Sunteți pe pagina 1din 173

Galaftion SOFONEA            Adrian Marius PASCU 

 
 
 
 
 
 
 
 
 

REZISTENȚA 
 
   

 
 
 
 
 

MATERIALELOR  

”” 
 
 
 
 
 
 
Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu 
2007 
© Copyright 2007 
Toate drepturile asupra acestei lucrări sunt rezervate autorilor. Reproducerea 
integrală sau parțială a textului sau figurilor din această carte este posibilă numai cu 
acordul prealabil scris al autorilor. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
Descriere CIP a Bibliotecii Naționale a României 
SOFONEA, GALAFTION 
Rezistența materialelor / Galaftion Sofonea, Pascu Adrian Marius. – Sibiu: 
Editura Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2007 
Bibliografie 
ISBN (13) 978‐973‐739‐432‐3 
I. Pascu, Adrian Marius 
 
539.4(075.8) 
 
 
 
 
Tehnoredactare: 
  Adrian Marius PASCU 
C U P R I N S 
 
  pag
   
9. DEPLASĂRI  5
9.1. Generalități   5
9.2. Deformarea grinzii drepte solicitate la încovoiere  6
9.2.1. Ecuația diferențială a fibrei medii deformate  6
9.2.2. Metoda integrării ecuației diferențiale a fibrei medii deformate  9
9.3. Metode grafo‐analitice  12
9.3.1. Metoda grinzii reciproce (fictive)  12
9.3.2. Ecuația celor două rotiri. Ecuația celor două săgeți.  17
9.3.3. Ecuația celor trei săgeți (Clapeyron)  19
9.4. Metoda suprapunerii de efecte  22
9.5. Metode energetice de calculul deformațiilor  23
9.5.1. Expresiile energiei şi lucrului mecanic de deformație  23
9.5.2. Lucrul mecanic al forțelor exterioare  25
9.5.3. Teoria reciprocității lucrului mecanic şi a deplasărilor  26
9.5.4. Teorema Castigliano  28
9.5.5. Metoda lui Mohr‐Maxwell  29
9.5.6. Regula de integrare a lui Vereşceaghin  32
9.6. Întrebări ‐ test  37
9.7. Probleme propuse  38
 
10. SISTEME STATIC NEDETERMINATE  41
10.1. Introducere  41
10.2. Metoda eforturilor  42
10.3. Simetrii şi antisimetrii în sistemele static nedeterminate  46
10.4. Recomandări pentru alegerea sistemului de bază  47
10.5. Grinda continuă (pe mai multe reazeme)  48
10.6. Deplasări în sisteme static nedeterminate  51
10.7. Întrebări ‐ test  53
10.8. Probleme propuse  54
 
11. SOLICITĂRI DINAMICE  57
11.1. Considerații generale  57
11.2. Solicitări prin forțe de inerție  57
11.2.1. Calculul unui cablu de macara  58
11.2.2. Bară în mişcare de rotație uniformă  59
11.2.3. Solicitare de încovoiere produsă de forțe de inerție  60
11.2.3.1. Grinda rulantă  60
11.2.3.2. Biela motoare  61
11.2.4. Calculul aproximativ al volantului  62

1
11.3. Solicitări produse prin şoc  65
11.3.1. Solicitare axială prin şoc  66
11.3.2. Solicitare de încovoiere prin şoc  68
11.3.3. Solicitare de răsucire prin şoc  70
11.4. Întrebări ‐ test  73
11.5. Probleme propuse  74
 
12. CALCULUL DE REZISTENȚĂ LA SOLICITĂRI VARIABILE  77
12.1. Generalități  77
12.2. Clasificarea solicitărilor variabile în timp  78
12.3. Rezistența la oboseală  80
12.4. Diagrame ale rezistențelor la oboseală  82
12.5. Factorii care influențează rezistența la oboseală  86
12.5.1. Factorii constructivi  86
12.5.2. Factorii tehnologici  88
12.5.3. Influența condițiilor de lucru  90
12.6. Calculul de rezistență la oboseală pentru o piesă  91
12.7. Calculul de rezistență la solicitări variabile  91
12.7.1. Ciclul alternant simetric  93
12.7.2. Solicitarea variabilă cu coeficient de asimetrie oarecare  93
12.7.2.1. Metoda Soderberg  94
12.7.2.2. Metoda Serensen  95
12.7.2.3. Metoda Buzdugan  98
12.7.3. Solicitarea variabilă compusă de încovoiere şi torsiune  102
12.8. Întrebări ‐ test  107
12.9. Probleme propuse  108
 
13. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE  113
13.1. Noțiuni generale  113
13.2. Sarcina critică de flambaj. Formula lui Euler  114
13.3. Modul de rezemare. Lungime de flambaj  117
13.4. Limita de valabilitate a relației lui Euler. Flambajul în domeniul elasto‐plastic 118
13.5. Calculul barelor comprimate la flambaj  121
13.5.1. Calculul de flambaj în construcția de maşini  121
13.5.2. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului ϕ  123
13.6. Întrebări ‐ test  125
13.7. Probleme propuse  126
   
14. TESTE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINȚELOR  129
   
ANEXE  135
Anexa 1.     Rezistențe admisibile  135
Anexa 1,a.  Rezistențe  de calcul la stare limită  137
Anexa 2.     Valorile constantelor E, G, ν şi α  139
2
Anexa 3.     Coeficienții de siguranță  140
Anexa 4.     Mărimi geometrice ale secțiunilor  141
Anexa 5.     Presiunea maximă de contact  147
Anexa 6.     Elemente geometrice la răsucire  149
Anexa 7.     Oțel cornier cu aripi egale  151
Anexa 8.     Oțel cornier cu aripi neegale  152
Anexa 9      Oțel I  153
Anexa 10.   Oțel U  154
Anexa 11.   Oțel T  155
Anexa 12.   Oțel Z  156
Anexa 13    Ecuația liniei elastice, săgeata maximă, rotirea maximă  157
Anexa 14    Indicatorul tabelelor cu coeficientul ϕ şi STAS  10108/0‐78  160
 
SOLUȚII LA PROBLEMELE PROPUSE  163
 
BIBLIOGRAFIE  171
 
 

3
9. DEPLASĂRI 
 
 
9.1. Generalități 
 
Prin  solicitare  orice  element  de  rezistență  se  deformează.  Bara  solicitată  la 
întindere  ‐  compresiune  se  alungeşte  sau  se  scurtează  cu  ΔL   (vezi  relația  5.3  din  vol.  I 
[41]). Bara solicitată la torsiune se răsuceşte cu  Δϕ  (vezi relația 6.11 din vol. I [41]). Prin 
solicitarea  la  încovoiere  bara  dreaptă  se  curbează;  curbura  barei,  într‐o  secțiune 
oarecare, se poate calcula cu relația 7.5 din vol. I. 
Deplasarea  definită  în  cap.  2  al  primului  volum,  prin  “drumul  parcurs  de  un 
punct  al  unui  element  de  rezistență  în  mişcarea  sa  cauzată  de  deformarea  acelui 
element  de  rezistență  sub  acțiunea  sarcinilor”  lămureşte  mai  bine  natura  diferită  a 
celor  două  deformații.  Astfel,  lungirea  ΔL   are  valoarea  egală  cu  deplasarea  liniară  a 
secțiunii transversale, aflată la distanța L de secțiunea considerată fixă (vezi fig. 5.1 din 
vol.  I  [41]),  rotirea  Δϕ   este  valoric  egală  cu  deplasarea  unghiulară  a  direcției  unei 
drepte aflată în secțiune la distanța L de secțiunea fixă (vezi fig. 6.1,b din vol. I [41]). 
Studiul  deformației  barei  solicitate  la  încovoiere  ce  are  ca  scop  stabilirea  formei 
deformate  a  acesteia,  nu  este  aşa  de  simplu  de  analizat  ca  alungirea  la  întindere  sau 
rotirea  la  răsucire.  De  aceea,  în  rezistența  materialelor,  studiul  deformațiilor  la 
încovoiere  se  realizează  prin  stabilirea  deplasărilor  liniare  şi  a  rotirilor  fibrei  medii  în 
dreptul unei secțiuni. Tot de aceea pentru stabilirea acestor deplasări a fibrei medii se 
utilizează mai multe metode. Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje şi poate fi 
utilizată  cu  succes  numai  pentru  aflarea  deplasărilor  la  anumite  bare  şi  anumite 
încărcări. 
Pentru început se va studia deformarea grinzii la solicitarea de încovoiere. Aici se 
vor  prezenta  cele  mai  utilizate  metode  folosite  de  ingineri,  pentru  determinarea 
deplasărilor,  apoi  se  vor  prezenta  metode  generale  (energetice)  pentru  calculul 
deplasărilor. 
 

5
9.2. Deformarea grinzii drepte solicitate la încovoiere 
 
Studiul  deformării  grinzii  drepte  solicitate  la  încovoiere  se  impune  întrucât  în 
exploatare se cer respectate atât condițiile de rezistență cât şi cele de rigiditate. Aceasta 
înseamnă, că atunci când deformațiile maxime depăşesc limitele impuse de condițiile de 
exploatare  se  redimensionează  bara  astfel  încât  şi  condițiile  de  rigiditate  să  fie 
respectate. 
 
9.2.1. Ecuația diferențială a fibrei medii deformate 
 
În rezistența materialelor grinda dreaptă solicitată la încovoiere se reprezintă prin 
fibra medie (axa barei). Aceasta se raportează la un sistem de axe xOy în care axa Ox 
este axa longitudinală a barei. 

 
Fig. 9.1 
Starea  deformată  a  barei  (grinzii)  drepte  poate  fi  caracterizată  prin  următoarele 
mărimi geometrice ale fibrei medii deformate în dreptul secțiunii x (fig.9.1.): 
− deplasarea  transversală,  v  (numită  săgeată),  care  reprezintă  poziția 
deplasării punctului de abscisă x pe normala la aceasta; 
− rotirea  unei  secțiuni  normale,  definită  prin  unghiul  θ,  dintre  planul 
secțiunii inițiale cu planul secțiunii după deformare; 
− panta la axa deformată ϕ definită cu tangenta trigonometrică a unghiului 
ϕ dintre axa nedeformată şi tangenta geometrică la axa deformată; 
− deplasarea axială u, a punctului de abscisă x de pe axa deformată față de 
poziția sa de pe axa nedeformată.  


Deoarece deformația grinzii este foarte mică deplasarea axială, u, se neglijează iar 
panta la fibra medie deformată se consideră egală cu rotirea, adică: 
dv
= tgϕ ≈ ϕ = θ .                     
dx
Egalitatea dintre pantă şi rotire mai presupune neglijarea efectului forței tăietoare 
asupra deformațiilor, efect care produce deplasarea secțiunilor. 
În paragraful 7.2. din vol. I, de la încovoiere s‐a stabilit expresia curburii: 
dϕ 1 M
ω= = = ,                    (9.1) 
dx r E ⋅ I z
unde:  M  este  momentul  încovoietor  din  secțiunea  x,  iar  produsul  EI z   constituie 
rigiditatea la încovoiere. 
În  cazul  încovoierii  pure,  când  momentul  încovoietor  este  constant  pe  toată 
lungimea barei şi bara are rigiditate constantă din relația de mai sus rezultă r = constant, 
adică fibra medie se deformează sub forma de arc de cerc. 
Deşi relația (9.1) a fost dedusă pentru încovoiere pură, datorită faptului că efectul 
forței  tăietoare  de  la  încovoierea  simplă  este  mic  în  comparație    cu  cel  al  momentului 
încovoietor, aceasta se utilizează şi la încovoierea simplă. 
Deplasarea  v  se  consideră  pozitivă  când  are  sensul  axei  y  (în  jos),  iar  rotirea  ϕ 
este pozitivă când are sensul orar. 
Deoarece, în sistemul de axe ales (fig.9.1) rotirea pozitivă este în sens orar, atunci 
pentru M pozitiv, unghiul  dϕ  are sens antiorar, deci negativ. De aceea relația (9.1) se 
va scrie: 
dϕ M
=− .                     (9.2) 
dx E⋅I
Din relația (9.2), ținând seama că: 
dv
= ϕ ,                      (9.2.a) 
dx
rezultă ecuația: 
d2v M
= − ,                     (9.3) 
dx 2 E⋅I
care  se  numeşte  ecuația  diferențială  aproximativă  a  fibrei  medii  deformate.  Semnul 
minus  este  impus  de  orientarea  axelor.  Pentru  sistemul  de  axe  din  figura  (9.1),  când 
M>0, rezultă: 
d2v dϕ 1
>0  şi  ω= = < 0 .               
dx 2 dx r

7
Înlocuind  în  ecuația  (9.3)  momentul  încovoietor  în  funcție  de  variabila  x  şi 
integrând se obțin funcțiile: 
dv M
θ=ϕ= = C1 − ∫L ⋅ dx ,
dx E⋅I
             (9.4) 
⎛ ⎛ M ⎞ ⎞
v = C 2 + C1 ⋅ x − ∫ ⎜ ∫L ⎜ ⋅ dx ⎟ ⎟ ⋅ dx.
L⎝ ⎝ E ⋅ I ⎠⎠
Cele două constante de integrare (C1 şi C2) se determină din  condițiile la limită. 
Acestea reprezintă valori ale rotirii  ϕ, (C1) şi ale deplasării  v (C2) în anumite puncte ale 
secțiunii. De obicei aceste puncte sunt legăturile în care se cunosc valorile săgeților şi ale 
rotirilor.  Astfel,  la  bara  simplu  rezemată  din  fig.  9.1,  condițiile  limită  luate  în 
considerare  sunt  pentru  x  =  0,  v1  =  0  şi  pentru  x  =  L,  v2  =  0,  ( u 2 ≈ 0   prin  aproximația 
admisă). 
Când  nu  poate  fi  scrisă  expresia  momentului  încovoietor  funcție  de  x,  situație 
întâlnită la sistemele  static nedeterminate, atunci se ține seama de relațiile diferențiale 
între eforturi: 
d 2 M dT
= = −p ,                     
dx 2 dx
în ecuația (9.3), 
d2 d2v
(E ⋅ I ⋅ 2 ) = p ,                   
dx 2 dx
care prin derivare, devine: 
d4v p
= .                       (9.5) 
dx 4
E⋅I
Din  ecuația  (9.5)  se  poate  obține  deplasarea  v  funcție  de  patru  constante  de 
integrare ale căror valori se obțin din condițiile la limită în deplasări, rotiri, momente şi 
forțe tăietoare. 
Observații: 
a) Ecuația (9.3) este forma simplificată a ecuației fibrei medii deformate. Ecuația 
exactă se obține din relația: 
d2v
1 dx 2 M
= =− .                (9.6) 
r ⎡ ⎛ dv ⎞ 2 ⎤ 3 / 2
E⋅I
⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥
⎣ ⎝ dx ⎠ ⎦
Pentru marea majoritate a problemelor din practică inginerească poate fi folosită 
ecuația  aproximativă (9.3) 
b) Efectul forței tăietoare asupra deplasării se poate lua prin integrarea relației: 

T
dv = ⋅ dx ,                    (9.7) 
G ⋅ A′
unde  A’, este aria redusă, în care tensiunile tangențiale se consideră distribuite uniform 
şi se calculează cu expresia: 
I 2z
A′ = .                    (9.8) 
S 2z
∫A b 2 ⋅ dA
5
Pentru secțiunea dreptunghiulară vom avea Aʹ = ⋅ A , iar pentru cea circulară Aʹ = 0 ,9 A . 
6
c)  Expresiile  săgeților  maxime  şi  ale  rotirilor  maxime  pentru  anumite  bare,  mai 
frecvent utilizate sunt date în anexe (Anexa 13). 
 
9.2.2  Metoda  integrării  ecuației  diferențiale  a  fibrei  medii 
deformate 
 
Aceasta  este  o  metodă  analitică  şi  se  bazează  pe  integrarea  ecuației  fibrei  medii 
deformate  (9.3).  Pentru  aceasta  se  delimitează  grinda  în  regiuni,  în  care  momentul 
încovoietor  are  aceeaşi  expresie  şi  rigiditatea  grinzii  nu  are  variații  bruşte.  Astfel, 
pentru  o  grindă  simplu  rezemată  cu  o  consolă  şi  cu  secțiunea  variabilă  în  trepte, 
încărcată cu sarcina uniform distribuită şi sarcina concentrată (fig.9.2), se va împărți în 5 
regiuni şi va trebui să se scrie şi să se integreze 5 ecuații diferențiale. Pentru aceasta este 
necesar  să  se  determine  5  x  2  =  10  constante  de  integrare.  În  acest  caz  pentru  fiecare 
regiune  din  grindă  (a1,  a2,..a5)  se  obțin  câte  două  constante  de  integrare.  Valorile 
constantelor  de  integrare  se  determină  din  condițiile  de  legătură  (din  reazeme)  şi  din 
condițiile  de  continuitate  ale  fibrei  medii  deformate.  Astfel  în  dreptul  reazemelor 
deplasările  fibrei  medii  deformate  sunt  cunoscute.  În  articulații,  reazeme  simple  şi 
încastrări săgețile grinzilor sunt egale cu zero, iar în încastrare rigidă rotirea este nulă. 

 
Fig. 9.2 
 

Condițiile  de  continuitate  ale  fibrei  medii  deformate  exprimă  continuitatea 


acesteia  în  dreptul  secțiunilor  de  trecere  de  la  o  regiune  la  alta,  adică  fibra  medie 

9
deformată a  grinzii  este  o  fibră continuă,  cu  racordări  (fără  discontinuități  sau  salturi) 
chiar  dacă  rigiditatea  sau  expresia  momentului  încovoietor  se  schimbă  brusc. 
Continuitatea se exprimă prin egalitatea săgeților şi rotirilor pe cele două regiuni vecine 
în  apropierea  punctelor  de  discontinuitate.  În  figura  (9.2,b)  se  arată  modul  cum  se 
deformează  fibra  medie  în  secțiunea  de  separație  la  abscisa  xm,  a  două  regiuni  cu 
rigiditate sau  cu expresii ale momentului încovoietor diferite: 
v ms = v md   , ϕms = ϕmd .                 (9.9) 
Metoda  analitică  de  integrare  a  ecuației  diferențiale  a  fibrei  medii  deformate, 
poate  fi  utilizată  pentru  calculul  deplasărilor  la  orice  grindă  dreaptă,  solicitată,  dar 
prezintă dificultăți mari față de alte metode. De aceea se recomandă utilizarea acesteia 
numai în cazul stărilor simple de încărcare când grinda este de rigiditate constantă. În 
cazul  existentei  mai  multor  regiuni,  deoarece  trebuie  scrise  şi  integrate  mai  multe 
ecuații,  apoi  determinate  câte  două  constante  de  integrare  pentru  fiecare  regiune, 
această metodă se caracterizează printr‐un volum mare de calcule, fapt pentru care nu 
este utilizată în mod frecvent. 
Aplicația  9.1.  Să  se  determine 
expresia  săgeții  şi  rotirii,  precum  şi 
valorile  maxime  ale  acestorapentru  o 
bară încastrată la un capăt şi solicitată de 
o forță concentrată, conform figurii 9.3. 
Rezolvare:  Momentul  încovoietor 
în secțiunea x are expresia: 
Fig. 9.3 
M = − P ⋅ ( L − x) , 
 

iar ecuația diferențială a fibrei medii deformate devine: 
d2v M P ⋅ ( L − x)
=− i = .                 
dx 2
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
Prin integrare se obține: 
x2
P ⋅ (L ⋅ x − )
dv 2 + C ,    P ⎛ L ⋅ x2 x3 ⎞
ϕ= = şi  v= ⋅⎜ − ⎟ + C1 ⋅ x + C 2 . 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 2 6⎠
1
dx
Din condițiile la limită, în încastrare pentru x = 0, unde v0 = 0 şi ϕ0 = 0 se obține C1 = 0 
şi C2 = 0 astfel că: 
P ⋅ L2 ⎛ x x 2 ⎞ P ⋅ L3 ⎛ x 2 x 3 ⎞
ϕ= ⋅⎜2 ⋅ − ⎟       şi  v= ⋅⎜3⋅ − ⎟ 
2E ⋅ I z ⎝ L L2 ⎠ 6E ⋅ I z ⎝ L2 L3 ⎠
Rotirea şi săgeata, ce se produc în dreptul forței (x = L) sunt: 

10 
P ⋅ L2 P ⋅ L3
ϕ max =         şi  v max = . 
2E ⋅ I z 3E ⋅ I z
 

Aplicația 9.2.  Să se determine expresiile 
săgeții şi rotirii pentru o bară simplu rezemată 
solicitată de o forță concentrată P (fig.9.4). 
Rezolvare:  Expresiile  momentului  de 
încovoiere  pe  cele  două  porțiuni  ale  barei 
sunt: 
P⋅b
M1−3 = ⋅ x1 , pentru  x1 ∈ [0 ,a ]   Fig. 9.4 
L
P ⋅a
M 3− 2 = ⋅ (L − x 2 ) , pentru   x 2 ∈ [a ,L]. 
L
Ecuația diferențială a fibrei medii deformate se integrează pe cele două porțiuni 
şi se obține: 
dv 1−3 P⋅b 2
E ⋅ I z ⋅ ϕ1−3 = E ⋅ I z ⋅ =− ⋅ x + C1 ,             
dx 2⋅L
dv 1−3 P ⋅ a ⎛ x2 ⎞
E ⋅ I z ⋅ ϕ 3− 2 = E ⋅ Iz ⋅ = ⋅ ⎜ L ⋅ x − ⎟ + C 3 ,           
dx 2 L ⎝ 2⎠
iar expresiile săgeților pe cele două porțiuni sunt: 
P⋅b 3
E ⋅ I z ⋅ v 1−3 = − ⋅ x + C1x + C 2 ,               
6L
P ⋅ a ⎛ L ⋅ x2 x3 ⎞
E ⋅ I z ⋅ v 3−2 =− ⋅⎜ − ⎟ + C 3 ⋅ x + C 4 .           
L ⎝ 2 6⎠
Pentru determinarea constantelor de integrare se impun condițiile de legătură şi 
condițiile de continuitate a fibrei medii în punctul 3 şi anume: 
− condiții de legătură: 
x1 = 0,   v1 = 0    şi  x = L,     v2 = 0, 
− condițiile de continuitate a fibrei medii: 
x1 = x2 = a ,   v1‐3 = v3‐2    şi   ϕ1‐3 = ϕ3‐2. 
Din aceste condiții rezultă următoarele valori pentru constantele de integrare: 
P ⋅a ⋅ b P ⋅a P ⋅ a3
C1 = ⋅ (a + 2 ⋅ b) ,  C 2 = 0 ,  C 3 = ⋅ ( 2 ⋅ L + a ) ,  C 4 = −
2 2

6L 6L 6
iar cu aceste valori expresiile săgeților sunt: 
P ⋅ a 2 ⋅ b2 ⎛ x x x3 ⎞
v 1−3 = ⋅⎜2 + − ⎟ , pentru  0 ≤ x1 ≤ a  şi 
6L ⋅ E ⋅ I z ⎝ a b a 2 − b ⎠

11
P ⋅ a ⋅ L2 ⎡ a2 ⎛ a2 ⎞ x x3 x3 ⎤
v 2−3 = ⋅ ⎢− 2 + ⎜ 2 + 2 ⎟ ⋅ − 3 2 + 3 ⎥  pentru  a ≤ x 2 ≤ L  
6E ⋅ I z ⎣ L ⎝ L ⎠ L L L ⎦
Săgeata în dreptul forței se obține pentru x = a din oricare din aceste expresii şi 
are valoarea: 
P ⋅ a 2 ⋅ b2
v3 = . 
3L ⋅ E ⋅ I z
Săgeata maximă se produce pe porțiunea cea mai lungă a barei de la reazeme la 
forță şi pentru cazul a  > b, la distanța x0, care se obține prin anularea derivatei primei 
relații. 
dv 1−3 P ⋅ a 2 ⋅ b 2 ⎛ 2 1 3x 2 ⋅ a ⎞
= ⋅⎜ + − ⎟ = 0 , 
dx 6L ⋅ E ⋅ I z ⎝ a b a 2 ⋅ b ⎠
de unde: 
L2 − b 2
x0 =  
3
Înlocuind  această  valoare  în  prima  relație  a  săgeții  se  obține  expresia  săgeții 
maxime: 
P⋅b
v max = ⋅ (L2 − b 2 ) 3 . 
9 ⋅ 3 ⋅ L ⋅ E ⋅ Iz
 
9.3. Metode grafo ‐ analitice 
 
Întrucât  prin  utilizarea  metodei  analitice  pentru  determinarea  deplasărilor  este 
necesar  un  mare  volum  de  calcul,  inginerii  utilizează  metode  rapide,  fără  să  mai 
calculeze  în  prealabil  ecuația  fibrei  medii  deformate.  Metodele  grafo‐analitice,  care 
constau  în  îmbinarea  calculului  analitic  cu  utilizarea  diagramelor  de  momente 
încovoietoare, evită neajunsurile metodei analitice. 
 
9.3.1. Metoda grinzii reciproce (fictive) 
 
Această metodă are la bază analogia (lui Mohr) dintre relațiile diferențiale dintre 
sarcini şi eforturi şi ecuațiile diferențiale aproximative ale fibrei medii deformate: 
d 2 M dT d2v dϕ
= = − p ,        (E ⋅ I) ⋅ 2 = (E ⋅ I) ⋅ = −M . 
dx 2 dx dx dx

12 
Se  observă  că  cele  două  relații,  ce  exprimă  două  fenomene  fizice  diferite,  au 
aceeaşi  formă  de  exprimare  matematică  şi  aceeaşi  structură.  Pe  baza  acestei  constatări 
diagrama  momentelor  încovoietoare  redusă  prin  produsul  EIz  se  consideră  ca  fiind 
sarcină fictivă: 
pf = M ,                               (9.10.a) 
ce acționează pe grinda reciprocă sau conjugată (fictivă). 
După  ce  se  stabileşte  modul  de  rezemare  a  grinzii  reciproce,  se  pot  calcula 
reacțiunile,  forțele  tăietoare  şi  momentele  încovoietoare  fictive  (Tf,  Mf)  produse  la 
sarcina  fictivă  pf  (9.10.a),  procedând  în  mod  similar  ca  la  grinzile  reale.  Momentul 
încovoietor fictiv, forța tăietoare fictivă şi sarcina fictivă satisfac relațiile: 
dM f dTf d 2 M f dTf
= Tf ,  = −pf ,  = = − pf           (9.11) 
dx dx dx 2 dx
care,  formal  sunt  identice  cu  relațiile  (2.9)  şi  (2.10)  stabilite  între  sarcini  şi  eforturi  în 
paragraful 2.5 din vol. I. 
După integrări succesive se obține: 
dv T Mf
ϕ= = f + C1 ,  v= + C1 ⋅ x + C 2 ,           
dx E ⋅ I z E ⋅ Iz
unde C1 şi C2 sunt constante de integrare. 
Dacă  se  aleg  legăturile  grinzii  fictive  în  mod  corespunzător,  astfel  încât,  să 
satisfacă  condițiile  de  legătură  şi  de  continuitate  a  fibrei  deformate  a  grinzii  reale, 
constantele C1 şi C2 sunt nule, astfel că relațiile de mai sus devin: 
Tf Mf
ϕ= ,    v= .                (9.12) 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
În  aceste  relații  s‐a  notat  cu  Tf,  forța  tăietoare  fictivă  şi  respectiv  Mf,  momentul 
încovoietor  fictiv,  produse  de  încărcarea  grinzii  reciproce  cu  sarcina  fictivă  pf  =  M, 
calculate în secțiunile unde se determină deformațiile. 
Din relațiile (9.12) rezultă: 
− panta  la  axa  deformată  într‐o  secțiune  oarecare  este  egală  cu  raportul 
dintre  forța  tăietoare  în  acea  secțiune  a  grinzii  reciproce  încărcate  cu  sarcina  fictivă  şi 
rigiditatea barei; 
− săgeata  grinzii  într‐o  secțiune  oarecare  este  egală  cu  raportul  dintre 
momentul încovoietor în acea secțiune a grinzii reciproce încărcate cu sarcina fictivă şi 
rigiditatea barei. 
Condițiile  de  legătură  şi  de  continuitate  a  fibrei  medii  deformate  a  grinzii  reale 
sunt  îndeplinite  dacă  se  respectă  modalitățile  de  sprijinire  a  grinzii  fictive  ce  sunt 
prezentate în tabelul 9.1. 

