unei
politici agricole comune s-a prevăzut încă din primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii
reprezentau la momentul semnării tratatului de la Roma aproximativ 25% din populaţia activă.
Conform tratatului de la Roma obiectivele PAC se grupează în 3 categorii:
-Obiective economice – promovarea progresului tehnico-ştiinţific, alocarea raţională a
resurselor precum şi creşterea producţiei.
- Obiectiv social- stabilirea unui nivel de viaţă echitabil pentru agricultori şi întreaga
populaţie precum şi asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori
- Obiectiv politic – garantarea securităţii alimentare şi securităţii aprovizionării.
Tratatul de la Romastabileşte că: „piaţa comună se va extinde şi asupra sectorului agricol şi
comerţului cu produse agricole” şi că „operarea şi dezvoltarea pieţei comune pentru produsele
agricole vor fi insoţite de crearea unei politici agricole comune”,
Conform tratatului de la Roma PAC se bazează pe următoarele principii:
1. Cel al promovării pieţii unice în domeniul agricol
2. Formarea unui sistem protecţionist, menit să aducă avantaje producătorilor agricoli
comunitari în faţa produselor importate.
3. O susţinere financiară comună de către toate statele membre a costurilor implicate.
Tratatul fixează obiectivele politicii agricole comune:
--Creşterea productivităţii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin asigurarea
dezvoltării raţionale a producţiei agricole, şi prin utilizarea optimă a factorilor de producţie, in
special a forţei de muncă
--Asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaţia agricolă, in special prin creşterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli
--Stabilizarea pieţelor
--Asigurarea siguranţei aprovizionărilor
--Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatori

La fel stabileşte trei principii care să guverneze PAC:


--Principiul pieţei unice: in interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără
restricţii
--Principiul preferinţei comunitare: este favorizat consumul produselor originare din Uniunea
Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia internă
--Principiul solidarităţii financiare: măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun

Pentru realizarea obiectivelor PAC definite in Tratatul de la Roma şi in spiritul principiilor


stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează
producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de
organizaţii comune de piaţă.

27.Principalele Perioade ale PAC


20
Istoricul PAC incepe in 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind crearea
În 1958, miniştrii agriculturii din cele şase state semnatare ale Tratatului s-au intalnit la
Stresa (Italia) pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere in practică a politicii
agricole.
Propunerile Comisiei au fost acceptate de Consiliu in 1961, iar detaliile au fost negociate in
anul următor, incat PAC a intrat in vigoare din 1962. Efectiv, PAC a inceput să funcţioneze din
1964, cand s-au făcut primii paşi spre uniformizarea preţurilor.
În 1968, acelaşi Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă. Ideea lui a fost să
provoace o restructurare a exploataţiilor agricole in sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări.
PAC şi-a păstrat aşadar caracteristicile şi in perioada anilor 70. Anii 80 au adus insă unele
schimbări, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de producţie, care limitau dreptul
producătorilor la veniturile garantate funcţie de un nivel maxim al producţiei.
Momentul care a determinat o schimbare radicală in arhitectura PAC a fost anul 1992, cand
Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray
MacSharry.
Efectele reformei McSharry au fost incurajatoare, incat o alta a urmat in 1999, pe baza
propunerilor de reformă ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Şablonul urmat a fost in linii
mari acelaşi: reducerea preţului la cereale, lapte şi produse lactate, vită şi carne de vită, in parallel
cu creşterea plăţilor compensatorii.
Principalele momente in evoluţia PAC
• 1957: Tratatul la Roma (articolele 38-46, respectiv 32-38 in forma consolidată a
Tratatului)
• 1958: Conferinţa de la Stresa intre miniştrii agriculturii din cele şase ţări membre ale
Comunităţii Economice Europene (CEE) pune bazele PAC
• 1962: primele măsuri de politică agricolă comună: sistemul de preţuri, intervenţia pe piaţă,
prelevări şi cote la import, subvenţii la export
• Perioada anilor ’70: politica orientată preponderent spre susţinerea veniturilor, CEE devine
exportator net de produse agricole, apar surplusuri de producţie in special la cereale, lapte,
carne de vită, cheltuielile agricole cresc la cca. 2/3 din bugetul comun
• Perioada anilor ’80: măsuri mai restrictive: introducerea sistemului de cote, stabilizarea
cheltuielilor agricole, scăderea preţurilor garantate, introducerea schemei de „ingheţare” a
terenurilor (set-aside) şi a programelor de extensificare a producţiei agricole. Insă
problemele vechi (supraproducţia, cheltuielile bugetare) persistă şi apar unele noi: dispute
comerciale, efecte dăunătoare asupra mediului datorită caracterului intensiv al producţiei
• 1992: reforma MacSharry: reducerea preţurilor garantate in paralel cu introducerea de plăţi
compensatorii, permanentizarea schemei de „ingheţare” a terenurilor (set-aside),
introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor
• 1986-1994: negocieri in cadrul GATT (runda Uruguay): tarificarea barierelor non-tarifare,
reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducerea accesului minim
garantat pentru produsele agricole in proporţie de 5% din cererea internă.
• Perioada anilor ’90: lipsă de competitivitate pe pieţele internaţionale determinată de
preţurile mari, proceduri administrative complicate, cheltuielile agricole in continuare ridicate
• 1999: Consiliul European de la Berlin işi insuşeşte documentul strategic Agenda 2000.
Noi măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor
directe; importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al
PAC
• Iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noi direcţii de reformă (mid-term
review)
21
• Ianuarie 2003: Comisia propune un pachet de noi măsuri de reformă
• Iunie 2003: Consiliul ajunge la un compromis privind noua reformă a PAC
• 2005-2007: Noua reformă a PAC va intra in vigoare
I.2. Situaţia actuală
Politica agricolă comună este construită in jurul a doi piloni. Primul, cel al organizaţiilor
comune de piaţă, cuprinde măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale
produselor agricole. Al doilea, cel al dezvoltării rurale, cuprinde măsuri structurale, care ţintesc
dezvoltarea armonioasă a zonelor rurale, sub cateva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al
calităţii produselor, al protejării mediului.

28. Organizarea comună a pieţii. Orientarea producţiei comunitare prin


intermediul preţurilor
Organizaţii comune de piaţă
Pentru realizarea obiectivelor PAC definite in Tratatul de la Roma şi in spiritul principiilor
stabilite la Stresa, s-a construit un sistem complex de reguli şi mecanisme care reglementează
producţia, comerţul şi prelucrarea produselor agricole, grupate sintetic sub denumirea de
organizaţii comune de piaţă. Treptat, organizaţiile comune de piaţă le-au inlocuit pe cele naţionale
pentru produsele/sectoarele care cad sub incidenţa PAC. In prezent, circa 90% din produsele
agricole din Uniunea Europeană fac parte dintr-o organizaţie comună de piaţă, şi anume: cereale,
carne de porc, ouă şi carne de pasăre, fructe şi legume proaspete şi procesate, banane, vin, lapte şi
produse lactate, carne de vită şi viţel, orez, uleiuri şi grăsimi (inclusiv ulei de măsline şi plante
oleaginoase), zahăr, flori şi plante decorative, furaje uscate, tutun, in şi canepă, hamei, seminţe,
carne de oaie, carne de capră, precum şi alte produse cărora li se aplică numai anumite reglemntări.
Pentru implementarea măsurilor comune de reglementare a pieţelor, Comunitatea are la
dispoziţie următoarele instrumente: preţurile, intervenţia pe piaţă, ajutoarele financiare, cotele de
producţie, protecţia vamală comună.
A. Preţurile
Mecanismul general de funcţionare a pieţelor produselor agricole in Uniunea Europeană este
bazat pe un sistem complex de reglementare a preţurilor de comercializare a produselor. Astfel,
anual se stabilesc de către Consiliu trei niveluri de preţ pentru produsele de sub incidenţa PAC:
preţul indicativ, preţul de intervenţie, şi preţul prag.
Preţul indicativ este preţul la care Consiliul recomandă comercializarea produselor agricole
pe Piaţa Internă. Nivelul său este considerat cel potrivit pentru a asigura un standard „rezonabil” al
veniturilor producătorilor agricoli. In acest spirit, iniţial, preţurile indicative au fost fixate la
niveluri foarte ridicate, in special pentru cereale. Ele au mai fost diminuate după refomele din 1992
şi 1999, dar răman in continuare, in medie, mai ridicate decat preţurile internaţionale.
Preţul de intervenţie este preţul minim garantat care poate fi obţinut pentru producţia
comercializată pe piaţa internă. Atunci cand preţurile unor produse (in special la cereale, produse
lactate, carne de vită, de porc, zahăr, orez), ating nivelul minim (cand oferta este in exces faţă de
cerere), Comunitatea intervine prin achiziţia şi stocarea produsului respectiv, nepermiţand scăderea
preţului de piaţă sub preţul de intervenţie şi asigurand fermierilor garanţia unor venituri minime.
Iniţial, in stadiul de inceput al PAC, nivelul preţului de intervenţie era mult superior celui de pe
piaţa mondială. Măsura era in spiritul obiectivului asigurării unui nivel de trai echitabil pentru
populaţia agricolă. Insă, preţurile mari la produsele alimentare constituiau un stimulent puternic
pentru creşterea producţiei, incat curand s-a ajuns la situaţii de supraproducţie şi producţie pe stoc.
Prin reformele din 1992 (McSharry) şi 1999, preţul de intervenţie a fost adus spre nivelul de
pe piaţa mondială, in special pentru produsele generatoare de surplusuri (culture arabile, carne de
22
vită, lapte şi produse lactate), concomitent cu acordarea, către fermieri, de ajutoare financiare (plăţi
compensatorii), care să compenseze pierderile suferite.
Preţul prag este preţul sub care importurile de produse agricole nu pot pătrunde in Uniunea
Europeană. Raţiunea este aceea ca, după adăugarea cheltuielilor specifice de transport şi
comercializare pe parcurs comunitar, preţul la consumator al produselor importate să fie mai mare
decat preţurile produselor interne. Nivelul preţului prag se obţine prin aplicarea taxelor vamale la
nivelul preţului mondial. Iniţial, taxele (prelevările) vamale erau variabile, in funcţie de variaţiile
preţului mondial. Acordul pentru agricultură, negociat in 1995 in cadrul rundei Uruguay a
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, a prevăzut transformarea tuturor barierelor netarifare
(inclusiv a prelevărilor variabile) in taxe vamale.

29. Finanţarea PAC. Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă


Finanţarea măsurilor de politică agricolă comună
Măsurile de politică agricolă comună sunt finanţate din bugetul comunitar, prin intermediul
Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA). Crearea Fondului a fost
prevăzută incă de la inceput, in Tratatul CEE (articolul 40). In mod practic, Fondul a fost constituit
in 1962, actul oficial care ii conferă baza legală fiind Regulamentul CEE 25/1962, modificat prin
Regulamentul CEE 728/1970 şi prin Regulamentul CE 1258/1999.
Constituirea FEOGA reprezintă concretizarea principiului solidarităţii financiare stabilit la
Stresa, care presupune finanţarea comună a măsurilor comune. In fapt, aceasta inseamnă că unele
ţări subvenţionează in parte agricultura altor ţări. In general, ţările net contributoare sunt şi cele
care doresc reformarea sistemului actual al PAC, in scopul reducerii cheltuielor agricole.
In cadrul Fondului există două linii de finanţare distincte: secţiunea garantare şi secţiunea
orientare.
A. Secţiunea Garantare finanţează:
--funcţionarea organizaţiilor comune de piaţă
--măsurile de dezvoltare rurală din prima categorie, a măsurilor insoţitoare, precum şi
măsurile de dezvoltare rurală din doua categorie, a modernizării şi diversificării exploataţiilor
agricole, dar care nu intră sub incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale
--măsuri veterinare (vizand sănătatea şi condiţiile de creştere ale animalelor) şi fito-sanitare
--măsuri generale de informare şi evaluare.

B. Secţiunea Orientare finanţează măsuri de dezvoltare rurală in zonele care intră sub
incidenţa Obiectivului 1 al Politicii Regionale, şi anume:
--investiţii in exploataţiile agricole şi in activităţi de prelucrare/comercializare a produselor
agricole
--intinerirea populaţiei agricole
--activităţi de formare profesională
--stimularea dezvoltării activităţilor neagricole

30.Principalele Reforme ale PAC


23
În 1968, Sicco Mansholt a iniţiat o primă tentativă de reformă. Ideea lui a fost să provoace o
restructurare a exploataţiilor agricole in sensul creşterii dimensiunilor lor prin comasări. Fermele
mari fiind mai eficiente şi rezistand mai bine jocului pieţei, ar fi fost posibilă şi reducerea nivelului
măsurilor de protecţie. Reforma nu a putut fi pusă in aplicare, neintrunindu-se consensul asupra ei.
Anii 80 au adus insă unele schimbări, cea mai importantă fiind introducerea cotelor de
producţie, care limitau dreptul producătorilor la veniturile garantate funcţie de un nivel maxim al
producţiei. Cote s-au introdus, intr-o primă etapă, la cereale, produse lactate, zahăr.
Momentul care a determinat o schimbare radicală in arhitectura PAC a fost anul 1992, cand
Consiliul a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură, Ray
MacSharry. Motivele reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli
bugetare mari şi supraproducţie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei
Uruguay şi presiunile SUA in direcţia unei reduceri cat mai substanţiale a intervenţionismului
agricol in randul membrilor Organizaţiei Mondiale a Comerţului. Elementul central al reformei la
constituit reducerea preţurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri, in special,
cereale, carne de vită şi unt, insoţită de acordarea, către fermieri, a unor sume care să compenseze
pierderea suferită de aceştia. Plăţile compensatorii au fost stabilite la hectar pentru culturile arabile,
şi pe cap animal pentru bovine. Pentru culturile arabile, s-a introdus totodată condiţionalitatea
acordării lor in funcţie de „ingheţarea” (set-aside, scoaterea din circuitul productiv) unui procent de
15% din suprafaţa deţinută. Reforma a abordat şi aspecte structurale:stimulente pentru utilizarea
producţiei in scopuri non-agricole, scheme de pensionare anticipată a agricultorilor, stimulente
pentru protecţia mediului.
Efectele reformei McSharry au fost incurajatoare, incat o alta a urmat in 1999, pe baza
propunerilor de reformă ale Comisiei din documentul Agenda 2000. Şablonul urmat a fost in linii
mari acelaşi: reducerea preţului la cereale, lapte şi produse lactate, vită şi carne de vită, in parallel
cu creşterea plăţilor compensatorii.
Ceea ce reforma din 1999 aduce cu adevărat nou este acordarea unei importanţe mult sporite
componentei structurale a politicii agricole şi gruparea acestor măsuri – vizand calitatea produselor
şi a procesului de producţie, grija pentru mediul inconjurător, dezvoltarea multilaterală a zonelor
rurale - sub o umbrelă comună, cea a politicii de dezvoltare rurală, care a devenit astfel cel de-al
doilea pilon al PAC.
Deci:
• 1992: reforma MacSharry: reducerea preţurilor garantate in paralel cu introducerea de plăţi
compensatorii, permanentizarea schemei de „ingheţare” a terenurilor (set-aside),
introducerea primelor măsuri de protejare a mediului şi pensionare anticipată a fermierilor
• 1986-1994: negocieri in cadrul GATT (runda Uruguay): tarificarea barierelor non-tarifare,
reducerea protecţiei tarifare, reducerea subvenţiilor la export, introducerea accesului minim
garantat pentru produsele agricole in proporţie de 5% din cererea internă.
• 1999: Consiliul European de la Berlin işi insuşeşte documentul strategic Agenda 2000. Noi
măsuri de reformă: reducerea mai accentuată a preţurilor de intervenţie, creşterea plăţilor directe;
importanţă sporită acordată politicii de dezvoltare rurală, care devine pilonul al doilea al PAC
• Iulie 2002: Comisia analizează stadiul PAC şi propune noi direcţii de reformă (mid-term
review)
• Ianuarie 2003: Comisia propune un pachet de noi măsuri de reformă
• Iunie 2003: Consiliul ajunge la un compromis privind noua reformă a PAC
• 2005-2007: Noua reformă a PAC va intra in vigoare

