Sunteți pe pagina 1din 5

Ascensiunea dirijismului în perioada interbelică

Schimbările care au avut loc în lume după primul război mondial


au atras diversificarea condiţiilor economico-sociale şi politice din
diferite ţări. Acestea au generat numeroase probleme economice noi.
Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter
contradictoriu: pe de o parte a stimulat activitatea economică, pe de
altă parte, a fost însoţită de discriminări între învinşi şi învingători,
ceea ce a generat puternice contradicţii de interese şi a dat naştere la
unele blocaje în relaţiile economice internaţionale.
În ciuda unor schimbări de politică economică, la limita dintre
deceniile III şi IV ale secolului XX a izbucnit puternica criză
economică din 1929 care a durat cinci ani, zguduind din temelii
întrega economie mondială.
Sub impactul acestei crize s-a prăbuşit dogma liberală a
autoreglării spontane a economiei de piaţă prin mecanismul
preţurilor.
Şocat de nepotrivirea dintre modelul neoclasic de explicare a
economiei de piaţă şi funcţionarea acesteia John Maynard Keynes
(1883 - 1946) a examinat neoclasicismul şi a elaborat o teorie
economică cuprinzătoare, realistă şi eficientă.
Opera economică a lui Keynes reflectă două etape din gândirea
sa economică.
În prima etapă, Keynes evoluează pe linia tradiţională
neoclasică.

1
Cea de-a doua etapă este marcată de lucrarea sa economică
fundamentală: ”Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii
şi a banilor”, publicată în 1936, având un succes imediat şi răsunător.
Trăsăturile definitorii ale gândirii keynisiste constau în faptul că
acesta:
 consideră teoria economică liberală clasică şi neoclasică drept un
caz particular al teoriei economice generale.
 îşi propune să elaboreze o teorie generală a economiei de piaţă.
 respinge ideea unei ordini naturale capabile să asigure realizarea
spontană a unor legi naturale.
 consideră nesatisfăcătoare teoria economică pură.
 deplasează centrul de greutate al cercetării economice în
domeniul macroanalizei.
 îl preocupă dezechilibrele din economia contemporană de piaţă:
şomajul involuntar, crizele economice şi dezechilibrele în balanţa
plăţilor externe ale lumii.
 manifestă interes pentru problemele economice pe termen scurt.
 economia de piaţă trebuie sprijinită de stat pentru a funcţiona
eficient.
Dintre toţi contemporanii săi, Keynes s-a adaptat cel mai rapid şi
mai eficient la noua situaţie şi a formulat un răspuns satisfăcător
mediilor de afaceri şi politice.
Teoria generală a lui Keynes a urmărit să găsească soluţii
practice de atenuare a dezechilibrelor şi de revigorare a sistemului
economic.

2
Deosebindu-se de neoclasici în ceea ce priveşte diagnoza
economiei contemporane de piaţă, Keynes preconizează o
terapeutică proprie, impune un tip de politică economică internă şi
externă.
Esenţa dirijismului preconizat de Keynes constă în realizarea
”unor măsuri de control pentru a determina o concordanţă între
înclinaţia spre consum şi imboldul la investiţii”, ”pentru a statornici un
volum global al producţiei cât mai apropiat cu putinţă de volumul
corespunzător ocupării depline”.
Autorul recunoaşte ”implicaţiile moderat conservatoare” ale
viziunii sale în sensul că este în continuare adept al individualismului
şi al deosebirilor în venituri pentru a stimula iniţiativa şi acceptarea
riscului în afaceri, condamnând abuzurile, precizând că se opune
intervenţiei excesive a statului în economie, inclusiv socializării
activităţii economice, precum şi naţionalizării întreprinderilor
particulare.
Măsurile de politică economică preconizate de Keynes pentru
stimularea înclinaţiei spre consum şi a imboldului la investiţii,
respectiv pentru descurajarea tezaurizării sterile.
Este vorba despre două grupe de măsuri (politica veniturilor şi
politica creditelor ieftine) şi de folosire a două pârghii financiare mai
importante (politica monetară şi politica fiscală).
Pentru stimularea înclinaţiei spre consum şi descurajarea
tezaurizării sterile, Keynes are în vedere reducerea salariilor reale şi
creşterea consumului de stat, recurgând în acest sens la sporirea
cantităţii de bani de pe piaţă, eventual la ajustarea suplimentară a

3
veniturilor prin politica fiscală (impozite, taxe, contribuţii, îndeosebi
impozite mari pe moşteniri).
Pentru stimularea investiţiilor el propune o politică a creditului
ieftin (reducerea ratei dobânzii), alte facilităţi pentru investiţii
particulare (aprovizionare, transport, desfacere), precum şi investiţii
de stat, atât în ramuri productive, cât şi în domenii neproductive,
efectuate pe seama cheltuielilor publice din bugetul statului.
Lăsând în continuare agenţii economici să ia decizii în mod
individual, pe consumatori în funcţie de mărimea veniturilor obţinute
şi înclinaţia lor spre consum, iar pe investitori în funcţie de
maximizarea eficienţei marginale a capitalului, statul avea sarcina să
folosească pârghiile economice pe care le avea la dispoziţie (politica
veniturilor, a impozitelor, politica monetară, fiscală, bugetară) astfel
încât să dirijeze comportamentul agenţilor economici în sensul
corelării şi coordonării înclinaţiilor psihologice pentru a determina
echilibrarea ofertei de mărfuri cu cererea efectivă de mărfuri.
Aceasta înseamnă echilibrarea investiţiilor cu economiile,
extinderea investiţiilor productive, generatoare de cerere de bunuri
finale şi implicit, creşterea numărului de locuri de muncă în vederea
funcţionării cât mai echilibrate a economiei.
Rezultatele politicii economice dirijiste în practică.
Politica dirijistă preconizată de Keynes a dat rezultate
încurajatoare, contribuind la reducerea şomajului şi atenuarea
dezechilibrelor, respectiv amânarea sau atenuarea crizelor.
Acest curs al evenimentelor a fost întrerupt de cel de-al doilea
război mondial, dar, după acest război, politica dirijistă a fost reluată

4
cu rezultate bune, contribuind la creşterea economică a ţărilor
occidentale.
Pe termen lung, politica economică dirijistă a avut efecte mai
complexe.
Deşi creşterea economică a continuat mai bine de două decenii
după cel de-al doilea război mondial, cu timpul au început să se
manifeste o serie de efecte neaşteptate ale acesteia.
Este vorba de inflaţie, atât sub forma ei ”târâtoare”, cât şi sub
forma ”galopantă” în diferitele momente ale perioadei postbelice.
Două cauze mai importante au contribuit la subminarea
echilibrului economiei de piaţă contemporană şi manifestarea violentă
a dezechilibrelor sub forma unui complex de crize (funcţionale,
structurale, globale etc).
Pe de o parte este vorba de creşterea considerabilă a ponderii
cheltuielii publice, însoţită de creşterea deficitelor bugetare ale ţărilor
dezvoltate.
Pe de altă parte, este vorba de modificarea caracterului şi
destinaţiilor investiţiilor statului care au fost orientate spre sectorul
militar, reducând considerabil efectul creator de venit şi locuri de
muncă al acestor investiţii, iar uneori transformându-l de-a dreptul în
”efect depresiv”.
Keynsismul se numără printre cele mai prestigioase şi răspândite
teorii şi doctrine economice din secolul XX.
La scurt timp după moartea lui Keynes, profesorul A.C. Pigou l-a
caracterizat drept ”cel mai interesant, cel mai influent şi cel mai
important economist al timpului său”.