13
Tabelul 9.1 
Grinda reală  Grinda fictivă 
Nr. 
Sarcini 
crt.  Legătura  Simbol  Deformații  Legătura  Simbol 
fictive 
Reazem  v= 0 Mf = 0 Reazem 
1     
de capăt  ϕ ≠ 0 Tf ≠ 0 de capăt 
Reazem  ϕS = ϕd ≠ 0   Tfs = Tfd ≠ 0 Articulație 

intermediar  vS = vd = 0 Mfs = Mfd = 0 intermediară 
Articulație  ϕs ≠ ϕd ≠ 0   Tfs ≠ Tfd ≠ 0 Reazem 

intermediară  vs = vd ≠ 0 Mfs = Mfd ≠ 0 intermediar 
ϕ =0 Tf = 0
4  Încastrare      Capăt liber 
v=0 Mf = 0
ϕ ≠0 Tf ≠ 0
5  Capăt liber      Încastrare 
v≠0 Mf ≠ 0
 

Sarcina  fictivă  ce  rezultă  din  diagrama  reală  de  momente,  amplasată  conform 
convenției  pe  fibra  întinsă  a  barei,  i  se  pun  săgețile  în  aşa  fel  încât  să  tragă  de  bară. 
Trei cazuri tipice de transformarea grinzii reale în grindă reciprocă sunt date în tabelul 
9.2. 
Tabelul 9.2 
Grinda reală  Grinda fictivă 

⎧ϕ 2 = 0   ⎧ϕ 2 ≠ 0   ⎧Tf 1 = 0   ⎧Tf 2 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 2 = 0 ⎩v 2 ≠ 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 2 ≠ 0
   

⎧ϕ 1 ≠ 0   ⎧ϕ 2 ≠ 0   ⎧Tf 1 ≠ 0   ⎧Tf 2 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 1 = 0 ⎩v 2 = 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 2 = 0
   

⎧ϕ 1 ≠ 0   ⎧ϕ 3 ≠ 0   ⎧Tf 1 ≠ 0   ⎧Tf 3 ≠ 0
⎨ ⎨ ⎨ ⎨
⎩v 1 = 0 ⎩v 3 ≠ 0 ⎩M f 1 = 0 ⎩M f 3 ≠ 0
   
Din  tabelul  de  mai  sus  rezultă  următoarele  reguli  de  corespondență  între 
condițiile de legătură ale grinzii reale şi cele ale grinzii reciproce: 

14 
− reciproca grinzii  în consolă 
este  tot  o  grindă  în  consolă,  la  care 
capătului  încastrat  îi  corespunde  unul 
liber, iar celui liber o încastrare; 
− reciproca  unei  grinzi 
simplu  rezemate  îi  corespunde  tot  o 
grindă simplu rezemată; 
− reciproca  grinzii  simplu 
rezemată cu o consolă este o grindă care 
are  o  încastrare  în  capătul  liber,  simplu 
rezemată  în  capătul  opus  şi  o  articulație 
intermediară  în  locul  reazemului 
intermediar. 
Forța  tăietoare  fictivă  (Tf)  şi  
momentul  fictiv  (Mf)  se  calculează  în 
mod  similar  ca  în  cazul  sarcinilor 
distribuite. 
În  figura  9.5  sunt  date  ariile 
diagramelor  de  momente  şi  pozițiile 
centrelor  de  greutate  ale  acestora, 
corespunzătoare  celor  mai  frecvente 
diagrame M întâlnite în practică şi la care 
se poate aplica metoda grafo ‐ analitică. 
Dacă  grinda  are  rigiditate 
constantă pe porțiuni, atunci este necesar 
să  se  reducă  rigiditatea  pe  toată 
lungimea  barei  la  o  rigiditate  constantă 
cu  amplificarea  sau  micşorarea 
diagramei  de  momente  cu  acelaşi 
coeficient  cu  care  s‐a  mărit  sau  micşorat 
rigiditatea reală la cea convenită.  Fig. 9.5 
 
 

15
Aplicația  9.3.  Să  se  determine 
săgeata  şi  rotirea  punctului  k  al  barei  din 
oțel din figura 9.6. 
Rezolvare:  În  figura  9.6  s‐a 
reprezentat  diagrama  de  momente  pe 
grinda fictivă. Reacțiunea Vk pentru grinda 
fictivă este: 

Fig. 9.6 
 

3a ⋅ P 1,5a ⋅ P
⋅ 2a ⋅ ⎛⎜ ⋅ 2a + a ⎞⎟ −
2 a
⋅a ⋅
Vfk = 2 ⎝3 ⎠ 2 3 = 6 ,75a 2 ⋅ P . 
a
Eforturile în secțiunea k pentru bara fictivă sunt: 
3a ⋅ P
Tfks = − ⋅ 2a = −3a 2 ⋅ P , 
2
Tfkd = Tfks + Vfk = −3a 2 ⋅ P + 6 ,75a 2 ⋅ P = 3 ,75a 2 ⋅ P , 
1 2
M fk = − ⋅ 3a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⋅ 2a = −4a 3 ⋅ P . 
2 3
Aplicând relațiile (9.12), rezultă: 
Tfks 3a 2 ⋅ P 3 ⋅ 1000 2 ⋅ 6 ⋅ 10 3 ⋅ 12
ϕks = =− =− = −1,714 ⋅ 10 −2 rad = −0 ,982 o , 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2 ,1 ⋅ 10 ⋅ 60 ⋅ 100
5 3

Tfkd 3,75a 2 ⋅ P 3,75 ⋅ 10002 ⋅ 6 ⋅ 103 ⋅ 12


ϕkd = = = = 2,413 ⋅ 10−2 rad = 0,24556o , 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2,1 ⋅ 10 ⋅ 60 ⋅ 100
5 3

M fk 4a 3 ⋅ P 4 ⋅ 1000 3 ⋅ 6 ⋅ 10 3 ⋅ 12
vk = =− =− = −22 ,86 mm . 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 2 ,1 ⋅ 10 5 ⋅ 60 ⋅ 100 3
Aplicația 9.4. Să se determine deplasarea şi rotirea capătului, la grindă în consolă 
cu momentul de inerție variabil în trepte (fig.9.7). 
Rezolvare:  După  ce  sa  trasat  diagrama  de  momente,  s‐a  calculat  şi  s‐a  trasat 
diagrama de momente reduse (Mr), rezultată prin împărțirea momentului încovoietor la 
rigiditatea barei la încovoiere pe fiecare zonă. Utilizând relațiile (9.12a) se obține: 
 

16 
⋅ ⎡⎢ (4Pa + Pa ) ⋅ 2a +
Tf 1 1 1
ϕ1 = =−
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎣2
 
1 1 ⎤ 6 ,25 ⋅ Pa 2
(Pa + 0 ,5Pa ) ⋅ a + Pa ⋅ a ⎥ = − ;
2 2 ⎦ E ⋅ Iz
 
 
 
⎡ 2a
⋅ ⎢ ⋅ 3Pa ⋅ ⎛⎜ ⋅ 2a + 2a ⎞⎟ +
Mf 1 1 2
v1 = =
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎣2 ⎝3 ⎠

+ 2a ⋅ Pa ⋅ (a + 2a ) + ⋅ 0,5 ⋅ Pa ⋅ ⎛⎜ + a ⎞⎟ +  
a 2a
2 ⎝ 3 ⎠
2a ⎤ 28,67 ⋅ Pa 3
+ ⋅ Pa ⋅ ⎛⎜ + a ⎞⎟ + ⋅ Pa ⋅ ⎥ =
a a a
.
2 ⎝2 ⎠ 2 3⎦ E ⋅ Iz

Fig. 9.7 
 
9.3.2. Ecuația celor două rotiri. Ecuația celor două săgeți 
 
Se consideră o porțiune a unei grinzi, de lungime a şi rigiditate constantă, EIz, pe 
care  este  cunoscută  aria  diagramei  momentului  încovoietor  Ω12  şi  poziția  centrului  de 
greutate al acesteia (fig.9.8). Se trasează diagrama de momente pe grinda conjugată, se 
reprezintă  eforturile  fictive  în  secțiunile  făcute  ce  delimitează  această  porțiune  şi  se 
scriu ecuațiile de echilibru ale elementului a, pentru sarcinile şi eforturile fictive. 
Tf 2 = Tf 1 − Ω12 ,
                (9.13) 
M f 2 = M f 1 + a ⋅ Tf 1 − a 2 ⋅ Ω12 .
unde: Ω12 este aria diagramei pe regiunea a, iar  a2 este distanța de la centrul de greutate 
al ariei Ω12 la secțiunea 2. Înlocuind aceste expresii în relațiile (9.12) se obține: 
Ω12 a 2 ⋅ Ω12
ϕ2 = ϕ1 −   şi  v 2 = v 1 + a ⋅ ϕ1 − . 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
Ecuațiile  (9.13)  permit  calcularea  rapidă  a  deplasărilor  în  secțiunea  (2)  când  se 
cunosc deplasările în secțiunea (1) suprafața diagramei  Ω12 precum şi distanța  a2 de la 
centrul de greutate al acesteia la secțiunea (2). 
 

17
 
Fig. 9.8  Fig. 9.9 
 

Aplicația  9.5.  Să  se  determine  săgeata  în  punctul  (2)  şi  rotirea  în  punctul  (1) 
pentru bara din figura 9.9 utilizând ecuația celor două rotiri şi ecuația celor doua săgeți. 
Rezolvare: Datorită faptului că bara este simetrică şi încărcată simetric, săgeata în 
punctul  (2)  este maximă,  iar  rotirea  în  acest  punct  este  zero  ( 2 =  0). Aplicând  relațiile 
(9.13) pentru secțiunile (1) şi (2) se obține: 
Ω 1 ⎛ P⋅L L⎞ P ⋅ L2
ϕ2 = ϕ1 − 12 = ϕ1 − ⋅⎜ ⋅ L + P ⋅ L ⋅ ⎟ = ϕ1 − = 0 , 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 2 2⎠ E ⋅ Iz
deci: 
P ⋅ L2
ϕ1 = , 
E ⋅ Iz
şi 
a 2 ⋅ Ω12
v 2 = v 1 + a ⋅ ϕ1 − =
E ⋅ Iz
 
P ⋅ L2 ⎡ 1 L L⎤ P ⋅ L3
− ⎢ ⋅ P ⋅ L2 ⋅ ⎛⎜ + ⎞⎟ + P ⋅ L ⋅ ⋅ ⎥ = 0 ,8125 ⋅
L L
= 0 + 1,5L ⋅ .
E ⋅ Iz ⎣ 2 ⎝3 2⎠ 2 4⎦ E ⋅ Iz

18 
9.3.3. Ecuația celor trei săgeți (Ecuația lui Clapeyron) 
 
Se consideră două regiuni vecine ale unei grinzi drepte cuprinse între secțiunile 
consecutive  (1),  (2)  şi  (3),  de  rigiditate  constantă  pe  fiecare  porțiune  (EIz1  pentru 
porțiunea 1‐ 2 şi EIz2 pentru porțiunea 2 ‐ 3) conform figurii 9.10. Deplasările celor trei 
secțiuni sunt: ϕ1, v1, ϕ 2, v2, ϕ 3, v3. 
Ecuațiile de echilibru ale momentelor 
pentru  porțiunile  fictive  (1)  ‐  (2),  respectiv 
(2) ‐ (3), sunt: 
M f 1 = M f 2 − Tf 2 ⋅ L1 − Ω12 ⋅ a 1 , 
M f 3 = M f 2 + Tf 2 ⋅ L 2 − Ω 23 ⋅ a 3 , 
şi  respectiv  prin  împărțire  la  rigiditatea 
corespunzătoare fiecărei porțiuni:  
a 1 ⋅ Ω12
v 1 = v 2 − ϕ2 s ⋅ L1 − , 
E ⋅ I z1
a 3 ⋅ Ω 23
v 3 = v 2 + ϕ2 d ⋅ L 2 − , 
E ⋅ Iz2
în care a, b, a1, a3,  Ω12 şi  Ω23 au semnificațiile 
de  la  paragraful  9.3.2,  iar  ϕ2s  şi  ϕ2d  sunt 
rotirile  din  secțiunea  (2),  la  stânga  şi 
respectiv la dreapta care sunt egale între ele 
conform  condiției  de  continuitatea  fibrei 
medii ( ϕ2 s = ϕ2 d = ϕ2 ). 
 
Fig. 9.10 
Exprimând aceste rotiri din expresiile de mai sus rezultă: 
v 2 − v 1 a 1 ⋅ Ω12 v − v3 a ⋅Ω
ϕ2 = − ,  − ϕ2 = 2 − 3 23 . 
L1 L1 ⋅ E ⋅ I z1 L2 L2 ⋅ E ⋅ Iz2
Adunând aceste expresii se obțin: 
⎛ v − v 1 v 2 − v 3 ⎞ a 1 ⋅ Ω12 a 3 ⋅ Ω 23
E ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟= +
L 2 ⎟⎠ L1 ⋅ I z1 L 2 ⋅ I z 2

⎝ L1
Expresiile  momentelor  statice  ale  ariilor  diagramelor  de  momente  Ω12,  de  pe 
regiunea (1) ‐ (2), respectiv Ω23 de pe lungimea (2)‐(3) se obține astfel: 
1 L 1 2L
a 1 ⋅ Ω12 = L1 ⋅M1 ⋅ 1 + L1 ⋅ M 2 ⋅ 1 + A12 ⋅ d1  
2 3 2 3

19
1 2L 1 L
a 3 ⋅ Ω 23 = L 2 ⋅ M 2 ⋅ 2 + ⋅ M 3 L 2 ⋅ 2 + A 23 ⋅ d 3 , 
2 3 2 3
care înlocuite în egalitatea de mai sus conduc la ecuația lui Clapeyron: 
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠
     (9.14) 
L ⎛L L ⎞ L ⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M1 ⋅ 1 + 2M 2 ⋅ ⎜⎜ 1 + 2 ⎟⎟ + M 3 ⋅ 2 + 6⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟.
I z1 ⎝ I z1 I z 2 ⎠ Iz2 ⎝ L1 ⋅ I z 1 L2 ⋅ Iz2 ⎠
Dacă  rigiditatea  barei  pe  cele  două  porțiuni  este  aceeaşi  ecuația  lui  Clapeyron 
devine: 
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ I ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠
    (9.14,a). 
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M1 ⋅ L1 + 2M 2 ⋅ (L1 + L 2 ) + M 3 ⋅ L 2 + 6⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟
⎝ L1 L2 ⎠
Ecuația lui Clapeyron permite determinarea săgeții într‐o secțiune dacă se cunosc 
săgețile în alte două secțiuni precum şi momentele în cele trei secțiuni. Termenii A12⋅d1 
şi  A23⋅d3  numiți  termeni  de  încărcare  sunt  momentele  statice  ale  ariei  diagramei  de 
momente produse de sarcinile de pe regiunea (1)‐(2), aplicată pe grinda 1‐2, considerată 
grindă  simplu  rezemată  în  secțiunile  (1)  şi  (2)  fața  de  secțiunea  (1)  şi  respectiv  a 
diagramei  de  momente  produsă  de  sarcinile  de  pe  regiunea  (2)‐(3),  aplicată  pe  grinda  
2‐3, considerată grindă simplu rezemată în (2) şi (3) față de secțiunea (3). 
Pentru  calculul  mărimilor  A12⋅d1  şi  A23⋅d3,  se  trasează  diagramele  momentelor 
încovoietoare  produse  de  forțele  reale  pe  regiunile  L1  şi  L2  (considerate  simplu 
rezemate în (1) şi (2) respectiv în (2) şi (3). 
Aplicația  9.6.  Să  se  determine  săgeata  în  punctul  (2)  pentru  grinda  din  figura 
9.11. 
Rezolvare: Înlocuind valorile mărimilor din ecuația (9.14) se obține: 
v2 − 0 v2 − 0
6E ⋅ I z ⋅ ( + )=
b 2a
⎛ 1 P ⋅a
⎜ ⋅ ⋅ 2a ⋅ a ⎞⎟  
P ⋅a ⋅ b 0 2 2
= b⋅0 + 2⋅ ⋅ ( b + 2a ) + 2a ⋅ 0 + 6 ⋅ ⎜ + ⎟,
2a + b ⎜⎜ b 2a ⎟⎟
⎝ ⎠
din care rezultă: 
P ⋅ a 2 ⋅ b ⋅ (3a + 2 b )
v2 = . 
6 ⋅ E ⋅ I z ⋅ ( 2a + b)
 
20 
 
Fig. 9.11  Fig. 9.12 
 

Pentru cazul particular  în care b=a săgeata va fi: 
5P ⋅ a 3
v2 = . 
18 ⋅ E ⋅ I z
Aplicația  9.7.  Să  se  determine  săgeata  în  capătul  liber  pentru  bara  în  consolă 
solicitată de o forță uniform distribuită (fig.9.12.). 
Rezolvare: În cazul barelor în consolă încastrarea se înlocuieşte cu două reazeme 
foarte apropiate (L ≅ 0), a căror deplasări sunt nule. 
Se scrie ecuația lui Clapeyron (9.14), 
⎛ v − v1 v 2 − v 3 ⎞
6E ⋅ I z ⋅ ⎜⎜ 2 + ⎟⎟ =
⎝ L 1 L 2 ⎠
      
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
= M 1 ⋅ L1 + 2M 2 ⋅ (L1 + L 2 ) + M 3 ⋅ L 2 + 6⎜⎜ 23 1 + 23 3 ⎟⎟ ,
⎝ L1 L2 ⎠
în care se identifică termenii: 
v 1 = v 2 = 0 ,   M 1 = M 3 = 0 ,  M 2 = −2 p ⋅ a 2 ,  L1 ≈ 0 ,  L 2 = 2 ⋅ a    

A 12 ⋅ d1 A ⋅d 2 p ⋅ a2 1 p ⋅ a3
= 0 ,  23 3 = ⋅ ⋅ 2a ⋅ a ⋅ = .          
L1 L2 3 2 2a 3
Înlocuind aceste valori şi calculând se obține: 
2p ⋅ a 4
v3 = .                     
3E ⋅ I z

21
9.4. Metoda suprapunerii de efecte 
 
În manualele inginerului ca şi în cursurile şi culegerile de rezistența materialelor 
sunt  date  tabele  cu  ecuațiile  fibrei  medii  deformate,  expresiile  rotirilor  şi  săgeților 
maxime pentru  grinzi şi încărcări frecvent utilizate de ingineri (Anexa 13). Aceste pot fi 
utilizate şi în cazuri complexe de încărcare pentru calcularea rapidă a deformațiilor prin 
aplicarea  principiului  suprapunerii  efectelor  (vezi  paragraful  1.4  din  vol.  I).  Conform 
principiului suprapunerii efectelor starea complexă de solicitare poate fi considerată ca 
fiind suma mai multor stări simple, date în tabele. Astfel momentul încovoietor într‐o 
secțiune  este  suma  momentelor  încovoietoare,  produse  de  acțiunea  separată  a  fiecărei 
sarcini, adică: 
M = M 1 + M 2 + M 3 + ... = ∑ M i .               
Ținând seama de aceasta în ecuația diferențială a fibrei medii deformare (9.3), se 
obține: 
d 2 v 1 dϕ1 M1 d 2 v 2 dϕ2 M2 d 2 v 3 dϕ3 M
= =− ,    = =− ,    = = − 3 ,...    
dx 2
dx E ⋅ Iz dx 2
dx E ⋅ Iz dx 2
dx E ⋅ Iz
astfel că: 
d 2 v dϕ 1
= = − ⋅ (M 1 + M 2 + M 3 + .......) .            
dx 2 dx E ⋅ IZ
Integrând se obține: 
ϕ = ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 + ....+ = ,
                (9.15) 
v = v 1 + v 2 + v 3 + .... = ∑ v i .
Deci rotirea şi săgeata dintr‐o secțiune a grinzii se poate calcula prin însumarea 
deplasărilor produse separat de fiecare sarcină în parte. 
Aplicația  9.8.  Să  se  determine  expresiile  deplasărilor  secțiunii  (3)  a  grinzii  din 
figura 9.13.a. 
Rezolvare:  Pentru  a  putea  utiliza  metoda  suprapunerii  de  efecte  este  necesar  ca 
sarcina p să fie distribuită pe toată lungimea grinzii. În acest scop se adaugă sarcina p şi 
pe porțiunea (1)‐(2) şi în acelaşi timp se aplică o sarcină  p egală dar de sens contrar pe 
aceeaşi porțiune (fig.9.13,b) 
Rotirea maximă se produce în punctul (3) şi are valoarea: 
ϕ3 = ϕ31 + ϕ32 − ϕ33 , 
 

22 
iar din anexa 13 se pot scrie: 
P ⋅ L2 2 p ⋅ a ⋅ ( 2a ) 2 p ⋅ a3
ϕ31 = = =4 , 
2E ⋅ I z 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
p ⋅ L3 p ⋅ ( 2a ) 3 4 p ⋅ a 3 p ⋅ a3
ϕ32 = = = = 1,33 ,
6E ⋅ I z 6E ⋅ I z 3E ⋅ I z E ⋅ Iz
p ⋅ L3 p ⋅ a3
ϕ33 = = 0 ,167 . 
6E ⋅ I z E ⋅ Iz
După înlocuire se obține: 
4p ⋅ a 3 4p ⋅ a 3 p ⋅ a 3 p ⋅ a3
ϕ3 = + − = 5 ,167 . 
E ⋅ Iz 3E ⋅ I z 6E ⋅ I z E ⋅ Iz
Analog se obține şi săgeata punctului (3): 
v 3 = v 31 + v 32 − v 33 − ϕ33 ⋅ a , 
iar din anexă valorile acestor săgeți sunt: 

Fig. 9.13 
p⋅L 3
2 p ⋅ a ⋅ ( 2a )
3
p⋅a 4
v 31 = = = 5 ,33 , 
3E ⋅ I z 3E ⋅ I z E ⋅ Iz
pL4 p( 2a ) 4 2 pa 4 pL4 pa 4
v 32 = = = ,  v 33 = = 0 ,125 , 
8EI 8EI EI 8EI EI
care după înlocuiri şi calcule rezultă: 
16 p ⋅ a 4 2 p ⋅ a 4 p ⋅ a 4 p ⋅ a3 p ⋅ a4
v3 = + − − ⋅ a = 7 ,042 . 
3E ⋅ I z E ⋅ I z 8E ⋅ I z 6E ⋅ I z E ⋅ Iz
 
9.5. Metode energetice de calculul deformațiilor 
 
9.5.1. Expresiile energiei şi lucrului mecanic de deformație 
 
În cazul studiului energiei de deformație pentru cazul general (starea triaxială de 
tensiune), se poate determina următoarea expresie a energiei de deformație specifică: 
1
( )
U1 = ⋅ σ x ⋅ ε x + σ y ⋅ ε y + σ z ⋅ ε z + τxy ⋅ γ xy + τ yz ⋅ γ yz + τ zx ⋅ γ zx =
2
  (9.16) 
=
1
2E
[2 2 2
(
⋅ σ x + σ y + σ z − 2υ ⋅ σ x ⋅ σ y + σ y ⋅ σ z + σ z ⋅ σ x + )] 2G
1
(
⋅ τxy + τ yz + τ zx
2 2 2
)
iar energia de deformație acumulată în elementul de rezistență este: 

23
U = ∫ U1 ⋅ dV .                     
V

În  cazul  unui  element  de  rezistență  solicitat  uniaxial  ( σ x = σ ≠ 0 , 


σ y = σ z = τ xy = τ yz = τ zx = 0 ) energia specifică de deformație devine: 
σ2
U1 = ,                       
2E
N
şi ținând seama de expresia tensiunii pentru întindere sau compresiune simplă  σ =  
A
rezultă: 
N2
U1 = .                     
2E ⋅ A 2
Energia de deformație acumulată în volumul elementului de rezistență este: 
N2 N2
U = ∫ U1 ⋅ dV = ∫ ⋅ dx ⋅ ∫ dA = ∫ ⋅ dx           (9.17) 
v L 2 E ⋅ A 2
A L 2 E ⋅ A
Dacă elementul de rezistență este solicitat numai la forfecare pură: 
(σ x )
= σ y = σ z = τ yz = τ zx = 0  şi  τ xy = τ yx ≠ 0  se obține:         

τ2
U1 = .                       
2G
Tensiunea tangențială la forfecare poate fi exprimată prin: 
K ⋅T
τ= ,                       
A
iar energia de deformație acumulată în elementul de rezistență va fi: 
k ⋅ T2 k ⋅ T2
U = ∫ U1 ⋅ dV = ∫ ⋅ dx ⋅ ∫ dA = ∫ ⋅ dx .         (9.18) 
L 2G ⋅ A L 2G ⋅ A
2
V A

unde, s‐a notat K2 = k. 
Pentru cazul unui element de volum solicitat numai la încovoiere  (σ x = σ ≠ 0 ) , 
σ y = σ z = τ xy = τ yz = τ zx = 0 , analog vom obține: 
σ2
U1 = ,                       
2E
Mi
şi ținând seama de relația  σ = ⋅ y , energia de deformație are expresia: 
Iz
M2 M2 M2
U = ∫ U1 ⋅dV = ∫ ⋅ y dV = ∫
2
⋅ dx ⋅ ∫ y ⋅ dA = ∫
2
⋅ dx     (9.19) 
V V 2E ⋅ I 2
z L 2E ⋅ I 2
z A L 2E ⋅ I z

24 
La răsucire, energia de deformație acumulată de un element de volum este dată 
Mt
de relația  τ = ⋅ r , rezultând: 
Ip
M 2t
U=∫ ⋅ dx .                     (6.21) 
L 2G ⋅ I p

M 2t
sau generalizând pentru cazul barelor de secțiune oarecare:  U = ∫ ⋅ dx . 
L 2G ⋅ I t

În  cazul  solicitărilor  compuse,  admițând  că  deformațiile  sunt  elastice,  în  baza 
principiului  suprapunerii  efectelor,  energia  (lucrul  mecanic)  de  deformație  este  suma 
energiilor solicitărilor simple componente. Astfel în cazul general de solicitare expresia 
energiei (lucrului mecanic) de deformație acumulată în bara dreaptă de lungime L este: 
M i2 M 2t N2 k ⋅ T2
U=L=∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx .    (9.20) 
L 2E ⋅ I z L 2G ⋅ I t L 2E ⋅ A L 2G ⋅ A
2

Observații: 
a)  Dacă bara este curbă elementul dx se înlocuieşte cu ds. 
b) Termenii  din  relația  de  mai  sus  au  fost  aranjați  în  ordinea  importanței. 
Energia de deformație produsă de forța tăietoare, cu excepția barelor în consolă scurte, 
este  neglijabilă  şi  nu  se  ia  în  considerare.  De  asemenea  se  neglijează  energia  de 
deformație  produsă  de  forțele  axiale,  cu  excepția  grinzilor  cu  zăbrele  şi  a  barelor 
solicitate  axial,  iar  la  cadrele  plane  solicitate  de  forțe  în  planul  cadrului  se  iau  numai 
efectele momentelor încovoietoare. 
 
9.5.2. Lucrul mecanic al forțelor exterioare 
 
Se  consideră  un  corp  elastic  asupra  căruia 
acționează sarcina statică, P. Punctul de aplicație al 
sarcinii  are  deplasarea  δ   pe  direcția  forței  când 
aceasta creşte de la valoarea 0 la valoarea nominală 
P.  Lucrul  mecanic  efectuat  de  acțiunea  statică  a 
sarcinii  P prin deplasarea punctului de aplicație cu 
δ   se  poate  reprezenta  prin  aria  triunghiului  OAB 
din figura 9.14. 
Fig. 9.14 
Dacă sarcina P creşte cu dP, deplasarea creşte cu dδ, iar lucrul mecanic creşte cu 
dL, reprezentat în figura 9.14 prin aria trapezului BACD şi are expresia: 

25
1
dL = P ⋅ dδ + dP ⋅ dδ .                   
2
În general ultimul termen (aria triunghiului ACE), fiind infinit de ordin superior 
se neglijează în raport cu primul termen, astfel că: 
dL = P ⋅ dδ ,                     (9.21) 
În  cazul  deformațiilor  liniar  elastice  deplasările  sunt  proporționale  cu  forțele 
aplicate: 
δ = k ⋅ P ,                      (9.22) 
astfel că lucrul mecanic elementar are expresia: 
dL = k ⋅ P ⋅ dP .                  (9.22,a) 
Pentru  corpul  ce  se  deformează  liniar‐elastic  sub  acțiunea  sarcinilor  statice  se 
poate obține expresia lucrului mecanic total prin integrarea relației (9.22,a): 
P
k ⋅ P2 P ⋅ δ
L = ∫ dL = k ⋅ ∫ P ⋅ dP = = .               
0 2 2
δ
Relația  L = P ⋅  are caracter general în sensul că P este forța generalizată (forță 
2
sau moment), iar  δ  are componente pe axele de coordonate, expresia lucrului mecanic 
devine: 

L=
1
2

1
(
(X ⋅ u + Y ⋅ v + Z ⋅ w ) + ∑ M x ⋅ ϕx + M y ⋅ ϕy + M z ⋅ ϕz . 
2
)   (9.23) 

În rezistența materialelor se consideră că tot lucrul mecanic efectuat de sarcinile 
exterioare se înmagazinează în corp sub formă de energie elastică de deformare care se 
poate restitui la descărcare. 
 