24
31. Esenţa şi cauzele, obiectivele Politicii Sociale Comune
Politica socială a UE este formată dintr-un set de politici complementare, ce s-au dezvoltat şi
multiplicat pe parcursul timpului şi care acţionează in acele sectoare de activitate ce afectează sau
generează gradul de bunăstare individuală şi socială.
CAUZELE: Permanenta preocupare a comunităţii europene pentru aspectele de politică
socială - incepută cu Tratatul de Roma (1957)- a dus, in timp, la crearea unui „model social
european”1. Unul din momentele cele mai importante ale evoluţiei acestui model se situează in
jurul anului 2000, cand se face trecerea de la o abordare bazată pe minimizarea consecinţelor
sociale negative ale schimbării structurale, la o abordare ce are in vedere modernizarea sistemului
social european şi investiţia in capitalul uman – altfel spus, se trece de la o abordare cantitativă
(minimizarea consecinţelor) la una calitativă investiţia in oameni). De asemenea.o cauză
importantă a apariţiei politicii sociale este delegarea responsabilităţilor de atingere a obiectivelor
comunitare către Statele Membre. Astfel cauzele pot fi grupate în urmpatoarele categorii:
• priorităţile commune tuturor SM in domeniile pieţei muncii, formării profesionale şi
protecţiei sociale;
• imbunătăţirea situaţiei ocupării forţei de muncă;
• accelerarea progresului in crearea unui sistem de producţie bazat pe calitate;
• stimularea solidarităţii şi integrării sociale;
• lupta impotriva sărăciei şi excluderii sociale;
• piaţa unică şi libera circulaţie a persoanelor;
• promovarea egalităţii de şanse pentru bărbaţi şi femei;
• sprijinirea dialogului social;
• coeziunea economică şi socială;
Obiective:
- asigurarea unui nivel de trai favorabil
- lichidarea somajului
- protectia dreptului omului
- inbunatatirea sistemului de invatamint
- lichidarea descriminarilor dintre cetateni
- prevenirea terorismului
- lichidarea fenomenului traficului de fiinte umane
- lupta cu drogurile
- promovarea dialogului social
- PMA
- imbunatatirea sistemului demografic
- libera circulatie a bunurilor
- protectia paturilor social – vulnerabile
- egalitatea in drepturi a barbatilor si femeilor.
Obiectivul acestei politici il constituie ameliorarea conditiilor de viata si de lucru,
promovarea egalitatii de sanse si asigurarea unei protectii sociale minimale in interiorul spatiului
comunitar. Pentru aceasta, UE are la indemana Fondul Social European (FSE), o serie de
programe comunitare si normele juridice din Tratat care completeaza legislatiile nationale.
Dimensiunea sociala a Pietei Interne comunitare a impus instaurarea unui « dialog social » intre
partenerii sociali reuniti la nivelul UE. Conceptul a fost introdus in 1985 prin Actul Unic European
si semnifica faptul ca partenerii sociali trebuie sa participe la realizarea Pietei Interne si la
concretizarea dimensiunii sale sociale. Pentru a concretiza aceasta « dimensiune sociala »,

25
Consiliul European a adoptat in decembrie 1989 « Carta comunitara a drepturilor sociale
fundamentale ale lucratorilor »
32.Actori instituţionali ai politicii sociale in UE
Principalii actori instituţionali implicaţi in procesul de decizie şi de implementare a politicii
sociale sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene (Consiliul de Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi in activitatea lor de trei
agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali. Comisia Europeană este direct responsabilă
pentru pregătirea şi asigurarea implementării politicilor sociale, prin Direcţia Generală(DG)
Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de Muncă.3 Rolul său este de a iniţia si definitiva noi acte
legislative in domeniu şi de a se asigura că măsurile astfel adoptate vor fi implementate de Statele
Membre. In activitatea sa, DG colaborează cu DG Mediu şi DG Dezvoltare Regională.
Parlamentul European este implicat in procesul decizional prin Comitetul pentru Ocupare şi
probleme sociale4, ale cărui responsabilităţi au in vedere diverse aspecte ce ţin de politica de
ocupare a forţei de muncă şi de politica socială.
Consiliul UE este echivalentul unui consiliu de miniştri la nivel european şi se reuneşte de
cateva ori pe an , in scopul coordonării politicilor sociale ale SM.
Comitetul Economic şi Social (CES) are rol consultativ in procesul de decizie şi emite opinii,
la solicitarea Comisiei Europene, care au insă numai caracter informativ. CES constituie legătura
cu societatea civilă, in cadrul său fiind reprezentate diverse organizaţii economice şi sociale de pe
teritoriul SM.
Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă)5 a fost infiinţat in anul 2000 (inlocuind Comitetul
pentru Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat in dezvoltarea Strategiei
europene de angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum şi in
promovarea coordonării intre SM in privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa forţei de
muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost
infiinţat in 1997 (incepandu-şi activitatea in 1998) şi sprijină procesul decizional prin furnizarea de
date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi anti-semitismului la
nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune in acest domeniu.
Fundaţia Europeană pentru Imbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost infiinţată in
1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată in două direcţii: (1) managementul
cercetării şi (2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină procesul decisional
prin furnizarea de date privind imbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă la nivel european.
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă , cu sediul la Bilbao, a
fost infiinţată in 1996, in scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii şi bune
practici in domeniu. Rolul său in procesul decizional constă in furnizarea de date privind sănătatea
şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate propunerile şi iniţiativele
Comisiei Europene in această direcţie. Alături de aceste organisme comunitare, un rol important in
trasarea cadrului politicii sociale il au partenerii sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală
Europeană (ETUC6), Uniunea
Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Intreprinderi
Publice (CEEP). Aceştia sunt implicaţi in procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii,
patronatul şi sectorul profesiilor liberale.

26
33. Priorităţi ale politicii sociale
Priorităţile politicii sociale pentru perioada 2000-2005 reflectă această orientare spre calitate şi
sunt reprezentate de:
• gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă – are in vedere crearea şi promovarea de noi
locuri de muncă;
• calitatea muncii – se referă la locuri de muncă mai bune şi la moduri mai echilibrate de
combinare a vieţii profesionale cu viaţa personală, ceea ce implică existenţa unor politici de
angajare mai bune, salarii rezonabile şi o organizare a muncii adaptată atat nevoilor companiilor
cat şi nevoilor indivizilor;
• calitatea politicii sociale propriu-zise – implică un grad ridicat de protecţie socială,
existenţa unor servicii sociale de calitate pe tot cuprinsul Uniunii şi accesibile tuturor, crearea de
oportunităţi reale pentru toţi indivizii şi garantarea drepturilor fundamentale şi a celor sociale –
aspecte ce joacă un rol esenţial in atingerea obiectivului pe zece ani al politicii sociale, prin
imbinarea productivităţii cu satisfacţia personal-profesională;
• calitatea relaţiilor industriale – are in vedere adaptarea cu succes la schimbările industriale
şi reflectă impactul „cunoaşterii” – adică al noilor tehnologii şi al cercetării – in progresul
economic. Aceste priorităţi reflectă nevoile cu care se confruntă la ora actuală societatea europeană
şi se constituie ca puncte de referinţă ale noii politici sociale, fiind secondate de instrumente şi
direcţii de acţiune special adoptate in vederea realizării lor.

34.Direcţii de acţiune ale politicii sociale


Rezolvrea priorităţilor prezentate anterior constituie provocarea majoră a politicii sociale la
inceput de mileniu şi impune structurarea pe obiective specifice şi adoptarea de măsuri de acţiune
concrete şi adecvate situaţiilor identificate.
Astfel, dat fiind că primele două priorităţi - gradul ridicat de ocupare al forţei de muncă şi
calitatea muncii - ţin de dinamica pieţei muncii şi de sfera profesională, ele sunt tratate impreună şi
dispun de direcţii comune de acţiune ce au in vedere:
• crearea de locuri de muncă mai multe şi mai bune , cu scopul de a creşte rata generală de
ocupare pană la 70% şi rata de ocupare in randul femeilor pană la 60%;
• anticiparea şi managementul schimbării, precum şi adaptarea la noul mediu de lucru
(reprezentat de o societate bazată pe cunoaştere şi pe dezvoltare tehnologică) – prin informarea
corespunzătoare şi eficientă atat a angajatorilor cat şi a angajaţilor in vederea ponderării
flexibilităţii şi siguranţei unui loc de muncă;
• exploatarea oportunităţilor oferite de o societate bazată pe cunoaştere – prin promovarea
invăţării continue, a promovării de noi forme de organizare a muncii şi creşterea şanselor de
angajare a persoanelor cu handicap;
• promovarea mobilităţii forţei de muncă, prin implementarea liberei circulaţii a forţei de
muncă şi eliminarea obstacolelor geografice, prin dezvoltarea de mecanisme ce facilitează
mobilitatea (inclusiv noile tehnologii);
Prioritatea referitoare la imbunătăţirea calităţii politicii sociale ca atare este reprezentată de
măsuri ce au vedere diverse domenii ale vieţii sociale şi este strans corelată cu modul in care
aceasta interferează cu viaţa profesională. Direcţiile de acţiune adoptate pentru adresarea acestei
nevoi sunt:

27
• modernizarea şi imbunătăţirea protecţiei sociale, astfel incat să asigure indivizilor un venit
sigur, să se realizeze securizarea pensiilor şi crearea unor sisteme de pensii durabile, să ducă la
dezvoltarea unui sistem de sănătate performant;
• promovarea incluziunii sociale - ce are ca obiectiv prevenirea şi eradicarea sărăciei, precum
şi promovarea participării tuturor in viaţa economică şi socială;
• promovarea egalităţii de gen, prin promovarea participării femeilor la viaţa economică,
ştiinţifică, socială, politică şi civică;
• intărirea drepturilor fundamentale şi combaterea discriminării, prin asigurarea dezvoltării
şi respectării drepturilor sociale fundamentale.
Promovarea calităţii in relaţiile industriale este poate domeniul prioritar cu cel mai ridicat
caracter de noutate şi are in vedere intărirea dialogului social, promovarea competitivităţii şi a
solidarităţii la acest nivel.
Acestor direcţii de acţiune ce corespund unor priorităţi specifice se adaugă alte două linii de
dezvoltare a politicii sociale, ce corespund dimensiunii extra-comunitare a acesteia: pregătirea in
vederea extinderii UE şi promovarea cooperării internaţionale.

35. Aspecte generale ale politicii în domeniul concurenţei


POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI
Una din cheile succesului integrării europene a Europei Occidentale o constituie existenţa,
încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai
bine de 30 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei
economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor,
serviciilor, capitalului şi persoanelor.
Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în tripla sa calitate:
de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea
corespunzătoare a preţului de vânzare); de participant pe piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă
obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât şi a procesului de producţie); şi de acţionar
(concurenţa liberă conduce la eficienţă crescută, şi deci şi la profituri ridicate).
Politica în domeniul concurenţei interzice practicile de:
- acordare de ajutoare publice care crează distorsiuni în relaţiile de concurenţă dintre agenţii
economici
- stabilire a preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători sau furnizori;
- creare de carteluri care să-şi împartă piaţa, astfel încât să nu se concureze între ele;
- abuz al poziţiei dominante pe piaţă;
- realizare de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.
Obiectivele politicii in domeniul concurenţei pot fi succint grupate in trei categorii: 1.
Politica europeană in domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne şi să
evite realizarea de inţelegeri intre firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi
manifestarea liberă a concurenţei. (inţelegerile şi practicile concertate);
2. Politica in domeniul concurenţei caută să impiedice situaţiile in care una sau mai multe
intreprinderi incearcă să exploateze intr-o manieră abuzivă puterea lor economică in raport cu alte
firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);
3. De asemenea, PDC trebuie să impiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre
care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări in favoarea intreprinderilor de stat
sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul privat (ajutoarele de stat).
Atragem atenţia asupra faptului că reglementările comunitare din domeniul concurenţei
interzic numai acele comportamente care pot influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele
membre, fără a avea in vedere şi situaţiile in care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul
28
unui singur stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale in omeniu).
Pe de altă parte, deoarece in cadrul economiei de piaţă concurenţa reprezintă un vector esenţial in
asigurarea succesului economic, sunt considerate ca acceptabile anumite practici, care generează
efecte pozitive asupra economiei.

Pentru atingerea celor două obiective ale politicii concurenţiale, funcţionarea economiei de
piaţă şi funcţionarea pieţei unice, două condiţii trebuie îndeplinite:
• regulile de concurenţă trebuie aplicate universal, atât întreprinderilor de stat, cât şi
celor particulare; este de neconceput o piaţă integrată în care să existe reguli diferite de concurenţă
între cele două tipuri de întreprinderi;
• autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a
impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.

36. Reglementări referitoare la intervenţia statului şi alte practici restrictive.


(PDC)
Principalele reglementări ale politicii in domeniul concurenţei
A. Bazele juridice ale politicii in domeniul concurenţei
Deşi politica comunitară in domeniul concurenţei este tot mai mult determinată de
considerente economice, constrangerile la care este supusă sunt in principal de ordin juridic.
Baza legală (juridică) a PDC este oferită, in primul rand, de prevederile incluse in Tratatului
UE , respectiv:
• Articolul 81, privind practicile restrictive
• Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă
• Articolul 86, privind intreprinderile publice
• Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.
In al doilea rand, referiri se găsesc in legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de
Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, in aceasta categorie se
includ:
• Regulamentul Consiliului, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul;
• Regulamente şi directive privind exceptările in bloc, acordate in cazul unor acorduri care
privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea,
distribuţia autovehiculelor, etc.
In al treilea rind, un număr in creştere instrucţiuni, care nu sunt in mod formal obligatorii,
oferă informaţii esenţiale menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau in ce mod
va acţiona Comisia in acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să crească gradul de
predictibilitate al acţiunilor sale. Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de
Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă. Nu in ultimul rind, trebuie menţionate şi acordurile
internaţionale in care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind concurenţa.
Politica în domeniul concurenţei interzice practicile de:
- acordare de ajutoare publice care crează distorsiuni în relaţiile de concurenţă dintre agenţii
economici
- stabilire a preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători sau furnizori;
- creare de carteluri care să-şi împartă piaţa, astfel încât să nu se concureze între ele;
- abuz al poziţiei dominante pe piaţă;
29
- realizare de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

III. Politica in domeniul cartelurilor şi a altor practici restrictive


Dacă anumite acorduri, inţelegeri intre firme pot avea efecte benefice asupra pieţei, altele pot
influenţa negativ procesul competiţional10. Articolul 81 (fost art.85) al Tratatului UE (TUE)
introduce principiul interzicerii acelor acordurilor intre firme, decizii şi practici concertate, care au
ca obiect sau ca efect impiedicarea, restrangerea sau denaturarea concurenţei in interiorul spaţiului
comunitar, şi care sunt susceptibile de a „afecta comerţul intre statele membre”.
In ceea ce priveşte acordurile verticale (incheiate intre firme aflate in stadii diferite ale
aceleiaşi filiere de producţie sau distribuţie), ele au făcut obiectul unor acorduri separate privind
acordarea exceptării pe categorii de acorduri sau tipuri de sectoare. In prezent, aceste acorduri se
supun unui regulament unic (Regulamentul 2790/99 din 22 decembrie 1999) prin care sunt
exceptate global acordurile verticale care nu au o poziţie dominantă pe piaţă. Condiţiile impuse se
referă la existenţa unui prag (o cifră de afaceri care să nu depăşească, pentru părţile asociate in
acord, 50 milioane euro şi nu mai mult de 30% din piaţa de desfacere) şi la excluderea anumitor
practici restrictive grave. Alte acorduri, chiar dacă nu indeplinesc condiţiile paragrafului 3 al
Art.81, pot beneficia de statutul de excepţii, in cazul in care sunt considerate a fi de importanţă
minoră (principiul „de minimis”) şi, ca atare, incapabile să afecteze concurenţa la nivel comunitar.
O lungă perioadă de timp, aceste acorduri au fost definite numai prin cota de piaţă şi cifra de
afaceri anuală a firmelor vizate. La finele anului 2001, Comisia a relaxat chiar acest mod de
definire, suprimand criteriul cifrei de afaceri şi ridicand nivelurile corespunzătoare cotelor de piaţă
la 10% in cazul acordurilor verticale şi la 15% pentru cele orizontale.
In general, reglementările prevăzute de Art.81 nu se aplică in cazul:
• Relaţiilor dintre o firmă şi agenţii săi comerciali sau intre o societate şi filiale;
• Acordurilor de cooperare;
• Operaţiunilor de sub-contractare.
Anumite tipuri de acorduri au fost intotdeauna considerate periculoase de către Comisie şi
interzise, practic fără excepţie:
• In cazul acordurilor orizontale:
o Fixarea preţurilor
o Existenţa unor birouri de vinzare comune
o Fixarea de cote de producţie sau livrare
o Impărţirea pieţei sau a surselor de aprovizionare
• In cazul acordurilor verticale:
o Fixarea preţurilor de revanzare
o Clauze de protecţie teritorială absolută.

37.Abuzul de poziţie dominantă se manifestă atunci cand, prin comportamentul său, o


firmă influenţează structura sau gradul de concurenţă de pe piaţa respectivă, chiar şi in situaţia in
care un asemenea comportament este rezultatul anumitor dispoziţii legislative. Printre posibilele
abuzuri de poziţie dominantă se pot enumera:
__faptul de a impune in mod direct sau indirect preţul sau alte condiţii de tranzacţie ne
echitabile;
__limitarea producţiei sau a pieţelor de desfacere in detrimentul consumatorului;
__aplicarea, in raport cu anumiţi parteneri comerciali, a unor condiţii inegale, pentru prestaţii
echivalente.