9.5.3. Teorema reciprocității lucrului mecanic şi a deplasărilor 
 
Asupra unui corp elastic se aplică succesiv două încărcări. Prin aplicarea primei 
încărcări  corpul  acumulează  energia  L11  datorită  deplasărilor  punctelor  de  aplicație  a 
forțelor P, pe direcțiile acestora. 
Dacă  asupra  aceluiaşi  corp  se  aplică  a  doua  încărcare  aceasta  produce  noi 
deplasări.  Forțele  din  a  doua  încărcare  cu  deplasările  produse  de  aceasta  cauzează 
acumularea  în  corp  a  energiei  de  deformație  L22,  dar  în  acelaşi  timp  se  acumulează  în 
corp  energia  L12  produsă  de  forțele  din  prima  încărcare  ce  îşi  deplasează  punctele  de 
aplicație  datorită  deplasărilor  produse  de  a  doua  încărcare.  Astfel  datorită  aplicării 
succesive a celor două stări de încărcare se acumulează energia de deformație egală cu 
lucrul mecanic al forțelor exterioare: 

26 
L = L11 + L 22 + L12                     
Ținând  seama  că  energia  acumulată  nu  depinde  de  ordinea  de  aplicare  a 
sarcinilor, rezultă că: 
L12 = L 21                       (9.21) 
Relația  (9.21)  exprimă  teorema  reciprocității  lucrului  mecanic  de  deformație 
(teorema  lui  Betti)  care  se  poate  formula  astfel:  când  asupra  unui  corp  elastic 
acționează  succesiv  două  sisteme  de  sarcini  atunci  lucrul  mecanic  L12  produs  de 
sarcinile din prima încărcare cu deplasările produse de al doilea sistem de încărcare 
este  egal  cu  lucrul  mecanic  L21  produs  de  sarcinile  celui  de  al  doilea  sistem  de 
încărcare cu deplasările produse de primul sistem de sarcini. 
Aplicând  teorema  reciprocității  lucrului  mecanic  la  o  grindă  simplu  rezemată 
(fig. 9.15) asupra căreia acționează succesiv sarcinile P1 şi P2 în secțiunea (1) şi respectiv 
(2) se obține: 
P1 ⋅ v 11 P2 ⋅ v 22
L = L11 + L 22 + L12 = + + P1 ⋅ v 12 .           
2 2
Aplicând întâi sarcina P2 şi apoi  sarcina P1 lucrul mecanic efectuat de sarcini este: 
P2 ⋅ v 22 P1 ⋅ v11
L = L 22 + L11 + L 21 = + + P1 ⋅ v 21 .           
2 2
Având  în  vedere  că  sarcinile  P1  şi  P2  se 
aplică  static,  acestea  parcurg  deplasările  v11  şi 
v22  cu  intensitate  variabilă  de  la  zero  la 
valoarea  finală  (vezi  figura  9.14),  astfel  că 
primii  termeni  au  factorul  1/2  şi  întrucât 
sarcinile  P1  şi  respectiv  P2  parcurg  deplasările 
v12 respectiv v21 cu întreaga intensitate, ultimii 
factori  ai  expresiei  lucrului  mecanic  nu  conțin   
factorul 1/2.  Fig. 9.15 
 

Din  egalitatea  celor  două  expresii  ale  lucrului  mecanic  (energia  acumulată  de 
bară nu depinde de ordinea de aplicare a sarcinilor), rezultă: 
P1 ⋅ v 12 = P2 ⋅ v 21 .                    (9.25a) 
Pentru cazul general se scrie v12 = δ12 şi v21 = δ21 astfel că; 
P1 ⋅ δ12 = P2 ⋅ δ 21 .                    (9.25b) 
Dacă  în  relația  (9.25b)  se  ia  P1=P2=P  rezultă  teorema  reciprocității  deplasărilor 
(Maxwell): 
δ12 = δ 21 ,                      (9.26) 

27
adică:  deplasarea  secțiunii (1) a unei bare  când  forța  acționează în secțiunea (2) este 
egală  cu  deplasarea  secțiunii  (2)  când  forța  acționează  în  secțiunea  (1).  Ambele 
deplasări sunt măsurate pe direcția forței. 
 
9.5.4. Teorema lui Castigliano 
 
Din asemănarea triunghiurilor OAB şi ACE din figura 9.14 rezultă: 
dP dδ
= ,                       
P δ
şi respectiv: 
dL = P ⋅ dδ = δ ⋅ dP .                   
Ultima egalitate poate fi scrisă şi sub forma: 
∂L
= δ ,                      (9.27) 
∂P
care exprimă faptul că: derivata parțială a lucrului mecanic de deformație acumulat de 
întregul corp elastic în raport cu o forță oarecare P este egală cu deplasarea δ a forței P 
pe direcția acesteia. În cazul că se derivează în raport cu un moment se obține rotirea:  
∂L
ϕ= ,                      (9.27a) 
∂M
din punctul de aplicație al momentului şi în sensul acestuia. 
Utilizând expresia lucrului mecanic pentru o bară solicitată de un sistem compus 
de forțe (9.20), în relația (9.27), se obține expresia săgeții în dreptul şi pe direcția forței P: 
Mi ∂Mi Mt ∂Mt N ∂N k ⋅ T ∂T
δ=∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx + ∫ ⋅ ⋅ dx .  (9.28) 
L E ⋅ I z ∂P L G ⋅ I t ∂P L E ⋅ A ∂P L G ⋅ A ∂P
Această expresie este cunoscută sub denumirea de teorema lui Castigliano şi are 
caracter general în sensul că se poate utiliza pentru determinarea deplasării generalizate 
(săgeată sau rotirea) la orice corp elastic, pentru orice fel de solicitare. 
Când în punctul în care se va determina deplasarea sau rotirea  nu acționează o 
sarcină  concentrată,  se  aplică  o  forță  fictivă,  respectiv  moment  fictiv  Pf,  Mf,  care 
∂L ∂L
serveşte numai la calcularea derivatei   şi respectiv . 
∂Pf ∂M f

28 
Aplicația  9.9.  Să  se  determine 
deplasarea  şi  rotirea  punctului  (k)  al  barei 
din fig. 9.16. 
Rezolvare:  Pentru  aflarea  săgeții  în 
secțiunea  (k)  se  scrie  expresia  momentului 
încovoietor în funcție de variabila x: 
M = −P ⋅ x , 
iar derivata acestuia este:  Fig. 9.16 
∂M
= −x . 
∂P
Integrând pe intervalul 0‐L rezultă: 
M ∂M
L P L 2 P ⋅ L3
vk = ∫ ⋅ ⋅ dx = ⋅ ∫ x ⋅ dx = .           
0 E ⋅ Iz ∂P E ⋅ Iz 0 3E ⋅ I z
Pentru aflarea rotirii  ϕk  s‐a aplicat un moment fictiv în secțiunea (k), Mf ce se ia 
în considerare în expresia momentului numai pentru obținerea derivatei (apoi se ia Mf 
=0): 
∂M
M = −P ⋅ x − M f  ,    = −1 ,               
∂M f
⎡ − M ∂M ⎤ P L P⋅L
ϕk = ⎢ ∫ ⋅ dx⎥ = ⋅ ∫ x ⋅ dx = .       
⎣ E ⋅ I z ∂M f ⎦ M f =0 E ⋅ I z 0 2 E ⋅ I z

   
 
9.5.5. Metoda Mohr‐Maxwell 
 
Teorema  lui  Castiglianio,  cu  toate  că  are  un  caracter  general,  prezintă 
dezavantajul  de  a  fi  o  metodă  laborioasă.  Față  de  aceasta,  metoda  Mohr‐Maxwell  are 
avantajul de la corpul elastic deformabil, la bara elastică. 
Eforturile din secțiunea x a unei bare, ținând seama şi de acțiunea sarcinii fictive 
Pf, sunt: 
M = M x + m ⋅ Pf ,
M t = M tx + m t ⋅ Pf ,
 
N = N x + n ⋅ Pf ,
T = Tx + t ⋅ Pf .
unde: Mx, Mtx, Nx şi Tx sunt eforturile produse de sarcinile reale de pe bară,  iar m, mt, n 
şi  t  sunt  eforturile  produse  de  sarcina  fictivă  Pf  =  1,  aplicată  în  secțiunea  unde  se 

29
calculează  deplasarea  pe  direcția  acesteia.  Întrucât  Mx,  Mtx,  Nx,  şi  Tx  nu  depind  de 
sarcina fictivă, derivatele acestora față de sarcina Pf sunt nule. Derivatele eforturilor din 
formula (9.28) sunt: 
∂M i ∂M t ∂N ∂T
= m i ,    = m t ,    = n ,    = t .     
∂Pf ∂Pf ∂Pf ∂Pf
Cu acestea înlocuite în relația (9.28.) se obține expresia: 
M⋅m M ⋅ mt N⋅n k⋅T⋅t
δ=∫ ⋅ dx + ∫ t ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx       (9.29) 
l E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅A L G⋅A

ceea ce reprezintă relația Mohr‐Maxwell de calcul a deplasărilor . 
Observații: 
a) Relația (9.29) se utilizează ținând seama de observațiile de la §9.5.1. 
b) De efectul forței fictive (Pf = 1) se ține seama numai pentru determinarea 
eforturilor mi, m t , n şi t ce se iau în considerare în formula (9.29); 
c) Eforturile  Mx,  Mtx,  Nx şi  Tx  sunt  funcții  de  eforturi  (în  secțiunea  de 
abscisă x) produse de forțele reale ( sarcini şi reacțiuni); 
d) Eforturile  m, mt, n  şi  t sunt funcții de eforturi (în secțiunea de abscisă x ) 
date de acțiunea forței fictive Pf = 1 aplicată în secțiunea unde se determină deplasarea δ 
şi pe direcția acesteia; 
e) Deplasarea δ  are sensul şi direcția forței unitare fictive. Dacă din calcul se 
obține  semnul  minus    rezultă  că  sensul  deplasării  este  contrar  celui  ales  pentru  forța 
fictivă; 
f) Forța  fictivă  are  caracter  generalizat  ‐  forța  sau  moment  ‐  şi  se  ia  forța 
unitară  (Pf = 1) pentru calculul deplasărilor liniare şi respectiv moment unitar  (Mf = 1) 
pentru calculul rotirilor. 
Aplicația  9.10.  Să  se  determine  săgeata  şi 
rotirea  punctului  (k)  pentru  bara  din  figura  9.17  de 
rigiditate constantă. 
Rezolvare:  În  secțiunea  definită  de  abscisa  x, 
momentul încovoietor, este: 
p ⋅ (a + x ) 2
Mx = − . 
2
Pentru calculul săgeții se aplică în punctul (k) o forță 
unitară verticală Pf  = l (adimensională), care produce 
în secțiunea x momentul încovoietor: m = ‐ l⋅x.  Fig. 9.17 
 

Înlocuind în relația (9.29), neglijând efectul forței tăietoare se obține: 

30 
4a
M⋅m p 4a p ⎛ a 2 ⋅ x 2 2a ⋅ x 3 x 4 ⎞
vk = ∫ ⋅ dx = ⋅ ∫ (a + x ) ⋅ x ⋅ dx =
2
⋅⎜ + + ⎟ ⇒
L E ⋅ Iz 2E ⋅ I Z 0 2E ⋅ I Z ⎝ 2 3 4 ⎠0
 
P ⋅ a4
⇒ v k = 57 ,33 .
E ⋅ Iz
Pentru determinarea rotirii se aplică un moment unitar Mf  = l, în punctul (k),  în 
locul rotirii cerute, care produce în orice secțiune efortul: mf= ‐ l. 
Procedând în mod similar, ca la calculul săgeții v, se obține: 
4a
M ⋅ mʹ p 4a p ⎛ 2 x3 ⎞ p ⋅ a3
ϕk = ∫ ⋅ dx = ∫ (a + x) ⋅ dx =
2
⎜ a ⋅ x + a ⋅ x + ⎟ = 20,67
2
.
L E ⋅ I z 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z ⎝ 3 ⎠ 0
E ⋅ I z

 
Aplicația 9.11. Să se determine deplasarea şi rotirea punctului (k) pentru cadrul 
din figura 9.18. 

Fig. 9.18 
 

Rezolvare: În secțiunile definite de variabila x, momentele încovoietoare pe cele 
două porțiuni sunt: 
‐ pe porțiunea k‐1: 
p ⋅ x2
Mx = − ,  m u = −x ,  m v = 0 ,  mʹ = −1 ,  [
pentru  x ∈ 0 ,3a ,  ]
2
‐ pe portiunea 1‐2: 
M x = −4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 − p ⋅ a ⋅ x ,  m u = −3a ,   m v = −x ,  mʹ = −1 , pentru  x ∈ [0 ,2a ]. 
Înlocuind în relația (9.29) expresiile de mai sus se obțin deplasările: 
M ⋅ mu 3a p ⋅ x 3 2 a( 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x) ⋅ 3a p ⋅ a4
uk = ∫ ⋅ dx = ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx = 26 ,63 ,
L E ⋅ Iz 0 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
M ⋅ mv 3a − p ⋅ x 2 ⋅ 0 2 a 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x p ⋅ a4
vk = ∫ ⋅ dx = ∫ ⋅ dx + ∫ x ⋅ dx = 5 ,833  
L E ⋅ Iz 0 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz

31
Deplasarea  δ  se  obține  prin  însumarea  geometrică  a  celor  două  deplasări 
calculate: 
p ⋅ a4
δ = u + v = 27 ,26
2 2
.                 
E ⋅ Iz
k k

Rotirea punctului (k) va fi: 
3a p ⋅ x
M ⋅ mʹ 2 2 a 4 ,5 p ⋅ a 2 + p ⋅ a ⋅ x p ⋅ a3
ϕk = ∫ ⋅ dx = ∫0 ⋅ dx + ∫ ⋅ dx =10 .   
L E ⋅ Iz 2E ⋅ I 0 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
Aplicația  9.12.  Să  se  determine  deplasarea  şi  rotirea  punctului  de  aplicație  al 
forței pentru bara curbă din figura 9.19 de rigiditate constantă. 
Rezolvare:Momentele încovoietoare date  de solicitările barei din figură sunt: 
M = −P ⋅ R ⋅ sin α ,
                   
m v = −R ⋅ sin α ,
m u = −R ⋅ (1 − cos α ), ⎡ π⎤    
    pentru  α ∈ 0 ,        
mʹ = −1, ⎢⎣ 2 ⎥⎦

Fig. 9.19 
 

iar cu acestea înlocuite în relația (9.29) se obține: 
π
M ⋅ mu P ⋅ R3 2 P ⋅ R3
uk = ∫ ⋅ ds = ∫ sin α ⋅ (1 − cos α) ⋅ dα = ,       
l E ⋅ I z E ⋅ I z 0 2 E ⋅ I z
π/2
M ⋅ mv P ⋅ R3 π ⋅ P ⋅ R3
vk = ∫ ⋅ ds = ∫0 sin α ⋅ dα =
2
,         
l E ⋅ I z E ⋅ Iz 4E ⋅ I z
π/2
M ⋅ mʹ P ⋅ R2 P ⋅ R2
ϕk =
E ⋅ Iz
⋅ ds =
E ⋅ Iz ∫0 sin α ⋅ dα =
E ⋅ Iz
.           

Observație: 
Pentru  bara  curbă  elementul  dx  s‐a  înlocuit  cu  ds  =  R⋅dx.  Deplasarea  δ    a 
punctului (k) este: 
P ⋅ R3
δ = u + v = 0 ,931
2 2
.                 
E ⋅ Iz
k k

32 
 
9.5.6. Regula de integrare a lui Vereşceaghin 
 
În  rezistența  materialelor  se  preferă,  în  general  substituirea  calculului  integral 
prin  metode  grafo‐analitice,  sau  grafice.  Integrarea  expresiei  (9.29)  se  preferă  numai 
când  metodele  grafo‐analitice  nu  pot  fi  aplicate  sau  când  funcțiile  ce  intervin  în 
integrală sunt foarte simple şi nu merită să fie utilizată altă metodă. 
Regula  de  integrare  a  lui  Veresceaghin,  care  este  o  metodă  matematică  de 
integrare a produsului a două funcții dintre care una este liniară,  numită şi metoda de 
înmulțire a diagramelor şi  se aplică în următoarele situații: 
− bara  să  fie  dreaptă,  de  rigiditate  constantă  pe  întreaga  lungime  sau  cel 
puțin pe un număr mic de regiuni; 
− se  pot  calcula  ariile  diagramelor  de  eforturi  şi  se  pot  preciza  pozițiile 
centrelor de greutate ale acestora pe întreaga bară sau pe regiuni din bară. 
Pentru  demonstrarea  metodei  se 
consideră  o  bară  simplu  rezemată  de  rigiditate 
constantă  pe  toata  lungimea,  solicitată  la 
încovoiere,  la  care  se  va  determina    deplasarea 
punctului (k) de pe axa barei: 
În acest caz se poate scrie: 
1
E ⋅ Iz ∫L
δ= M ⋅ m ⋅ dx =
 
1 1
E ⋅ Iz ∫L
= m ⋅ (M ⋅ dx) = ∫ m ⋅ dΩ.
EI L
unde: 
dΩ = M ⋅ dx  este elementul de arie a 
diagramei de momente. 
Fig. 9.20 
 

Pentru cazul din fig.9.20, efortul m are două zone de variație liniară: 
m 1 = x1 ⋅ tgα 1  şi  m 2 = x 2 ⋅ tgα 2 , 
astfel că expresia deplasării va rezulta: 
⎡ ⎤
δ=
1
⎢tgα 1 ∫ x1 ⋅ dΩ1 + tgα 2 ∫ x 2 ⋅ dΩ 2 ⎥ =
1
[Ω1 ⋅ x1G ⋅ tgα1 + Ω 2 ⋅ x 2 G ⋅ tgα 2 ] ⇒
E ⋅ Iz
⎣ a b ⎦ E ⋅ I z

1 Ω ⋅ m Gi
⇒ δ = (Ω1 ⋅ m 1G + Ω 2 ⋅ m 2 G ) = ∑ i .
 
EI E ⋅ Iz

33
Deplasarea  δ  se  obține  din  suma  produselor  dintre  aria  diagramei  momentului 
încovoietor de pe regiunea respectivă înmulțită cu ordonata mG pe care o are diagrama 
liniară m, în dreptul centrului de greutate a diagramei M, de pe regiunea respectivă şi 
împărțită la rigiditatea EIz. 
În  cazul  general,  când  asupra  barei  acționează  toate  eforturile  şi  prin  aplicarea 
forței  unitare  pe  direcția  pe  care  se  doreşte  calculul  deplasării  se  produc  în  bară 
eforturile m, mt , n şi t, ținând seama de relația (9.29) expresia deplasării devine: 
ΩM ⋅ m G Ω ⋅ m Gt Ω ⋅n k ⋅ ΩT ⋅ t G
δ=∑ + ∑ Mt +∑ N G +∑ .      (9.30) 
E ⋅ Iz G ⋅ It E⋅A G⋅A
În relația (9.30) ΩMi, ΩMt, ΩN şi ΩT  sunt ariile diagramelor de eforturi  Mi, Mt, N şi 
T  de  pe  bară  sau  porțiuni  de  bară  iar  miG,  mtG,  nG,  tG  sunt  ordonatele  în  dreptul 
centrelor  de  greutate  ale  diagramelor  Mi,  Mt,  N  şi  T  luate  din  diagramele  m,  mt,  n  şi 
respectiv t. Eforturile mi, mt, n, şi t sunt produse de sarcina unitară aplicată în punctul şi 
pe direcția deplasării. 
Observații: 
a. se ține seama de observația b) de la 9.5.1. 
b. segmentele de bară se aleg astfel încât: 
i. pe porțiunea respectivă rigiditatea să fie constantă; 
ii. diagrama  produsă  de  sarcini  să  fie  o  funcție  continuă  la  care  să  se 
cunoască aria şi poziția centrului de greutate al acesteia; 
c. diagrama  dată  de  sarcina  unitară  să  fie  liniară  şi  să  aibă  panta  constantă 
pe porțiunea respectivă. 
 
Aplicația  9.13.  Să  se  determine  deplasarea 
pe  verticală  a  capătului  liber  şi  rotirea  din 
reazemul (2) la bara din figura 9.21. 
Rezolvare:  Pentru  calculul  deplasării  pe 
verticală  se  ia  în  considerare  diagramele  (M)  şi 
(m)  produse  de  sarcinile  de  pe  bară  şi  respectiv 
de sarcina unitară P = 1 aplicată în capătul liber. 
Utilizând  formula  (9.30)  în  cazul  solicitării  de 
încovoiere, se obține: 

Fig. 9.21 
ΩM ⋅ m G 1 2 4p ⋅ a 4
v3 = ∑ = ⋅ ⋅ 4a ⋅ 2 p ⋅ a ⋅ (− 0 ,75a ) = −
2
.       
E ⋅ Iz E ⋅ Iz 3 E ⋅ Iz

34 
Semnul  minus  arată  că  săgeata  punctului  (3)  este  de  sens  opus  sensului  forței 
unitare şi deci capătul liber se deplasează în sus. 
Pentru rotirea din reazemul (2) care este egală cu cea din capătul liber (3) se ia în 
considerare  diagrama  (M)  şi  diagrama  (m’)  produsă  de  momentul  unitar  aplicat  în 
capătul liber: 
Ω M ⋅ mʹ G 1 ⎛2 2 ⎞ ⎛1⎞ 8p ⋅ a 3
ϕ2 = ϕ3 = = ⎜ ⋅ 4a ⋅ 2 p ⋅ a ⎟ ⋅ ⎜ ⎟ = .       
E ⋅ Iz E ⋅ Iz ⎝ 3 ⎠ ⎝ 2 ⎠ 3E ⋅ I z
 
Aplicația  9.14.  Să  se  determine  săgeata 
capătului liber la bara cotită din figura9.22. 
Rezolvare: S‐au trasat diagramele (M) şi 
(Mt) produse de sarcina P şi diagramele (m) şi 
(mt)  produse  de  sarcina  unitară  aplicată  în 
capătul liber. 
Utilizând formula (9.30) şi ținând seama 
că: 
I z = 2140cm 4 , 
α
It = ⋅ ∑ b ⋅ t3 =
1,3
(2 ⋅ 9 ⋅ 1,133 ) +
3 3  
+ (20 − 2 ⋅ 1,13 ) ⋅ 0 ,75 = 14 ,5 cm .
3 4

se  obține,  conform  expresiei  relației  lui 


Vereşceaghin: 
Ω ⋅ m G Ω Mt ⋅ m tG
v=∑ M +  
E ⋅ Iz G ⋅ It
că   
Fig. 9.22 
1 1 2 1 2 1
v= ⋅ ( ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⋅ 2a + ⋅ 3a ⋅ P ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a) + ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ 2a =
E ⋅ Iz 2 3 2 3 G ⋅ It
 
35P ⋅ a 3 8P ⋅ a 3 35 ⋅ 25 ⋅ 103 ⋅ 1003 8 ⋅ 25 ⋅ 103 ⋅ 1003
= + = + = 17,22 mm
3E ⋅ I z G ⋅ I t 2,1 ⋅ 105 ⋅ 2140⋅ 104 8,1 ⋅ 104 ⋅ 14,5 ⋅ 104
Aplicația  9.15.  Să  se  determine  deplasările    u1,  v1,  v3,  şi  ϕ3,  pentru  cadrul  din 
figura 9.23. 
Rezolvare: Aplicând formula (9.30) din diagramele 9.23, b şi c rezultă: 
3a
− 1,5 ⋅ a 2 ⋅ p ⋅ 3 ⋅ a ⋅
2 = − 6 ,75 ⋅ p ⋅ a  
4
u1 = u 2 = u 3 =
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
35
Fig. 9.23 
 

Procedând  în  mod  analog  pentru  diagramele  9.23  b  şi  d,  apoi  pentru  9.23.  b  şi 
respectiv 9.23 b şi f se obține: 
1 2
⋅ 3p ⋅ a 2 ⋅ a ⋅ ⋅ a
3 − 1,5a ⋅ p ⋅ 3a ⋅ a = − 4 p ⋅ a , 
2 4
v1 = 2        
2E ⋅ I z E ⋅ Iz E ⋅ Iz
1 3
⋅ 4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a
3 4 1,5 ⋅ a 2 p ⋅ 3a ⋅ 3a 18 ,56p ⋅ a 4
v3 = + = ,       
2E ⋅ I z E ⋅ Iz E ⋅ Iz
1
⋅ 4 ,5 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 3a ⋅ l
3 1,5 ⋅ a 2 ⋅ p ⋅ 3a ⋅ l 6 ,75 ⋅ p ⋅ a 3
ϕ3 = + = .        
2E ⋅ I z E ⋅ Iz E ⋅ Iz
 

36 
9.6. Întrebări ‐ test 
 
1. Ce este o deplasare? 
2. Definiți starea de deformație la încovoiere. 
3. Ce reguli cunoaşteți pentru deformațiile liniare şi unghiulare la încovoiere? 
4. Ce este energia specifică de deformație? Dar energia elementară? Dar energia totală? 
5. Care este expresia energiei potențiale specifice de deformație totală în cazul barelor? 
6. Ce este energia de deformație modificatoare de formă la bare? 
7. În ce constă metoda lui Mohr – Maxwell? 
8. Care sunt metodele energetice de calcul a deformațiilor? 
9. Definiți  săgeata,  rotirea,  curbura  şi  raza  de  curbură  la  deformarea  grinzilor  drepte 
supuse la încovoiere. 
10. Scrieți şi comentați ecuația diferențială a fibrei medii deformate. 
11. Ce metode pentru calculul deformațiilor grinzilor supuse la încovoiere, cunoaşteți? 
12. În ce constă metoda analitică de calcul a deformațiilor la încovoiere? Ce dezavantaje prezintă 
această metodă? Ce condiții trebuiesc puse pentru calculul constantelor de integrare? 
13. Prin ce se caracterizează fibra medie deformată în punctele în care Mî = 0? 
14. Ce este o grindă reciprocă (conjugată)? Cum se alege ea? 
15. În ce constă metoda parametrilor inițiali? 
16. Care sunt particularitățile metodei suprapunerii de efecte la calculul deplasărilor? 
17. Scrieți şi comentați ecuația celor două rotiri şi ecuația celor două săgeți. 
18. Scrieți şi comentați ecuația celor trei săgeți. Când se poate aplica această ecuație? 
19. Scrieți  expresia  energiei  de  deformație  pentru  solicitările  de  tracțiune,  forfecare, 
încovoiere şi torsiune la bare drepte. 
20. Când  se  neglijează  energia  de  deformație  produsă  de  solicitările  de  tracțiune  şi 
compresiune? 
21. Ce metode energetice folosite la calculul deplasărilor liniar elastice cunoaşteți? 
22. În  ce  constă  metoda  Clapeyron  pentru  calculul  deplasărilor?  Ce  dezavantaje 
prezintă această metodă? 
23. Enunțați teorema lui Castigliano. Ce particularități prezintă această metodă? 
24. Scrieți şi comentați formula lui Mohr – Maxwell. 
25. Care sunt etapele de calcul la aplicarea metodei lui Mohr – Maxwell? 
26. În ce constă regula lui Vereşceaghin? Care sunt etapele de calcul la aplicarea acestei 
reguli? Când nu se poate aplica regula lui Vereşceaghin? 
27. Enunțați teorema lui Betti. 
28. În ce constă teorema reciprocității deplasărilor? 

37
 
9.7. Probleme propuse 
 
1. Să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului k a barei din figura 9.24. 
2. Să se calculeze deplasarea pe verticală a punctului k a barei din figura 9.25 

   
Fig. 9.24  Fig. 9.25 
 

3. Să se determine deplasarea pe orizontală a capătului liber a barei din figura 9.26. 
4. Să  se  calculeze  deplasarea  pe  verticală  a  punctului  k  a  barei  spațiale 
reprezentată  în  figura  9.27,  ştiind  faptul  că  bara  este  confecționată  din  oțel  şi  are 
secțiune circulară cu diametrul d = 80 mm (P = 5 kN, a = 200 mm). 