30
__Condiţionarea incheierii unui contract, de către acceptarea unor prestaţii suplimentare, fără
legătură cu obiectul contractului.
Art. 82 (fost art. 86) prevede că orice abuz din partea unuia sau mai multor agenţi
economiciflaţi intr-o poziţie dominantă in piaţa comună sau intr-un segment important al acesteia
estenterzis, atata vreme cat poate afecta comerţul dintre ţările membre 12.
Un abuz poate consta din:
a) impunerea, in mod direct sau indirect, a preţurilor de vanzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii comerciale inechitabile;
b) limitarea producţiei, distribuţiei sau a dezvoltării tehnologice in dezavantajul
consumatorilor;
c) aplicarea, in privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la tranzacţii
echivalente, provocand in acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj in poziţia concurenţială;
d) condiţionarea incheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor clauze
stipuland prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu
au legătură cu obiectul acestor contracte.
Art. 82 se constituie intr-un instrument de control al exercitării puterii de monopol pe o piaţă
sau alta. El implică analizarea a două elemente:
__existenţa unui agent economic aflat in poziţie dominantă;
__comportamentul respectivului agent economic, care are drept efect afectarea concurenţei pe
piaţa respectivă.
Subliniem faptul că Art. 82 (fost art. 86) interzice numai abuzul de poziţie dominantă, nu
doar simpla sa existenţă.
Acest articol se pretează la numeroase controverse. Dacă formularea inclusă aici este destul de
clară in ceea ce priveşte combaterea abuzului de poziţie dominantă, ea este mai puţin clară in ceea
ce priveşte puterea de care dispune Comisia in domeniul controlului concentrărilor.
Cu alte cuvinte, in aplicarea Art.86 apar două aspecte: pe de o parte, controlul
comportamentului abuziv pe piaţă datorită restrangerii libertăţii de alegere a consumatorilor
determinată de faptul că o firmă dominantă pe piaţă, practic elimină concurenţa şi, pe de altă parte,
modul in care CEE dă Comisiei nu numai puterea de a interzice inţelegerile şi abuzul de poziţie
dominantă, ci şi posibilitatea de a exercita un control prealabil asupra concentrărilor economice.
Poziţia dominantă reprezintă situaţia in care, puterea economică deţinută de o firmă, ii
permite acesteia să obstrucţioneze concurenţa de pe piaţa in cauză. Cu alte cuvinte, poziţia
dominantă pe piaţă permite unei firme să influenţeze in mod covarşitor condiţiile in care se
manifestă concurenţa.

38.Reforma politicii in domeniul concurenţei


Politica in domeniul concurenţei, ale cărei obiective şi proceduri au rămas in linii mari
nemodificate de la inceputul procesului de integrare, se află acum in proces de modernizare şi
descentralizare. In prezent sunt in curs două reforme:
• O reformă in domeniul reglementărilor antitrust – respectiv a regulilor privind acordurile
dintre intreprinderi, care presupune modificarea radicală a faimosului Regulament 17/62, privind
aplicarea Articolelor 81 şi 82;
• O reformă in domeniul „concentrărilor”, care priveşte modificarea Regulamentului privind
concentrările economice.
Modernizarea Reglementării 17
Reglementarea 17, care are deja o vechime de 40 de ani, a suferit mai multe modificări prin
adoptarea Regulamentului 1/200317, respectiv:

31
a) pentru prima dată in istoria UE, sunt imputernicite autorităţile naţionale, inclusive
tribunalele naţionale, să aplice exceptările conforme cu Art.81(3) impreună cu interdicţiile
prevăzute de Art.81(1) şi 82. Acordarea exceptărilor a reprezentat intotdeauna o prerogativă a
Comisiei.
b) Pentru prima oară, autorităţile naţionale au obligaţia să aplice legislaţia comunitară in locul
celei naţionale ori de cate ori comerţul frontalier este afectat;
c) Pentru prima dată, autorităţile naţionale au obligaţia să consulte Comisia inainte de a lua
orice decizie;
d) Pentru prima dată, tribunalele naţionale trebuie să inainteze Comisiei copii după decizii;
e) Comisia va avea dreptul să apară in faţa tribunalelor naţionale;
f) Cei 40 de ani de „notificări prealabile” vor lua sfarşit. Acest lucru va asigura:
a. pe de o parte, descentralizarea sistemului, prin inlocuirea principiului „autorizării
prealabile” a inţelegerilor, cu cel al „exceptărilor legale”, in cazul in care acestea sunt conforme cu
reglementările Tratatului (Art.81), ceea ce va da dreptul autorităţilor din domeniul concurenţei din
ţările membre să decidă in cazul exceptărilor (Art.81/3);
b. pe de altă parte, va asigura o aplicare uniformă a reglementărilor comunitare, deoarece
Comisia işi va conserva puteri de decizie importante, precum exceptările pe categorii, deciziile
individuale, formularea de linii directoare, vor fi intărite capacităţile acesteia de inspectare şi se va
urmări realizarea unei cooperări sistematice dintre autorităţile naţionale şi Comisie.

Reforma Regulamentului privind concentrările


Obiectivul modificărilor propuse in legătură cu acest nou Regulament vizează creşterea
transparenţei procesului de decizie. In acest scop, reforma – propusă in vara anului 2000 intrun
raport al Consiliului şi apoi, lansată oficial prin publicarea Cărţii Verzi, in decembrie 2001,
prevede un ansamblu de măsuri, printre care, se detaşează prin importanţă:
• vor fi ameliorate criteriile de apreciere a operaţiunilor de concentrare, prin ameliorarea
testului dominanţei. Noul test va permite mai buna analiză a efectelor concentrărilor, efecte care
scăpaseră testului anterior. Astfel, efectele create de o concentrare vor putea fi considerate de o
manieră favorabilă atunci cand efectele pozitive vor depăşi consecinţele potenţial negative ale
operaţiei. Urmare a analizelor tot mai complexe pe care le vor solicita testările respective, Comisia
va intări de o manieră semnificativă expertiza economică, completand structura personalului cu un
„economist şef al concurenţei” la cel mai inalt nivel, care, susţinut de o echipă de economişti
industriali, va intreprinde anchetele respective.
• Sunt propuse unele măsuri pentru a oferi părţilor notificante garanţia că argumentele şi
angajamentele lor, prezentate pentru a răspunde obiecţiilor Comisiei, vor fi luate in considerare.
Astfel, in plan intern, sistemul „checks and balances” va fi considerabil intărit, atat datorită unei
expertize economice superioare cat şi datorită unui sistem de „passage sur le grill” pentru toate
anchetele in faza a II-a. Redistribuirea competenţelor intre Comisie şi statele membre va trebui
clarificată, astfel incat să se realizeze in cel mai precoce stadiu al operaţiunii, in stransă colaborare
cu părţile.
• Asigurarea unui control jurisdicţional mai eficace şi mai rapid, care să se sprijine pe intărirea
resurselor Tribunalului de Primă Instanţă şi Curţii de Justiţie. In decembrie 2002, Comisia a
adoptat un pachet de reforme menite să contribuie la procesul de reformă a legislaţiei in domeniul
concentrărilor. Reforma va aduce in prim planul atenţiei analiza economică a fenomenului, va
intări sistemul de verificare şi control, precum şi dreptul părţilor implicate in concentrare de a fi
ascultate pe parcursul investigaţiilor18. De asemenea, reforma propune adoptarea unui nou
regulament, conform căruia va exista obligaţia de a fi consultat atat Consiliul de Miniştri cat şi

32
Parlamentul European. Consiliul va discuta noul regulament pe parcursul anului 2003, noile
reglementări procedurale urmand a intra in vigoare la 1 mai 2004.

39.Principalele instrumente ale Politicii Monetare.


Politica monetara reprezinta unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
careia se actioneaza asupra cererii si ofertei de moneda din economie. Importanta politicii
monetare rezulta din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preturilor, la care se
adauga limitarea inflatiei si mentinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea
indeplinirii acestor obiective revine bancii centrale, care detine monopolul in formularea si
transpunerea in practica a obiectivelor politicii monetare.
Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, in acelasi
timp, reprezinta un obiectiv central al politicii economice, alaturi de: cresterea economica durabila,
ocuparea deplina a fortei de munca, sustenabilitatea balantei de plati. Pentru atingerea acestor
obiective, la nivelul fiecarei tari, sunt identificate instrumentele care sa conduca la cele mai bune
rezultate, dintre care cele mai insemnate sunt: politica fiscala, politica veniturilor, politica
monetara, politica valutara si politica comerciala .
Politica monetara contribuie la realizarea politicii economice si prin obiectivele specifice
care constau in urmatoarele: a) cresterea masei monetare pana la un nivel optim b) mentinerea ratei
dobanzii la un nivel corespunzator c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb d) alocarea
optima a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) in cadrul economiei.
Instrumentele politicii monetare
Pentru indeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe si
indirecte intre care este posibila stabilirea urmatoarei distinctii : Ø instrumentele indirecte sunt
utilizate de catre banca centrala in relatiile cu celelalte banci si cu agentii nefinanciari. La modul
traditional, aceasta categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra
costului si asupra cantitatii de moneda centrala.
Ø instrumentele directe sunt reprezentate de masurile care afecteaza, in mod direct,
utilizatorii si detinatorii de moneda, inclusiv institutiile financiare. Dintre acestea prezinta
importanta: incadrarea creditului, fixarea administrativa a unor rate ale dobanzii si controlul asupra
ratei de schimb .
Din distinctia prezentata, rezulta ca instrumentele indirecte corespund actiunilor asupra
pietei, iar cele directe constituie masuri ale autoritatilor monetare.
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmarite anumite obiective, astfel incat exista
posibilitatea clasificarii instrumentelor dupa urmatoarea structura:
a) instrumente prin care banca centrala furnizeaza si retrage moneda centrala;
b) instrumente care afecteaza direct activele sau pasivele bancilor;
c) instrumente care permit controlul operatiunilor cu strainatatea.

40. Concepte ale creării Uniunii Economice şi Monetare (UEM).


(UEM) Uniunea Economică şi Monetară - (EMU) Economic and Monetary Union
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) este zona utilizând o singură monedă din cadrul pieţei
unice a Uniunii Europene, piaţa caracterizată prin circulaţia fără restricţii a persoanelor, bunurilor,
serviciilor şi capitalului. Această zonă asigură cadrul pentru stabilitatea şi creşterea economică şi se
caracterizează prin existenţa unei bănci centrale independente, precum şi a obligaţiilor legale
asumate de statele participante de a avea politici economice naţionale riguroase şi de a-şi coordona
strâns aceste politici.

33
Date generale
Având în vedere faptul că tranzacţiile comerciale intracomunitare reprezintă 60% din totalul
tranzacţiilor comerciale desfăşurate de UE, Uniunea Economică şi Monetară este o necesitate
economică şi reprezintă complementul firesc al pieţei unice. Aceasta din urmă poate funcţiona mai
eficient şi cu beneficii mai mari în condiţiile eliminării costurilor înalte ale tranzacţiilor legate de
conversiile valutare, precum şi al incertitudinilor legate de instabilitatea ratei de schimb, lucru
realizat prin intermediul introducerii monedei unice. O piaţă unică mai eficientă permite
impulsionarea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă, în timp ce moneda unică întareşte
stabilitatea monetară internaţională. Comparabilitatea preţurilor în Euro face companiile mai
competitive, ele trebuind să ofere produse şi servicii la preţuri stabile şi uneori chiar mai scăzute
decât înainte de introducerea Euro. La modul general, moneda unică întăreşte unitatea europeana şi
constituie un factor de stabilitate, pace şi prosperitate. Regulile de funcţionare, instituţiile adecvate
şi obiectivele UEM sunt stabilite prin Tratatul de la Maastricht.
Uniunea Economică şi Monetară se bazează pe două concepte:
-coordonarea politicilor economice naţionale şi
-existenţa unei instituţii monetare independente, şi anume Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC).
Uniunea politică nu este o condiţie neapărat necesară a realizării Uniunii Economice şi
Monetare. Deşi mulţi susţin faptul că prin crearea unei uniuni monetare se va mări integrarea
politică, este clar faptul că UEM poate funcţiona efectiv fără o uniune politică. În acelaşi timp, o
politică monetară comună prin intermediul Băncii Centrale Europene va necesita o mai mare
coordonare din partea statelor membre a politicilor şi din alte sectoare
OBIECTIVE:
1. Obiectivele majore ale uniunii monetare sunt:
- finalizarea constructiei pietei unice prin eliminarea sentimentului de nesiguranta si a
costurilor inerente operatiunilor de schimb valutar, dar si a costurilor protectiei impotriva riscurilor
fluctuatiilor valutare, precum si prin asigurarea comparabilitatii totale a costurilor si a preturilor in
cadrul Uniunii. Prin facilitarea derularii afacerilor si venind in sprijnul cetatenilor, aceasta trebuia
sa stimuleze comertul intra-comunitar;
- cresterea activitatii economice, din aceleasi motive;
- consolidarea stabilitatii monetare a Europei si sporirea puterii sale financiare prin:
a) eliminarea, prin definitie, a oricarei posibilitati de speculatie implicind monedele
comunitare,
b) asigurarea, prin dimensiunea economica si financiara a uniunii monetare astfel formate, a
unei anumite invulnerabilitati a noii monede la speculatiile de pe plan international,
c) crearea posibilitatii pentru moneda euro de a deveni o moneda principala de rezerva si o
moneda de plata.
2. Stadiile crearii UEM au fost menite sa asigure tranzitia la moneda unica, astfel incat aceasta
sa aiba o baza solida, datorita in special realizarii in prealabil a unei convergente complete a
politicilor economice si monetare.
Evoluţie
Crearea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) şi introducerea monedei unice până la data de
1.01.1999 sunt stipulate în Tratatul de la Maastricht, semnat în februarie 1992 şi ratificat ulterior de
toate statele membre, tratat ce a intrat în vigoare în noiembrie 1993. După acest moment, alte date
importante au fost:
decembrie 1995: Consiliul European (reuniunea şefilor de state şi guverne din Uniunea
Europeana) de la Madrid hotaraşte moneda unică se va numi Euro şi fixează datele de 1.01.1999

34
pentru introducerea lui în tranzacţiile valutare şi 1.01.2002 cel târziu pentru introducerea monezilor
si bancnotelor;
iunie 1997: Consiliul European de la Amsterdam aprobă termenii Pactului de Stabilitate şi
Creştere, crearea unui nou mecanism al ratei de schimb pentru monedele neparticipante la zona
Euro şi reglementările stabilind cadrul legal al Euro;
decembrie 1997: Consiliul European de la Luxemburg aprobă procedurile de întărire a
coordonării politicilor economice naţionale, precum şi cele privitoare la orientarea politicii ratei de
schimb pentru Euro;
25.03.1998: Comisia Europeană şi Institutul Monetar European raportează în ceea ce priveşte
atingerea convergenţei economice de către statele membre UE, potrivit criteriilor stabilite în Tratat.
Comisia recomandă 11 ţări care să participe la zona Euro;
2.05.1998: Consiliul European de la Bruxelles hotărăşte ca zona Euro să fie formată din cele
11 state propuse de Comisie, şi anume: Belgia, Germania, Spania, Franţa, Irlanda, Italia,
Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia sşi Finlanda;
1.01.1999: Consiliul Uniunii Europene stabileşte în mod irevocabil ratele fixe de conversie în
Euro ale monedelor naţionale din statele participante la zona Euro.
Istoric
Crearea Uniunii Economice şi Monetare a fost un proiect al Uniunii Europene încă de la sfârşitul
anilor ’60. În 1969, Summitul European de la Haga transformă UEM într-un obiectiv oficial.
Raportul Werner, din 1970, prezenta un plan pentru atingerea obiectivului Uniunii Economice si
Monetare, plan ce urma să se desfăşoare într-un interval de 10 ani. Însă, datorita crizelor petroliere,
divergenţelor de politica economică şi slabiciunii dolarului, acţiunile de articulare a monedelor
naţionale într-un soi de ’ sarpe monetar ’ au fost limitate la un aranjament în acest sens între
Germania, Danemarca şi ţările Benelux. În 1979, procesul a fost relansat prin crearea Sistemului
Monetar European (SME), ce reprezenta un exemplu nemaiîntâlnit de cooperare în domeniul
monetar. Sistemul era construit pe principiul unor rate de schimb stabile dar ajustabile, bazate pe
existenţa unei serii de rate centrale determinate prin comparaţie cu ECU, acesta din urma
reprezentând o nouă valoare calculată ca medie a monedelor participante. Până în momentul
negocierii Tratatului de la Maastricht (1990 – 1991), SME era privit ca un succes atât de către
economişti, cât şi de către politicieni. Volatilitatea ratelor de schimb între monedele europene
fusese redusă substanţial: între 1979 si 1985 ea ajunsese la jumătatea valorii din perioada 1975 –
1979, şi a continuat să se înjumătăţeasca în perioada 1986 – 1989. Scăderea şi, în acelaşi timp,
convergenţa dintre rata inflaţiei şi rata dobânzii pe termen lung au contribuit şi ele la succesul
SME.
Succesul SME a reprezentat un cadru deosebit de favorabil pentru discuţiile privitoare la
Uniunea Economică şi Monetară, ce au fost reluate dupa 1985, cu UEM apărând din ce în ce mai
mult în ipostaza unei etape necesare pentru finalizarea pieţei unice. În 1988, Consiliul European de
la Hanovra a înfiinţat un comitet condus de Jacques Delors, preşedintele de atunci al Comisiei
Europene, care să propuna etape concrete ce vor jalona drumul către Uniunea Economică şi
Monetară

41. Trecerea de la Sistemul Monetar European la Uniunea Economică monetară


Trecerea de la uniunea economică la uniunea economică şi monetară prin crearea unei monede
europene unice (euro), crearea unei noi instituţii financiare (Banca Centrală Europeană),
responsabilă cu politica monetară comună şi, in special, cu controlul stabilităţii preţurilor, domeniu
in care are autoritate deplină

35
Planul Dellors si Tratatul de la Maastricht au formulat continutul procesului de evolutie
graduala spre o uniune monetara europeana si conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca
participantii la uniunea monetara.
Planul Dellors a stabilit parcurgerea a trei stadii pentru realizarea trecerii la uniunea monetara:
Stadiul I : 1 iulie 1990 - 1 ianuarie 1994: ale carei elemente centrale au fost stabilite inainte
de Maastricht a reprezentat etapa consolidarii pietei si a marcat inceputul perioadei de creare a
structurilor economico-institutionale proprii uniunii economice si monetare.
-Liberalizarea deplina a circulatiei capitalului: s-a realizat începînd cu 1 iulie 1990.
-Realinierile de paritati sa fie putin frecvente si sa aiba loc o mai strînsa coordonare a
politicilor monetare.
-Ce anume s-a întîmplat în respectiva perioada? (vezi mai sus bibliografia).
Stadiul II : 1 ianuarie 1994 - 1 ianuarie 1999:
Este un stadiu de tranzitie de la Sistemul Monetar European la Uniunea Monetara în care s-a
prevazut urmatoarele:
-Politicile monetare, desi continuau sa fie nationale, urmau a fi strîns coordonate.
-Renuntarea la realinierea paritatilor. Deoarece în urma crizei din 1992- 93 s-a trecut la un
sistem de cvasiflotare, realinierea paritatilor nu mai era necesara. În realitate, marjele de fluctuare
s-au mentinut foarte aproape de vechile marje admise, care se încadrau în +/- 2,25%.
-Crearea unei institutii monetare centrale care sa devina, ulterior, banca centrala europeana.
Aceasta institutie s-a creat sub forma Institutului Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Bancile
centrale continuau sa functioneze în regim de banci nationale.
Stadiul III : 1 ianuarie 1999 (cel mai tîrziu):
Raportul Delors prevede orientarea spre cursuri valutare fixate irevocabil si înlocuirea în final
cu o singura moneda.
Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a hotarît ca:
-viitoarea moneda unica sa se numeasca EURO;
-nominalizarea primelor state care urmau a participa la viitoarea uniune monetara sa se faca în
prima parte a anului 1998; totodata, Banca Centrala Europeana se pune în functiune;
-administratia tarilor participante, bancile, institutiile financiare se pregatesc pentru trecerea la
stadiul III; la 1 ianuarie 1999 sa înceapa efectiv uniunea monetara prin fixarea irevocabila a
paritatilor, cu functionarea Bancii Centrale Europene care va emite EURO.
Principiile pe care se bazeaza realizarea Uniunii
Economice si Monetare
Principiile care stau la baza realizarii Uniunii Economice si Monetare si care constituie o
componenta principala a obiectivelor Uniunii sunt:
· Sistemul economiei de piata sau al concurentei este liber acolo unde pietele sunt deschise;
· Stabilitatea monetara este garantata de o dezvoltare ritmica a economiei;
· Existenta unui nivel inalt de ocupare a fortei de munca si a stabilitatii sociale;
· Finante publice puternice si sanatoase in toate statele membre;
· Libertatea deplina a miscarii capitalurilor si o perfecta integrare a pietei financiare;
· Stabilitate irevocabila in ceea ce priveste cursul de schimb, si in final, o moneda unica.

Trecerea la utilizarea unei singure monede aduce în primul rînd avantajul evitarii riscului
valutar - al deprecierii monedei de încasat pentru exportatori sau al scumpirii monedei de plata
pentru importatori - existent ori de cîte ori se pune problema convertirii monedelor ale caror cursuri
se pot modifica în timp într-un sens sau altul. Acoperirea riscului valutar, mai ales în cazul unei
mari instabilitati a cursurilor, presupune operatiuni speciale de acoperire (hedging, gestionarea
structurii detinerilor în devize prin operatiuni de swap etc.) ale caror costuri sunt ridicate. Costurile
36
tranzactiilor sunt mai ridicate în cazul statelor mici, deschise, ale caror monede sunt putin sau
deloc utilizate. Asemenea monede înregistreaza si diferente mari (spread) între cursul de vînzare si
cel de cumparare, tocmai datorita folosirii lor putin frecvente.
Eliminarea riscului valutar poate stimula activitatea economica, inclusiv investitiile,
favorizînd astfel procesul de alocare a resurselor, de creare de locuri de munca si de crestere
economica. În aceeasi directie actioneaza si avantajul exprimarii preturilor în aceeasi moneda ceea
ce le face usor comparabile preturilor pentru aceleasi bunuri pe diverse piete.
Toate aceste avantaje arata ca un curs stabil este superior unuia flotant, fluctuant, pentru ca
decurge din conditii economice care genereaza stabilitate.
Importante beneficii ale uniunii monetare pot sa existe la nivel macroeconomic:(mai mare
stabilitate a preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare - conditie esentiala a bunei
functionari a politicii monetare). Faptul ca Banca Centrala a Uniunii Monetare este independenta,
este de natura a mari aceasta credibilitate. De asemenea, piata financiara liberalizata, asa cum
aceasta exista în cadrul unei uniuni monetare, va contribui la o mai buna alocare a resurselor.

42. Bugetul UE. Structura bugetului comunitar


Bugetul Uniunii Europene
Bugetul UE reprezinta ansamblul resurselor financiare de care aceasta dispune anual pentru
indeplinirea de catre institutiile comunitare a obiectivelor stabilite in prezent prin Tratatul de la
Amsterdam (TUE + TCE). Bugetul comunitar este limitat in valoare absoluta, el reprezentand
astazi un procent de 1,27% din produsul national brut (PNB) total al celor 15 tari membre. La
nivelul anului 1999, bugetul UE se ridica la aproape 90 miliarde Euro. Sistemul de finantare a
bugetului.
Comunitatilor Europene, bazat initial pe contributii nationale, a fost inlocuit progresiv printr-
un sistem de resurse proprii format din :
- prelevari agricole (sume obtinute din schimburile agricole cu terte tari );
- taxe vamale prelevate in cadrul schimburilor cu state din exteriorul CE, pe baza tarifului
vamal comun ;
- retete provenind din taxa pe valoarea adaugata (TVA) perceputa in statele membre (fiecare
stat membru contribuie cu 1,4% din TVA ).
- o contributie din PNB al fiecarui stat membru.
Bugetul s-a dovedit a fi un instrument esenţial în realizarea obiectivelor politice ale UE.
Acesta reprezintă o investiţie pentru obiectivele viitoare ale Europei, iar cetăţenii aşteaptă şi merită
cel mai bun randament posibil al acestei investiţii. Acest lucru implică asigurarea faptului că
bugetul este orientat pentru a realiza efectul optim, gestionat la cele mai înalte standarde şi că
reuşeşte să aducă îmbunătăţiri concrete vieţii de zi cu zi a cetăţenilor. Aceasta înseamnă un buget
care poate fi schimbat pentru a reflecta schimbarea priorităţilor şi pentru a însoţi procesul de
integrare europeană în evoluţia acestuia.
Structura bugetului, precum şi dimensiunea acestuia, au cunoscut o evoluţie continuă:
La începutul procesului de integrare, fiecare dintre cele trei Comunităţi Europene dispunea de
un buget specific. Primul buget al Comunităţii Economice Europene (CEE) a fost foarte redus,
acoperind exclusiv cheltuielile administrative. Bugetul general din 2007 este în special un buget de
funcţionare, autorizând credite de plată în valoare de 115,5 miliarde euro destinate creşterii
durabile, conservării resurselor naturale, cetăţeniei, libertăţii, securităţii şi justiţiei, precum şi
acţiunii externe a Uniunii.
În 1965, plăţile pentru politica agricolă comună (PAC) absorbeau 35,7% din buget şi au
crescut până la 70,8% în 1985. În primul an din cadrul financiar 1988-1992, cheltuielile pentru

37
PAC reprezentau în continuare 60,7% din buget. Până în 2013, proporţia cheltuielilor tradiţionale
pentru PAC (cu excepţia dezvoltării rurale) va fi scăzut la jumătate (32%), în urma unei reduceri în
termeni reali survenită în cursul perioadei actuale de finanţare.
Numai 6% din bugetul comunitar era cheltuit pentru politica de coeziune în 1965, o cotă-parte
care nu a cunoscut decât o creştere uşoară până în anii 1980 (10,8% în 1985). Actul Unic European
a pus un accent deosebit pe coeziunea economică şi socială şi a fost urmat de o majorare
semnificativă a cheltuielilor pentru coeziune. Suma consacrată acţiunilor structurale crescuse deja
până la 17,2% în 1988 şi va reprezenta 35,7% din bugetul UE în 2013, cu cel puţin două treimi
destinate competitivităţii, creşterii şi locurilor de muncă.
Finanţarea pentru alte politici (în special, competitivitate, acţiuni externe şi dezvoltare rurală)
a fost iniţial deosebit de limitată. În primul cadru financiar, numai 7,3% din buget a fost rezervat
acestor domenii. Cu toate acestea, noua importanţă acordată dezvoltării şi competitivităţii va
conduce la majorarea cotei-parte a acestor politici până la 26% în 2013, dintre care 10,2% pentru
competitivitate, 6,3% pentru acţiuni externe şi 7,3% pentru dezvoltare rurală.
Politicile de cheltuieli pentru perioada 2007-2013 au acordat o nouă prioritate obiectivelor de
creştere şi ocupare a forţei de muncă, precum şi noilor orientări politice precum libertatea,
securitatea şi justiţia. În acelaşi timp, decizia de a efectua o revizuire a confirmat necesitatea unei
evaluări mai fundamentale, care să ofere un context pe termen lung în vederea definirii de
propuneri pentru următorul cadru financiar şi în viitorul mai îndepărtat. Provocarea constă în
elaborarea unui buget pentru viitor, care să anticipeze problemele viitoare într-o lume care se
confruntă cu schimbări rapide.
După cum bugetul evoluează de la un cadru financiar la altul, fiecare dintre aceste cadre este
caracterizat, de asemenea, de a o anumită flexibilitate. În timp ce unele programe de cheltuieli
beneficiază de continuitate, schimbările survenite în situaţia politică pot testa, de asemenea,
capacitatea bugetului UE de a se adapta pentru a produce rezultate optime şi pentru a spori
capacitatea de reacţie politică.

43.Principiile şi particularităţile bugetare


Principiile bugetului
Bugetul comunităţii europene respectă regulile generale care se aplică şi în statele membre,
având ca scop asigurarea transparenţei veniturilor şi cheltuielilor în procesul luării deciziilor şi a
clarităţii în monitorizarea şi controlul execuţiei bugetului pentru protejarea intereselor financiare
ale UE.
Aplicarea dreptului bugetar şi procedura elaborării, aprobării, executării şi încheierii bugetului
comunitar sunt generate de anumite principii, în doctrina modernă a finanţelor publice, sunt
unanim admise următoarele: Anualitatea bugetului; unitatea bugetului; universalitatea
bugetară; echilibrul bugetului şi speciliazarea bugetară.
a) Principiul anualitatea bugetului. Presupune operaţiunile bugetare care se vor derula, în
timpul exerciţiului bugetar, în comunitatea europenă acesta se întinde în intervalul 1 ianuarie- 31
decembrie.
Veniturile care trebuiesc încasate în anul financiar curent şi nu s-au încasat în acel an se face venit
la bugetul anului următor. Orice impozit şi taxă prevăzut a se plăti în anul financiar curent şi
neonorat se anulează la finele anului respectiv. Excepţii pot exista.
b) Principiul universalitatea bugetului În practica UE sunt respectate două reguli bugetare:
(1) neafectarea veniturilor bugetare, adică o dată vârsate la bugetul UE, aceste venituri se
depersonalizează, fiind folosite în totalitatea lor la finanţarea tuturor cheltuielilor;
(2) prezentarea bugetului în formă brută, respectiv înscrierea veniturilor şi cheltuielilor în sume

38
toate, fără compensări şi omisiuni.
Excepţii pot exista
c) Principiul echilibrului bugetar. În cazul UE este strict respectat, în sensul că veniturile
sunt egale cu cheltuielile sau mai mari. UE nu este autorizată să se împrumute pentru finanţarea
cheltuielilor prevăzute în bugetul UE. În consecinţă situaţia normală pentru execuţia bugetului este
surplusul de venituri asupra cheltuielilor, care este preluat obligatoriu în bugetul pe anul următor.
Ca atare, în bugetul UE nu se refelectă operaţiunile de împrumut pe care comunitatea
europeană sau instiuţii ale UE sunt autorizate prin tratat să le facă (de exemplu, împrumuturi
acordate unor state membre şi ţări candidate pentru susţinerea balanţei de plăţi).
Această particularitate în aplicarea principiului echilibrului bugetar în cazul UE reprezintă cea mai
importantă deosebire faţă de bugetele din statele membre, unde existenţa deficitelor este uzuală.
Cel mai reuşit buget este cel care se apropie de deficit, degajând însă un execedent simbolic .
d) Principiul specializării bugetare impune înscrierea în bugetul UE a veniturilor bugetare pe
categorii stabilite după provenienţă, în raport cu specificul surselor şi a cheltuielilor după
destinaţie, potrivit clasificaţiei bugetare. În acest sens sunt eliminate confuziile în procesul deciziei
bugetare şi a executării acesteia. Clasificaţia bugetară folosită de către UE cuprinde secţiuni, tiluri,
capitole şi alienate.
Particularitatile si evolutia bugetului comunitar
Instituit prin Tratatul de la Roma (Tratatul ComunitItii Economice Europene CEE, 1957),
care afirma cu claritate principiul solidaritItii financiare, bugetul comunitar avea la origine o
dimensiune redusI, principalele sale cheltuieli fiind destinate politicii agricole comune (PAC).
Finantarea acestui buget se fIcea, la inceputurile constructiei europene, din douI resurse proprii :
prelevIrile (taxele) la importurilor de produse agricole din spatiul extra-comunitar si drepturile
vamale (taxe) la importurile de produse manufacturate din afara ComunitItii Europene, iar sumele
obtinute erau suficiente pentru acoperirea necesitItilor de finantare comuna.
Pentru a suplini insuficienta resurselor proprii traditionale (taxele vamale si prelevIrile la
importurile agricole), la sfarsitul anilor 70 au fost create alte douI surse de finantare europeanI :
prelevIri din TVA si contributii din PIB-ul national al fiecIrui stat membru (produsul intern brut).
Contributia din PIB a crescut sensibil incepand cu sfarsitul anilor 80 si reprezintI astIzi aproape trei
sferturi din reteta bugetului european.
Bugetul Uniunii Europene se deosebeste fundamental de bugetele nationale ale statelor
comunitare deoarece, pe de o parte, institutiile publice (armata, politia, justitia, sanatatea si
educatia) se afla in responsabilitatea statelor membre si sunt finantate din bugetele nationale, iar pe
de alta parte, cheltuielile cu institutiile administratiei europene (Comisia, Parlamentul, Consiliul,
Curtea de Justitie) sunt reduse.
In primii ani de functionare a comunitatilor europene s-a urmarit consolidarea sistemului
financiar european actionandu-se in trei directii principale:
a. Unificarea instrumentelor bugetare. Cele trei comunitati europene: CECO - 1951 si
EURATOM-1957, dispuneau de bugete, proprii, iar dupa fuziunea lor in anul 1965 au mai ramas
doar doua instrumente bugetare: bugetul general si bugetul operational CECO pana in anul 2002,
cand Tratatul CECO a devenit neoperational, Comisia asigurand conditiile ca aceste fonduri sa aiba
o existenta distincta. Aceasta inseamna ca incasarile ce provin din gestiunea patrimoniului CECO
vor reprezenta incasari la bugetul general si vor fi utilizate pentru finantarea cercetarilor in
domeniile carbunelui si otelului;
b. Cresterea autonomiei financiare. Pana in anul 1970 bugetul comunitar a avut doua surse de
venituri: prelevarile CECO si contributiile statelor membre. Din anul respectiv a fost instaurat
regimul resurselor proprii, iar finantarea a avut in vedere, in principal, politicile comune precum
FEOGA si FEDR;
39
c. Realizarea echilibrului institutional in exercitarea putem bugetare prin armonizarea
atributiilor institutiilor comunitare. in prezent, puterea bugetara este impartita intre Parlament si
Consiliu. Parlamentul are putere de decizie in ceea ce priveste cheltuielile bugetare ne¬ obligatorii,
poate respinge bugetul si accepta modul de executie al acestuia.

44. Costurile şi riscurile Uniunii Economice Monetare


Uniunea economică şi monetară considerată a fi , dintr-un anumit punct de vedere, cel mai
ambiţios dar şi cel mai riscant proiect al construcţiei europene este rezultatul unei decizii politice
fundamentată pe o puternică componentă economică.
Lipsa fluctuaţiilor valutare
Odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuaţiile valutare şi implicit
riscurile valutare din zona euro. În trecut, riscurile şi costurile valutare au afectat competiţia şi
activităţile comerciale transfrontaliere.
Costurile reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de cursul de schimb, împreună cu
transparenţa preţurilor şi cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea efectivă a pieţelor de
produse din zona EURO. Ca rezultat, unii afirmă că acum companiile multinaţionale realizează
economii de scară care nu au mai fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri europene. Istoricii
economiei ştiu că economiile la scară au constituit un factor cheie care a determinat succesul
industrial al Statelor Unite de-a lungul secolelor. Acum, zona EURO speră să profite de pe urma
costurilor medii mai mici, de pe urma productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite,
factori care sunt promişi de piaţa internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirmă ei, cu cât
Banca Centrală Europeană aduce preţuri stabile şi rate mai mici ale dobânzilor.
Stadiul de Uniune economică şi monetară, care presupune, aşa cum am arătat anterior,
eliminarea cursului de schimb şi aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea
unor costuri şi riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să impiedice
interpenetrarea pieţelor de capital, să genereze distorsiuni in funcţionarea pieţei agricole comune
sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piaţă comună in
domeniu
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice şi monetare reprezintă cedarea de
suveranitate şi de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.
Mai mult, introducerea şi utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere
economică care ar necesita transferul de responsabilităţi şi chiar funcţionarea unei conduceri
politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, Uniunea economică şi monetară nu prezintă
argumente sufi ciente pentru crearea ei, in primul rand deoarece spaţiul comunitar nu reprezintă o
zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune:
- un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerţul intracomunitar
- un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului şi forţei de muncă,
- fl exibilitate inaltă a preţurilor şi salariilor,
- transferuri fi scale in condiţiile in care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone afl
ate in recesiune.
In esenţă, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot caştiga reciproc din deţinerea unei
monede comune doar atunci cand fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci cand
structurile lor economice sunt similare şi cand nu există riscul ca şocurile asimetrice să afecteze
doar unele din aceste ţări.
Cum insă intre economiile statelor membre există diferenţe notabile intre nivelurile de
dezvoltare, acestea vor reacţiona in mod diferit la şocurile venite din exterior.