   
Fig. 9.26  Fig. 9.27 
 

5. Să se determine deplasarea pe verticală a punctului  k a barei din figura 9.28, 
ştiind că: E = 210 GPa; Iz = 605 cm4. 

38 
6. Să se determine reacțiunea pe direcție verticală ce ia naştere în reazemul barei 
din figura 9.29, dacă acesta se tasează cu 2 mm pe direcție verticală. (E = 210 GPa; Iz = 
9800 cm4). 

Fig. 9.28  Fig. 9.29 
 

7. Pentru  barele  din  figura  9.30,  se  cere  să  se  determine  săgeata  şi  rotirea 
punctului k. 

   
a)  b) 

   
c)  d) 
Fig. 9.30 
8. Pentru  barele  din  figura  9.31,  se  cere  să  se  determine  săgeata  şi  rotirea 
punctului k. 

   
a)  b) 
Fig. 9.31 
39
9. Pentru  barele  din  figura  9.32,  se  cere  să  se  determine  săgeata  şi  rotirea 
punctului k. 

a)  b) 
Fig. 9.32 
 

40 
10. SISTEME STATIC NEDETERMINATE 
 
 
10.1 Introducere  
 
Sistemele  static  nedeterminate  sunt  acele  sisteme  de  bare  la  care  numărul 
ecuațiilor  de  echilibru  este  insuficient  pentru  determinarea,  fie  a  forțelor  de  legătură 
(reacțiunilor), fie a eforturilor secționale. 
Diferența  dintre  numărul  necunoscutelor  şi  numărul  ecuațiilor  de  echilibru 
reprezintă  gradul  de  nedeterminare  statică  a  sistemului.  Prin  metoda  eforturilor  se 
suprimă  legăturile  suplimentare  (ce  depăşesc  numărul  de  ecuații  )  dintre  elementele 
componente  astfel  încât  acestea  să  devină  un  sistem  static  determinat.  Notăm  cu  e 
numărul  de  elemente  componente  ale  sistemului  şi  cu  L  numărul  legăturilor  simple 
suprimate  care  constituie  tot  atâtea  forțe  de  legătură  necunoscute.  Pentru  o  structura 
plană, la care se pot scrie trei ecuații de echilibru, diferența, 
n = L − 3 ⋅ e ,                     (10.1) 
dintre numărul necunoscutelor (L) şi numărul ecuațiilor de echilibru reprezintă gradul 
de nedeterminare statică al sistemului plan. 
Structura este: 
− mecanism pentru cazul când: n < 0, 
− static determinată pentru cazul când: n = 0, 
− static nedeterminată pentru cazul când: n > 0. 
Aplicând relația (10.1) pentru structura din figura (10.1,a) la care e = 3, L = 11 se 
obține n = 11 ‐ 3⋅3 = 2, ceea ce înseamnă că structura este de două ori nedeterminată. 
La nodurile articulate C, D şi E numărul necunoscutelor este egal cu 2(b‐1), unde 
b este numărul de bare  ce formează nodul. 
Pentru cazul structurilor spațiale gradul de nedeterminare statică se determină cu 
relația: 
n = L − 6 ⋅ e ,                     (10.2) 
relație ce diferă de (10.1) prin numărul (6 ⋅ e) al ecuațiilor de echilibru. 
Gradul de nedeterminare statică dat de relațiile (10.1) şi (10.2) reprezintă numărul 
forțelor de legătură care nu pot fi determinate din ecuațiile de echilibru. Aceste forțe de 
legătură sunt denumite necunoscute static nedeterminate. 

41
 
Fig. 10.1 
 

Metoda  de  calcul  în  care  se  aleg  eforturile  (forțele)  ca  necunoscute  static 
nedeterminate  şi  prin  care  ecuațiile  suplimentare  se  determină  din  condițiile  de 
continuitate  a  modului  de  deformare  a  structurii  este  denumită  metoda  eforturilor. 
Forma  de  echilibru  elastic  a  unei  structuri  sub  acțiunea  unui  sistem  de  forțe  dat, 
constituie o soluție unică. Cunoscând forțele exterioare şi forma deformată a structurii 
se pot determina eforturile în orice secțiune a acesteia. 
Metoda  de  calcul  în  care  se  aleg  deplasările  şi  rotirile  ca  parametri  necunoscuți 
(care caracterizează complet modul de deformare a unei structuri) şi prin care ecuațiile 
suplimentare  se  determină  din  condițiile  de  echilibru  ale  eforturilor,  este  denumită 
metoda deplasărilor. 
Cele  două  metode,  a  eforturilor  şi  a  deplasărilor,  constituie  metodele  generale 
pentru calculul sistemelor static nedeterminate. Aplicarea uneia sau a celeilalte metode 
se face în funcție de numărul de necunoscute şi de uşurința de alcătuire a sistemului de 
ecuații pentru determinarea lor. Aceste aspecte depind de configurația structurii. 
 
10.2. Metoda eforturilor 
 
Ridicarea  nedeterminării,  prin  metoda  eforturilor  pentru  o  structură  static 
nedeterminată necesită parcurgerea următoarelor etape: 
a. se  determină  gradul  de  nedeterminare  statică  a  sistemului  şi  apoi  se 
suprimă,  la  structura  reală  (fig.10.2,a)  un  număr  de  legături  egal  cu  gradul  de 
nedeterminare.  Legăturile  suprimate  se  înlocuiesc  cu  forțe  corespunzătoare,  notate  cu 
X1,  X2,..  Xn  (unde  n  este  gradul  de  nedeterminare  statică).  Sistemul  static  determinat 
obținut astfel, se numeşte sistem de bază  (fig. 10.2,b) 

42 
 
Fig. 10.2 
 

b. se încarcă sistemul de bază, în mod succesiv, întâi cu sarcinile exterioare şi 
apoi  numai  cu  fiecare  din  necunoscute,  luate  în  valoare  unitară.  Pentru  fiecare  caz  de 
încărcare  se  determină  funcțiile,  respectiv  diagramele  de  eforturi  şi  apoi  deplasările 
corespunzătoare  (produse  de  fiecare  încărcare  şi  pe  direcția  fiecărei  necunoscute). 
Deplasarea Δk a secțiunii k, depinde de mărimea şi de poziția sarcinilor: 
Δ k = Δ k ⋅ (X1 , X 2 ,...X n ) + δko ,                 
şi poate fi exprimată cu ajutorul principiului suprapunerii efectelor: 
Δ k = δk1 ⋅ X 1 + ... + δk1 ⋅ X n + δ k 0 ,             (10.3) 
unde  semnificația  coeficienților  de  influență  δk1,..  δkn,  rezultă  din  particularizarea 
expresiei  (10.3).  Astfel,  dacă  se  consideră  sistemul  încărcat  cu  o  singură  sarcină 
concentrată  egală  cu  unitatea,  aplicată  în  locul  sarcinii  X j,  deplasarea  secțiunii  k  se 
obține: 
Δ k = δ kj ,                       
ceea  ce  arată  că  δkj  constituie  deplasarea  secțiunii  k  pe  direcția  şi  sensul  forței  X k, 
produsă de o sarcină  X j = 1 (egală cu unitatea şi aplicată singură pe sistemul de bază în 
locul şi pe direcția  sarcinii  X j). Primul indice arată locul şi direcția deplasării, iar cel de 
al doilea indică sarcina unitate care produce deplasarea respectivă δkj. 
În  cazul  sistemelor  de  bare,  expresia  generală  a  coeficienților  de  influență  se 
poate obține prin utilizarea relației Mohr‐Maxwell:  
mij ⋅ mik mtj ⋅ mtk n j ⋅ nk k ⋅ t j ⋅ tk
δk j = ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx + ∫ ⋅ dx      (10.4) 
L E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅ A L G⋅ A
Dar, 
δkj = δ jk ,                      (10.5) 
adică deplasarea în k pe direcția lui Xk produsă de o sarcină unitate Xj = 1, aplicată în j 
pe direcția lui Xj, produsă de aceeaşi sarcină unitate aplicată în k pe direcția lui Xk. 

43
c. se  determină  deplasările  δk0,  pe  direcția  necunoscutelor  Xk  produsă  de 
sarcinile  exterioare  aplicate  pe  sistemul  de  bază,  care  cu  ajutorul  relației  lui  Mohr‐
Maxwell rezultă din relația:  
M0 ⋅ m k M ⋅ m tk N ⋅n T ⋅t
δ k0 = ∫ ⋅ dx + ∫ t 0 ⋅ dx + ∫ 0 k ⋅ dx + ∫ 0 k ⋅ dx .    (10.6) 
L E ⋅ Iz L G ⋅ It L E⋅A L G⋅A

d. întrucât  pe  sistemul  real  (fig.10.2.0),  deplasările  pe  direcțiile  legăturilor 


sunt  nule,  rezultă  condițiile  de  continuitate  Δ k = 0 ,  ( k = 1,..., n )   care  conduc  la 
sistemul:  
n

∑δ
j=1
k ,j ⋅ X j + δ j ,0 = 0 ,                  (10.7) 

care este sistemul ecuațiilor de condiție al metodei eforturilor. Valorile necunoscutelor 
X1,..Xn, sunt soluțiile sistemului (10.7). 
Sistemul (10.7) poate fi scris şi sub forma:  
Δ 1 = δ11 ⋅ X 1 + ... + δ1n ⋅ X n + δ10 = 0
Δ 2 = δ 21 ⋅ X 1 + ... + δ 2 n ⋅ X n + δ 20 = 0
,           (10.7,a) 
...........................................................
Δ n = δ n 1 ⋅ X 1 + ... + δ nn ⋅ X n + δ n 0 = 0
care  este  un  sistem  format  dintr‐un  număr  de  n  ecuații  liniare  cu  n  necunoscute  şi 
poartă denumirea de sistem de ecuații canonice ale metodei eforturilor (sau metodei 
forțelor). Prin rezolvarea acestui sistem se obțin valorile mărimilor static nedeterminate. 
În cazul unui grad mai mare de nedeterminare calcularea coeficienților  δkj şi δk0 
necesari  pentru  rezolvarea  sistemului  de  ecuații  canonice  (10.7,a)  constituie  o  operație 
greoaie şi necesită timp şi o anumita practică de calcul. 
Pentru  rezolvarea  ecuațiilor  (10.7,a)  cu  ajutorul  calculatoarelor  se  utilizează 
calculul matriceal. Astfel, sistemul de ecuații canonice al metodei eforturilor se scrie sub 
forma: 
[δ] ⋅ {X} = −{δ0 } ,                    (10.8) 
unde: 
− s‐a  notat  cu [δ]   matricea  deplasărilor  unitare  sau  a  coeficienților  de 
influență care este o matrice pătratică simetrică ( δij = δ ji ): 

⎡ δ 11 δ 12 ... δ 1n ⎤
⎢δ δ 22 ... δ 2 n ⎥
[δ ] = ⎢ 21 ⎥ ,                (10.9) 
⎢ ... ... ... ... ⎥
⎢δ
⎣ n1 δn2 ... δ nn ⎥⎦
− {X}  matricea coloană a forțelor necunoscute: 

44 
{X} = {X 1 , X 2 ,..., X n }T ,                  (10.10) 
− {δ 0 }  matricea coloană a termenilor liberi: 
{δ0 } = {δ10 , δ20 ,..., δn 0 }T                    (10.11) 
Alegerea rațională a sistemului de bază simplifică sistemul de ecuații canonice şi 
implicit micşorează volumul de calcul. 
Aplicația  10.1.  Să  se  ridice  nedeterminarea  cadrului  din  figura10.3a  şi  să  se 
traseze diagramele de eforturi. 
Rezolvare:  Cadrul  este  dublu  static  nedeterminat.  Ca  necunoscute  se  pot  alege, 
spre exemplu, reacțiunile din A. În acest caz se înlocuieşte articulația din A cu cele două 
reacțiuni  rezultând  sistemul  de  bază  din  figura  (10.3,b),  astfel  că  sistemul  ecuațiilor 
canonice ia forma: 
δ11 ⋅ X 1 + δ12 ⋅ X 2 + δ10 = 0

δ 21 ⋅ X 1 + δ 22 ⋅ X 2 + δ 20 = 0
Pentru  determinarea  coeficienților  de  influență  şi  a  termenilor  liberi  se  încarcă 
succesiv sistemul de bază mai întâi cu forța exterioară şi apoi cu câte o sarcină egală cu 
unitatea aplicată în locul necunoscutelor static nedeterminate. Pentru fiecare din aceste 
stări de solicitare se trasează diagrama de momente (fig.10.3, c, d şi e). 

 
Fig. 10.3 
 

Pentru  determinarea  deformațiilor  şi  a  coeficienților  de  influență,  se  aplică 


metoda lui Vereşceaghin: 
1 1 ⎛ 2 ⎞ 7P ⋅ a 3
δ10 = − ⋅ ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ ⎜ a + ⋅ 2a ⎟ = − ,          
2E ⋅ I z 2 ⎝ 3 ⎠ 3E ⋅ I z
1 1 1,5 ⋅ P ⋅ a
δ 20 = ⋅ ⋅ 2a ⋅ P ⋅ 2a ⋅ 1,5 ⋅ a = ,             
2E ⋅ I z 2 E ⋅ Iz
1 1 2 4 ,5 ⋅ a 3
δ11 = ⋅ ⋅ 3a ⋅ 3a ⋅ ⋅ 3a = ,             
2E ⋅ I z 2 3 E ⋅ Iz

45
1 1 3 ,375 ⋅ a 3
δ12 = δ 21 = − ⋅ ⋅ 3a ⋅ 3a ⋅ 1,5a = − ,           
2E ⋅ I z 2 E ⋅ Iz
1 1 2 1 4 ,5a 3
δ 22 = ⋅ ⋅ 1,5a ⋅ ⋅ 1,5a + ⋅ 3a ⋅ 1,5a ⋅ 1,5a =        
E ⋅ Iz 2 3 2E ⋅ I z E ⋅ Iz
cu aceste valori sistemul de ecuații canonice devine:  
⎧ 4 ,5 ⋅ X − 3 ,375 ⋅ X − 7 ⋅ P = 0
⎪ 1 2
⎨ 3                
⎪⎩− 3 ,375 ⋅ X 1 + 4 ,5 ⋅ X 2 + 1,58 ⋅ P = 0
ale cărui soluții sunt:  X 1 = 0 ,6138P   şi  X 2 = 0 ,127P . 
Cunoscând  reacțiunile  din  articulația  A  s‐au  trasat  diagramele  de  eforturi,  care 
sunt reprezentate în figura 10.4. 

Fig. 10.4 
 

 
10.3. Simetrii şi antisimetrii în sistemele static nedeterminate 
 
În  practica  inginerească  se  întâlnesc  frecvent  sisteme  static  nedeterminate  care 
prezintă simetrie atât geometrică cât şi de încărcare mecanică. În axele de simetrie unele 
eforturi sunt nule astfel că aceasta face ca să se reducă gradul de nedeterminare statică. 
Reducerea gradului de nedeterminare se bazează pe constatarea că în cazul sistemelor 
simetrice  din  punct  de  vedere  geometric  şi  încărcate  simetric,  forța  tăietoare  (efort 
asimetric) este nulă în axa de simetrie iar pentru cazul sistemelor simetrice şi încărcate 
asimetric eforturile M şi N (eforturi simetrice) sunt nule în axa de simetrie. 
Astfel, în cazul sistemelor static nedeterminate simetrice şi încărcate simetric, în 
planele de simetrie forța tăietoare este nulă. Spre exemplu cadrul din figura (10.5,a), ce 
are, pentru un sistem de bază oarecare, gradul de nedeterminare 6, datorită faptului că 
este  simetric  şi  încărcat  simetric,  forțele  tăietoare  sunt  nule  în  axa  de  simetrie.  Deci 
alegând  sistemul  de  bază  din  figura  (10.5,b)  vor  fi  numai  4  necunoscute.  La  cadrele 

46 
simetrice  şi  încărcate  asimetric,  în  planele  de  simetrie  eforturile  M  şi  N  sunt  nule.  La 
acelaşi cadru, dar încărcat asimetric, (fig.10.6,a) din acest motiv pentru sistemul de bază 
ales, numărul necunoscutelor este 2 în loc de 6. 

Fig. 10.5  Fig. 10.6 
 

Mai mult, prin secționarea unei structuri simetrice într‐un plan de simetrie unele 
necunoscute rezultă din condițiile de echilibru. 
Astfel,  în  cazul  inelului  din  figura 
(10.7,b) forțele tăietoare de pe axa verticală 
sunt zero, iar forțele axiale rezultă N = P/2, 
ceea ce conduce la un sistem simplu static 
nedeterminat  (față  de  3  ori  static 
nedeterminat  pentru  un  sistem  de  bază 
obținut prin tăierea inelului într‐o secțiune 
Fig. 10.7 
oarecare). 
 

 
10.4. Recomandări pentru alegerea sistemului de bază 
 
Teoretic,  legăturile  static  nedeterminate  ale  unei  structuri  pot  fi  suprimate  în 
oricare secțiune a acesteia, cu condiția ca sistemul static determinat (sistemul de bază) la 
care se ajunge, să fie un sistem corect, adică să nu fie critic. 
Totuşi, de alegerea sistemului de bază depinde foarte mult volumul de calcul. De 
aceea se fac următoarele recomandări: 
− sistemul  de  bază  să  fie  cât  mai  simplu  şi  să  permită  determinarea  cu 
uşurință a funcțiilor de eforturi, respectiv a diagramelor de eforturi; 
− diagramele m să se întindă pe porțiuni cât mai reduse din structură, astfel 
ca termenii δij să fie simplu de calculat; 

47
− la  sistemele  simetrice  se  vor  folosi  sisteme  de  bază  obținute  prin 
secționarea  structurii  printr‐un  plan  de  simetrie  care  să  conducă  la  micşorarea 
numărului necunoscutelor; 
− pentru  sarcinile  exterioare  se  indică  un  sistem  de  bază  pe  care  diagrama 
Mo  să  fie  cât  mai  apropiată  de  diagrama  reală  M,  pentru  ca  aceasta  să  fie  uşor  trasată 
prin suprapunere de efecte. 
 
10.5. Grinda continuă (pe mai multe reazeme) 
 
Grinda dreaptă rezemată pe r reazeme simple plus o articulație sau o încastrare şi 
acționată  de  sarcini  (de  regulă  transversale)  şi  momente  se  numeşte  grindă  continuă. 
Exemple  de  grinzi  continue  sunt:  arborii  drepți  rezemați  pe  3  sau  mai  multe  paliere, 
longeroanele unor maşini unelte ce se reazemă pe trei sau mai multe puncte de sprijin, 
căile de rulare ale podurilor rulante, unele poduri de cale ferată şi rutiere etc. 
Gradul de nedeterminare a grinzii continue rezultă din ecuația: 
n = 3 ⋅ i + r − 3  pentru grinda cu o încastrare, 
n = 2 ⋅ a + r − 3  pentru grinda cu o articulație. 
Ridicarea  nedeterminării  prin  metoda  eforturilor,  alegând  un  sistem  de  bază 
oarecare,  conduce  la  calcule  laborioase.  Această  dificultate  este  diminuată  prin 
utilizarea ecuației celor 3 momente. 
Sistemul de bază ce stă la baza ecuației lui 
Clapeyron,  este  format  din  grinzi  simplu 
rezemate  obținut  prin  secționarea  grinzii 
continue în dreptul reazemelor, unde se introduc 
momente necunoscute conform figurii 10.8. 
Ecuația  lui  Clapeyron  (9.14)  poate  fi  transcrisă 
pentru  grinda  din  figura  10.8  cu  notațiile  şi 
 
semnificațiile date în §9:  Fig. 10.8 
v 2 − v1 v 2 − v 3
6E ⋅ ( + )=
L1 L2
    (10.12) 
L1 L1 L 2 L3 A12 ⋅ d1 A 23 ⋅ d 3
= ⋅ M1 + 2( + ) ⋅ M 2 + ⋅ M 2 + 6 ⋅ ( + ) = 0,
I1 I1 I 2 I2 L1 ⋅ I 1 L3 ⋅ I 2
care pentru v1 = v2 = v3 = 0 (când reazemele nu se tasează) devine: 
L1 L L L A ⋅d A ⋅d
⋅ M1 + 2( 1 + 2 ) ⋅ M 2 + 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ( 12 1 + 23 3 ) = 0 ,     (10.13) 
I1 I1 I 2 I2 L1 ⋅ I1 L2 ⋅ I2

48 
şi poartă numele de ecuația celor trei momente. 
Dacă bara are rigiditatea constantă pe toată lungimea ecuația devine: 
A 12 ⋅ d1 A 23 ⋅ d 3
L1 ⋅ M1 + 2(L1 + L 2 ) ⋅ M 2 + L 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ( + ) = 0.     (10.13,a) 
L1 L2
Această  ecuație  se  scrie  pentru  trei  grupuri  consecutive  de  reazeme.  Pentru  o 
grindă de n ori static nedeterminată se scriu n ecuații: prima pentru reazemele 1, 2 şi 3; 
a doua pentru reazemele 2, 3 şi 4 ş.a.m.d. 
Rezolvând  sistemul  de  n  ecuații  liniare  se  obțin,  ca  soluții,  valorile  celor  n 
momente  necunoscute  din  reazeme.  În  cazul  grinzii  continue  cu  o  încastrare  la  capăt, 
aceasta se echivalează cu două reazeme simple, situate la o distanță foarte mică ε, care 
practic se consideră egală cu 0 (vezi aplicația 10.2). 
Când  grinda  continuă  are  console  încărcate,  sarcina  de  pe  acestea  se  reduce  în 
reazemul adiacent la o forță şi un moment (cunoscute). 
Reacțiunile  din  reazeme  se  calculează  pentru  sistemul  de  bază  (grinzile  simplu 
rezemate) acționat atât cu sarcinile reale cât şi cu momentele de la capetele barelor (din 
dreptul reazemelor). 
Cunoscând  valorile  reacțiunilor  şi  ale  momentelor  din  reazeme  se  pot  scrie 
funcțiile de eforturi şi trasa diagramele acestora. 
Aplicația 10.2. Să se ridice nedeterminarea şi să se traseze diagramele de eforturi 
pentru grinda din figura 10.9. 
Rezolvare:  Bara  este  dublu  static  nedeterminată  şi  se  aplică  de  două  ori  ecuația 
celor trei momente: 
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
L1 ⋅ M 1 + 2 ⋅ (L1 + L 2 ) ⋅ M 2 + L 2 ⋅ M 3 + 6 ⋅ ⎜⎜ 12 1 + 23 3 ⎟⎟ = 0 ,      
⎝ L1 L2 ⎠
⎛ A ⋅d A ⋅d ⎞
L 2 ⋅ M 2 + 2 ⋅ (L 2 + L 3 ) ⋅ M 3 + L 3 ⋅ M 4 + 6 ⋅ ⎜⎜ 23 2 + 34 4 ⎟⎟ = 0 ,      
⎝ L2 L3 ⎠
unde: 
M1 = 0, M 4 = −0 ,95 ⋅ p ⋅ a 2
 
L1 = 0 , L 2 = 5a , L 3 = 4a.
Se trasează diagramele M0 pentru barele simplu rezemate în punctele 1‐2,  2‐3 şi 
respectiv  3‐4,  numai  pentru  sarcinile  ce  acționează  efectiv  între  aceste  puncte  şi  se 
obține: 
A 12 ⋅ d1
= 0 ;                      
L1

49
A 23d 3 3 ,6 p ⋅ a 2 ⋅ 5a 0 + 3a + 5a 1
= ⋅ ⋅ = 4 ,8 ⋅ p ⋅ a 3 ;        
L2 2 3 5a
A 23 ⋅ d 2 3,6 p ⋅ a 2 0 + 2a + 5a 1
= ⋅ 5a ⋅ ⋅ = 4 ,2p ⋅ a 3 ;         
L2 2 3 5a
A 34 ⋅ d 4 2 1
= ⋅ 3p ⋅ a 2 ⋅ 4a ⋅ 2a ⋅ = 4 p ⋅ a 3 .             
L3 3 4a

 
Fig. 10.9 
Cu aceste valori determinate anterior, ecuațiile celor trei momente, devin: 
2 ⋅ M 2 ⋅ (0 + 5a ) + M 3 ⋅ 5a + 6 ⋅ (0 + 4 ,8 ⋅ p ⋅ a 3 ) = 0;
M 2 ⋅ 5a + 2 ⋅ M 3 ⋅ (5a + 4a ) − 0 ,95 ⋅ p ⋅ a 2 ⋅ 4a 6 + 6 ⋅ (4 ,2 ⋅ p ⋅ a 3 + 4 ⋅ p ⋅ a 3 ) = 0.
   

de unde rezultă: 
M 2 = −1,88 ⋅ p ⋅ a 2 , M 3 = −2 ⋅ p ⋅ a 2 .              
Pentru calculul reacțiunilor se exprimă momentele în dreptul reazemelor 3 şi 2: 
M 3 = V2 ⋅ 5a − 3 ⋅ pa ⋅ 3a + M 2 ;
M 3 = V4 ⋅ 4a − 1,5 ⋅ p ⋅ 4a ⋅ 2a − 0 ,5 ⋅ pa ⋅ 5 ,9a ;      
M 2 = V3 ⋅ 5a + V4 ⋅ 9a − 3 ⋅ pa ⋅ 2a − 1,5 ⋅ p ⋅ 4a ⋅ 7 a − 0 ,5 ⋅ pa ⋅ 10 ,9a.
50 
de unde: 
V2 = 1,776 ⋅ pa , V3 = 4 ,487 ⋅ pa , V4 = 3 ,237 ⋅ pa.          
Cu valorile obținute s‐au trasat diagramele T şi M (fig. 10.9). 
 
10.6. Deplasări în sisteme static nedeterminate 
 
După  ridicarea  nedeterminării,  deplasările  într‐un  sistem  static  nedeterminat  se 
pot  calcula  prin  metodele  cunoscute.  În  cazul  folosirii  metodei  Mohr‐Maxwell, 
deplasarea dintr‐o secțiune oarecare k, scrisă cu ajutorul suprapunerii de efecte este: 
δ k = δ k 0 + δ k1 ⋅ X 1 + δ k 2 ⋅ X 2 + ... + δ kn ⋅ X n .            (10.14) 
Notăm cu: 
− M0 – momentul încovoietor într‐o secțiune oarecare a sistemului de bază, 
produs de forțele exterioare date; 
− mi  –  momentul  încovoietor  într‐o  secțiune  oarecare  produs  de  sarcinile 
unitare  aplicate  în  locul  pe  direcția  şi    sensul  de  aplicare  al  necunoscutei  static 
nedeterminate Xi; 
− M – momentul încovoietor real, într‐o secțiune oarecare a sistemului static 
nedeterminat. 
Deoarece,  prin  definiție  sistemul  de  bază,  încărcat  cu  sarcinile  exterioare  şi  cu 
necunoscutele static nedeterminate, este echivalent cu sistemul static nedeterminat real, 
rezultă că momentul real este dat prin suprapunerea  de efecte în sistemul de bază: 
M = M 0 + m 1 ⋅ X 1 + m 2 ⋅ X 2 + ... + m n ⋅ X n .            (10.15) 
Înlocuind deplasările din relația (10.14) cum au fost definite de formulele (10.4) şi 
respectiv (10.5), ținând seama numai de încovoiere, rezultă: 
M0 ⋅ m k m ⋅ m1 m ⋅ m2 m ⋅ mn
δk = ∫ ⋅dx + X l ∫ k ⋅dx + X 2 ∫ k ⋅dx + ... + X n ∫ k ⋅ dx .  (10.16) 
L E ⋅ I z L E ⋅ I z L E ⋅ I z L E ⋅ I z

Expresia de mai sus se poate scrie: 
M 0 + m 1 ⋅ X 1 + m 2 ⋅ X 2 + ... + m n ⋅ X n
δk = ∫ ⋅ m k ⋅ dx ,         
L E ⋅ I z

sau ținând seama de relația (10.15) vom avea: 
M ⋅ mk
δk = ∫ ⋅dx .                   (10.17) 
E ⋅ Iz
Relația  (10.17)  ne  arată  că  într‐un  sistem  static  nedeterminat,  solicitat  la 
încovoiere, deplasarea într‐un punct oarecare se obține cu formula lui Mohr–Maxwell, 
în  care  intervin  momentele  încovoietoare  reale  din  sistemul  static,  nedeterminat  şi 

51
momentul  sarcinii  unitare  aplicate  în  secțiunea  respectivă,  pe  direcția  şi  sensul 
deplasării cerute aplicate pe sistemul de bază. 
Aplicând regula lui Vereşceaghin, relația de calcul devine: 
Ω M ⋅ m kG
δk =                     (10.18) 
E ⋅ Iz
Concluzia  dată  de  relația  (10.17)  este  valabilă  şi  pentru  sisteme  static 
nedeterminate în care se produc şi alte eforturi (Mt, N, T). 
Aplicația  10.3.  Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  determine  deplasarea 
punctului de aplicație a forței P pe verticală la bara din figura 10.10. 
Rezolvare:  Se  alege  sistemul  de  bază  şi  se  scriu  funcțiile  de  eforturi  pentru 
determinarea deplasărilor δ10 şi δ11 prin metoda Mohr‐Maxwell: 
M 0 x = 0 , m x = 1 ⋅ x , pentru  x ∈[0, a ] , 
M 0 α = −P ⋅ a ⋅ (1 − cos α ), m α = 1 ⋅ [a + a ⋅ (1 − cos α )],  
⎡ π⎤
pentru  α ∈ 0, , 
⎢⎣ 2 ⎥⎦
iar deplasările vor fi: 
l
E ⋅ I z ∫L
δ10 = M oα ⋅ m α ⋅ ds =
π
2
l
E ⋅ I z ∫0
=− Pa ⋅ (1 − cos α) ⋅ a ⋅ ( 2 − cos α) ⋅ a ⋅ dα =  

P ⋅ a 3 5π P ⋅ a3
=− ( − 3) = −0 ,937 ,
E ⋅ Iz 4 E ⋅ Iz

 
Fig. 10.10 
 

π
2
l l α
δ11 = ∫
E ⋅ Iz L
m2 ⋅ds = (∫ x2 ⋅dx + ∫ a2 ⋅ (2 − cosα)2 ) ⋅ a ⋅ dα =
E ⋅ Iz 0 0        
a l 9π
3
a 3
= ( + − 4) = 3,402 ,
E ⋅ Iz 3 4 E ⋅ Iz
Valoarea necunoscutei X este: 
δ 1o
X=− = 0 ,2725 P.                    
δ11

52 
Pentru  a  calcula  deplasarea  pe  verticală  a  punctului  de  aplicație  a  forței  scriem 
funcțiile  reale  ale  momentului  M,  precum  şi  funcțiile  de  moment  mk,  pentru  o  forță 
unitară aplicată în locul, pe direcția şi sensul deplasării cerute, pe sistemul de bază: 
M x = X ⋅ x = 0 ,2725 ⋅ P ⋅ x , m kx = 0 ,      [ ]
pentru  x ∈ 0 ,a      

M α = 0 ,2725 ⋅ P ⋅ a ⋅ (2 − cos α ) − P ⋅ a ⋅ (1 − cos α ) =


 

⎡ π⎤
= P ⋅ a ⋅ (0 ,7272 ⋅ cos α − 0 ,455),   pentru  α ∈ 0,
⎢⎣      
2 ⎥⎦
m kα = −1 ⋅ a ⋅ (1 − cos α ).
Aplicând relația (10.170 se obține deplasarea: 
π
2
l
E ⋅ Iz ∫0
δk = Mα ⋅ mkα ⋅ ds =
π
 
l 2
P ⋅ a3
E ⋅ Iz ∫0
= P ⋅ a ⋅ (0,455− 0,7275⋅ cosα) ⋅ a ⋅ (1 − cosα) ⋅ a ⋅ dα = 0,1036⋅ .
E ⋅ Iz
 
10.7. Întrebări ‐ test 
 
1. Ce este un sistem static nedeterminat? Dați exemple de astfel de sisteme. 
2. Ce influență au simetria şi antisimetria la structurile static nedeterminate? 
3. Ce  este  un  sistem  static  nedeterminat?  Ce  este  gradul  de  nedeterminare  şi  cum  se 
calculează acesta? 
4. Cum  se  clasifică  sistemele  static  nedeterminate?  Dați  câteva  exemple  de  astfel  de 
sisteme. 
5. Ce este sistemul de bază? Ce este un sistem static echivalent? 
6. Ce metode cunoaşteți pentru ridicarea nedeterminării? 
7. Ce avantaje prezintă simetria şi antisimetria asupra gradului de nedeterminare? 
8. Care sunt etapele de calcul la ridicarea nedeterminării cu metoda eforturilor? 
9. În ce condiții se poate aplica ecuația celor trei momente (Clapeyron)? 
10. Care  este  semnificația  termenilor  δii,  δij,  δji,  δi0  din  ecuațiile  canonice  ale  metodei 
eforturilor? 
11. Cum se calculează deplasările în cazul sistemelor de bare static nedeterminate? 

53
 

10.8. Probleme propuse 
 
1. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru 
structurile din figura 10.11. 

   
a)  b) 

   
c)  d) 

   
e)  f) 

 
g)  h) 

 
i) 
Fig. 10.11 
54 
 

2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru 
structurile din figura 10.12. 

   
a)  b) 

 
c)  d) 
Fig. 10.12 
 

3. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru 
structurile din figura 10.13. 

a)  b) 

   
c)  d) 
Fig. 10.13 
 

55
4. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru 
cadrele din figura 10.14. 

 
a)  b)  c) 
Fig. 10.14 
 

5. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru 
structurile prezentate în figura 10.15. 

 
a)  b) 

 
   
c)  d) 
Fig. 10.15 
 

56 
11. SOLICITĂRI DINAMICE 
 
 
11.1. Considerații generale 
 
În  capitolele  precedente  s‐au  studiat  atât  solicitările  simple  cât  şi  cele  compuse 
produse  de  sarcinile  aplicate  static  (lent).  De  asemenea  s‐a  considerat  că  elementul  de 
rezistență  sau  structură,  asupra  căruia  acționează  sarcina  statică,  este  fie  în  poziție  de 
repaus, fie în mişcare rectilinie şi uniformă. 
În general se consideră că sarcina este aplicată static când la aplicarea acesteia, în 
cel mai solicitat punct al secțiunii periculoase a ER, tensiunea nu creşte cu o viteză mai 
mare  de  10  MPa/s  (în  anumite  cazuri  se  admite  o  viteză  de  max.  30  MPa/s).  În  caz 
contrar sarcina se consideră aplicată dinamic. De asemenea, se consideră că un ER este 
solicitat  dinamic  când  se  află  în  mişcare,  alta  decât  mişcarea  de  translație  rectilinie  şi 
uniformă  şi  iau  naştere  accelerații,  sau  în  cazul  în  care  sarcinile  se  aplică  dinamic  (cu 
şoc). 
Folosind drept criteriu modul de variație a vitezei ER şi a sarcinilor aplicate, ER, 
solicitările dinamice se pot clasifica în trei grupe: 
I.  Solicitări  prin  forțe  de  inerție,  produse  de  mişcarea  ER  cu  accelerație 
mare, dar constantă sau cu variație lentă; 
II. Solicitări prin şoc, produse de variația bruscă a vitezei ER sau de lovirea 
(ciocnirea) acestuia cu un corp în mişcare; 
III. Solicitări  variabile  în  timp,  produse  fie  de  variația  periodică  a 
tensiunilor, fie a deformațiilor ER. Aceste solicitări pot fi produse atât de mişcarea ER, 
astfel  încât  accelerația  acestuia  sa  varieze  ciclic  cât  şi  de  acțiunea  unor  sarcini  a  căror 
intensitate  variază  ciclic.  În  aceste  cazuri  se  pot  produce  două  fenomene  diferite: 
oboseala şi vibrația sistemelor elastice. 
 
11.2. Solicitări prin forțe de inerție 
 
Problema  esențială,  în  cazul  solicitărilor  prin  forțe  de  inerție,  este  determinarea 
forțelor  de  inerție.  Rezolvarea  se  bazează,  cel  mai  frecvent,  pe  principiul  lui 
D’Alembert (metoda cinetostatică). Conform acestui principiu un ER de masă m, aflat 

57
în  mişcare  accelerată  poate  fi  considerat  în  echilibru  fictiv  dacă  se  admite  că  pe  lângă 
forțele exterioare (sarcini şi reacțiuni) mai este acționat şi de o forță de inerție. 
Forța de inerție elementară, ce se produce datorită mişcării elementului de masă 
dm, cu accelerația  a , se obține din relația: 
dFi = −a ⋅ dm ,                    (11.1) 
în care semnul minus arată că sensul forței de inerție este opus sensului accelerației. 
Forța  de  inerție  este  o  forță  masică,  ce  se  distribuie  uniform  în  toate  punctele 
corpului, proporțional cu valoarea accelerației punctului respectiv. 
Forța  de  inerție  se  ia  în  considerare  în  calculul  rezistenței  ca  forță  exterioară, 
alături  şi  împreună cu celelalte forțe exterioare.  Astfel,  problema  solicitării unui  ER se 
reduce la o problemă de solicitare statică. Mai jos se dau câteva exemple din multiplele 
probleme din care reiese modul de rezolvare al acestora. 
 
11.2.1. Calculul cablului de macara 
 
Se consideră un cablu, de greutate q pe unitatea de lungime, de care este legat la 
capătul  inferior  greutatea  P,  iar  capătul  superior  este  înfăşurat  pe  un  tambur,  acționat 
de  un  motor  (fig.11.1).  În  momentul  pornirii  în  sus  a  sarcinii,  ansamblul  sarcină‐cablu 
are accelerația circumferențială a tamburului a = R ⋅ εt, (εt ‐ este accelerația tangențială) 
dirijată în sus. 
Datorită acestei accelerații în masa sarcinii 
se va produce o forță de inerție: 
P a
Fi = M ⋅ a = ⋅ a = P ⋅ ,         
g g
iar  în  fiecare  porțiune  de  lungime  unitară  a 
cablului o forță de inerție distribuită: 
q a
fi = m ⋅ a = ⋅a = q ⋅          
 
g g
Fig. 11.1 
Forța axială maximă, în secțiunea cea mai solicitată, aflată în punctul de contact 
dintre cablul şi tambur, este: 
⎛ a⎞
N = P + q ⋅ L + Fi + fi ⋅ L = ⎜⎜ 1 + ⎟⎟ ⋅ (P + q ⋅ L) = ψ ⋅ (P + q ⋅ L)       (11.2) 
⎝ g⎠
în relația (11.2) s‐a notat cu ψ mărimea: 
a
ψ = 1+                       (11.3) 
g
58 
numită coeficient dinamic. 
Tensiunea dinamică maximă, din secțiunea periculoasă este: 
N max P + q ⋅L
σ= = ψ⋅ = ψ ⋅ σs ,               (11.4) 
A A
unde, prin σS s‐a notat tensiunea statică maximă ce se produce în secțiunea periculoasă 
când macaraua se află în repaus sau în mişcare uniformă. 
Condiția de rezistență ce trebuie respectată este: 
σ d ≤ σ a .                      (11.5) 
Observații: 
1. Situația  periculoasă  de  la  pornire  în  sus  poate  avea  loc  şi  la  frânare  la 
coborâre, când accelerația este tot în sus. 
2. Dacă lungimea cablului este mică astfel ca  γ ⋅ L << P , se ia în considerare 
numai greutatea P a sarcinii. 
 
11.2.2. Bară dreaptă în mişcare de rotație uniformă 
 
Se  consideră  o  bară  dreaptă  de 
secțiune constantă A, ce are la un capăt un 
ax  vertical,  în  jurul  căruia  se  roteşte  cu  o 
viteza unghiulară  ω = ct.  (fig.11.2). 
Într‐un  element  de  bară  de  lungime  dr, 
situat  la  raza  r  de  axa  de  rotație,  se 
produce o forță de inerție elementară:   
Fig. 11.2 
⎛γ ⎞ ω2 ⋅ A ⋅ γ
dFi = a ⋅ dm = (ω ⋅ r) ⋅ ⎜⎜ ⋅ A ⋅ dr ⎟⎟ =
2
⋅ r ⋅ dr ,         
⎝ g ⎠ g
în care γ este greutatea specifică a materialului barei. 
Intensitatea forței de inerție în lungul barei este: 
dFi γ ⋅ ω2 ⋅ A
fi = = ⋅ r ,                   
dr g
unde  se  observă  că  dacă  bara  este  prismatică  (A=const.)  sarcina  fi  are  o  distribuție 
liniară. 
Forța axială din secțiunea curentă, situată la distanța r este:  
γ L
N = ω ⋅ ⋅ ∫ A ⋅ r ⋅ dr . 
2
                 
g r

59
Pentru bara prismatică se obține expresia: 
ω2 ⋅ γ ⋅ A
N= ⋅ (L2 − r 2 ) ,                   
2g
ce este o funcție parabolică, cu maximul, la îmbinarea barei cu butucul: 
ω2 ⋅ γ ⋅ A ⎛ 2 d 2 ⎞
N max = ⋅ ⎜ L − ⎟ .                (11.6.) 
2g ⎝ 4 ⎠
N
Dacă  se  pune  problema  ca  bara  sa  fie  de  egală  rezistență  ( σ = = ct. ),  din 
A
condiția de echilibru dinamic al eforturilor pe cele două fețe ale unui element de bară 
din secțiunea r: 
N + dN = N + dFi ,                    
respectiv,  
γ ⋅ A ⋅ dr 2
σa ⋅ A + σa ⋅ dA = σa ⋅ A − ⋅ ω ⋅ r ,             
g
rezultă: 
dA γ ⋅ ω2
=− ⋅ r ⋅ dr ,                   
A g ⋅ σa
din care rezultă o funcție exponențială de variație a secțiunii: 
γ⋅ω2 1 ⎡ 2 ⎛⎜ d 2 ⎞⎤
⎟⎥
− ⋅ ⋅⎢ r −
2 g σa ⎣⎢ ⎜ 2 ⎟⎥
A = A0 ⋅ e ⎝ ⎠⎦
,                  (11.7) 
unde A0 este mărimea secțiuni în dreptul axei de rotație. 
Observații: 
1. Dacă bara se roteşte în jurul unei axe verticale, datorită încovoierii acesteia 
sub  greutatea  proprie  se  produc  tensiuni  suplimentare,  care  nu  pot  fi  neglijate  când 
bara este lungă; 
2. Dacă axa este orizontală, când bara trece prin poziția verticală inferioară, 
se  produc  tensiuni  suplimentare,  sub  greutatea  proprie,  ce  se  însumează  cu  cele 
produse de forța centrifugă. 
 
11. 2. 3. Solicitare de încovoiere produsă de forțe de inerție 
 
11.2.3.1. Grinda rulantă  
 
Unul  din  cazurile  reprezentative  de  solicitare  la  încovoiere  produse  de  forța  de 
inerție este reprezentat în figura 11.3. Grinda rulantă din figura 11.3 susține  căruciorul 

60 
mobil  cu  dispozitivele  de  ridicat  şi  transportat.  Atât  la  transportul  cât  şi  la  ridicarea 
sarcinii în timpul pornirii căruciorului pe grindă se produc accelerații, respectiv forțe de 
inerție. Când accelerațiile au valori mari, forțele de inerție sunt relativ mari şi nu pot fi 
neglijate. Aceste forțe de inerție sunt: 
a. forța de inerție produsă de punerea în mişcare a sarcinii P şi a cablului la 
ridicare, a cărui valoare este: 
ar
Fi = (P + q ⋅ L) ,                    (11.8) 
g
b. forța de inerție produsă de pornirea căruciorului pe grinda rulantă: 
Gc ⋅ a t
Fit = ,                   (11.9) 
g
în care ar ‐ este accelerația la ridicare; at ‐ accelerația de transport pe grindă, iar Gc‐ este 
greutatea căruciorului împreună cu sarcina P. 
Forța  de  inerție  verticală  se 
însumează  cu  Gc  şi  solicită  grinda  la 
încovoiere simplă. 
Forța de inerție longitudinală FiL, ce 
acționează  în  centrul  de  greutate  al 
căruciorului, produce în grindă o solicitare 
compusă  suplimentară:  o  solicitare  axială 
 
şi  una de încovoiere. 
Fig. 11.3 
Întrucât  pentru  fiecare  instalație  de  ridicat  şi  transport  se  cunosc,  din  datele 
tehnice ale instalației atât ar cât şi at se pot calcula cele două forțe de inerție. Acestea se 
iau  în  considerare  ca  sarcini  ce  acționează  împreună  cu  cele  statice  (Gc,  P,  etc.)  în 
scrierea  funcțiilor  de  eforturi  şi  la  determinarea  secțiunii  (secțiunilor)  periculoase  .  În 
final se face un calcul de rezistență rezultat din problema respectivă. 
 
11.2.3.2. Biela motoare  
 
În  cadrul  mecanismului  bielă‐manivelă  (fig.11.4)  biela  transmite  forța  atât  de  la 
arborele motor la piston (la compresor) cât şi de la piston la arbore (la motor). Datorită 
mişcării  bielei  în  planul  figurii  se  produc  accelerații,  respectiv  forțe  de  inerție  de  care 
trebuie ținut seama în calculul de rezistență. 

61
 
În  bielă  accelerațiile  sunt  maxime 
când  aceasta  este  perpendiculară  pe 
manivelă.  În  această  poziție  punctul  A  al 
bielei  are  accelerația  a A = R ⋅ ω ,  iar 
2

4
⎛R⎞
punctul B, are accelerația  a B = a A ⋅ ⎜ ⎟ . 
⎝L⎠  
Fig. 11.4 
R
Întrucât în mod frecvent  < 0, 25 ,  a B < 0,004 ⋅ a A  şi se poate neglija. De aceea 
L
se  poate  admite  că  accelerațiile  din  bielă  variază  liniar,  fiind  normale  pe  axa  bielei  şi 
într‐o secțiune x, de la bolțul pistonului are valoarea: 
x x ⋅ R ⋅ ω2
ax = ⋅ aA = .                   
L L
Intensitatea forței distribuite produsă de forța de inerție este: 
dFi a x ⋅ dm γ ⋅ ω2 ⋅ R ⋅ A ⋅ x
fi = = = .              (11.8) 
dx dx g⋅L
Dacă biela are secțiunea constantă intensitatea forței de inerție variază liniar, ca şi 
accelerația ax, având valoarea maximă: 
γ ⋅ ω2 ⋅ R ⋅ A
fiA = fi max = .                  
g
L
Această forță produce momentul maxim la  x =  de bolț (vezi aplicația 2.9.), a 
3
cărui valoare se calculează cu relația: 
fiA ⋅ L2 γ ⋅ ω2 ⋅ L2 ⋅ R ⋅ A
M max = = .              (11.9) 
9⋅ 3 9 ⋅ 3 ⋅g
Cu această valoare şi ținând seama şi de forța axială ce o transmite biela se face 
calculul de rezistență al acesteia. 
 
11.2.4. Calculul aproximativ al volantului 
 
Volantul  este  o  coroană  circulară,  numită  obadă,  de  secțiune  constantă  ce  se 
roteşte în jurul unei axe centrale normale pe planul median şi care este legată de butuc 
prin mai multe spițe. Calculul aproximativ al volantului se face neglijând masa spițelor 

62 
şi  a  butucului  şi  considerând  grosimea  obezii  mică  în  raport  cu  raza  medie  R  a 
volantului, (fig.11.5). 
În  baza  acestor  ipoteze  în  obada 
volantului,  rotit  cu  viteza  unghiulara  ω 
constantă,  vor  acționa  numai  forțele  de 
inerție.  (Prin  neglijarea  masei  spițelor  s‐a 
înlăturat  şi  acțiunea  acestora,  ca  forțe  de 
legătură,  asupra  obezii).  Forța  de  inerție 
elementară  ce  revine  unui  element  de 
obadă (fig.11.5.b.) este: 
Fig. 11.5 
γ γ
dFi = a ⋅ dm = ω2 ⋅ R ⋅ ⋅ A ⋅ R ⋅ dα = A ⋅ R 2 ⋅ ω2 ⋅ ⋅ dα ,         
g g
Din  ecuația  de  proiecții  a  forțelor  ce  acționează  asupra  elementului,  pe 

bisectoarea unghiului dα (considerând  sin⎜
⎛ dα ⎞ ≈ dα ) se obține: 

⎝ 2 ⎠ 2
dFi γ γ
N= = A ⋅ R 2 ⋅ ω2 ⋅ = A ⋅ v 2 ⋅ ,              (11.10) 
dα g g
în  care:  A  ‐  este  aria  secțiunii  transversale  a  obezii  şi  v = R ⋅ ω   este  viteza  liniară  a 
centrului de greutate a secțiunii (de rază R). 
Tensiunea normală, constantă pe secțiune se obține din: 
N γ 2 2 γ 2
σ= = ⋅ R ⋅ ω = ⋅ v ,                (11.11) 
A g g
relație  ce  nu  depinde  de  aria  secțiunii  obezii,  astfel  că  se  utilizează  numai  pentru 
verificare  şi  capacitate  de  încărcare.  Capacitatea  de  încărcare  constă  în  determinarea 
vitezei maxime cu relația: 
g ⋅ σa
v max = .                    (11.12) 
γ
Obada volantului se dimensionează în funcție de energia cinetică ce trebuie să o 
acumuleze volantul şi se face verificarea acesteia cu una din relațiile (11.11) sau (11.12). 
Sub acțiunea forțelor de inerție obada se lungeşte cu: 
σ 2π ⋅ R ⋅ γ ⋅ v 2
Δ L = L ⋅ ε = 2π ⋅ R ⋅ = ,              (11.13) 
E g⋅E
şi raza creşte cu: 
ΔL γ ⋅ R ⋅ v2
ΔR = = .                  (11.14) 
2π g⋅E

63
În calculul de rezistența nesimplificat se ține cont atât de efectul spițelor cât şi de 
grosimea  obezii.  Ținând  seama  de  efectul  spițelor,  volantul  trebuie  analizat  ca  o 
structură  static nedeterminată, axial simetrică şi în  secțiunea curentă  se vor  determina 
eforturile N, T şi M, ce produc o repartiție neuniformă a tensiunii pe grosimea obezii. 
Aplicația 11.1. Să se dimensioneze cablul unui ascensor ce ridică o sarcină de 50 
kN,  cu  viteza  de  2  m/s,  ştiind  că  atinge  această  viteză  pe  distanța  de  0,2  m,  iar  cablul 
este din oțel cu σr = 1400 MPa şi coeficientul de siguranță c0 = 8. 
Rezolvare: 
a ⋅ t2
Din relațiile  h =  şi  a =
(v − v 0 )  se obține accelerația mişcării: 
2 2
2 2
v 2 m
a= = = 10 2 .                   
2 h 2 ⋅ 0.2 s
Forța axială în cablu, neglijând greutatea acestuia, este: 
⎛ a⎞ ⎛ 10 ⎞
N = P ⋅ ⎜ 1 + ⎟ = 50 ⋅ ⎜ 1 + ⎟ = 101 kN .             
⎝ g⎠ ⎝ 9,81⎠
Secțiunea necesară a cablului rezultă: 
N ⋅ c 0 101 ⋅ 103 ⋅ 8
A nec = = = 579,1 mm2              
σr 1400
Se  alege  un  cablu  6×37  fire  cu  diametrul  de  1,8  mm,  având  forța  de  rupere 
N r = 790 kN , pentru care se obține coeficientul de siguranță: 
N r 790 c
c= = = 7 ,82 > 0 = 7 ,619 .               
N 101 1,05
Aplicația 11.2. Să se calculeze turația maximă cu care se poate roti un volant din 
kN
fontă  γ = 77 ,σa = 25MPa ,  dacă  are  diametrul  mediu  al  obezii  D = 2R = 4 ,8 m . 
m3
Să se determine cu cât se măreşte diametrul la turația adoptată. 
Rezolvare: Ținând seama de relația (11.12) se obține: 
30 30 g ⋅ σa 30 9810 ⋅ 25 rot
n= ⋅ω = ⋅ = −6
== 224 ,6 .       
π π γ ⋅R 2
2400 ⋅ π 77 ⋅ 10 min
Se adoptă: n=225 rot/min. În acest caz, viteza medie este: 
π⋅n π ⋅ 225 ⋅ 2 ,4 m
v = ω⋅R = ⋅R = = 56 ,55 ,            
30 30 s
iar din formula 11.14 se obține: 
2 γ ⋅ r ⋅ v 2 2 ⋅ 77 ⋅ 10 −6 ⋅ 2400 ⋅ 56550 2
ΔD = 2 ⋅ ΔR = = = 0 ,5737 mm .     
g⋅E 9810 ⋅ 2 ,1 ⋅ 10 5

64 
11.3. Solicitări produse prin şoc 
 
Solicitarea prin şoc a unui ER este produsă de lovirea acestuia cu un corp sau de 
lovirea acestuia de un corp în repaus. Durata contactului între corpurile ce se lovesc este 
−2 −4
foarte  scurtă,  de  ordinul  10 ... 10   secunde.  Datorită  timpului  foarte  scurt,  în  care 
viteza  relativă  a  corpului  față  de  ER  scade  la  zero,  se  produc  forțe  de  contact  ce  cresc 
brusc de la zero la o valoare foarte mare şi apoi scad din nou la zero. Forța dinamică, 
provocată de ciocnire, produce o solicitare locală foarte mare. Aceasta se propagă prin 
unde  elastice  în  toată  masa  corpurilor  ce  se  lovesc.  Intensitatea  undei  scade  o  dată  cu 
mărirea distanței de la locul ciocnirii. 
Studiul stării reale de solicitare produsă în jurul punctului de impact este foarte 
complicat  şi nu poate avea loc în cadrul  disciplinei de  rezistența materialelor.  Dacă  se 
neglijează fenomenul local şi se admit unele ipoteze simplificatoare ale fenomenului, se 
pot stabili relații simple de calcul a tensiunilor şi a deformațiilor. 
Aceste ipoteze sunt: 
− Solicitarea  prin  şoc  poate  fi  asimilată  unei  solicitări  statice  prin 
considerarea  că  întreaga  energie  cinetică  se  transformă  în  energie  de  deformație  ce  se 
acumulează în volumul elementului de rezistență; 
− Deplasările  din  locul  lovit  (a  axei  şi  a  secțiunii)  au  direcția  mişcării 
corpului  care  loveşte,  sunt  liniar  elastice  şi  se  consideră  că  acestea  se  obțin  prin 
aplicarea statică a unei forțe dinamice Fd, egală cu cea care produce şocul; 
− Deformațiile  elementului  de  rezistență  sunt  proporționale  cu  mărimea 
forței  dinamice  şi  coincid  ca  direcție  cu  unicul  grad  de  libertate  a  elementului  de 
rezistență; 
− Corpul care loveşte este perfect rigid; 
− Pe durata şocului cele două corpuri rămân în contact; 
− Viteza corpului care loveşte este inferioară vitezei undei de şoc, iar durata 
şocului este superioară duratei propagării acestor unde în tot volumul corpului lovit. 
În  baza  acestor  ipoteze  deplasările  dinamice  (δ),  tensiunile  dinamice  (σ,  τ)  şi 
eforturile dinamice (N, T, M, Mt) din elementul de rezistență lovit se pot exprima prin 
funcții liniare de mărimile similare statice prin relații de forma: 
δ = ψ ⋅ δs ,  σ= ψ ⋅ σ s ,  τ = ψ ⋅ τs ,  N = ψ ⋅ Ns ,  M = ψ ⋅ Ms       (11.15) 
Mărimile  δS,  σS,  τS,  NS,  MS,..,  corespund  acțiunii  statice  a  forței  dinamice  Fd,  ce 
acționează asupra ER în locul şi pe direcția corpului care loveşte (sau de care se loveşte), 

65
iar Ψ este un coeficient dinamic numit multiplicator  de impact fără dimensiuni şi este 
supraunitar. 
 