40
Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modifi carea preţului mondial al
unui produs va avea efecte opuse celor inregistrate de statele care se situează pe poziţia de
importator net.
In mod similar, consumatorii din unele state member se imprumută mai mult, alţii mai puţin şi
ca atare vor percepe in mod diferit fl uctuaţiile ratelor dobanzilor de pe piaţa internaţională.
Şocurile asimetrice pot genera disfuncţionalităţi şi din perspectiva incompatibilităţii ciclurilor de
afaceri, in sensul că unele state membre se pot afl a in faza de creştere, altele in cea de declin sau
stagnare, astfel incat o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea
rezolva problemele tuturor statelor implicate.
Particularizand pentru zona Euro, care nu reprezintă nici in acest moment o zonă monetară
optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-şi stabili propria rată a dobanzii
sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din
mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migraţia, nivelul salariilor, mişcările de capital,
politica fi scală, transferurile fi scale sau ajutoarele directe nu funcţionează la parametri optimi in
spaţiul Euro.
In acelaşi timp, există bariere culturale şi lingvistice legate de mobilitatea forţei de muncă,
ceea ce determină variaţii legate de nivelul salariilor şi de rata şomajului.
Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă şi in prezent o zonă monetară
suboptimă, fapt ce constituie un impediment in această etapă a integrării.
Argumentele impotriva formarii unei uniuni monetare in spa.iul Uniunii Europene:
- pierderea controlului şi a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
- pierderea de fl exibilitate, in sensul că guvernele naţionale nu vor putea să ia decizii de
politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de şocurile externe, in detrimentul
altor ţări;
- diferenţe relativ mari in ciclurile de afaceri şi standarde de viaţă intre statele membre;
- pericolul de a diviza Uniunea Europeană in state din interiorul şi din afara Uniunii
economice şi monetare;
- costurile materiale pe care le incumbă inlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică,
crearea instituţională şi modifi cările de natură legislativă cerute de acest demers.
45. Beneficiile Uniunii Economice Monetare
Beneficiile esentiale care se obtin de pe urma participarii la uniunea monetara sunt:
1. Eliminarea costurilor de tranzactie drept consecinta a substituirii diferitelor monezi
nationale pentru o moneda unica. Chiar daca este dificila calcularea acestei reduceri de costuri, unii
autori au estimat castigurile derivate din eliminarea acestor costuri de tranzactie pentru Uniunea
Europeana la aproximativ 0,5% din PIB.
2. Eliminarea nesigurantei asociate variatiei tipurilor de schimb ale monezilor tarilor ce se
integreaza in moneda unica. Acest avantaj este clar daca se considera efectele daunatoare pe care
diversitatea excesiva a tipurilor de schimb si incertitudinea le genereaza in schimburile comerciale
si in investitiile internationale
In plus fata de efectele pozitive asupra acestor doua variabile se pot semnala si efecte de mai
mica incertitudine asupra cresterii economice: reducerea variabilitatii tipurilor de schimb ar duce la
scaderea primei de risc ce incorporeaza tipurile de dobanzi reale. Aceasta la momentul sau va
creste investitiile productive pentru a face atractive acele proiecte care momentan nu pot fi din
cauza ridicatului cost al capitalului. In forma ca cea mai mare eficienta in utilizarea resurselor ar
duce la o mai mare productivitate si, in consecinta, la o mai mare crestere pe termen mediu.
Importante beneficii ale uniunii monetare pot sa existe la nivel macroeconomic:(mai mare
stabilitate a preturilor si o sporire a credibilitatii autoritatilor monetare - conditie esentiala a bunei

41
functionari a politicii monetare). Faptul ca Banca Centrala a Uniunii Monetare este independenta,
este de natura a mari aceasta credibilitate. De asemenea, piata financiara liberalizata, asa cum
aceasta exista оn cadrul unei uniuni monetare, va contribui la o mai buna alocare a resurselor.
Uniunea Economică şi Monetară (UEM) aduce stabilitate, protejează valoarea veniturilor
populaţiei şi incurajează crearea de noi locuri de muncă. Socialiştii Europeni militează pentru ca
Uniunea Europeană să se concentreze mai mult pe promovarea creşterii economice şi pe lupta
impotriva şomajului.

Beneficiile monedei euro sunt diverse şi sunt resimţite la niveluri diferite, începând cu
persoane fizice şi întreprinderi şi ajungând până la economii întregi. Printre acestea se numără:
-Ofertă mai variată şi preţuri stabile pentru consumatori şi cetăţeni
-Securitate mai mare şi mai multe oportunităţi pentru întreprinderi şi pieţe
-Stabilitate şi creştere economică
-Pieţe financiare mai integrate
-O prezenţă mai puternică a UE în economia globală
-Prezenţa unui semn tangibil al identităţii europene

Moneda unică aduce o nouă forţă şi oferă noi oportunităţi care derivă din integrarea şi dimensiunile
economiei zonei euro, piaţa unică devenind, astfel, mai eficientă.
Înaintea monedei euro, nevoia de a realiza operaţiuni de schimbvalutar atrăgea costuri
suplimentare, implica riscuri, iar tranzacţiile transfrontaliere erau lipsite de transparenţă. Odată cu
introducerea monedei unice, afacerile au devenit mai rentabile şi mai puţin riscante în zona euro.
În acelaşi timp, posibilitatea de a compara uşor preţurile încurajează comerţul transfrontalier şi
investiţiile de orice tip, de la consumatorii individuali aflaţi în căutarea celui mai ieftin produs,
până la întreprinderile care achiziţionează servicii de cea mai bună calitate şi la marii investitori
instituţionali care pot investi mai eficient în zona euro, unde nu există o fluctuaţie a ratelor de
schimb. În cadrul zonei euro, există în prezent o singură mare piaţă integrată care utilizează aceeaşi
monedă.

Beneficiile la nivel mondial


Moneda unică şi zona euro înseamnă şi noi oportunităţi în cadrul economiei mondiale.
Moneda unică transformă zona euro într-o zonă de afaceri atractivă pentru ţările terţe, promovând,
astfel, comerţul şi investiţiile. Prudenţa în gestionarea sa economică, face din euro o monedă de
rezervă atractivă pentru ţările terţe şi asigură zonei euro o poziţie mai puternică în cadrul
economiei mondiale.
De asemenea, dimensiunea şi gestionarea prudentă conferă stabilitate economică zonei euro,
care rezistă, astfel, mai bine la aşa-zisele „şocuri” economice externe, adică la schimbările
economice bruşte care pot apărea în afara zonei euro şi afecta economiile naţionale, precum
creşterea preţului petrolului sau apariţia unor turbulenţe pe pieţele valutare internaţionale. Datorită
dimensiunii şi forţei sale, zona euro poate absorbi mai bine asemenea şocuri externe fără pierderea
de locuri de muncă şi fără diminuarea creşterii economice.
Realizarea beneficiilor
Moneda euro nu poate garanta, singură, stabilitatea şi creşterea economică . Acestea se
realizează, în primul rând, prin buna gestionare a economiei zonei euro conform prevederilor
tratatului şi ale Pactului de stabilitate şi creştere (PSC), un element vital pentru Uniunea economică
şi monetară (UEM). În al doilea rând, ca instrument fundamental pentru potenţarea beneficiilor

42
pieţei unice, ale politicii comerciale şi ale cooperării politice, moneda euro face parte integrantă din
structurile economice, sociale şi politice ale Uniunii Europene de astăzi.

46. Concepte ale Politicii Comerciale Comune


Politica comerciala comuna: cea mai importanta diferenta intre conceptul de piata comuna si
zona de comert liber
Conceptele care stau la baza politicii comerciale a Uniunii Europene
Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu ţările terţe,
practic cu restul lumii. Implementarea unei politici comerciale comune a făcut parte din planul
iniţial de integrare economică interstatală care a condus la crearea Uniunii Europene.
Politica comercială a Uniunii Europene are in vedere să contribuie la dezvoltarea durabilă prin
integrarea unui număr cat mai mare de ţări in ansamblul comerţului mondial.
Pentru aceasta se are in vedere:
- Promovarea intereselor europene şi apărarea valorilor europene privind democraţia, domnia
legii, mediul, drepturile sociale, serviciile publice, diversitatea culturală, securitatea alimentară;
- Deschiderea pieţelor mondiale prin eliminarea progresivă a obstacolelor din calea comerţului
internaţional şi prin diminuarea barierelor tarifare;
- Valorifi carea potenţialului globalizării prin adoptarea consensuală a unui set de norme de
reglementare a
pieţelor şi prin asigurarea compatibilităţii liberalizării comerţului cu alte valori sociale.
Cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene
a) Dimensiunea multilaterală este realizată in cea mai mare parte in cadrul Organizaţiei
Mondiale a Comerţului şi are drept scop promovarea regulilor privind accesul la pieţe in contextul
asigurării unei guvernanţe globale efective.
b) Dimensiunea bilaterală/regională. In afara negocierilor multilaterale din cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului, Uniunea Europeană incheie şi acorduri bilaterale şi adoptă
măsuri specifi ce cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale. Motivaţia utilizării acordurilor bilaterale
in cadrul politicii comerciale a Uniunii Europene este dată de:
- dezvoltarea comerţului la scară globală şi nevoia tot mai acută de reguli ale jocului acceptate
de participanţi impreună dar şi dincolo de Organizaţia Mondială a Comerţului ;
- necesitatea de a stimula dezvoltarea in general şi de a promova dezvoltarea regională ;
- sprijinirea unor concepte noi ale Uniunii Europene precum „Politica de vecinătate” sau
„Europa extinsă” care au dat deja rezultate in relaţiile cu ţările mediteraneene.
- Acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacifi c) –
Acordul Cotonou.
- Acordurile de comerţ liber cu Asociaţia Europeană a Liberului Schimb, Euromed, Mercosur
(in
negociere), Mexic, Africa de Sud ;
- Uniunile vamale cu Turcia, Andorra şi San Marino ;

43
- Acordurile de Parteneriat şi Cooperare cu Rusia şi Ucraina.
c) Dimensiunea unilaterală. Pe langă abordările enunţate mai sus Uniunea Europeană adoptă
şi implementează şi măsuri unilaterale drept instrumente suplimentare de politică comercială in
scopul asigurării dezvoltării şi/sau stabilităţii politice corespunzător priorităţilor politice ale
Uniunii. Aceste măsuri au cel mai adesea forma concesiilor comerciale care sunt acordate de
Uniunea European ţărilor terţe pe baza unui interes economic pentru accelerarea comerţului cu o
anumită regiune şi creşterea avantajelor economice pentru ambele părţi. In plus creşterea fl
uxurilor comerciale poate contribui la dezvoltarea şi stabilizarea ţărilor terţe şi facilitarea integrării
lor in economia mondială.

47. Principalele instrumente ale Politicii Comerciale Comune


Instrumente de politică comercială utilizate de Uniunea Europeană
A) Instrumentele defensive: sunt acele instrumente care asigură comerţul echitabil şi apără
interesele companiilor europene. Aceste instrumente au fost concepute in conformitate cu
prevederile Organizaţiei Mondiale a Comerţului care recunosc dreptul membrilor organizaţiei de a
se apăra faţă de practice comerciale neloiale.
Principalele instrumente defensive sunt:
Măsurile anti-dumping sunt concepute pentru a contracara practicile de dumping, cele mai
des intalnite forme de practici de distorsionare a comerţului. Dumpingul se produce atunci cand
producători din ţări care nu sunt membre ale Uniunii Europene vand mărfuri in Uniunea Europeană
sub preţul de vanzare de pe pieţele din ţările de origine sau chiar sub costul de producţie.
Măsurile anti-subvenţie şi compensatorii sunt concepute pentru a combate subvenţiile ce
sunt puse la dispoziţia producătorilor de către autorităţile publice şi care distorsionează comerţul
atunci cand ajută la reducerea in mod artifi cial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export
către Uniunea Europeană.
Măsuri de salvgardare: astfel de măsuri pot fi luate de orice membru al Organizaţiei
Mondiale a Comerţului (deci şi de ţările membre ale Uniunii Europene care sunt membre in
ambele organizaţii); ele presupun restricţionarea suplimentară temporară a importurilor unui
produs dacă producţia internă a acelui produs este afectată in mod serios sau ameninţată de
inregistrarea unor prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor.
B) Instrumentele ofensive au drept scop deschiderea pieţelor şi eliminarea obstacolelor din
calea comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale.
Principalele instrumente ofensive sunt reprezentate de :
Reglementările privind barierele in calea comerţului care permit fi rmelor din Uniunea
Europeană să depună o plangere la Comisia Europeană atunci cand intalnesc bariere comerciale
care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe. Reglementările pot fi utilizate şi pentru
evaluarea situaţiei de nerespectare a regulilor comerciale internaţionale care determină efecte
comerciale negative. In cazul in care rezultatul evaluării este afi rmativ se poate apela la
mecanismul prevăzut de Organizaţia Mondială a Comerţului pentru rezolvarea disputelor.
Baza de date privind accesul pe pieţe a fi rmelor din Uniunea Europeană care permite:
- Obţinerea de informaţii despre condiţiile privind accesul pe piaţa ţărilor ne-membre ale
Uniunii Europene ;
- Modalităţi de urmărire sistematică de către Comisia Europeană a reclamaţiilor fi rmelor din
ţările member privind barierele in calea comerţului din ţările nemembre;

44
- Asigurarea respectării de către partenerii comerciali ai Uniunii Europene a obligaţiilor
asumate prin acorduri internaţionale. Această Bază de date nu este un instrument de acţiune
directă, ci un instrument de suport şi fundamentare a măsurilor şi iniţiativelor pe care Uniunea
Europeană le poate lua faţă de acei parteneri comerciali care crează difi cultăţi de natură
comercială fi rmelor comunitare.
Instrumentele folosite de Uniunea Europeană in cadrul dimensiunii unilaterale a politicii
sale comerciale sunt:
- Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP) care este instrumentul clasic de stimulare a
dezvoltării prin intermediul acordării de taxe vamale preferenţiale.
- Iniţiativa “Totul in afara armelor” (“Everything But Arms” Initiative - - EBA) care
reprezintă o schemă de preferinţe acordate ţărilor cel mai puţin dezvoltate.
- Acordarea de preferinţe asimetrice, de exemplu pentru ţările din Balcani sau Moldova, in
scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea şi prosperitatea economică in regiune conform
conceptului “Europei extinse”.
48. Evoluţia Politicii Industriale a UE.
Conceptul actual de politica industriala in UE este rezultatul unei evolutii in etape. Aparitia
conceptului a fost favorizata de cresterea consensului intre statele member asupra necesitatii unei
politici industriale la nivelul UE si a tipului de actiuni de politica care sa fie urmate in cadrul
Comunitatii. Cinci etape (1958-1975, 1975-1985, 1985-1990, 1990 si 1991-prezent) par sa fi
marcat in mod decisiv evolutia politicii industriale in cadrul UE de la data semnarii Tratatului de la
Roma (1958).
Prima etapa (1958-1975): dominanta politicilor industriale nationale.
Primele elemente legate de o politica industriala la nivelul Comunitatii pot fi identificate in
prevederile Tratatului privind Comunitatea Carbunelui si Otelului (aprilie 1951) si ale Tratatului
EURATOM (martie 1957). Ambele tratate pot fi privite ca stabilind prioritati pentru fiecare
industrie. Cu toate acestea, pana in anii 1970, politica industriala a Comunitatii a fost in mod
fundamental limitata la prevederi referitoare la concurenta si inlaturarea barierelor comerciale intre
statele membre. Desi Tratatul de la Roma a fundamentat viziunea unei piete comune, statele
membre aveau libertatea sa urmeze propriile politici nationale industriale.
A doua etapa (1975-1985): dominanta abordarii interventioniste.
Tenta interventionista a politicilor industriale a fost o reactie la conditiile economice
nefavorabile (recesiune, inflatie si somaj). Actiunile de politica la nivelul Comunitatii au fost
gandite cu scopul de a potenta eforturile nationale orientate catre realizarea cresterii economice si a
competitivitatii. Interventiile au imbracat o multitudine de forme, de la acordarea de subventii
industriei de otel, chimica si constructiilor de nave, pentru a sprijini restructurarea si modernizarea,
pana la finantarea proiectelor de C&D derulate in cooperare in sectoarele de inalta tehnologie si la
impunerea de bariere comerciale fata de restul lumii.
A treia faza (1985-1990): Piata Unica
Proiectul Pietei Unice poate fi privit si ca o actiune importanta de politica industriala. Justificarea
proiectului era una directa: permitand fortelor pietei sa opereze la nivelul Comunitatii, firmele
europene vor fi stimulate sa beneficieze de avantajele economiilor de scara si astfel, sa devina
competitive. Din perspectiva limitata a politicii industriale, intentia era aceea de a promova asa
numitii “campioni europeni” si nu “campioni nationali”.
A patra faza (1990): primul document oficial de politica industriala
Raportul Comisiei Europene “Politica industriala intr-un mediu concurential: precepte
pentru o abordare la nivelul Comunitatii” [Comisia Europeana, (1990)] a pus bazele unei
politici industriale coerente la nivelul Comunitatii. Viziunea Comisiei Europene avea la
baza trei tinte operationale:
45
- Crearea si consolidarea unui mediu de afaceri favorizant;
- Adoptarea unei abordari pozitive in vederea ajustarii, prin evitarea apelarii la politicile industriale
defensive sau protectioniste;
- Deschiderea pietelor in fata concurentei, atat din interiorul, cat si din exteriorul Comunitatii.
Raportul mentionat a identificat elementele esentiale, catalizatorii si acceleratorii ajustarilor
structurale. Conform acestui raport, elementele de baza care trebuie indeplinite pentru a stimula
ajustarea industriala se refera la un mediu de afaceri favorizant, un mediu macroeconomic stabil si
previzibil, un nivel ridicat al investitiilor in capitalul uman, promovarea convergentei economice si
a coeziunii sociale, protectia mediului. Catalizatorii promovarii ajustarilor structurale sunt existenta
Pietei Unice si practicarea unei politici comerciale deschise, dar precaute. Raportul considera
intreprinderile mici si mijlocii, noile tehnologii si capitalul uman, pietele deschise pentru servicii
de afaceri, C&D si inovarea drept catalizatori ai ajustarilor structurale.
A cincea etapa (1991-prezent): politica industriala coerenta in cadrul Pietei Unice Tratatul de
la Maastricht ofera cadrul legal al politicii industriale in UE. Articolul 157 (130) al Tratatului
ilustreaza clar orientarea catre piata. Articolul precizeaza patru arii ale politicii industriale:
- Ajustarea industriei la modificarile structurale;
- Dezvoltarea intreprinderilor mici si mijlocii;
- Cooperarea intre companii;
- Inovarea, cercetarea si dezvoltarea tehnologica.