11.3.1. Solicitare axială prin şoc 
 
Se  consideră  o  bară  verticală  prismatică  (fig.11.6)  încastrată  la  capătul  superior, 
pe care se poate mişca fără frecare un disc de greutate P, ce este împiedicat să iasă de 
talerul inferior. 
Bara  are  mărimile  A,  L,  E  constante  şi  greutatea 
acesteia se neglijează față de cea a discului. 
Lăsând discul să cadă de la înălțimea h, față de taler 
produce un şoc la contactul cu talerul. În momentul lovirii 
se  consideră  că  discul  şi  talerul  îşi  continuă  drumul  cu  o 
viteză  încetinită  întinzând  bara.  Mişcarea  se  opreşte  când 
forța elastică ajunge să fie egală cu cea produsă de şoc. 
În acest moment alungirea barei  δ, numită alungire 
dinamică,  este  maximă.  Tot  maximă  este  în  acel  moment 
forța  de  interacțiune  dintre  disc  şi  opritor,  numită  forță 
dinamică Fd = N.  Fig. 11.6 
 

În  continuare,  datorită  forței  elastice,  deplasarea  îşi  schimbă  sensul  şi  împreună 
cu ea şi forța axială. Acestea devin egale cu zero şi apoi de sens contrar, talerul oscilând 
în  jurul  poziției  inițiale (de  echilibru elastic).  În momentul  trecerii înapoi  prin  poziția 
inițială  de  repaus  a  talerului,  discul  se  desprinde  de  taler  şi  ar  trebui  să  se  ridice  la 
înălțimea h, însă datorită pierderilor inevitabile de energie (sub formă de căldură, etc.), 
discul se ridică numai la înălțimea h’ < h, de la care cade din nou pe taler. Procesul se 
repetă până când mişcările discului şi ale talerului se amortizează în poziția de repaus. 
În acest caz, discul aflat pe taler lungeşte bara cu: 
P⋅L
δs = .                      (11.16) 
E⋅A
Lucrul  mecanic  efectuat  de  disc  în  mişcarea  sa  din  momentul  căderii  sale  de  la 
înălțimea h, până în momentul opririi sale, după alungirea barei cu δ este: 
L = P ⋅ (h + δ) .                     
Acest  lucru  mecanic  se  consideră  că  este  în  întregime  înmagazinat  de  bară  sub 
formă de energie de deformație. 
Expresia energiei potențiale de deformație este: 

66 
1 1 N ⋅ L N2 ⋅ L δ2 ⋅ E ⋅ A
U= N⋅δ = N⋅ = = .           
2 2 E ⋅ A 2E ⋅ A 2L
Din egalitatea U = L se obține: 
E⋅A
δ2 ⋅ = P ⋅ ( h + δ) ,                   
2L
respectiv: 
δ⋅P⋅L P⋅L
δ2 − 2 − 2h ⋅ = 0 ,                 
E⋅A E⋅A
şi ținând seama de relația (11.16) se obține ecuația de gradul doi: 
δ 2 − 2δ ⋅ δS − 2h ⋅ δS = 0 ,                 
   
din care rezultă: 
⎛ 2h ⎞
δ = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟ ⋅ δS = ψ ⋅ δ S .                (11.17) 
δ ⎟
⎝ S ⎠

Soluția negativă a ecuației de gradul doi nu are sens fizic. 
În relația de mai sus s‐a notat cu: 
2h
ψ = 1+ 1+ ,                     
δS
factorul  dinamic  sau  multiplicatorul  de  impact,  definit  prin  relația  (11.15).  Ținând 
seama că în momentul atingerii talerului viteza discului se poate determina cu expresia 
v 0 = 2g ⋅ h , factorul dinamic poate fi scris astfel: 
2h v 02
ψ = 1+ 1+ = 1+ 1+                (11.18) 
δS g ⋅ δS
Factorul dinamic ia valori mari datorită valorilor mici ale deplasării statice (δS) în 
comparație cu înălțimea de cădere (h). 
În cazul în care discul se aplică brusc pe taler fără înălțime de cădere (h → 0), din 
relația 11.18 rezultă: 
ψ min = 2                     (11.18a) 
adică  efectul  unei  sarcini  aplicate  brusc  este  cel  puțin  dublu  față  de  cel  al  sarcinii 
aplicate static (lent). 
h
Dacă raportul  ≥ 10 , factorul dinamic se poate calcula cu formula simplificată: 
δS
2h v
ψ ≈ 1+ ≈ 1+ ,              (11.18b) 
δS g ⋅ δS

67
2h
făcând  o  eroare  mai  mică  de    5%.  Când  ≥ 400 ,  se  poate  utiliza  tot  cu  o  eroare  de 
δS
sub 5%, formula: 
2h v0
ψ≈ = .                          (11.18c) 
δS g ⋅ δS
Tensiunea maximă din bara solicitată axial prin şoc rezultă: 
δ⋅E E P⋅L E P
σ = ε⋅E = = ψ ⋅ δS ⋅ = ⋅ ψ ⋅ = ψ ⋅ = ψ ⋅ σ S .        (11.19) 
L L E⋅A L A
Calculul de rezistență al barei solicitate axial are la bază formula: 
⎛ 2h ⋅ E ⋅ A ⎞ P
σ = ψ ⋅ σ S = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟⎟ ⋅ ≤ σa .            (11.20) 
⎝ P ⋅ L ⎠ A
Din relația de mai sus se obține relația de dimensionare: 
2P ⎛ h E⎞
A mec = ⋅ ⎜⎜ 1 + ⋅ ⎟⎟                   (11.21) 
σa ⎝ L σa ⎠
Formula  (11.14)  pentru  factorul  dinamic  a  fost  dedusă  fără  a  se  ține  seama  de 
greutatea barei, respectiv de faptul că după lovire aceasta are o mişcare de amplitudine 
δ  la  capătul  liber  şi  care  descreşte  în  lungul  barei  până  la  zero  în  încastrare.  Această 
mişcare  se  execută  consumând  o  parte  din  lucrul  mecanic,  deci  reducând  efortul 
şocului. Din bilanțul energetic  se deduce următoarea formulă pentru factorul dinamic: 
2⋅h P
ψ = 1+ 1+ ⋅                 (11.22) 
δS P + k ⋅ G
în care G este greutatea barei şi k = 1/3 este coeficientul de reducere a greutății barei la 
locul unde se produce lovitura. 
 
11.3.2. Solicitare la încovoiere prin şoc  
 
Procedând în mod similar ca la solicitarea axială se poate deduce aceeaşi relație 
(11.18) pentru factorul dinamic. În acest caz, însă, deplasarea statică reprezintă săgeata 
statică  a  secțiunii  lovite  a  grinzii,  pentru  cazul  în  care  sarcina  P  este  aplicată  static  în 
acea  secțiune.  Astfel,  pentru    grinda  în  consolă  (fig.11.17,a)  când  sarcina  P  cade  pe 
capătul liber 
P ⋅ L5
δS = v = ,                     
3E ⋅ I z

68 
iar  pentru  grinda  simplu  rezemată  (fig.11.17b),  lovită  de  sarcina  P  la  mijlocul 
deschiderii  
P ⋅ L3
δS = v⎛ L⎞ = . 
⎜ ⎟
⎝ 2⎠ 48E ⋅ I z
Pentru  determinarea  coeficientului 
de  impact  se  consideră  bara  din  figura 
(11.7,b)  de  rigiditate  constantă,  simplu 
rezemată cu deschiderea L şi asupra căreia 
cade o sarcină P de la înălțimea h. 
Fig. 11.7 
Forța  dinamică  creată  prin  ciocnire  produce  o  solicitare  dinamică  Q  care  va 
Q
conduce  la  apariția  în  bară  a  unui  efort  dinamic  M d = ⋅ x .  După  ciocnire  apare  un 
2
proces de oscilație în jurul poziției de echilibru până la amortizarea în poziția de repaus. 
În acest caz săgeata barei va fi: 
P ⋅ L3
δs = .                     
48E ⋅ I z
Lucrul  mecanic  efectuat de sarcina P în  mişcarea  sa  din  momentul  căderii  de  la 
înălțimea h, până în momentul opririi va fi: 
L = P ⋅ ( h + δ) .                     
Acest  lucru  mecanic  se  consideră  că  se  acumulează  în  întregime  în  volumul 
elementului sub formă de energie de deformație. 
În acest caz expresia energiei va fi: 
2
⎛ Q ⋅ x⎞
L

M ⋅ dx
2 ⎜ ⎟ 2
Q2 ⋅ L3 ⎛ Q ⋅ L3 ⎞ 24E ⋅ I z 24E ⋅ I z
⎝ ⎠
2
U=∫ = 2∫ 2 ⋅ dx = = ⎜⎜ ⎟⎟ ⋅ = δ2 ⋅ ,   
L 2E ⋅ I z 0 2E ⋅ I z 96E ⋅ I z ⎝ 48E ⋅ I z ⎠ L3
L3

Q ⋅ L3
deoarece  δ =  (vezi anexa 13). 
48E ⋅ I z
Din egalitatea L = U rezultă: 
24E ⋅ I z 2
P( h + δ) = ⋅ δ ,                   
L3
sau: 
Q ⋅ L3 Q ⋅ L3
δ − 2
⋅δ − ⋅ h = 0 ,                
24E ⋅ I z 24E ⋅ I z
respectiv se obține ecuația de gradul II: 

69
δ 2 − 2δ ⋅ δs − 2δs ⋅ h = 0 .                   
Soluția compatibilă cu problema va fi: 
⎛ 2h ⎞
δ = ⎜⎜ 1 + 1 + ⎟ ⋅ δ s = ψ ⋅ δ s ,                 
⎝ δ s ⎟⎠
unde: 

2h v 02
ψ = 1+ 1+ = 1+ .                 
δs g ⋅ δs
Se observă că se obține aceeaşi relație a coeficientului de impact ca şi la solicitările 
axiale,  cu  observația  că  δ s   este  deplasarea  punctului  de  impact,  pe  direcția  şi  sensul 
sarcinii aplicate, determinate la încovoiere sub acțiunea statică a sarcinii P. Observațiile 
făcute la § 11.3.1 referitoare la coeficientul de impact, rămân valabile. 
După  determinarea  coeficientului  ψ  cu  una  din  formulele  (11.14)  tensiunea 
maximă, respectiv deplasarea secțiunii lovite, se determină cu relațiile: 
M max
σ = ψ ⋅ σs = ψ ⋅ ,    δ = ψ ⋅ δs             (11.23) 
Wz
Coeficientul de reducere a greutății barei la locul de lovire este k = 33/140 pentru 
grinda în consolă lovită în capătul liber şi k  = 17/35 pentru grinda simplu rezemată. 
 
11.3.3. Solicitare de răsucire prin şoc 
 
Elementele  de  rezistență  aflate  în  mişcare  de  rotație  (ex.  arborii),  sunt  solicitate  prin 
şoc atunci când sunt frânate brusc sau când sunt acționate la răsucire de momente dinamice. 
În figura 11.8 s‐a reprezentat un arbore cu dimensiunile L şi d care are la un capăt 
un volant, iar la celălalt capăt un cuplaj F. Acesta se roteşte cu viteza unghiulară ω, iar 
volantul  are  momentul  de  inerție  masic  J.  Se  consideră  că  arborele  se  roteşte  numai 
datorită inerției volantului. 
Dacă  prin  cuplajul  F  se 
imobilizează brusc arborele, volantul mai 
continuă  să  se  rotească  un  timp  foarte 
scurt, până când întreaga energie cinetică 
a sistemului se acumulează sub formă de 
energie  de  deformație  în  volumul 
arborelui.  Mişcarea  volantului  se  reia  în 
Fig. 11.8 
sens invers şi se amortizează cu timpul. 
 
70 
Din egalitatea U = Ec scrisă sub forma: 
M 2t ⋅ L 1
= J ⋅ ω2 , 
2G ⋅ I p 2
rezultă momentul de răsucire  dinamic: 
G ⋅ J ⋅ Ip
Mt = ω ⋅ .                 (11.24) 
L
Tensiunea  dinamică  maximă  produsă  în  arbore  de  momentul  de  torsiune 
dinamic este: 
Mt G ⋅ J Ip 2G ⋅ J 2G ⋅ J
τ= = ω⋅ ⋅ 2 = ω⋅ = ω⋅ .        (11.25) 
Wp L Wp π⋅d 2
V
⋅L
4
Din  formula  (11.25)  se  observă  că  tensiunea  tangențială  dinamică  depinde  de 
volumul  V  al  arborelui.  Cu  cât  volumul  acestuia  este  mai  mare  cu  atât  tensiunea 
tangențială dinamică este mai mică. 
Momentul de inerție masic, în cazul volantului sub formă de disc este: 
P ⋅ D2
J= ,                       
8g
iar în cazul unei obade (cilindru gol): 
P ⋅ (D 2 − d 2 )
J= .                     
8g
Aplicația 11.3. Să se verifice sistemul de 
bare  din  figura  11.9.  din  oțel,  dacă  σc  =  200 
MPa. 
Rezolvare: 
Eforturile  statice  maxime  în  cele  două 
bare sunt: 
9⋅5
      N1−2 = T2−3 = = 6 kN ,  
7 ,5 Fig. 11.9 
9 ⋅ 2 ,5 ⋅ 5
M3 = = 15kN .                   
7 ,5
Tensiunile  statice  maxime  produse  în  cele  două  bare de  forța  axială  şi  respectiv 
de momentul încovoietor sunt: 
N 4 ⋅ 6000
σ NS = = = 53 ,05MPa ,               
A π ⋅ 12 2

71
Mi 15 ⋅ 10 6
σ MS = = = 70 ,09 MPa .               
Wz 214 ⋅ 10 3
Deplasările pe verticală ale secțiunilor 2 şi 3 sunt: 
L 53 ,05 ⋅ 5000
v 2 = σS ⋅ = = 1,263 mm ,             
E 210000
50 ⋅ v 2 P ⋅ a 2 ⋅ b 2 50 ⋅ 1,263 9000 ⋅ 2500 2 ⋅ 5000 2
v3 = + = + = 14 ,75mm.  
75 3E ⋅ I z ⋅ L 75 3 ⋅ 2 ,1 ⋅ 10 5 ⋅ 2140 ⋅ 10 4 ⋅ 7500
Factorul dinamic este: 
2h 2 ⋅ 1200
ψ = 1+ 1+ = 1+ 1+ = 13,8 .             
δS 14 ,75
Tensiunile dinamice maxime în cele două bare rezultă: 
σ N = ψ ⋅ σ NS = 13,8 ⋅ 53,05 = 732 ,1MPa , 
σ M = ψ ⋅ σ MS = 13,8 ⋅ 70 ,09 = 967 ,2MPa . 
În  ambele  cazuri  se  depăşeşte  limita  rezistenței  admisibile  şi  în  acest  caz  se 
propun următoarele soluții: 
a. Reducerea sarcinii la cea capabilă pentru sistem: 
σa 9 ⋅ 200
Pcap = P ⋅ = = 1,861kN ,               
σ MS 967 ,2
deci: P ≤ 1,8 kN. 
b. Reducerea înălțimii de la care poate să cadă sarcina inițială: 
⎡⎛ σ ⎞
2
⎤ δ ⎡⎛ 200 ⎞
2
⎤ 14 ,75
h = ⎢⎜⎜ a
− 1⎟⎟ − 1⎥ ⋅ = ⎢⎜
S
− 1⎟ − 1⎥ ⋅ = 17 ,96 mm ,      
σ
⎢⎣⎝ MS ⎠ ⎥⎦ 2 ⎣⎢⎝ 70 ,09 ⎠ ⎦⎥ 2
deci: h ≤ 18 mm. 
c. Rezemarea elastică a sistemului de bare, printr‐un sistem de arcuri care să 
aibă deplasarea sub sarcină: 
2h 2 ⋅ 1200
δ= 2 − v3 = 2 − 14 ,75 = 970 ,7 mm. ,     
⎛ σa ⎞ ⎛ 200 ⎞
⎜⎜ − 1 ⎟⎟ − 1 ⎜ − 1⎟ − 1
⎝ σ MS ⎠ ⎝ 70 ,09 ⎠
respectiv sistemul de arcuri să aibă constanta elastică: 
P 9000 N
k= = = 9 ,27 .                 
δ 970 ,7 mm
Aplicația 11.4. Să se stabilească ce se poate întâmpla cu bara din OL 37, având d = 
50  mm,  L  =  800  mm,  ce  este  strunjită  la  turație  n  =  600  rot/min  şi  accidental  cuțitul  se 
înfige  la  capătul  opus  universalului  astfel  încât  blochează  mişcarea.  Se  va  lua  în 

72 
considerare  numai  energia  cinetică  a  universalului  având  diametrul  D  =  250  mm  şi 
greutatea P = 200 N. 
Rezolvare: 
P ⋅ D 2 200 ⋅ 250 2
J= = = 159 ,3 N ⋅ mm ⋅ s 2 ,             
8g 8 ⋅ 9810
π ⋅ d 2 ⋅ L π ⋅ 50 2 ⋅ 800
V= = = 1571000 mm 3 ,            
4 4
G ⋅ J 600 ⋅ π 2 ⋅ 81000 ⋅ 159 ,3
τ max = ω ⋅ 2 = ⋅ = 254 ,7MPa.      
V 30 1571000
   
Neglijând  efectul  cuplului  motor  şi  energiile  cinetice  ale  celorlalte  elemente  în 
mişcare, bara suferă deformații plastice permanente inadmisibile. Luând în considerare 
toate efectele sau pentru L > 800 bara se rupe. 
 
11.4. Întrebări ‐ test 
 
1. Cum se clasifică solicitările dinamice? 
2. Cum se fac calculele la solicitări dinamice datorate forțelor de inerție? 
3. Ce este coeficientul dinamic? 
4. La ce solicitare este supus un volant (considerat fără spițe şi butuc) aflat în mişcare 
de rotație uniformă? 
5. Care este secțiunea cea mai solicitată a unei bare drepte aflată în mişcare de rotație 
uniformă? 
6. Care trebuie să fie poziția reciprocă a bielei şi manivelei, astfel încât forța de inerție 
să fie maximă? 
7. Cum se calculează turația critică a unui arbore aflat în mişcare de rotație? 
8. Ce metode cunoaşteți pentru efectuarea calculului la şoc? 
9. Cum  influențează  volumul  barei  tensiunea  dinamică  dintr‐o  bară  solicitată  la 
încovoiere. Dar la întindere? 
10. Care sunt factorii care determină creşterea tensiunii într‐o bară supusă la întindere 
prin şoc? Dar la compresiune? Dar la încovoiere? 
11. Cum influențează lungimea barei tensiunea dinamică la solicitarea de încovoiere? 
12. Scrieți şi comentați formula lui ψ la şoc. 
13. Cum influențează masa corpului lovit solicitarea prin şoc? 

73
 
11.5. Probleme propuse 
 
1. Cu ce viteză poate atinge mijlocul unei bare drepte simplu rezemate lungă de 
5 m, confecționată din profil I20 (Iz = 2140 cm4) o sarcină P = 3 kN dacă σa = 200 MPa. 
2. Să  se  determine  tensiunea  ce  ia  naştere  în  bara  din  figura  11.10,  dacă  pe 
capătul în consolă al acesteia cade de la o înălțime h = 100 mm o greutate P = 3 kN. (Iz = 
1450 cm4). 
3. Să  se  determine  tensiunea  maximă  ce  ia  naştere  în  bara  din  figura  11.11, 
confecționată din profil I20, (Iz = 2140 cm4), dacă sarcina P = 8 kN atinge bara cu o viteză 
de 0,4 m/s. 

Fig. 11.10  Fig. 11.11 
 

4. Tensiunea într‐un cablu ce ridică o greutate de 5 kN este de 100 MPa. Se cere 
să se determine cu cât creşte tensiunea în acest cablu dacă viteza de coborâre scade de la 
4m/s la 0 în 0,5 s. 
5. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o greutate P=2 kN 
pe  bara  curbă  din  figura  11.12,  dacă  materialul  din  care  este  confecționată  bara  are 
σa=200 MPa. 

 
Fig. 11.12 
 

74 
6. Să  se  determine  tensiunea  maximă  ce  ia  naştere  într‐un  arc  elicoidal  ce  are 
următoarele dimensiuni: d = 12 mm; D = 80 mm; n = 16 spire; confecționat din oțel cu 
G=81 GPa, dacă pe acesta cade o greutate P = 1 kN de la o înălțime h = 100 mm. 
7. Să  se  determine  forța  de  inerție  maximă  ce  ia  naştere  într‐o  bară  lungă  de  1 
(un)  metru,  care  are  aria  secțiuni  transversale  A  =  20 mm2,  este  confecționată  dintr‐un 
material cu greutatea specifică γ = 78,5 kN/m3 şi se roteşte cu o turație n = 300 rot/min în 
jurul unei axe normale pe axa proprie, la unul din capete. 
8. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o sarcină Q = 400 N 
pe bara din figura 11.13 fără ca tensiune din bară să depăşească valoarea σa = 200 MPa. 

 
Fig. 11.13  Fig. 11.14 
9. Să  se  verifice  elementele  sistemului  din  figura  11.14  dacă  sarcina  Q  =  800  N 
cade de la înălțimea h = 60 mm. Caracteristicile arcului sunt: D = 76 mm, d = 12 mm, n = 
27 spire, iar tensiunile admisibile ale grinzii şi respectiv ale arcului sunt σa = 150 MPa şi 
τa = 300 MPa. 
10. Să se determine tensiunea maximă ce ia naştere într‐un arc cu: D = 70 mm, d = 
6  mm,  n  =  20  spire  şi  H  =  300  mm,  precum  şi  înălțimea  maximă  de  la  care  trebuie  să 
cadă o sarcină Q = 100 N pentru a comprima arcul spiră pe spiră. Se cunoaşte că τa = 400 
MPa 
11. Să se determine înălțimea maximă de la care poate să cadă o sarcină Q = 3 kN 
pe bara din figura 11.15, dacă aceasta este confecționată din oțel cu σa = 150 MPa. 

Fig. 11.15 
 

75
 

76 
12. CALCULUL DE REZISTENȚĂ LA SOLICITĂRI 
VARIABILE 
 
 
12.1. Generalități 
 
Elementele de rezistență nu rezistă la fel de bine la solicitări variabile în timp, ca 
şi la solicitări statice.  Astfel au apărut ruperi premature la multe organe de maşini ca: 
arbori  cotiți,  roți  dințate,  arcuri  de  supapă,  bolțuri  de  piston,  etc.,  aparent  bine 
dimensionate  cu  relațiile  clasice  ale  rezistenței  materialelor.  Ruperile  s‐au  produs  la 
tensiuni mult mai mici decât tensiunea corespunzătoare limitei de curgere sau limitei de 
rupere  pentru  solicitarea  statică.  Aceste  ruperi  s‐au  numit  impropriu,  ruperi  la 
oboseală,  ca  şi  cum  materialul  ar  fi  obosit  la  solicitarea  variabilă,  datorită  preluării  şi 
cedării de foarte multe ori într‐un timp scurt a energiei de deformație. 
S‐a  observat  că  ruperea  apare  după  un  număr  cu  atât  mai  mic  de  variații  ale 
solicitării  cu  cât  tensiunea  maximă  din  secțiunea  periculoasă  are  o  valoare  mai  mare. 
Dacă  însă  tensiunile  produse  au  valori  relativ  mici,  atunci  ruperea  la  oboseală  nu  se 
produce nici după un număr foarte mare de variații ale solicitării. 
Comparativ cu ruperile produse prin solicitări statice, ruptura la oboseală are un 
aspect specific (fig. 12. 1). În secțiunea de rupere se disting două zone, o zonă lucioasă şi 
o zonă grăunțoasă, cu cristale ascuțite, rezultate dintr‐o rupere casantă, produsă în mod 
brusc. 
Ruperea  la  oboseală  se  produce  în  zona  tensiunilor 
mari, unde anumiți factori constructivi sau tehnologici, cum ar 
fi  concentratorii  de  tensiune,  conduc  la  început  la  apariția  de 
microfisuri.  Aceste  microfisuri  se  adâncesc  datorită  variației 
solicitării. Contactul dintre suprafețele rezultate prin  fisurare 
conduce la apariția zonei lucioase în secțiunea de rupere. 
Fig. 12.1 
Prin  propagarea  fisurii  secțiunea  se  micşorează  şi  la  un  moment  dat  conduce  la 
ruperea bruscă şi astfel apare zona grăunțoasă în zona de rupere. 
La explicarea ruperilor la oboseală trebuie avut în vedere şi faptul că relațiile de 
calcul  stabilite  până  acum,  se  bazează  pe  ipoteza  mediului  continuu  şi  pe  ipoteza 
izotropiei.  Din  examinarea  mai  atentă  a  materialelor  se  constată  că  aceste  ipoteze  nu 
concordă cu realitatea. Astfel, metalele utilizate în construcția de maşini sunt anizotrope 
77
şi  neomogene.  Ele  conțin  pori,  incluziuni  nemetalice,  grupuri  de  cristale  orientate 
diferit,  ceea  ce  constituie  concentratori  de  tensiune  deosebit  de  periculoşi,  în  cazul 
solicitărilor variabile. 
Din  cauza  neomogenității  materialelor  distribuția  tensiunilor  din  secțiunile 
elementelor  de  rezistență  diferă  de  cea  rezultată  din  relațiile  de  calcul  ale  tensiunilor 
deduse  pentru  materiale  omogene  şi  izotrope.  Distribuția  reală  a  tensiunilor  prezintă 
abateri,  vârfuri  de  tensiune,  față  de  cea  teoretică.  Aceste  vârfuri  de  tensiune  pot 
constitui cauza microfisurilor care conduc la ruperea la oboseală. 
Pe  baza  acestor  constatări  s‐au  elaborat  metode  de  calcul  pentru  solicitările 
variabile în timp care se aplică în mod special la calculul de rezistență al organelor de 
maşini. 
 
12.2. Clasificarea solicitărilor variabile în timp 
 
În majoritatea cazurilor, în dreptul unui punct 
dintr‐un  organ  de  maşină  tensiunea  prezintă  o 
variație  periodică  între  aceleaşi  valori  maxime  σmax 
(sau τmax) şi minime σmin (respectiv τmin). 
Această  variație  poate  fi  asimilată  cu  o 
sinusoidă ca în figura 12.2. având ecuația: 
Fig. 12.2 
σ = σm + σ a ⋅ sin ωt ,                  (12.1) 
unde: ω constituie pulsația variației periodice, iar t timpul. 
Variația  tensiunii  pe  durata  unei  perioade  formează  un  ciclu  de  tensiune. 
Elementele caracteristice ale unui ciclu de tensiune sunt: 
− tensiunea maximă:      σmax = σm + σ a , 
− tensiunea minimă:      σmin = σ m − σ a , 

− tensiunea medie:      σm =
(σmax + σmin ) ,    (12.2) 
2
− amplitudinea tensiunilor:   
(σ − σmin ) , 
σa = max
2
σ
− coeficientul de asimetrie:     R S = min . 
σ max
Valoarea  coeficientului  de  asimetrie  defineşte  natura  unui  ciclu  de  tensiune. 
Ciclurile cu acelaşi coeficient de asimetrie se numesc cicluri asemenea. 

78 
În funcție de valoarea coeficientului de asimetrie se disting următoarele tipuri de 
solicitări: 
a. solicitare  statică,  dacă  tensiunea 
îşi menține valoarea constantă; 
σ max = σ min = σ m , σa = 0 , R = +1 ;   
b. solicitarea  oscilantă,  când 
tensiunea  în  timpul  solicitării  îşi  păstrează 
semnul: 
σ min
> 0  sau  0 < R < 1 ;     
σ max
c. solicitarea  pulsantă,  dacă  una 
din tensiunile limită este egală cu zero: 
σ max
σ m = σa = ; σ min = 0 ,sau  R = 0 ; 
2
d. solicitarea  alternantă,  dacă 
tensiunea îşi schimbă semnul: 
σ min
< 0 ,  − 1 < R < 0 ;       
σ max
e. solicitarea  alternant  simetrică, 
dacă  tensiunile  limită  au  aceeaşi  valoare,  dar 
de semn contrar:  
σ max = −σmin = σa ; σm = 0 , R = −1 . 
Solicitarea  statică,  oscilantă  şi  pulsantă 
pot  fi  pozitive  sau  negative  după  cum 
tensiunea  σm  este  de  întindere  sau  de 
compresiune. 
Fig. 12.3 
Stările  de  solicitare  variabilă  cu  tensiuni  tangențiale  sunt  caracterizate  prin 
aceleaşi  elemente  ca  şi  stările  de  tensiuni  normale.  Clasificarea  prezentată  mai  sus  în 
dependență  de  coeficientul  de  asimetrie  este  aplicabilă  şi  în  cazul  tensiunilor 
tangențiale. 
 

79
12.3. Rezistența la oboseală 
 
Determinarea  rezistenței  materialelor  supuse  la  solicitări  variabile  se  face  prin 
încercări  pe  maşini  special  construite.  Există  maşini  universale  de  tracțiune,  dotate  cu 
pulsatoare  care  pot  realiza  orice  solicitare  variabilă  simplă.  S‐au  construit  şi  maşini 
speciale care dezvoltă numai o anumită solicitare variabilă. 
Se  utilizează  mult  maşinile  care  realizează  solicitarea  de  încovoiere  alternant  ‐ 
simetrică.  Aceste  maşini  folosesc  pentru  încercare  epruvete  de  secțiune  circulară  (fig. 
12.4,a) solicitate la încovoiere alternant simetrică, într‐o mişcare de rotație (fig.12.4,b). 

 
Fig. 12.4 
 

Astfel,  în  timpul  mişcării  de  rotație  a  epruvetei  tensiunea  normală  din  dreptul 
unui punct oarecare îşi schimbă valoarea după un ciclu de solicitare alternant ‐ simetric. 
Viteza unghiulară constantă a unui punct M situat într‐o poziție oarecare, determinată 
de unghiul ϕ este: 
ϕ
ω= ,                       
t
iar ordonata lui instantanee: 
d d
y= ⋅ sin ϕ = ⋅ sin ω ⋅ t ,                 
2 2
Tensiunea din dreptul punctului M se calculează cu relația lui Navier:  
M ⋅ y 32P ⋅ L
σ= = ⋅ sin ω ⋅ t ,                 (12.3) 
Iz π ⋅ d3

80 
tensiune alternant simetrică şi care are amplitudinea:  
32P ⋅ L
σa = σ max = ,                   
π ⋅ d3
iar tensiunea normală medie este egală cu zero (σm = 0). 
Pentru stabilirea comportării materialului la solicitare variabilă se confecționează 
mai multe epruvete identice (20...30 buc.) care se încarcă la diferite forțe şi apoi se rotesc 
până la rupere. Se constată astfel că epruvetele încărcate cu forțe mai mari se rup la un 
număr  mai  mic  de  rotații  decât  cele  încărcate  cu  forțe  mai  mici.  Astfel,  o  epruvetă  se 
rupe  după  n1  rotații,  dacă  ea  este  încărcată  cu  o  forță  care  în  secțiunea  periculoasă 
produce  o  tensiune σ1. La o  tensiune  σ2 ruperea apare după n2 rotații, pentru σ3 la  n3, 
ş.a.m.d. Valorile astfel obținute se înscriu într‐o diagramă σmax= f(n), iar punctele astfel 
rezultate  se  pot  uni  printr‐o  curbă  continuă  (fig.  12.5).  Curba  obținută  pentru  oțel,  se 
apropie asimptotic de o valoare denumită rezistența la oboseală. 
Diagrama  astfel  trasată  poartă 
denumirea  curbă  de  durabilitate  sau  curba 
lui Wöhler. 
Deci,  rezistența  la  oboseală  (notată  σ‐1 
pentru  R  =  ‐1)  este  cea  mai  mare  valoare  a 
tensiunilor  maxime  a  ciclurilor  la  care 
epruveta  nu  se  rupe  oricât  de  mare  ar  fi 
numărul  de  cicluri.  De  obicei  se  limitează 
durata încercării şi în acest scop se adoptă un 
Fig. 12.5 
număr de 5x107 .. 108 cicluri. 
Rezistența  la  oboseală  (notată  în  general  cu  σR)  depinde  de  natura  solicitării 
variabile, exprimată prin valoarea coeficientului de asimetrie. Ca urmare se atribuie în 
notație,  ca  indice,  coeficientul  de  asimetrie  al  ciclului  corespunzător  rezistenței  la 
oboseală.  Astfel,  se  notează  cu  σ‐1  rezistența  la  oboseală  în  cazul  ciclului  alternant 
simetric,  σ0  ‐  rezistența  la  oboseală  în  ciclul  pulsant  şi  σ0,4  ‐  rezistența  la  oboseală  a 
materialului cu coeficientul de asimetrie R = 0,4. 
In tabelul 12.1 se dau valori ale rezistențelor la oboseală pentru câteva oțeluri mai 
des utilizate în practică. 
Întrucât  în  tabele  nu  se  dau  rezistențele  la  oboseală  pentru  toate  materialele  şi 
toate tipurile de solicitări, iar încercarea necesită un număr foarte mare de epruvete şi 
timp  foarte  îndelungat,  pentru  determinarea  rezistențelor  la  oboseală  se  pot  utiliza 
unele relații empirice, în funcție de rezistența la rupere astfel: 
σ−1 ≈ (0 ,4 − 0 ,5) ⋅ σr , pentru oțel la încovoiere,            
σ−1 ≈ (0 ,25 − 0 ,5) ⋅ σr , pentru metale neferoase,           
81
σ−1t ≈ (0 ,7 − 0 ,8 ) ⋅ σ−1 , la tracțiune‐compresiune,         
τ−1 ≈ (0 ,6 − 0 ,8 ) ⋅ σ −1 , la torsiune,              
σ0 ≈ (1,5 − 1,6 ) ⋅ σ−1 , pentru ciclul pulsant,           
τ0 ≈ (1,8 − 2 ) ⋅ τ−1 , pentru ciclul pulsant la torsiune.         
Tabelul 12.1 
σr  σ‐1t σ‐1  τ‐1 
  tracțiune‐compresie  încovoiere  torsiune 
[MPa]  [MPa]  [MPa]  [MPa] 
320 ‐ 420  120 ‐ 150  160 ‐ 220  80 ‐ 120 
400 ‐ 500  120 ‐ 160  170 ‐ 220  100 ‐ 130 
480 ‐ 600  170 ‐ 210  200 ‐ 270   110 ‐ 140 
600 ‐ 750  190 ‐ 250  250 ‐ 340  150 ‐ 200 
700 ‐ 850  –  310 ‐ 380  170 ‐ 230 
850 ‐ 1050  –  400 ‐ 450  210 ‐ 260 
1050 ‐ 1250  –  450 ‐ 500  250 ‐ 300 
1250 ‐ 1450  –  500 ‐ 600  280 ‐ 350 
Dacă  se  urmăreşte  a  stabili  exact  modul  de  comportare  la  solicitări  variabile  a 
anumitor elemente de rezistență încercările la oboseală se fac direct pe aceste elemente. 
 
12.4. Diagrame ale rezistențelor la oboseală 
 
Diagramele rezistențelor la oboseală permit trasarea şi citirea valorii rezistențelor 
la  oboseală  în  dependență  de  natura  ciclului  de  solicitare  variabilă,  exprimat  prin 
coeficientul  de  asimetrie.  Se  impune  folosirea  lor  atunci  când  prin  coeficientul  de 
asimetrie, ciclului este oarecare. 
Cel mai frecvent utilizate sunt diagramele 
în coordonate σm şi σa (diagrama de tip Haigh) şi 
diagramele  în  coordonate  σm  şi  σmax,  σmin 
(diagrame de tip Smith). 
În  figura  12.6  este  reprezentată  o 
diagramă  în  coordonate  σm  şi  σa.  Un  punct 
oarecare  M  (σm,  σa)  defineşte  complet  ciclul  de 
solicitare.  Coordonatele  punctului  permit  să  se 
calculeze şi celelalte mărimi ale ciclului de tensiune: 
Fig. 12.6 

82 
σ m − σa
σ max = σ m + σa ,   σ min = σ m − σa , şi  R = .         
σ m + σa
Curba  A‐B‐C  este  curba  ciclurilor  limită  sau  curba  rezistențelor  la  oboseală,  a 
epruvetei.  Punctele  de  pe  curbă  reprezintă  solicitări  pentru  care  coeficientul  de 
siguranță  este  egal  cu  1.  Un  punct  M  situat  sub  curba  ciclurilor  limită  reprezintă  un 
ciclu  de  tensiune  nepericulos,  pe  când  orice  punct  N  situat  în  exteriorul  diagramei 
conduce la ruperea epruvetei. Un punct L reprezintă o rezistență la oboseală a epruvetei 
corespunzătoare unui anumit coeficient de asimetrie R: 
σR = σmL + σaL .                     (12.5) 
Locul  geometric  al  ciclurilor  asemenea,  deci  al  ciclurilor  cu  acelaşi  coeficient  de 
asimetrie,  este  o  dreaptă  ce  trece  prin  originea  sistemului  de  referință.  Pentru  a 
demonstra aceasta, din expresia coeficientului de asimetrie: 
σ m − σa
R= ,                     
σ m + σa
se exprimă amplitudinea tensiunilor: 
1− R
σa = ⋅ σ m ,                   
1+ R
şi se observă  că s‐a obținut ecuația unei drepte ce trece prin origine, în cazul în care R = 
constant. Această dreaptă are panta: 
1− R
tgα =                     (12.6) 
1+ R
Pentru cazurile particulare: 
− R = +1, rezultă ϕ = 0, ceea ce arată că axa absciselor este locul geometric al 
solicitărilor statice, 
− R  =  ‐1,  se  obține  ϕ  =  900,  adică  axa  ordonatelor  este  locul  geometric  al 
ciclurilor alternat simetrice, 
− R  =  0,  ϕ  =  450  prima  bisectoare  a  sistemului  de  referință  este  locul 
geometric  al  ciclurilor  pulsante.  Această  bisectoare  împarte  în  două  părți  domeniul 
solicitărilor reprezentate prin puncte situate în primul cadran al sistemului de referință 
şi  anume, punctele  0  <  ϕ  <  450  reprezintă  cicluri  oscilante  şi  punctele  cu  450  <  ϕ  <  900, 
cicluri alternante. 
Punctul  A  corespunde  rezistenței  la  oboseală  σ‐1,  la  un  ciclu  alternant  simetric, 
σ0 σ0
punctul  B  ( , )  rezistența  la  oboseală  la  un    ciclu  pulsant  (σ0),  iar  punctul  C 
2 2
reprezintă  rezistența  la  solicitarea  statică  (σ+1),  adică  o  rezistență  de  rupere  (sau  de 
curgere, σc) a materialului. 

83
În  diagrama  din  figura  12.7  locul 
geometric  al  ciclurilor  cu  aceeaşi  tensiune 
medie  (σm  =  ct.),  este  o  dreaptă  verticală,  iar 
locul  geometric  al  ciclurilor  cu  aceeaşi 
amplitudine  (σa  =  ct.)  este  o  dreaptă 
orizontală.  Ciclurile  cu  aceeaşi  tensiune 
minimă  (σmin  =  ct.)  se  află  pe  o  linie  paralelă 
cu a doua bisectoare (înclinată cu 1350). 
Fig. 12.7 
În  cazul  materialelor  casante  rezistența  la  solicitare  statică,  σ+1  ,  se  ia  egală  cu 
rezistența  la  rupere  σr,  iar  la  materialele  tenace,  care  au  un  palier  de  curgere  σ+1  se 
consideră egale cu limita de curgere σc. 
Diagrama în coordonate σm , σmax , σmin (de tip Smith), are relațiile:  
σ max = σ m − σa , σ min = σ m − σa .               

În  acest  caz,  orice  tip  de  ciclu  de 


solicitare  se  reprezintă  prin  două  puncte 
M1  şi  M2  cu  abscise  egale  cu  σm  şi 
ordonatele egale cu σmax  respectiv σmin (fig 
12.8). Cele două puncte sunt simetrice față 
de  bisectoarea  primului  cadran.  Punctele 
situate  deasupra  bisectoarei  exprimă 
tensiunea  maximă  iar  cele  de  sub 
bisectoare, tensiunea minimă. În diagramă 
apar  două  curbe  ale  ciclurilor  limită,  una 
pentru  tensiunea  maximă  a  ciclului 
rezistenței  la  oboseală,  iar  cealaltă  pentru 
cea  minimă.  Cele  două  curbe  se  întâlnesc 
în  punctul  C,  care  reprezintă  rezistența  la 
rupere statică σ+1 = σr. 
Fig. 12.8 
În  cazul  materialelor  tenace  se  introduce  şi  în  această  reprezentare  limitarea 
valorilor tensiunilor la limita de curgere. 
Perechile  de  puncte  simetrice  față  de  prima  bisectoare  şi  situate  în  interiorul 
diagramei reprezintă un  ciclu nepericulos  la solicitare  variabilă, respectiv  perechile  de 
puncte din exterior reprezintă un ciclu periculos. 
Pentru un anumit material diagrama rezistențelor la oboseală se construieşte pe 
baza  încercărilor  la  oboseală.  Pentru  o  reprezentare  cât  mai  exactă  a  curbei  ciclurilor 

84 
limită este necesar să se cunoască rezistența al oboseală pentru un număr cât mai mare 
de  solicitări  caracterizate  prin  diverşi  coeficienți  de  asimetrie,  ceea  ce  este  greu  de 
realizat  pe cale experimentală. Din acest motiv, pentru calculul la oboseală se folosesc 
diagrame  schematizate  ale  rezistențelor  la  oboseală,  pentru  care  este  necesară 
determinarea unui număr redus de stări limită şi anume: 
− rezistența la rupere sau limita de curgere (σr sau σc), 
− rezistența la oboseală pentru ciclul alternant simetric σ‐1 şi eventual pentru 
ciclul pulsant σ0. 
În figura 12.9 se reprezintă câteva diagrame schematizate în coordonate σm şi σa 
după cum urmează: 
a. diagrama schematizată printr‐o linie dreaptă (fig. 12.9, a) de ecuație: 
σ mL σaL
+ = 1 .                    (12.7) 
σ +1 σ −1
b. diagrama  schematizată  printr‐un  sfert  de  elipsă  (fig.  12.9,  b)  având 
ecuația: 
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 .                   
⎝ σ +1 ⎠ ⎝ σ −1 ⎠

 
 

c. diagrama schematizată prin linii drepte pentru cazul materialelor tenace, 
cu limitarea la tensiunea de curgere pe baza condiției:  
σ max = σ m + σa ≤ σc .                   

85
d. diagrama schematizată prin două linii drepte după metoda S.V. Serensen, 
unind punctele A, B, şi o dreaptă la 45o din C (fig. 12.9, d). Schematizări asemănătoare 
se pot folosi şi în cazul diagramelor de tip Smith (în coordonate σm, σmax şi σmin). 
Cele  spuse  mai  sus  cu  privire  la  tensiunile  normale  sunt  valabile  şi  pentru 
tensiunile tangențiale. 
 
12.5. Factorii care influențează ruperea la oboseală 
 
Ruperea la oboseală a pieselor de maşini prin solicitare variabilă în timp depinde 
de mai mulți factori, care se pot grupa astfel: 
− factori  constructivi  cum  ar  fi  forma  piesei  (concentratorii  de  tensiune)  şi 
mărimea piesei; 
− factori  tehnologici  dintre  care  menționăm  caracteristicile  fizico‐mecanice 
ale  materialului  şi  calitatea  suprafeței  piesei,  care  depind  de  prelucrările  mecanice,  de 
tratamentele termice, termochimice sau mecanice, de acoperirile anticorozive; 
− factori  de  lucru  sau  condiții  de  exploatare,  în  care  se  încadrează:  felul 
solicitării,  coeficientul  de  asimetrie  al  ciclului,  suprasolicitările  sau  subsolicitările, 
şocurile, frecvența solicitării, temperatura, acțiunea chimică a mediului, etc. 
 
12. 5. 1 Factori constructivi  
 
Cei mai importanți factori constructivi care influențează mult ruperea la oboseală 
sunt  concentratorii de tensiuni şi dimensiunile presei. 
a. Coeficientul de concentrare a tensiunilor 
În figura 6.5 s‐a analizat fenomenul concentrării tensiunilor la solicitări statice şi 
s‐a  precizat  modul  de  determinare  experimentală  a  coeficientului  de  concentrare  al 
tensiunilor  αk.  La  solicitări  variabile  fenomenul  local  de  concentrare  a  tensiunilor  este 
mult mai complex şi nu poate fi exprimat numai prin coeficientul αk. 
La  solicitările  variabile,  concentratorii  de  tensiuni  prezintă  o  mare  influență 
asupra rezistenței la oboseală, deoarece în zonele respective apar şi se dezvoltă fisurile. 
Marginile fisurilor, în jurul cărora se dezvoltă o stare spațială de tensiuni, constituie la 
rândul  lor,  concentratori  de  tensiuni  foarte  puternici,  ceea  ce  contribuie  la  propagarea 
fisurii. 
Rezistența  la  oboseală  a  piesei  depinde  de  tipul  solicitării,  de  tipul 
concentratorului, de materialul piesei şi de coeficientul de asimetrie al ciclului. Pentru a 

86 
ține seama de toți aceşti factori se introduce coeficientul de concentrare a tensiunilor 
variabile definit de raportul:  
⎛σ ⎞ ⎛τ ⎞
k σ = ⎜⎜ R ⎟⎟  sau  k τ = ⎜⎜ R ⎟⎟ ,               (12.9) 
⎝ σ Rk ⎠d0 ⎝ τRk ⎠d0
ai cărui termeni sunt: 
− σR,  τR  ‐  rezistența  la  oboseală  a  epruvetei  netede  standardizate  de 
diametrul d0, 
− σRk, τRk ‐ rezistența la oboseală a epruvetei standardizate (cu diametrul d0) 
având un anumit concentrator. 
Majoritatea  determinărilor  pentru  kσ  şi  kτ  sunt  făcute  pentru  cicluri  alternant 
simetrice ceea ce conduce la expresiile: 
⎛σ ⎞ ⎛τ ⎞
k σ = ⎜⎜ −1 ⎟⎟  sau  k τ = ⎜⎜ −1 ⎟⎟ .                       (12.9,a) 
⎝ σ −1k ⎠d0 ⎝ τ −1k ⎠d0
Valorile  acestor  coeficienți  se  iau  din  manualele  inginereşti  unde  sunt  date  în 
grafice. Trei exemple de astfel de grafice sunt prezentate în figurile 12.10, 12.11 şi 12.12. 

   
Fig. 12.10  Fig. 12.11 
 

b. Influența dimensiunilor 
Datele experimentale arată că rezistența la oboseală a unei piese scade o dată cu 
creşterea  dimensiunilor  acesteia.  O  explicație  a  acestui  fenomen,  ce  are  la  bază  teoria 
probabilităților, arată că posibilitatea de a exista un defect de fabricație este cu atât mai 
mare cu cât piesa este mai mare. 
Factorul dimensional ε se defineşte, pentru ciclul alternant simetric, prin raportul: 
(σ−1 )d (τ−1 )d
ε=  sau  ε = ,                (12.10) 
(σ−1 )d0
(τ−1 )d
0

87
unde:  (σ‐1)d,  (τ‐1)d  reprezintă  rezistența  la  oboseală  a  unei  epruvete  cu  diametrul  d,  iar 
(σ −1 ) d ,  ( τ −1 ) d
0 0
reprezintă  rezistența  la  oboseală  a  unei  epruvete  standardizate  cu 

diametrul d0. 

Fig. 12.12  Fig. 12.13 
 

Valorile acestui coeficient sunt date în figura 12.13. 
Astfel: 
− curba 1, este pentru oțeluri carbon fără concentratori de eforturi; 
− curba 2, este pentru oțeluri aliate fără concentratori sau oțeluri carbon cu 
concentratori moderați (kσ = 1,8.. 2); 
− curba 3,  este pentru oțeluri aliate cu concentratori moderați; 
− curba 4 este pentru oteluri aliate cu concentratori puternici.  
Se  constată  că  efectul  dimensiunilor  este  mult  mai  puternic  la  oțelurile  aliate 
decât la oțelurile carbon şi de asemenea la piesele cu concentratori. 
 
12.5.2. Factori tehnologici 
 
A. Materialul şi tehnologia de fabricație 
Ca  şi  celelalte  caracteristici  mecanice  şi  rezistența  la  oboseală  diferă  de  la  un 
material la altul. Tabelele din standarde dau, alături de celelalte caracteristici mecanice 
valorile rezistenței la oboseală, determinate pe epruvete netede standardizate. Structura 
neuniformă a materialului sau cu granulație mare, existența crustei de turnare, forjare, 
laminare  sunt  factori  tehnologici  cu  efect  nefavorabil  asupra  rezistenței  la  oboseală. 
Crearea de fibre longitudinale prin forjare sau laminare are un efect favorabil şi de toate 
aceste situații trebuie să se țină seama la alegerea coeficientului de siguranță al piesei. 
B. Starea suprafeței piesei 
Experiențele făcute pentru determinarea rezistenței la oboseală au arătat că unul 
din  factorii  esențiali  care  influențează  asupra  acesteia  este  calitatea  suprafeței  piesei. 
Existența crustelor, zgârieturilor şi a surselor de coroziune pe suprafața piesei constituie 
o  sursă  de  fisuri  şi  micşorează  rezistența  la  oboseală.  Alături  de  zgârieturi,  acțiunea 
88 
agenților  corozivi  are  efect  dăunător  asupra  rezistenței  la  oboseală.  Deci  din  punct  de 
vedere  al  rezistenței  la  oboseală,  suprafața  pieselor  este  punctul  slab  al  acestora  şi 
asupra acesteia trebuie să‐şi concentreze atenția proiectantul şi tehnologul. 
Cauzele  care  fac  ca  suprafața  pieselor  să  fie  punctul  “slab”  al  piesei  solicitate 
variabil sunt: 
− zgârieturile  rezultate  din  prelucrarea  mecanică  ce  constituie  sursa  de 
amorsare a microfisurilor; 
− distrugerea grăunților de la suprafață din cauza prelucrării mecanice; 
− la încovoiere şi răsucire punctele cele mai solicitate ale  pieselor  sunt  cele 
de suprafață. 
Din  aceste  motive  lustruirea  suprafeței  pieselor  are  o  mare  importanță  asupra 
rezistenței  la  oboseală.  Când  gradul    de  prelucrare  este  mai  grosolan,  rezistența  la 
oboseală scade. 
Coeficientul de stare al suprafeței γ, de obicei subunitar, este raportul:  
σ − 1p τ − 1p
γ= , sau  γ =                   (12.11) 
σ−1 τ−1
unde:  
σ‐1p ‐ este rezistența la oboseală a epruvetei având aceeaşi rugozitate cu a piesei; 
σ‐1 ‐ rezistența la oboseală a epruvetei cu suprafața lustruită. 
În  figura  12.14  se  dau  valorile  lui  γ  pentru 
piese care au suprafața: 
− lustruită 1; 
− suprafața  şlefuită  fin  sau  prelucrată 
cu cuțitul 2; 
− suprafața şlefuită sau strunjită brut 3;
− suprafața laminată cu crustă 4; 
− supusă coroziunii în apă dulce 5; 
− supusă coroziunii în apă sărată 6. 
Pe  lângă  prelucrarea  fină  a  suprafeței  se 
utilizează uneori tratamente de suprafață, termice, 
termochimice  sau  mecanice  (honuirea,  rularea  cu 
 
role,  ecruisare  cu  jet  de  alice)  prin  care  se  obțin  Fig. 12.14 
coeficienți  de  calitate  a  suprafeței  supraunitari. 
(γ=1, 1......1,5). 
C. Tratamentele termice, mecanice 
Se poate obține o creştere a rezistenței la oboseală a pieselor, uneori cu 200‐300%, 
prin  anumite  tratamente  superficiale  care  să  îmbunătățească  proprietățile  suprafeței. 
89
Aceste tratamente pot fi mecanice (prelucrare fină a suprafeței, ecruisarea cu jet de alice, 
rularea  cu  role)  sau  termice  şi  termochimice  (călirea  superficială  cu  flacără  sau  C.I.F., 
cementarea, nitrurarea). 
Acoperirile  anticorozive,  cromare,  nichelare,  alămire,  cadmiere,  micşorează 
rezistența la oboseală. 
 
12.5.3. Influența condițiilor de lucru 
 
A. Acțiunea agenților corozivi 
Agenții corozivi conduc la micşorarea rezistenței la oboseală ceea ce se observă şi 
la curbele 5 şi 6 din figura 12.12. Acest efect se combate prin acoperiri anticorozive. 
B. Variația solicitărilor 
Experiențele  au  arătat  că  rezistența  la  oboseală  rămâne  practic  aceeaşi  când 
frecvența  ciclului  se  schimbă.  La  frecvențele  foarte  mari,  de  peste  10  kHz  se  constată 
creşteri ale rezistenței la oboseală de 10...20%. 
În  schimb  rezistența  la  oboseală  este  influențată  defavorabil  de  existența 
suprasolicitărilor,  adică  a  unor  solicitări  de  durată  limitată  având  o  valoare  mai  mare 
decât  rezistența la oboseală. Subsolicitările, încărcările  unei  piese  care  produc  tensiuni 
mai  mici  decât  cele  ale  ciclului  de  solicitare  variabilă,  influențează  în  sens  favorabil 
rezistența la oboseală dar într‐o măsură mică.  
C. Temperatura 
Prin  creşterea  temperaturii  piesei  scade  rezistența  la  oboseală.  La  oțeluri,  peste 
3000C se produce o scădere a rezistenței la oboseală cu 15‐20% pentru fiecare creştere a 
temperaturii cu 1000C. 
Pentru  un  calcul  corect  este  necesară  determinarea  rezistenței  la  oboseală 
corespunzătoare temperaturii respective. 
D. Felul solicitării 
Pe  lângă  mărimea  solicitării  o  importanță  deosebită  prezintă  natura  solicitării 
variabile. Dintre rezistențele la oboseală, pentru solicitări simple, cea de încovoiere are 
cea  mai  mare  valoare,  fapt  explicabil  dacă  se  are  în  vedere  că  tensiunile  la  încovoiere 
sunt  mari  numai  într‐o  zonă  restrânsă  a  secțiunii  transversale,    ceea  ce  conduce  la  o 
posibilitate mai mică de apariție a microfisurilor. La întindere‐compresiune rezistența la 
oboseală este mai mică decât la încovoiere, iar la torsiune este şi mai mică. 
Mai ştim din § 12.4 că pentru o aceeaşi solicitare variabilă simplă, sau compusă, 
rezistența  la  oboseală  depinde  de  coeficientul  de  asimetrie  al  ciclului.  Ea  are  valoarea 
cea mai mică pentru ciclul alternant‐simetric. 