49. Instrumente utilizate pentru realizarea Politicii Industriale


Principalele instrumente utilizate în realizarea obiectivului general al politicii industriale sunt:
-Consolidarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis, bazat pe principiile liberei
concurenţe, pe asigurarea de condiţii egale tuturor agenţilor economici, pe un cadru instituţional şi
legislativ corespunzător, armonizate cu cele din UE.
-Accelerarea ajustării structurale (restructurare şi privatizare).
-Atragerea investiţiilor străine directe.
-Dezvoltarea pieţei concurenţiale.
-Promovarea investiţiilor intangibile.
-Dezvoltarea cooperării industriale.
-Susţinerea dezvoltării IMM.
-Asigurarea compatibilităţii cu mediul înconjurător.
-Dezvoltarea cererii pieţei româneşti de produse industriale.
-Modernizarea rolului autorităţii publice
-Promovarea coeziunii sociale.
Priorităţile majore pe termen scurt pe care se vor concentra acţiunile vizând implementarea
Politicii industriale sunt :
-Accelerarea ajustării structurale prin: continuarea restructurării sectorului industrial de
stat, inclusiv prin închideri de capacităţi neviabile; schimbări în structura de proprietate prin
accelerarea privatizării, conducând la creşterea ponderii proprietăţii private; modificări în
structura producţiei prin creşterea ponderii produselor cu valoare adaugată mare; creşterea
ponderii întreprinderilor mici şi mijlocii în ansamblul economiei.
-Îmbunătăţirea permanenta a mediului de afaceri, ca factor stimulativ pentru dezvoltarea
economiei româneşti .
-Atragerea unui volum cât mai mare de investiţii străine.
Conceptul actual de restructurare a industriei abordează acest proces în termeni de viabilitate
economică şi nu de producţie, urmărind, în mod deosebit, asigurarea eficienţei activităţilor

46
industriale ale căror produse sau servicii au desfacere pe piaţă. În acest context, dezvoltarea
sectorului privat, ca element de susţinere a dezvoltării industriale, s-a produs în multe sectoare şi
subsectoare din industrie într-un ritm mai susţinut decât în alte ramuri ale economiei naţionale.

Principalele instrumente avute in vedere pe termen scurt si mediu pentru realizarea cresterii
competitivitatii industriale sunt urmatoarele:
Dezvoltarea unui mediu de afaceri viabil si deschis prin consolidarea unui sistem legislativ
stabil, simplu, transparent si coerent, sustinut de un cadru institutional adecvat, ambele armonizate
cu cele din UE.
Accelerarea restructurarii intreprinderilor pe principiul rentabilizarii activitatii economice a
acestora, inclusiv prin inchiderea capacitatilor de productie neviabile. Viabilitatea economica si
financiara constituie tinta principala a procesului care vizeaza imbunatatirea competitivitatii
intreprinderilor. De asemenea, in cazul restrangerii activitatii sau lichidarii unor intreprinderi se are
in vedere influenta in amonte si aval din circuitul economic, pentru a fi preintampinate posibilele
efecte negative asupra procesului de productie al altor operatori economici .
Stimularea procesului de privatizare, prin diversificarea metodelor de privatizare care sa
permita accelerarea acestui proces, realizarea unor privatizari eficiente si asigurarea transparentei
corespunzatoare, in conformitate cu practica internationala in materie.
Dezvoltarea pietei concurentiale si stimularea activitatii operatorilor economici pe piata prin
continuarea procesului de armonizare legislative si de aplicare efectiva a politicii in domeniul
concurentei
Dezvoltarea utilizarii tehnologiilor informatice in sectoarele industriale prin aplicarea
Strategiei de dezvoltare a domeniului tehnologiei informatiei si comunicatiilor.
Promovarea investitiilor directe prin dezvoltarea si perfectionarea cadrului legislativ si
institutional specific, in vederea asigurarii transferului de tehnologie, cresterii performantelor
manageriale si imbunatatirea competitivitatii si accesului produselor romanesti pe pietele
internationale.
Promovarea investitiilor intangibile , respectiv in domeniul resurselor umane, in domeniul
cercetarii-dezvoltarii si inovarii, privind asigurarea calitatii si evaluarea conformitatii produselor,
precum si in domeniul standardizarii.
Dezvoltarea cooperarii industriale, prin identificarea si aplicarea unor masuri specifice de
sustinere a initiativelor industriale in acest scop, conducand totodata la asigurarea unei mai mari
stabilitati a relatiilor economice.
Sustinerea dezvoltarii IMM-urilor prin facilitarea accesului la surse de finantare si servicii de
asistenta, consultanta, si informare.
Dezvoltarea unei piete nationale functionale a produselor industriale prin stimularea
competitivitatii acesteia si a cresterii cererii interne de produse industriale. Aceasta va facilita
economiile de scara, oferind oportunitati pentru adancirea specializarii productiei si aparitia de noi
producatori, mentinand astfel caracterul concurential al pietei.
Asigurarea compatibilitatii tehnologiilor si produselor industriale cu exigentele de protectie a
mediului inconjurator. In aceasta privinta, Guvernul este preocupat de respectarea reglementarilor
in domeniul protectiei mediului inconjurator si promovarea pe scara larga a tehnologiilor si
produselor „curate”, in conditiile mentinerii unui raport eficient intre costuri si beneficii si ale
crearii de noi modele de productie si consum.
Promovarea coeziunii sociale prin permanetizarea procedurilor de consultare cu toti actorii
din domeniul industrial, pentru extinderea participarii largi la luarea deciziilor majore si prin
obtinerea sprijinului partenerilor sociali in realizarea ajustarilor structurale.

47
Prioritatile majore pe termen scurt sunt: accelerarea ajustarilor structurale (restructurare si
privatizare) pentru asigurarea viabilitatii economice, eliminarea barierelor birocratice in cadrul
procesului de imbunatatire a mediului de afaceri si atragerea investitiilor straine directe .

50.DEZVOLTAREA COOPERĂRII INDUSTRIALE


Comunitatea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a cooperării între firme
din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă întreprinderilor mici şi mijlocii
(IMM) care sunt mai ezitante în îmbarcarea în cooperări care să depăşească graniţele statului unde
sunt înregistrate. Ele reprezintă însă 99% din numărul firmelor înregistrate în UE, oferind 70% din
locurile de muncă existente în sectorul particular.

Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală, creată în iulie 1989 şi
recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor
din mai multe state membre, în domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea
şi desfacerea produselor de diferite tipuri. La această grupare se poate afilia orice firmă publică sau
privată, ce doreşte să beneficieze de avantajele punerii şi folosirii în comun a resurselor umane şi
financiare.

Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de difuzarea informaţiilor


privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de cooperare din


statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc soluţionare prin
intermediul acestei reţele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători


de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova înţelegeri de afaceri
între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte ţări europene sau
mediteraneene.

51. Piaţa Uniunii Europene şi piaţa mondială. Principalele realizări ale UE.
Piaţa Comună protejează Comunitatea pe piaţa mondială ca fiind o singură unitate de
negociere, cu propriile bariere tarifare vamale cuprinse in Tariful Vamal Comun precum şi in
Politica Comercială Comună.
Concret, Piaţa Comună se bazează pe patru libertăţi fundamentale:
’ libertatea de mişcare a bunurilor;
’ libertatea de mişcare a persoanelor;
’ libertatea de mişcare a serviciilor;
’ libertatea de mişcare a capitalurilor.
Adiţional celor patru libertăţi fundamentale, Piaţa Comună se sprijină pe două politici
principiale:
– Politica Comună in Agricultură;
– Politica Concurenţei.
48
Piaţa Comună
Fundamentele legislaţiei economice Europene sunt stabilite de către Tratatul de Fundamentare
al Uniunii Europene, Tratat prin care părţile contractante, respectiv Statele Membre, stabilesc
Uniunea Europeană (art.1). Incă de la inceputul Tratatului sunt definite précis obiectivele Uniunii
Europene. Astfel, art. 2 din cadrul Tratatului prevede ca sarcini specifice de indeplinit pentru
Comunitate stabilirea şi crearea unei Pieţe Comune precum şi a unei uniuni economice şi
monetare. Totodată, prin implementarea politicilor comune, aşa cum sunt acestea definite in art. 3
şi art. 4 ale Tratatului, promovarea, la nivelul Comunităţii, a unei dezvoltări armonioase,
echilibrată şi susţinută a activităţilor economice, un nivel ridicat al angajării şi al protecţiei sociale,
egalitatea dintre bărbaţi şi femei şi dintre toţi cetăţenii din cadrul Comunităţii, fără discriminare,
creştere economică echilibrată, susţinută şi cu un coeficient scăzut al inflaţiei, un grad ridicat de
competitivitate in domeniile economice, un grad ridicat de protecţie şi de imbunătăţire a mediului,
creşterea standardelor de viaţă precum şi a calităţii vieţii in general, coeziune economică şi socială
şi solidaritate intre Statele Membre.

Incepand cu 20 de ani in urma, decalajul economic dintre Uniunea Europeana si Statele Unite
nu a incetat sa creasca. Intre 1980 si 2000, cresterea economica a SUA a depasit-o pe cea din zona
euro cu un procentaj mediu anual de 0,9%, pentru ca in perioada 1992-2005, acest decalaj sa atinga
nivelul de 1,4%, scrie cotidianul francez Le Figaro.

Pentru Vechiul Continent, aceasta diferenta a determinat costuri echivalente Produsului Intern
Brut al Frantei si Italiei. Acest lucru se justifica prin rata ridicata a somajului din aceasta regiune.
Kepler Equities, vorbeste chiar de posibilitatea modificarii ordinii economice mondiale. El
mentioneaza ca, pana in 2035, PIB al Chinei il va depasi pe cel european, conform statisticilor.
Aceasta problema se amplifica cu atat mai mult cu cat principala cauza a scaderii importantei
economice a zonei euro consta in lipsa productivitatii investitiilor acumulate de Europa in ultimii
15 ani. Mai mult, masurile luate de oficialii Uniunii Europene pentru a eradica problema respectiva
nu au avut cele mai bune rezultate.
Foarte dinamic in jurul anilor ''70, datorita castigurilor superioare celor din Statele Unite,
Vechiul Continent nu a beneficiat de un inceput pozitiv procesului mondializarii. La inceputul
anilor ''90, reunificarea Germaniei i-a costat scump pe toti locuitorii regiunii. La aceasta s-au
adaugat moneda unica foarte puternica si ratele foarte ridicate ale dobanzii, care au determinat, in
primul rand, criza imobiliara din Franta. Investitiile au scazut si mai mult in momentul izbucnirii
revolutiei tehnologiilor informatiei, dincolo de Oceanul Atlantic. Acest sector s-a dezvoltat si in
Europa, insa abia incepand cu anul 1998. In ceea ce priveste Internetul, investitiile din Europa sunt
aproape invizibile in comparatie cu cele de pe teritoriul Statelor Unite.
Donay avertizeaza ca "Europa ar putea rata un nou ciclu de investitii care a luat amploare in
Statele Unite", o data cu dezvoltarea biotehnologiei, nanotehnologiei si sectorului energetic.
Americanii au inceput sa faca investitii semni-ficative in acest domeniu incepand cu aproximativ
doi ani in urma. In acelasi timp, in Germania volumul investitiilor din acest sector abia a atins
nivelul inregistrat de SUA in 1995.
Oficialii europeni realizeaza, totusi, ca dinamismul economic intr-o economie matura este
influentat mai mult de oferta decat de cerere. Iar acest lucru se vede mai ales pe piata de telefonie
mobila sau in cazul Internetului. Inovatia a devenit un lucru esential pentru cresterea economica.
In acest sens, cele 15 tari membre ale Uniunii Europene, reunite in cadrul summitului de la
Lisabona, din 2000, si-au fixat drept obiectiv ca Europa sa devina cea mai competitiva si mai
dinamica economie, pana in 2010. Insa obiectivul respectiv a ramas doar consemnat pe hartie,
avand in vedere putinele eforturi si investitii care s-au facut in domeniul cercetarii si dezvoltarii.
49
In 2003, Europa a consacrat cheltuielilor de cercetare si dezvoltare doar 1,9% din Produsul
Interrn Brut, comparativ cu cele 2,7% alocate de Statele Unite acestui sector, 3,2% ale Japoniei si
cele 1,31% ale Chinei. Asadar, pentru a atinge targetul de 3% pana in 2010, Europa mai are un
foarte lung drum de parcurs. Cu atat mai mult cu cat statisticile arata ca, in 2005, cheltuielile pentru
cercetare si dezvoltare au stagnat, practic. Conform estimarilor analistilor, chinezii vor aloca 2,2%
din PIB acestui sector, mai mult decat nivelul actual al Europei.
Noua dintre cei mai mari editori de software din lume sunt americani. Uniunea Europeana
afiseaza, de asemenea, un deficit comercial semnificativ in domeniul produselor de inalta
tehnologie.
Acest deficit s-a ridicat la 23 de miliarde de euro in 2000, in timp ce Japonia a inregistrat un
excedent de 39 de miliarde de euro in acest domeniu.
Insa, care sunt motivele pentru care Uniunea Europeana a inregistrat o asemenea intarziere?
Se pare ca Vechiul Continent a avut alte prioritati, precum politica agricola comuna sau politica
regionala destinata tarilor mai putin dezvoltate. Cele doua domenii acapareaza 80% din bugetul
european. Asa ca nu mai raman decat 5% pentru cercetare si dezvoltare.
Constienta insa de aceasta problema, Comisia Europeana a propus, in urma cu cateva luni, ca
acest procent sa fie dublat in vederea bugetului specific perioadei 2007-2013, care consta in jur de
70 de miliarde de euro. Acest lucru a dat nastere unor numeroase polemici in privinta structurii
viitorulului buget.
"Ma nelinisteste starea de spirit care domina in acest moment printre statele membre in ceea
ce priveste solutiile preferate de acestea", a declarat Janek Potocnik, comisarul european al
cercetarii, facand referire la prevederile celui de-al saptelea program de referinta pentru cercetare si
dezvoltare.
Se pune insa problema gestionarii celor 5 procente destinate sectorului de R&D. "Impartirea
acestui buget intre cele 25 de state membre ale Uniunii Europene este inutila. Mult mai eficienta
este promovarea muncii in retea", subliniaza Lionel Fontagne, directorul Centrului de Studiu si
Cercetare a Economiei Internationale din Franta (CEPII). El ofera drept exemplu Statele Unite, in
cazul carora universitatile si intreprinderile depun un efort comun in ceea ce priveste sectorul de
cercetare si dezvoltare.
Insa, toti observatorii au recunoscut necesitatea stabilirii unor standarde europene comune.
Cele 25 de state membre ale Uniunii Europene ar avea, de altfel, de castigat din cumularea
cheltuielilor la nivelul intregii Europe. "Din totalul investitiilor realizate in Europa, doar 10% au
fost puse in comun.", a subliniat Pascal Lamy, conducatorul Organizatiei Mondiale a Comertului.
Contradictiile dintre competitivitatea de pe piata europeana si lipsa unei fiscalitati comune
demonstreaza faptul ca statele membre nu sunt foarte interesate de investitiile in viitorul lor si al
intregii Uniuni Europene. "Concurenta fiscala determina statele Uniunii Europene sa reduca o mare
parte din cheltuieli, si in special pe cele pentru cercetare si dezvoltare", adauga Pascal Lamy.
Cat timp zona euro nu va exploata suficient inovatia, productivitatea si potentialul sau de
crestere vor ramane la acelasi nivel scazut. Ea are nevoie de investitii puternice, capabile sa sustina
proiectele pe termen lung ale Bruxelles-ului.
Economiile europenilor sunt destul de ridicate, insa ele sunt utilizate cel mai adesea in scopul
acoperirii cheltuielilor curente ale statelor membre.
Cat despre intreprinderi, acestea profita de nivelul scazut al ratelor dobanzilor, beneficiind,
astfel, de o situtie financiara foarte buna. Cu toate acestea, nivelul scazut al consumului european
le determina sa caute proiecte de investitii mai rentabile, in strainatate.
Un lucru este sigur insa. Europa nu este mai putin capabila decat Statele Unite sa creeze noi
locuri de munca si, implicit, cerere.

50
Studiile specialistilor arata ca o crestere economica de 1% genereaza crearea a unui procent de
0,2% de locuri de munca suplimentare, atat in zona euro, cat si in Statele Unite.

52. Criterii de aderare la UE – criteriile de la Copenhaga


La Consiliul European de la Copenhaga din 1993 Uniunea a facut un pas decisiv catre
extindere, convenind ca “statele asociate din Europa centrala si de est sa devina membri ai Uniunii
europene daca o cerere este formulata in acest sens ”. Prin urmare, extinderea era mai degraba o
chestiune de timp. In ce priveste planificarea, Consiliul European a hotarat ca “ aderarea sa aiba loc
de indata ce tarille asociate au capacitatea sa duca la indeplinire obligatiile de stat membru prin
satisfacerea conditiilor economice si politice stabilite.” Tot cu aceasta ocazie au fost formulate
criteriile de aderare, cunoscute sub numele de "criteriile de la Copenhaga".

Consiliul European de la Copenhaga (1993)


Pentru a deveni stat membru, o tara candidata trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:
• Institutii stabile care sa garanteze democratia, statul de drept, respectarea drepturilor omului
si protectia minoritatilor;
• O economie de piata functionala, precum si capacitatea de a face fata presiunilor concurentiale
din piata interna
• Capacitatea de a-si asuma obligatiile de stat membru, inclusiv adeziunea la obiectivele politice,
economice si monetare ale Uniunii Europene
Consiliul European de la Madrid (1995)
Dupa cum s-a subliniat in concluziile Consiliului European de la Madrid din 1995, calitatea de
stat membru presupune de asemenea crearea conditiilor pentru o integrare armonioasa prin
adaptarea structurilor administrative.
Oricat de important este ca legislatia comunitara sa fie transpusa in legislatia nationala, este si
mai important ca aceasta legislatie sa fie efectiv pusa in practica prin structuri administrative si
judiciare adecvate. Aceasta este premiza pentru relatia de incredere care fundamenteaza calitatea
de stat membru.

53. UE în relaţiile cu restul lumii. Extinderea UE după anul 2007, statele candidate
UE are o populaţie de circa 450 milioane - mai mult decât Statele Unite împreună cu Rusia.
Este cea mai mare din lume în planul comerţului şi formează o pătrime din prosperitatea globală.
Oferă ajutor ţărilor sărace, mai mult decât orice alt donator.
Iniţial UE nu şi-a propus să devină una din puterile lumii. înfiinţată în urma celui de-al Doilea
Război Mondial, prima sa cauză a fost ca să reunească popoarele şi naţiunile Europei. însă odată cu
extinderea Uniunii şi asumarea mai multor responsabilităţi, a fost necesar de a-şi defini relaţiile cu
restul lumii. Pe măsură ce a reuşit tentativa de reducere a barierelor în comerţ, de dezvoltare a
regiunilor sărace şi de promovare a cooperării paşnice în interiorul său, Uniunea colaborează şi cu
alte ţări şi organisme internaţionale de a asigura fiecăruia avantaje din liberalizarea pieţelor, a
creşterii economice şi stabilităţii într-o lume tot mai interdependentă. în acelaşi timp, UE îşi apără
propriile interese legale economice şi comerciale pe arena internaţională.
Una din provocările majore este de a propaga pacea şi securitatea în spaţiul Uniunii Europene.
Pentru a realiza acest scop, UE elaborează o strategie comună externă şi de securitate, astfel
devenind o forţă de generare a stabilităţii, cooperării şi bunei înţelegeri în toată lumea.
Pe parcursul a peste 40 de ani, Războiul Rece a divizat lumea în două tabere. Consecinţele lui
a adus la dezechilibru în orânduirea unei lumi destul de complexe şi fragile, fiind necesară
51
implicaţia mai intensă a UE întru prevenirea conflictelor, menţinerea păcii şi combaterea
terorismului. UE finanţează activitatea administraţiei civile a NU în Kosovo, oferind suport
financiar pentru Autorităţile Palestinei, contribuind cu suma de un miliard de euro la reconstrucţiile
din Afganistan. în Balcanii de Vest şi Africa centrală în 2003 UE s-a încadrat în prima sa misiune
din cadrul politicii sale de apărate şi securitate. Extras din Articolul I-3 din Tratatul instituind o
Constitutie pentru Europa prevede:
4. În relatiile cu restul lumii, Uniunea afirma si promoveaza valorile si interesele sale.
Contribuie la pacea, la securitatea, la dezvoltarea durabila a planetei, la solidaritatea si respectul
reciproc între popoare, la comertul liber si echitabil, la eliminarea saraciei si la protectia drepturilor
omului, în special ale copilului, precum si la respectarea stricta si la dezvoltarea dreptului
international, în special la respectarea principiilor Cartei Natiunilor Unite.
În domeniul comertului cu produse agricole, relatiile fata de restul lumii au fost chiar de la
început incluse în politica agricola comuna, fiind astfel integrate o data cu toate componentele
acesteia.
UE_SUA
• necesitatea consolidării relaţiei dintre UE şi SUA
• realizarea unei pieţe transatlantice fără bariere
• nevoia unei baze legale solide în lupta împotriva terorismului şi nevoia protecţiei
datelor
• angajarea în lupta împotriva schimbării climatice.

Consiliul European a stabilit şi data aderării pentru Bulgaria şi Romвnia - anul 2007.
„Oboseala extinderii” impiedica UE sa priveasca spre Balcanii de Vest
Institutiile de la Bruxelles temperează optimismul statelor balcanice privind aderarea rapidă a
acestora la UE. Intr-un raport ce nu a fost inca dat publicitatii, Comisia Europeana apreciaza ca
datorită ritmului lent al reformelor ca si euro-scepticismului in crestere, statele din Balcanii de Vest
nu pot spera sa devina prea curind membri ai UE.

Croatia a fost prima tara din regiune care a obtinut statutul de tara candidata si care a demarat
negocierile. Insa, in ciuda ambitiilor sale de a adera in 2009, raportul indica faptul ca in conditiile
in care negocierile au inceput anul trecut, prioritatile pe termen scurt au fost abordate doar in parte.
Reforma juridica si cea administrativa sunt cu precadere problematice, la fel fiind si coruptia.

Macedonia a obtinut statutul de candidata la UE in luna decembrie a anului trecut si spera sa


demareze negocierile in 2007. Insa CE nu considera ca Macedonia este pregatita, concluzionand in
raportul sau ca „ritmul reformelor a incetinit in 2006, tara fiind nevoita de aceea sa isi intensifice
eforturile in viitor.”

Raportul asupra Serbiei aduce comentarii pozitive la adresa stabilitatii macroeconomice obtinute
prin privatizare si prin investitiile straine directe, insa acelasi document indica faptul ca problema
coruptiei este inca destul de grava. \

Albania trebuie sa se concentreze pe implementarea SAA, care va intra in vigoare luna viitoare.
Raportul CE referitor la aceasta tara pune accent pe succesul implementarii acordului semnat in
luna iunie a anului trecut, inaintea „analizarii oportunitatii unui pas viitor catre aderarea la UE.”
Prioritatile Albaniei vor ramane reformele politice, ale sistemului juridic si economiei, precum si
lupta impotriva coruptiei si a crimei organizate.

52
In primul raport privind Muntenegru, se arata ca cel mai nou stat european a inregistrat unele
progrese in lupta impotriva coruptiei. Insa CE isi doreste ca aceasta problema sa fie abordata in
intregul sistem legislativ si institutional care inca mai „contine goluri legislative ce permit
extinderea coruptiei si limiteaza capacitatea statului de a preveni si combate eficient coruptia.”

Constatarile Comisiei cu privire la Bosnia si Hertegovina sunt dezamagitoare. Potrivit raportului,


progresul inregistrat de acest stat in indeplinirea criteriilor politice a continuat intr-un ritm mai
scazut, iar prioritatile politice prevazute in Parteneriatul European au fost abordate „doar in parte”.

Situatia delicata a teritoriului Kosovo este o provocare deosebita pentru CE care precizeaza ca
stabilirea unui statut al provinciei trebuie sa se faca in mod clar, atat din punct de vedere politic, cat
si legal.
In timp ce raportul de acest an prezinta o imagine obiectiva a tranzitiei din Balcani, CE recunoaste
ca strategia sa de extindere, care spune „stop pentru moment” potentialilor membri este, de
asemenea, un raspuns la reticenta cetatenilor UE vis a vis de o eventuala extindere a blocului ce va
fi format in curand din 27 de natiuni.

Pentru cele din Europa de Est si din regiunea caucaziana, insa, situatia este mai putin optimista,
raportul continand doar vagi referiri la viitor.

54. Relaţiile RM cu ţările UE


EVOLUŢIA RELAŢIILOR REPUBLICII MOLDOVA
CU UNIUNEA EUROPEANĂ
Republica Moldova a început relaţiile sale cu UE după 27 august 1991 în calitate de
succesor al URSS, ca şi alte foste republici sovietice.
La 20 iulie 1992 Comisia propune semnarea acordurilor de parteneriat şi cooperare cu noile
state independente, apărute în urma destrămarii URSS. Negocierile în acest scop au început cu mai
multe ţări ale CSI, dar nu şi cu Moldova. La 1 noiembrie 1993, şi repetat la 28 ianuarie 2004
Preşedintele Republicii Moldova dl Mircea Snegur adresează preşedinţilor Consiliului European şi
Comisiei Europene scrisori, în care constată cu regret că Moldova este unica ţară din spaţiul
Europei centrale şi de est, cu care UE încă nu şi-a definit relaţiile.
Insistenţa autorităţilor moldoveneşti de atunci a făcut pînă la urmă ca APC să fie negociat şi
semnat într-un termen destul de scurt – la 28 noiembrie 1994, la numai 10 luni de la ultimul mesaj
al preşedintelui Snegur. Dat fiind că procesul de intrare în vigoare a acordului era de lungă durată,
la 2 octombrie 1995 a fost semnat şi la 1 mai 1996 a intrat în vigoare Acordul interimar privind
comerţul între Republica Moldova şi Uniunea Europeană, fapt care a permis o dinamizare a
schimburilor comerciale.
Sfîrşitul anului 1994 şi prima jumătate a anului 1995 este perioada cînd Moldova apare într-
o lumină favorabilă pe arena internaţională, ajungînd chiar să fie un exemplu al reformelor
democratice. Anume în această perioadă, mai concret la 13 iulie 1995 Moldova devine prima ţară
din CSI, care este admisă în Consiliul Europei, pas important pe calea apropierii ţării noastre de
UE.
După intrarea în vigoare a APC la1 iulie 1998, relaţiile Republicii Moldova cu UE au fost
plasate într-un cadru legislativ oficial, care a pus şi baza juridică a aplicării programului TACIS de
asistenţă în Moldova.

53
În primăvara anului 1999, noul Guvern al Republicii Moldova introduce în programul său de
activitate un capitol special, declarînd integrarea europeană obiectiv strategic principal al politicii
sale externe. Însă demiterea guvernului, survenită la sfîrşitul lui 1999, a jucat un rol negativ în
evolutia relatiilor dintre Republica Moldova şi UE.
În anul 2001, cînd Republica Moldova a devenit membră a OMC şi a Pactului de Stabilitate
pentru Europa de Sud-Est, ţara noastră a fost invitată să participle la activităţile Conferinţei
Europene, care este un for consultativ la nivel de miniştri ai afacerilor externe ai ţărilor candidate
la aderare în UE. La 27.12.2001 a fost adoptat Documentul de strategie a ţării pentru Moldova
(Country Strategy Paper) pentru perioada 2002-2006. Acest document stabileşte obiectivele de
cooperare ale UE cu Republica Moldova, axîndu-se pe implementarea programului de susţinere a
reformelor în ţară.
Un alt factor important este apropierea geogrifică a Uniunii Europene de frontierele noastre.
În 2004 au loc două evenimente deosebit de imporatnte: la 2 aprilie 2004, 7 noi state devin
membre ale NATO, printre ele şi România, şi astfel frontiera de vest a ţării noastre devine frontieră
cu Alianţa Nord Atlanitcă. La 1 mai 2004, aderarea a zece noi membri la Uniunea Europeană face
Moldova şi mai aproape de spaţiul UE.
Aceste procese, iniţierea cărora a avut loc mai mulţi ani în urmă, au impus UE elaborarea
unei noi politici faţă de mai multe state, inclusiv şi faţă de Republica Moldova. În urma lansarii în
2002 de către diplomaţia britanică şi cea suedeză a ideei oferirii Ucrainei, Belarusiei şi Moldovei
statutului de vecini speciali ai UE, la 11 martie 2003 este publicată Comuncarea Comisiei
Europene cu titlul “Europa lărgită – vecinătatea: un nou cadru propus pentru relaţiile cu vecinii UE
de la est şi sud”. Acest document propune ţărilor vecine cu UE, inclusiv Moldovei, colaborarea cu
UE în următoarele domenii:
- extinderea pieţei interne şi a structurilor de reglementare;
- relaţii preferenţiale comerciale şi deschiderea pieţei;
- implicarea politică mai activă a UE în prevenirea conflictelor şi aplanarea crizelor;
- noi instrumente de promovare şi protecţie a investiţiilor;
- sprijinirea în procesul de integrare în sistemul mondial de comerţ;
- intensificarea asistenţei, ajustată mai bine la necesităţi;
- noi surse de finanţare.
Noul instrument de vecinătate trebuia să substituie instrumentul precedent – TACIS, dar
fiindcă TACIS era planificat pînă în 2006, Comisia a decis că noul instrument va fi aplicat abia
după expirarea termenului de valabilitate a programului TACIS. În schimb, pentru perioada
respectivă 2004-2006 a fost propus un alt instrument financiar temporar – Programul de vecinătate,
prin care trebuie să fie finanţată cooperarea transfrontalieră dintre statele membre şi cele vecine cu
UE, dar şi dintre statele candidate la aderare şi cele nemembre, care au frontieră comună cu
viitoarele state membre.
Au devenit mai intense contactele parlamentare, ceea ce s-a soldat cu luări de poziţii ale
Parlamentului European faţă de procesele din Republica Moldova. În acest sens se evidenţiază
rezoluţia Parlamentului European din 5 iunie 2003 cu privire la reuniunea Troicăi UE cu ţările
participante la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, în care se spune, că Parlamentul
European „...menţionează că Procesul de Stabilizare şi Asociere este un proces dinamic care are
drept scop să-i aducă pe beneficiari mai aproape de standardele UE şi euro-atlantice, şi de aceea
invită instituţiile UE să evalueze fezabilitatea extinderii lui şi includerii Republicii Moldova, şi
dacă este necesar, să clarifice condiţiile ce trebuiesc îndeplinite în acest scop...” În pofida faptului
că în problema acceptării noilor membri Parlamentul European încă nu are puterea de decizie
finală, totuşi autoritatea lui este în creştere şi votul PE este important.
54
Relaţiile diplomatice dintre Republica Moldova şi UE au devenit mai intense odată cu
lansarea PEV. Pe de o parte, răspunzînd apelurilor repetate ale Republicii Moldova (dar şi ale
Parlamentului European), UE a luat decizia de principiu de a deschide Delegaţia Uniunii Europene
la Chişinău. Pe de altă parte, după cum s-a mai menţionat, prin Hotărîrea Guvernului Republicii
Moldova la sfîrşitul anului 2004 a fost instituită misiunea diplomatică a Moldovei pe lîngă UE.
Şi relaţiile diplomatice bilaterale cu ţările europene iau în permanenţă amploare. După
instituirea în 2004 a ambasadei Republicii Moldova în Marea Britanie, la începutul lui 2005
Preşedintele Republicii Moldova a anunţat deschiderea misiunilor diplomatice în Suedia, Cehia,
Letonia, Estonia, Lituania şi Serbia şi Muntenegru.
În acest fel, la începutul anului 2005 cînd începe implementarea Planului de acţiuni, în ţară
sunt create condiţiile necesare pentru ca acest proces să fie lansat şi să ia amploare.

55. Necesitatea integrării RM în UE


În condiţiile în care noua orînduire mondială se configurează în jurul marilor poli de putere
evident că Republica Moldova nu poate rămîne în afara lor, devenind vitală necesitatea orientării şi inte
sale într-unul din aceşti poli pentru a-şi asigura perspectivele dezvoltării şi securitatea naţională. P
Republica Moldova acest pol îl constituie Uniunea Europeană, a cărei pondere politică şi economic
incontestabilă.

Opţiunea de integrare europeană a Republicii Moldova are la bază următoarele argumente polit
economice:

 Istoria UE este un bun exemplu de cooperare regională drept mijloc sigur de apărare a
intereselor naţionale. Actuala fază a proceselor de integrare politică şi economică a Europei este
orientată spre constituirea unui sistem politic paneuropean şi face necesară antrenarea tuturor
ţărilor continentului, indiferent de statutul lor vizavi de UE: membru, candidat, asociat sau candidat
într-o perspectivă mai îndepărtată. Această necesitate este dictată şi de contextul actual al
sistemului internaţional, inclusiv, globalizarea economiei şi a relaţiilor interstatale, consecinţelor
cărora RM va trebui să le facă faţă, mai devreme sau mai tîrziu. Doar făcînd parte dintr-o
comunitate politică şi economică puternică, precum este UE, RM va fi în măsură să înfrunte
această problemă;

 Luînd în considerare criteriile geografice şi istorice RM este o ţară de tradiţie şi


cultură europeană. Prin urmare, integrarea într-un spaţiu european este un obiectiv natural.
Totodată, RM, proclamîndu-şi independenţa, şi-a fixat sarcină strategică edificarea unui stat de
drept în baza valorilor democratice universale. UE constituie un model de democraţie, stabilitate
politică şi bunăstare economică demn de urmat. Este deci, firesc ca RM să aspire anume la o astfel
de comunitate;

 Dezvoltarea dialectică a civilizaţiilor vorbeşte despre faptul că, mai devreme sau mai
tîrziu, toate ţările situate pe continentul european, fără excepţie, vor fi antrenate în procesul
integrării. RM nu poate să rămînă izolată şi nici să se opună acestui proces.

 Aderarea RM la UE va consolida statalitatea RM (inclusiv, independenţa şi


suveranitatea, integritatea teritorială şi securitatea naţională, tradiţiile, limbile şi identitatea
culturală);

55
 Orientarea clară europeană a RM va atrage investiţiile străine care rămîn o
componentă decisivă în creşterea economică a ţării. Acest lucru va determina şi competitivitatea
mărfurilor sale pe piaţa externă;

 Un element favorabil integrării europene a RM îl constituie şi relaţiile sale actuale


economice şi comerciale: printre primele 28 de state cu care RM dezvoltă aceste raporturi, 9 fac
parte din UE iar altele 10 sînt pe cale de a adera la UE. Ponderea investiţiilor directe în economia
RM provenind din statele UE constituie 86,1 la sută, iar cea a comerţului exterior este de circa 26,2
la sută (2001);

56. Aspecte pozitive şi negative ale integrării RM în UE


Referindu-se la aspectele pozitive, conduce la democratizarea si imbunatatirea situatiei
economice a Republicii Moldova; stimularea investitiilor straine in Republica Moldova si respectiv
crearea a noi locuri de munca calificate. In ceea ce priveste aspectele negative, este
competitivitatea redusa a statelor noi integrate, in comparatie cu cele vest-europene. In cazul
Republicii Moldova, integrarea in UE va crea probleme in solutionarea conflictului transnistrean.
Daca populatia de pe malul stang al Nistrului nu vede in UE nici o problema, atunci integrarea in
NATO nu va fi acceptata. Dar este binecunoscut, ca cel putin neoficial, se promoveaza ideea ca
integrarea in UE, fara a fi membru NATO, este practic imposibila.
Mentinerea relatiilor constructive cu Federatia Rusa va fi dificila deoarece nu este in interesul
Rusiei sa aiba la hotarele sale o puternica organizatie militara sau economica, Moscova este
obligata sa-si apere interesele si cetatenii sai aflati in alte state. Dar Moldova are relaţii economice
foarte dependente de F.Rusă.

Un impact pozitiv ar fi o dezvoltare economică – posibil ca Moldova să-şi modifive anumite


standarde pentru a fi la nivelul Uniunii Europene, şi totodată cei care nu sunt suficient de buni vor
avea de suferit din această cauză". La fel şi respectare celor 4 libertaţi fundamentale pe teritoriul
întregii europe incuzînd şi moldova.

57. Fluxul investiţiilor din ţările Uniunii Europene


Potrivit teoriei eclectice, există patru factori-cheie, care acoperă intreaga motivaţie a
investiţiilor internaţionale. Aceşti factori sunt:
• Resursele: investiţiile au ca motivaţie obţinerea accesului la resursele naturale sau
energetice, care sunt de o calitate mai bună şi/sau mai ieftine decat in ţara de origine a acestora.
• Pieţele: ISD caută posibilităţi de desfacere a produselor pe pieţele ţărilor-gazdă.
• Eficienţa: Investiţiile sunt efectuate in scopul obţinerii unei productivităţi a muncii mai
inalte;
• Activele strategice: Investiţiile sunt realizate pentru reducerea riscurilor, realizarea de
economii de scară sau pentru intărirea capacităţii societăţilor multinaţionale de a concura pe piaţa
mondială.
Rolului investiţiilor străine constribuie direct in modernizarea economiei in tranziţie, in
special prin respecializarea acesteia.
Atragerea activă a ISD in Moldova a condus la dezvoltarea noilor ramuri şi renovarea celor
tradiţionale: structura lor a devenit mai calitativă şi mai diversă. Permanent s-au modificat
direcţiile exportului, s-a ameliorat structura de export – s-a redus ponderea mărfurilor alimentare, a
băuturilor alcoolice şi a celor nealcoolice, a tutunului şi a articolelor de tutunărit.

56
Concomitent s-a majorat exportul altor grupe de mărfuri (articole textile şi din piele, grăsimi şi
uleiuri, metale, maşini)
Astfel, atragerea ISD in Moldova a contribuit la dezvoltarea noilor ramuri şi renovarea celor
tradiţionale, a modificat structura atat a exporturilor, cat şi a importurilor, in structura importurilor
crescand ponderea utilajului şi a echipamentului. Sporirea fluxului de investiţii străine in ramurile
orientate către export contribuie la diversificarea structurii economiei naţionale, saturarea pieţei de
consum interne şi lichidarea soldului negativ al comerţului exterior.
Investiţiile UE directe au devenit, deja, o parte componentă a economiei moldoveneşti. Dar,
cu toate că dinamica fluxului de investiţii străine este relativ pozitivă, momentan, ele nu
influenţează in mod real dezvoltarea ţării. Capitalul străin incă nu stimulează creşterea producţiei
industriale şi nu contribuie la efectuarea unor transferuri structurale profunde in economia ţării, la
ameliorarea situaţiei pe piaţa muncii, la creşterea potenţialului de export al ţării.
În Republica Moldova investesc întreprinzătorii din 42 de ţări, cele mai esenţiale investiţii
fiind din ţările Uniunii Europene.
Nivelul investiţiilor străine din ţările membre ale Uniunii Europene in ţările candidate
reprezintă adevăratul barometru al integrării.
Dincolo de aceste considerente legate strict de aderarea la Uniunea Europeană, analiza
situaţiei actuale şi a tendinţelor in perspectiva termenului mediu a fluxurilor mondiale de investiţii
străine directe ne-au condus la concluzia unui grad tot mai mare de interdependenţă intre evoluţiile
din domeniu din diferite zone ale globului. Drept urmare, evoluţia fluxurilor de investiţii străine
directe din Moldova va fi influenţată de evoluţiile din Europa dar şi de cele din Asia. In acest
context apreciem că o politică activă de atragere a investiţiilor străine directe trebuie să aibă in
vedere nu doar aspectele specifice pieţei interne din Moldova, ci şi evaluarea implicaţiilor
evoluţiilor unor pieţe situate la mare distanţă.
Evaluarea trăsăturilor producţiei şi investiţiilor străine directe ne conduc la concluzia că
extinderea Uniunii Europene duce la intensificarea concurenţei pentru atragerea ISD. Noile state
membre nu vor reuşi să atingă aceleaşi rate de creştere a ISD ca in perioada de preaderare iar
vechile state membre ale UE au nevoie din ce in ce mai mare de ISD pentru a contrabalansa
creşterea economică scăzută. In ceea ce priveşte scenariul convergenţei specializării pe termen lung
vechile şi noile state membre ale Uniunii Europene vor concura pentru atragerea aceluiaşi tip de
investiţii străine directe, noile state membre pierzand avantajul costului mai redus de producţie,
acesta fiind preluat de ţările din Sud-Estul Europei şi Comunităţii Statelor Independente.
Mărimea, atractivitatea şi claritatea prezentării ofertei de proiecte de investiţii au un rol major
in determinarea volumului intrărilor de investiţii. Totodată am constatat că utilizarea stimulentelor
financiare sau fiscale nu este un substituent al unui cadrul legal stimulativ ci in unele cazuri poate
fi considerată un supliment al unui cadru investiţional deja atractiv sau o compensaţie pentru
imperfecţiunile pieţei care nu pot fi remediate altfel.
Statele care acordă stimulente trebuie să analizeze relevanţa acestora, relaţia beneficii
economice-constrangeri bugetare inclusiv impactul pe termen lung asupra eficienţei interne şi
angajamentele asumate pe plan internaţional.

58.POLITICA EUROPEANĂ DE VECINĂTATE


Politica Europeană de Vecinătate (PEV) reprezintă o nouă abordare in cadrul relaţiilor
dintre Uniunea Europeană şi vecinii săi, abordare ce o depăşeşte pe cea tradiţională bazată pe
cooperare.

57
Această politică constituie un cadru de consolidare a relaţiilor de vecinătate şi vizează
intensificarea cooperării cu statele vecine UE lărgite in vederea creării unei zone de prosperitate şi
bună vecinătate, a unui „cerc de prieteni" la frontierele Uniunii.
Obiectivele Politicii Europene de Vecinătate:
Obiectivul principal al PEV este impărţirea beneficiilor aduse de extinderea UE din 2004 cu
ţările sale vecine. Un alt obiectiv este cel stabilit prin Strategia Europeană de Securitate din 2003,
şi anume creşterea securităţii in vecinătatea Uniunii extinse.
Politica Europeană de Vecinătate nu oferă statelor vizate (statele din estul Europei şi statele
mediteraneene, şi din iunie 2004 şi statele sud-caucaziene) perspectiva aderării la UE, ci permite o
relaţie privilegiată cu vecinii şi o mai bună focalizare a eforturilor in domenii de importanţă vitală
pentru apropierea statelor vizate de standardele europene.
Printre beneficiile oferite de PEV se numără cele ce ţin de dezvoltarea economică şi socială
precum şi obţinerea posibilităţii de acces pe piaţa internă şi integrarea in cadrul altor alte politici
europene:
• Educaţia, pregătirea profesională şi tineretul; • Cercetarea; • Probleme de mediu;
• Cultura; • Politica audio-vizualului;
Planurile de Acţiune urmau să aibă la bază angajamentul pentru valorile comune: respectful
pentru drepturile omului, inclusiv drepturile minorităţilor; supremaţia legii; o bună guvernare;
promovarea unei bune relaţii cu vecinii; respectarea principiilor economiei de piaţă şi a dezvoltării
durabile. Un alt obiectiv al Planurilor de Acţiune a fost declarată apropierea in politica externă a
partenerilor. Evoluţia relaţiilor dintre UE şi statele vecine cu care Uniunea Europeană va semna
Planurile de Acţiune va depinde totalmente de modul in care statul vecin va impărtăşi efectiv
valorile comune citate mai sus.
Planurile de Acţiuni vor fi diferenţiate, astfel incat să reflecte stadiul existent al relaţiilor UE
cu fiecare ţară in discuţie. Trasarea Planului de Acţiuni pentru fiecare stat-vecin va depinde de
necesităţile şi capacităţile acestuia, in consideraţie fiind luate interesele ambelor părţi. De
asemenea se va ţine cont şi de următoarele circumstanţe:
• Poziţia geografică;
• Situaţia economică;
• Nivelul de dezvoltare a relaţiilor UE – statul vizat;
• Reformele in derulare.
Planurile de Acţiune vor avea ca marjă definită de timp o perioadă de 3-5 ani. Există
posibilitatea ca odată cu indeplinirea priorităţilor stabilite de Planurile de Acţiune, actuala
generaţie de acorduri bilaterale să fie inlocuite cu o formă nouă de parteneriat privilegiat,
reprezentată de „Acordurile Europene de Vecinătate”.
Statele incluse in Politica de Vecinătate Europeană:
In Est: Moldova, Ucraina, Belarus
Uniunea Europeană şi Rusia au stabilit să dezvolte in continuare parteneriatul strategic, deja
existent, prin crearea celor patru spaţii comune, conform deciziilor adoptate la summitul de la St.
Petersburg Rusia din luna mai 2003.
In Caucazul de Sud: Georgia, Armenia, şi Azerbaidjan
In Zona Mediterană: Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Libia, Egipt, Israel, Iordania, Siria,
Autoritatea Palestiniană.

59. Acordul de Parteneriat şi Cooperare RM-UE


Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) reprezintă baza juridică a relaţiilor dintre
Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Acordul a fost semnat la 28 noiembrie 1994 şi a intrat
în vigoare la 1 iulie 1998 pentru o durată iniţială de 10 ani. Acest aranjament asigură baza
58
colaborării cu UE în domeniul politic, comercial, economic, juridic, cultural-ştiinţific şi are ca
obiective susţinerea Moldovei pentru:
consolidarea democraţiei şi statului de drept cu respectarea drepturilor omului şi a
minorităţilor prin asigurarea cadrului corespunzător al dialogului politic;
dezvoltarea durabilă a economiei şi finalizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă
prin promovarea schimburilor comerciale, investiţiilor şi relaţiilor economice armonioase.

Relaţiile Moldovei cu Uniunea Europeană sunt instituţionalizate prin intermediul celor trei
structuri responsabile pentru intensificarea dialogului politic şi monitorizarea implementării APC:
Consiliului de Cooperare RM-UE, Comitetul de Cooperare RM-UE şi Subcomitete de Cooperare
RM-UE şi Comitetul de Cooperare Parlamentară RM-UE.

Republica Moldova a semnat la 22 februarie 2005 la Bruxelles Planul de Acţiuni RM-UE în


cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV). Planul de Acţiuni RM-UE este un document care
include obiective strategice şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective. Implementarea
Planului de Acţiuni va avansa semnificativ armonizarea legislaţiei Moldovei, a normelor şi
standardelor sale cu cele ale UE. Îndeplinirea obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni
va crea condiţii pentru avansarea la un alt grad al relaţiilor cu UE.

Politica de integrare europeană a Moldovei se bazează pe doi piloni principali: (i) realizarea
Planului de Acţiuni Moldova-UE şi (ii) valorificarea posibilităţilor ce derivă din participarea
Moldovei la iniţiativele regionale din Europa de Sud-Est – Pactul de Stabilitate, Procesul de
Cooperare în Europa de Sud-Est (SEECP) şi viitorul acord CEFTA modificat. Acestea sunt două
direcţii prioritare ale proceselor de integrare europeană a Moldovei, care deseori se suprapun şi se
complementează.

Există un consens politic în ceea ce priveşte realizarea celor două obiective prioritare ale
Republicii Moldova: integrarea europeană şi reintegrarea ţării.

Republica Moldova întreprinde eforturi pentru lansarea pe parcursul anului 2007 a discuţiilor
asupra avansării acestui cadru juridic pentru obţinerea de către ţara noastră a unui statut diferit de
acel a unui stat vecin.
La 4 mai 2006, Republica Moldova a fost acceptată în calitate de membru cu drepturi depline
în cadrul Procesului de Cooperare în Europa Sud Est (SEECP), ceea ce confirmă încă o data
apartenenţa Republicii Moldova la spaţiul Sud Est European şi deschide noi perspective cadrului
de relaţii între RM şi UE.

Pentru consolidarea poziţiei Republicii Moldova în vederea avansării pe calea integrării


europene, se impune în primul rând implementarea deplină şi în termenii stabiliţi a Planului de
Acţiuni RM-UE.
60. Planul de Acţiune RM-UE
Planul de Acţiuni RM-UE (semnat deRepublica Moldova la 22 februarie 2005 la Bruxelles în
cadrul Politicii Europene de Vecinătate (PEV)). este un document care include obiective strategice
şi acţiuni concrete pentru atingerea acestor obiective. Acesta este un document bilateral care
implică o responsabilitate comună pentru adoptarea standardelor europene şi apropierea Republicii
Moldova de perspectiva europeană. Implementarea Planului de Acţiuni va avansa semnificativ
armonizarea legislaţiei Moldovei, a normelor şi standardelor sale cu cele ale UE. Îndeplinirea

59
obiectivelor şi acţiunilor incluse în Planul de Acţiuni va crea condiţii pentru avansarea la un alt
grad al relaţiilor cu UE.
Scopul:
Planul de Acţiuni RM-UE stabileşte un set comprehensiv de priorităţi în domenii ce ţin de sau
depăşesc aria Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre UE şi Moldova.
Priorităţile menţionate în Planul de Acţiuni drept necesitînd „o atenţie specială”
1. Conflictul transnistrean
2. Democraţia şi supremaţia legii
3. Libertatea Mass-media
4. Reforma administrativă şi reforma justiţiei
5. Cooperarea cu Instituţiile Financiare Internaţionale, stabilitatea macroeconomică şi
reducerea sărăciei
6. Îmbunătăţirea climatului investiţional
7. Vama şi Managementul Frontierei (inclusiv sectorul transnistrean)
8. Promovarea comerţului reciproc, inclusiv Preferinţele Comerciale Autonome
9. Lupta împotriva crimei organizate
10. Managementul eficient al fluxurilor migraţionale

Suplimentar la acţiunile menţionate mai sus care reflectă acţiunile prioritare identificate de UE
şi Moldova în Planul de Acţiuni, următoarele acţiuni adiţionale vor fi necesare de implementat in
domeniul de:
Statistica
Energetica
Transport
Mediul înconjurător
Societate Informaţională
Contacte inter-umane

60