90 
12.6. Calculul de rezistență la oboseală pentru o piesă 
 
Rezistența  la  oboseală  a  unei  piese  este  influențată  de  foarte  mulți  factori 
(analizați  mai  sus)  şi  deci  valorile  acesteia  diferă  foarte  mult  de  valorile  definitive  pe 
epruvete standardizate. 
Întrucât  în  majoritatea  cazurilor,  rezistența  la  oboseală  nu  poate  fi  determinată 
experimental  pe  piesa  reală,  este  necesară  determinarea  acesteia  ținând  cont  de 
influența  fiecărui  factor  menționat  în  12.5.  Aşadar,  rezistența  la  oboseală  a  unei  piese 
reale solicitate alternant simetric σ‐1p se poate calcula prin aplicarea succesivă a relațiilor 
12.9, 12.10 şi 12.11 astfel că se obțin formulele:  
ε⋅γ ε⋅γ
σ − 1p = ⋅ σ −1   şi  τ − 1p = ⋅ τ − 1 ,            (12.12) 
kσ kτ
unde:  σ‐1  reprezintă  rezistența  la  oboseală  a  epruvetei  standardizate  de  diametru  d0, 
confecționate din acelaşi material cu piesa reală şi supusă la acelaşi tip de solicitare.  
Pornind  de  la  diagrama  Haigh  schematizată 
pentru  un  material,  prin  dreapta  AC,  diagrama 
rezistenței  la  oboseală  a  piesei  se  poate  admite 
sub  forma  dreptei  A’C  (figura  12.15).  Întrucât 
concentratori  de  tensiune  nu  modifică  rezistența 
la  rupere  sau  curgere,  solicitare  statică  (punctul 
C) rămâne aceeaşi.  Fig. 12.15 
 

În  consecință,  față  de  dreapta  AC,  aproximația  constă  în  asigurarea  unei 
ε⋅γ
dependențe liniare a grupului de coeficienți   în intervalul dintre solicitarea statică  

şi  ciclul  alternant  simetric.  Limitei  de  rezistență  a  pieselor  solicitate  de  cicluri  cu 
MM 0 σa
caracteristică  tgϕ = = , îi corespunde punctul L’ de pe dreapta A’C (figura 12.15). 
OM 0 σ m
 
12.7. Calculul de rezistență la solicitări variabile  
 
Rezistența  la  oboseală  depinde  de  factorii  studiați  în  §12.5  care  nu  pot  fi 
cunoscuți decât pentru o piesă reală, respectiv după dimensionarea acestei piese. Aceşti 
factori  se  iau  în  considerare  în  relațiile  de  calcul  prin  diverşi  coeficienți  ce  conțin  de 
obicei  mai  multe  necunoscute.  De  aceea  dimensionarea  pieselor  solicitate  variabil  se 

91
face  cu  ajutorul  metodelor  clasice  ale  rezistenței  ,  elaborate  pentru  solicitările  statice, 
adoptând  însă  rezistențe  admisibile  mai  mici.  Între  rezistențele  admisibile  la  solicitări 
statice  şi  cele  utilizate  pentru  ciclul  pulsant,  respectiv  cel  alternant  simetric  se  poate 
utiliza următoarea relație aproximativă:  
σa = 2 ⋅ σa R = 0 = 3 ⋅ σa R = − 1 .                 
R +1

Deci, calculul la oboseală este un calcul de verificare şi de capacitate de încărcare 
care  se  poate  efectua  numai  după  ce  există  toate  dimensiunile  piesei  şi  tehnologia  de 
fabricație. 
Verificarea la solicitarea variabilă constă în calculul coeficientului de siguranță în 
secțiunile periculoase ale piesei şi în secțiunile slăbite prin concentratori. Pentru ca piesa 
calculată  să  reziste la solicitarea  variabilă şi  materialul piesei  să  fie  eficient folosit  este 
necesar  să  se  obțină  un  coeficient    de  siguranță  cât  mai  apropiat  de  cel  prescris  în 
manualele inginereşti. În tabelul 12.2 se dau câteva valori orientative ale coeficientului 
de siguranță la oboseală. 
Tabelul 12.2 
Coeficient 
Felul solicitării 
de siguranță 
Piese de maşini, din oțel   1,5...1,7 
Piese de maşini uşoare, din oțel  1,3...1,4 
Piese importante din oțel, la care încercarea s‐a făcut pe piesă   1,35 
Piese din oțel turnat  1,4‐2 
Piese din fontă  2‐3 
Piese din aliaje de cupru  2‐2,7 
Piese din aliaje uşoare  2‐2,5 
 

Coeficientul  de  siguranță  la  o  solicitare  variabilă  se  defineşte  ca  raportul  dintre 
rezistența la oboseală a piesei şi tensiunea maximă produsă în aceasta: 
σR pies‹ τR pies‹
cσ = ,  respectiv  c τ = .              (12.14) 
σ max τmax
Ținând  seama  că  rezistența  la  oboseală  a  piesei  se  obține  din  formulele  (12.12), 
expresiile coeficienților de siguranță la solicitări variabile vor fi:  
ε ⋅ γ σR ε ⋅ γ τR
cσ = ⋅ , şi respectiv  c τ = ⋅ .            (12.15) 
k σ σ max k τ τ max
 

92 
12.7.1 Ciclul alternant simetric 
 
Relațiile  (12.15)  pot  avea  forme  particulare,  dependente  de  natura  solicitării. 
Astfel în cazul ciclului alternant simetric la care σm=0 formula (12.15) devine: 
ε ⋅ γ σ−1 ε ⋅ γ τ−1
cσ = ⋅ , şi respectiv  c τ = ⋅ .            (12.16) 
k σ σ max k τ τ max
 
12.7.2. Solicitarea variabilă cu coeficient de asimetrie oarecare 
 
În  cazul  solicitării  variabile  oarecare,  caracterizată  de  un  coeficient  de  asimetrie 
de o anumită valoare, expresia coeficientului de siguranță şi deci rezultatele calculelor 
depind de: 
− modul (criteriul) de atingere a rezistenței la oboseală, 
− tipul diagramelor rezistențelor la oboseală utilizat în calcul. 
În figura 12.16 se consideră curba ciclurilor limită a piesei în coordonate σm şi σa 
precum şi o solicitare variabilă oarecare reprezentată printr‐un punct M. Coeficientul de 
siguranță este raportul dintre tensiunea limită, marcată prin punctul L pe diagramă şi  
de    tensiunea  maximă  din  piesa  marcată  prin  punctul  M.  Expresia  coeficientului  de 
siguranță depinde de drumul de la M la L, respectiv de modul de creştere al solicitării 
pentru  a  atinge  limita  L.  Deci,  este  necesar  să  se  stabilească  modul  cum  variază 
mărimile σmax. σmin, σa, σm, şi R ale solicitării variabile respective. Prin reprezentarea legii 
de  creştere  a  solicitării  variabile  se  obține  punctul  L,  care  reprezintă  rezistența  la 
oboseală căutată. Acest  mod de determinare a rezistenței la oboseală constituie criteriul 
lui Kilmelmann. Ținând seama de acest criteriu rezultă o serie de cazuri particulare ce 
au în vedere mărimea ce rămâne constantă cum ar fi coeficientul de asimetrie, tensiunea 
medie, tensiunea minimă, etc. 
La  cele  mai  multe  piese  de  maşini 
creşterea  tensiunii  are  loc  după  cicluri 
asemenea  (criteriul  Soderberg),  ce  are  la 
bază  atingerea  stării  limită  L  prin  creşteri 
cu  acelaşi  coeficient  de  asimetrie  (R  =  ct.). 
Acest  criteriu  se  foloseşte  chiar  dacă 
creşterea  tensiunilor  nu  se  produce  după 
cicluri asemenea.   
Fig. 12.16 
 

93
12.7.2.1. Metoda Soderberg 
 
Utilizând criteriul Soderberg şi respectiv schematizarea diagramei rezistențelor la 
oboseală printr‐o linie dreaptă (figura12.17), de ecuație: 
σ mL σaL
+ = 1 , 
σ +1 σ −1
se obține: 
σ mL σ m σaL σa
⋅ + ⋅ = 1 ,  
σ m σ +1 σa σ −1
respectiv: 
⎛σ σ ⎞
  c ⋅ ⎜⎜ m + a ⎟⎟ = 1 .         (12.17) 
Fig. 12.17  ⎝ σ +1 σ −1 ⎠
 

Întrucât coeficientul de siguranță poate fi exprimat prin relația:  
σr( L ) σ mL + σaL σ mL σaL
c= = = = ,              (12.18) 
σ max( M ) σ m + σa σm σa
şi ținând seama de influența factorilor kσ, ε şi γ expresia (12.17) devine: 
1
c= ,                  (12.19) 
k σ σa σ m
⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ + 1
ce poartă numele de relația lui Soderberg. 
Observații: 
a. Relația  lui  Soderberg  pentru  ciclurile  variabile  de  tensiuni  tangențiale 
devine: 
1
c= ,                         (12.19.a) 
k τ τa τ m
⋅ +
ε ⋅ γ τ−1 τ+ 1
b. Dacă  materialele  utilizate  sunt  tenace  în  locul  tensiunii  σ+1  şi  τ+1  se  va 
utiliza în relația (12.18) limita de curgere σc şi respectiv τc: 
1 1
cσ =  ,  c τ = .                 (12.19.b) 
k σ σa σ m k τ τa τ m
⋅ + ⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ c ε ⋅ γ τ −1 τ c

94 
12.7.2.2. Metoda Serensen 
 
Dacă  se  adoptă  pentru  calculul  unei  piese  o  schematizare  a  diagramei  
rezistențelor  la  oboseală  de  tip  Serensen  (schematizare  prin  două  linii  drepte)  rezultă 
două  relații  de  calcul,  aplicabile  pe  domenii,  după  cum  punctul  L  (punctul  care 
defineşte  atingerea stării limită)  se află pe  dreapta AB’,  sau pe  dreapta  B’C  (fig.12.18). 
Vom  adopta  şi  în  acest  caz  drept  criteriu  de  atingere  a  stării  limită  criteriul  lui 
Soderberg (R = ct.). 
Pentru deducerea relațiilor de calcul se prelungesc dreptele AB până la intersecția 
cu axa orizontală Oσm (punctul D) şi B’C până ce intersectează axa Oσa (punctul A’’). 
a. În cazul în care dreapta R = ct. taie prima oara dreapta AB’. 

 
Fig. 12.18 
⎛ σo ; σ o ⎞ , 
Din ecuația dreptei AD, care trece prin punctele A(0; σ=1) şi B ⎜ ⎟
⎝ 2 2 ⎠
σo σo
+ = 1 ,                   
2 ⋅ σ mD 2 ⋅ σ −1
rezultă abscisa punctului D: 
σ −1 ⋅ σ 0 σ −1
σ mD = = ,                  (12.20) 
2 ⋅ σ −1 − σ0 ψ
unde s‐a notat: 
2 ⋅ σ−1 − σ0
ψ= .                    (12.21) 
σ0

95
Scriind  din  nou  ecuația  dreptei  AD  în  funcție  de  coordonatele  punctului  L(σmL; 
σaL) se obține: 
σ mL σaL
+ = 1 ,                    (12.22) 
σ mD σ −1
din care rezultă coordonatele punctului care defineşte starea limită conform criteriului 
Soderberg (R = ct.), precum şi rezistența la oboseală σR. 
Dacă  ținem  seama  de  expresia  coeficientului  de  asimetrie  R,  conform  definiției 
(12.2) se obține:  
σ maxL + σ minLσ max L + R ⋅ σ max L 1 + R
σ mL = = = ⋅ σ R ;         
2 2 2
σ − σ min L σ max L − R ⋅ σ max L 1 − R
σaL = max L = = ⋅ σ R ,        
2 2 2
unde: σR = σmaxL, deoarece aşa s‐a definit rezistența la oboseală § 12.5. 
Cu  aceste  valori  introduse  în  relația  (12.22)  se  obține  rezistența  la  oboseală  a 
materialului pentru ciclul de solicitare respectiv: 
1+ R 1− R 2 ⋅ σ −1
⋅ ψ ⋅ σR + ⋅ σR = 1 ⇒ σR = ,      (12.23) 
2 ⋅ σ −1 2 ⋅ σ −1 (1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R )
Reluând  ecuația  dreptei  (12.22)  şi  procedând  analog  ca  la  metoda  Soderberg, 
înmulțind şi împărțind primul termen cu σm, iar pe al doilea cu σa, obținem:  
σ mL σ m σ σ
⋅ ⋅ ψ + aL ⋅ a = 1 ,                 
σm σ−1 σa σ − 1
de  unde  rezultă  expresia  coeficientului  de  siguranță  la  oboseală,  prin  metoda 
Serensen (având în vedere relația 12.18): 
σ −1
c= ,                    (12.24) 
σa + ψ ⋅ σ m
relație valabilă numai dacă dreapta R = ct. taie mai întâi dreapta AB’. 
În  cazul  în  care  rezistența  la  oboseală  a  piesei  diferă  de  rezistența  la  oboseală  a 
materialului se determină rezistența la oboseală a piesei pentru ciclul alternant simetric 

ținând  seama  de  factorii  kσ,  ε  şi  γ  ( σ − 1p = ⋅ σ −1 )  şi  vom  aprecia  tot  o  dependență 
ε⋅γ
liniară  a  rezistenței  la  oboseală  a  piesei  de  la  ciclul  alternant  simetric  reprezentat  de 
punctul A’(0; σ‐1p) la punctul D (reprezentată în figura 12.18 prin dreapta A’D). Scriind 
ecuația dreptei A’D în funcție de coordonatele punctului L’(σmLp; σaLp) se obține:  
σ mLp σaLp
+ = 1 ,                    (12.25) 
σ mD σ −1p

96 
din  care  se  pot  obține  coordonatele  punctului  care  defineşte  starea  limită  a  piesei, 
conform criteriului Soderberg (R = ct.), precum şi rezistența la oboseală σRp. 
Dacă  ținem  seama  de  expresia  coeficientului  de  asimetrie  R,  conform  definiției 
(12.2), se obține: 
σ maxL p + σ minLp σ maxL p + R ⋅ σ maxL p 1+ R
σ mLp = = = ⋅ σ Rp ,         
2 2 2
σ maxL p − σ minLp σ maxL p − R ⋅ σ maxL p 1− R
σaLp = = = ⋅ σ Rp ,         
2 2 2
unde: σR  = σmaxL deoarece aşa s‐a definit rezistența la oboseală în § 12.5. 
Cu  aceste  valori  introduse  în  relația  (12.22)  se  obține  rezistența  la  oboseală  a 
piesei pentru ciclul de solicitare respectiv:  
1+ R 1− R 2 ⋅ σ −1
⋅ ψ ⋅ σ Rp + ⋅ σ Rp = 1 ⇒ σ Rp = ,    (12.26) 
2 ⋅ σ −1 2 ⋅ σ −1p (1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) ⋅

ε⋅γ
Procedând  analog  ca  la  deducerea  relației  (12.24),  cu  valorile  tensiunilor  σ‐1p  şi 
σmD  se obține  expresia coeficientului de siguranță la oboseală  prin  metoda Serensen 
pentru piese: 
σ−1
c= .                  (12.27) 

⋅ σa + ψ ⋅ σ m
ε⋅γ
b. În cazul în care dreapta R = ct. taie prima oară dreapta B’C. 
Procedând analog şi în acest caz, scriind ecuația dreptei A’’D în funcție de noul 
punct limită L1 se obține:  
σ mL σaL
+ = 1 , 
σ +1 σ +1
de unde rezultă rezistența la oboseală a materialului în acest caz: 
σR = σ ml + σ mL = σ + 1 ,                  (12.28) 
respectiv:  
σ +1
c= ,                    (12.29) 
σa + σ m
iar dacă se ține seama de factorii kσ, ε şi γ se obține expresia coeficientului de siguranță 
prin metoda Serensen pentru piese: 
σ+1
c= .                   (12.30) 

⋅ σa + σ m
ε⋅γ

97
Dacă  materialul  este  tenace  diagramele  rezistenței  la  oboseală  se  limitează  la 
dreapta corespunzătoare limitei de curgere σc (figura 12.18) şi relația (12.30) devine: 
σc
c= .                   (12.31) 

⋅ σa + σ m
ε⋅γ
Relațiile de calcul ale coeficientului de siguranță prin metoda Serensen, în cazul 
solicitărilor  la  care  apar  tensiuni  tangențiale  sunt  aceleaşi,  cu  observația  că  în  locul 
tensiunilor σ se introduc tensiunile τ şi relațiile (12.27), (12.30) şi (12.31) devin:  
τ−1
c= ,                           (12.27’) 

⋅ τa + ψ ⋅ τ m
ε⋅γ
τ+1
c= ,                             (12.30’) 

⋅ τa + τ m
ε⋅γ
τc
c= .                             (12.31’) 

⋅ τa + τ m
ε⋅γ
Observațiile  făcute  privind  modul  de  utilizare  rămân  valabile  şi  pentru  relațiile 
scrise în tensiuni tangențiale. 
 
12.7.2.3. Metoda Buzdugan 
 
Dacă  se  adoptă  pentru  calculul  unei  piese  o  schematizare  a  diagramei  a 
rezistențelor la oboseală printr‐un arc de elipsă (Metoda Buzdugan, figura 12.19), vom 
adopta  şi  în  acest  caz  drept  criteriu  de  atingere  a  stării  limită  criteriul  lui  Soderberg 
(R=ct.)  şi  scriind  ecuația  arcului  de  elipsă  AC  în  funcție  de  coordonatele  punctului 
L(σmL, σaL) se obține ecuația stării limită pentru material: 
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 ,                   
⎝ σ +1 ⎠ ⎝ σ −1 ⎠
iar pentru piesă se obține următoarea ecuație a stării limită:  
2 2
⎛ σ mL ⎞ ⎛ ε ⋅ γ σaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ = 1 .                (12.32) 
⎝ σ+1 ⎠ ⎝ k σ σ−1 ⎠
Din  ecuația  (12.32)  se  pot  obține  coordonatele  punctului  care  defineşte  starea 
limită conform criteriului Soderberg (R=ct.), precum şi rezistența la oboseală σR, analog 
cu  metoda  Serensen.  Procedând  analog  ca  la  deducerea  relației  (12.24),  se  obține 
expresia coeficientului de siguranță la oboseală prin metoda Buzdugan: 

98 
1
c= 2 2
.                (12.33) 
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ +1 ⎠

 
Fig. 12.19 
 

Şi în acest caz, pentru materialele tenace se limitează în partea dreaptă diagrama 
rezistenței la oboseală, la limita de curgere a materialului şi relația (12.33) devine: 
1
c= 2 2
.                (12.34) 
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ c ⎠
Pentru  solicitări  variabile  la  care  apar  tensiuni  tangențiale  relațiile  (12.33)  şi 
(12.34) devin: 
− pentru materiale casante: 
1
c= 2 2
,                         (12.33’) 
⎛ k τ τa ⎞ ⎛ τ m ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ τ −1 ⎠ ⎝ τ +1 ⎠
 

− pentru materiale tenace: 
1
c= 2 2
.                         (12.34’) 
⎛ k τ τa ⎞ ⎛τ ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ m ⎟⎟
⎝ ε ⋅ γ τ −1 ⎠ ⎝ τc ⎠

99
Aplicația 12.1. Să se verifice la oboseală arborele confecționat din OL cu σ+1=720 
MPa,  σ0=  520  MPa,  σ‐1=  320  MPa,  dacă  în  cel  mai  solicitat  punct  al  său  se  dezvoltă 

tensiuni între σmax= 100 MPa şi σmin= ‐ 30 MPa, ştiind că  = 2,8 , c0 = 1,6 prin cele trei 
ε⋅γ
metode. 
Rezolvare: Elementele ciclului sunt: 
− tensiunea medie: 
σ max + σ min 100 − 30
σm = = = 30 MPa ,             
2 2
− amplitudinea: 
σ max − σ min 100 + 30
σm = = = 65 MPa ,             
2 2
Coeficientul de siguranță are următoarele valori: 
− prin metoda SODERBERG: 
1 1
c= = = 1,619 > c 0 ,           
k σ σa σ m 65 35
⋅ + 2 ,8 ⋅ +
ε ⋅ γ σ −1 σ +1 320 720
− prin metoda SERENSEN: 
2 ⋅ σ −1 − σ 0 3 ⋅ 320 − 520
ψ= = = 0 ,2307 ,             
σ0 520
1 1
c= = = 1,684 > c 0 ,         

⋅ σa + ψ ⋅ σ m 2 ,8 ⋅ 65 + 0 ,2307 ⋅ 35
ε⋅γ
− prin metoda BUZDUGAN: 
1 1
c= 2 2
= 2 2
= 1,752 > c 0 . 
⎛ k σ σa ⎞ ⎛ σ m ⎞ ⎛ 2 ,8 ⋅ 65 ⎞ + ⎛ 35 ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝ ε ⋅ γ σ −1 ⎠ σ
⎝ +1 ⎠ ⎝ 320 ⎠ ⎝ 720 ⎠
Deoarece  prin  toate  cele  trei  metode  s‐au  obținut  valori  ale  coeficientului  de 
siguranță mai mari decât valoarea impusă arborele este dimensionat corect. 
Observație importantă: 
Comparând  cele  trei  valori  ale  coeficientului  de  siguranță  obținute,  pentru 
aceeaşi  piesă,  se  observă  că  cea  mai  mică  valoare  o  are  cea  calculată  prin  metoda 
Soderberg, iar celelalte valori sunt mai mari, dar apropiate între ele. Pentru a sesiza mai 
uşor  de  unde  provin  aceste  diferențe  şi  care  sunt  mai  apropiate  de  realitate  vom 
reprezenta  suprapus  cele  trei  schematizări  (fig.12.20).  Se  observă  că  schematizările  tip 
Serensen  şi  Buzdugan  sunt  mai  apropiate  de  diagrama  rezistenței  la  oboseală  reală  şi 

100 
vor  utiliza  mai bine capacitatea  portantă  a  materialului. Din  acest motiv  se vor  utiliza 
aceste două metode, cu precădere metoda Serensen. 

 
Fig. 12.20 
 

Aplicația  12.2.  Să  se  determine  sarcina  maximă  capabilă  să  o  suporte  un  arc 
elicoidal confecționat din OL cu τc  = 700 MPa; τ0  = 600 MPa; τ‐1= 350 MPa, cu d= 8 mm, 

D= 40 mm, n= 12 spire care este solicitat de o forță de montaj P= 0,2 kN, dacă  = 1,2  
ε⋅γ
şi se impune un coeficient de siguranță c= 2. 

Fig. 12.21 
 

Rezolvare:  Deoarece  în  acest  caz  se  impune  ca  tensiunea  minimă, 
corespunzătoare sarcinii de montaj, să fie constantă, nu se mai poate aplica criteriul lui 
Soderberg de atingere a stării limită (R= ct.) ci în acest caz se va folosi criteriul tensiunii 
minime (τmin= ct.), deci creşterea se va face după o dreaptă paralelă cu prima bisectoare 
101
(fig.12.21,a)  având  ca  abscisă  a  originii  acestei  drepte  valoarea  tensiunii  tangențiale 
minime: 
8 ⋅ P ⋅ D 8 ⋅ 0 ,2 ⋅ 10 3 ⋅ 40
τ min = = = 39 ,79 MPa .           
π ⋅ d3 π ⋅ 83
Din relația (12.27ʹ) se obține:  
1 350
c= ⇔2= ⇒ 7 ,2 ⋅ τa + τ m = 1050      

⋅ τa + ψ ⋅ τ m 1,2 ⋅ τa + 0 ,167 ⋅ τ m
ε⋅γ
unde: 
2 ⋅ τ −1 − τ 0 2 ⋅ 350 − 600 1
ψ= = = = 0 ,167             . 
τ0 600 6
Dacă  ținem  seama  de  relațiile  de  definiție  ale  elementelor  ciclului  de  solicitare 
variabilă (12.2) obținem cea de a doua ecuație necesară soluționării problemei: 
τ m − τa = τ min = 39 ,79 MPa ,                  
din cele două ecuații se obține: 
τa = 123 ,2 MPa  şi  τ max = τ min + 2 ⋅ τa = 39 ,79 + 2 ⋅ 123 ,2 = 286 ,2 MPa .    

Cu  valoarea  tensiunii  maxime  se  poate  determina  sarcina  capabilă  (maximă)  la 
care poate lucra arcul: 
π ⋅ d 3 ⋅ τ max π ⋅ 83 ⋅ 286,2
Pmax = = = 1,439 kN.  
8⋅ D 8 ⋅ 40
Se adoptă: P=1,5 kN. 
Deoarece  nu  pot  fi  reglate  valorile  sarcinilor  ce  solicită  arcul  decât  prin  săgețile 
corespunzătoare  se  vor  calcula  aceste  săgeți  şi  se  va  trasa  caracteristica  arcului 
(fig.12.21,b) 
8 ⋅ Pmin ⋅ D3 ⋅ n 8 ⋅ 0,2 ⋅103 ⋅ 403 ⋅12
f min = = = 3,704 mm , 
G ⋅ d4 81⋅103 ⋅ 84
8 ⋅ Pmax ⋅ D3 ⋅ n 8 ⋅1,5 ⋅103 ⋅ 403 ⋅12
f max = = = 27,8 mm . 
G ⋅ d4 81⋅103 ⋅ 84
Pentru a satisface condiția de rezistență la oboseală arcul trebuie să lucreze între 
fmin= 3,7 mm şi fmax= 27,8 mm. 
 
12.7.3. Solicitare variabilă compusă de încovoiere şi torsiune 
 
Față de solicitările statice, unde era necesar să se aleagă doar teoria de rezistență, 
la  solicitările  variabile,  compuse  trebuie  să  se  stabilească:  diagrama  rezistenței  la 
oboseală,  tipul  de  schematizare  şi  criteriul  de  creştere  a  solicitărilor  până  la  atingerea 
102 
stării limită. Pentru a simplifica problema care a devenit deosebit de complicată, se va 
lua în considerare la început, calculul la solicitări alternant simetrice şi în fază, la care: 
σ max = −σ min = σa   şi  τ max = −τ min = τa              
Coeficienții parțiali de siguranță se definesc în conformitate cu relațiile (12.16): 
σ −1p τ −1p
cσ =   şi  cτ = .                (12.35) 
σmax τmax
Pe  cale  experimentală  s‐au  determinat  valori  şi  apoi  s‐a  trasat  o  curbă  a 
rezistențelor  la  oboseală,  în  coordonate    σa  şi  τa  pentru  solicitări  variabile  compuse  de 
încovoiere  şi  torsiune  prin  cicluri  alternant  simetrice  şi  în  fază  (fig.12.22).  Un  punct 
oarecare L(σaL; τaL) de pe curbă reprezintă o anumită stare limită de solicitare compusă, 
caracterizată prin amplitudinile σaL  şi τaL ale celor două solicitări. Pe axa absciselor (σaL= 
0) sunt reprezentate numai stări de încovoiere cu rezistența la oboseală σ‐1L, iar pe axa 
ordonatelor (τaL= 0) stări de torsiune cu rezistența la oboseală τ‐1L. 
La  acțiunea  simultană  a  celor  două 
solicitări  ruperea  la  oboseală  se  produce  în 
dreptul unui punct L de coordonate: 
σaL < σ−1L   şi  τaL < τ−1L . 
Punctul  L  de  coordonate  σaL  şi  τaL, 
reprezintă  rezistența  la  oboseală  la  acțiunea 
celor două solicitări. 
 
Fig. 12.22 
Locul geometric al rezistențelor la solicitări compuse (punctele cu coeficientul de 
siguranță c = 1), poate fi aproximat printr‐un arc de elipsă de ecuație: 
2 2
⎛ σ aL ⎞ ⎛ τaL ⎞
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 .                  (12.36) 
σ
⎝ −1 ⎠ ⎝ −1 ⎠ τ
O  elipsă  asemenea  cu  aceasta  reprezintă  locul  geometric  al  stărilor  compuse  de 
solicitare cu acelaşi coeficient de siguranță c > 1. 
Coeficientul  de  siguranță  al  stării  de  solicitare  compusă,  reprezentată  prin 
punctul M de coordonate σa şi τa se calculează de obicei față de starea limită definită de 
punctul L. Dreapta OM, care trece prin originea sistemului de referință taie curba ALB 
în L (criteriul Soderberg). Prin această ipoteză se admite că solicitarea creşte de la M la L 
prin menținerea constantă a raportului R = ct. 
Coeficientul de siguranță al solicitării variabile compuse este: 
σaL τaL
c= = .                    (12.37) 
σa τa

103
Amplificând  şi  simplificând  funcțiile  din  ecuația  (12.36)  cu  aceeaşi  mărime  (σa 
respectiv τa) obținem: 
2 2
⎛ σaL σa ⎞ ⎛ τaL τa ⎞
⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⋅ ⎟⎟ = 1 ,                 
σ
⎝ a σ −1 ⎠ τ τ
⎝ a −1 ⎠
rezultă relația coeficientului de siguranță al solicitării variabile compuse: 
2 2
⎛c ⎞ ⎛c ⎞ cσ ⋅ cτ
⎜⎜ ⎟⎟ + ⎜⎜ ⎟⎟ = 1 , respectiv  c= .          (12.37) 
⎝ cσ ⎠ ⎝ cτ ⎠ c σ2 + c 2τ
Relația  (12.37)  poartă  denumirea  de  relația  lui  H.  J.  Gongh  şi  H.  V.  Polard.  Cu 
ajutorul  ei  calculul  la  oboseală  la  solicitări  compuse  se  reduce  la  determinarea 
coeficienților  de  siguranță  parțiali  ai  solicitărilor  simple.  Deşi  această  relație  a  fost 
dedusă pentru cazul ciclului de solicitare alternant‐simetric se foloseşte şi la calculul de 
verificare al solicitărilor variabile asimetrice pentru că dă valori acoperitoare. 
Aplicația:  12.3.  Pentru  secțiunea  periculoasă  a  arborelui  din  figura  (12.23,a) 
realizată din Ol cu σc = 480 MPa, σ0 = 400 MPa, σ‐1 = 300 MPa, τc = 400 MPa, τ0 = 320 MPa,  
kσ k
τ‐1 = 220 MPa,  = 3,1 ,  τ = 2,8 , solicitat la încovoiere de un moment variabil M = 
ε⋅γ ε⋅γ
2 kNm, variabil cu Rσ = ‐ 0,6 şi la torsiune de un moment variabil cu Rτ = 0,2.  
Se cere să se determine: 
a. rezistența la oboseală a materialului la încovoiere pentru ciclul respectiv, 
b. rezistența la oboseală a piesei la încovoiere pentru ciclul respectiv, 
c. coeficientul parțial de siguranță la încovoiere, 
d. rezistența la oboseală a materialului la torsiune pentru ciclul respectiv, 
e. rezistența la oboseală a piesei la torsiune pentru ciclul respectiv, 
f. momentul de torsiune capabil, maxim şi minim ce acționează simultan cu 
cel de încovoiere dacă se impune un coeficient de siguranță global de c = 1,6. 
Rezolvare: 
a. Se  construieşte  la  scară  diagrama  schematizată  de  tip  Serensen,  pentru 
valorile σ ale materialului (ABB’C, fig. 12.23,b). Se determină unghiul ϕσ corespunzător 
ciclului cu Rσ = ‐ 0,6. 
1− R 1 + 0 ,6
ϕσ = arctan = arctan = 75,96 o .            
1+ R 1 − 0 ,6
Se duce dreapta corespunzătoare lui Rσ = ‐ 0,6 măsurând unghiul ϕσ = 75,96o de la 
axa orizontală (Oσm). Se determină valoarea coeficientului ψσ cu relația (12.21): 
2σ −1 − σ 0 2 ⋅ 200 − 400
ψσ = = = 0 ,5 .               
σ0 400

104 
Cu relați a (12.23) se obține rezistența la oboseală a materialului: 
2σ −1 2 ⋅ 300
σR = = = 352 ,9 MPa .     
(1 + R σ ) ⋅ ψ + (1 − R σ ) (1 − 0 ,6 ) ⋅ 0 ,5 + (1 + 0 ,6 )

 
Fig. 12.23 
 

b. Utilizând relația (12.26) se obține rezistența la oboseală a piesei: 
2σ −1 2 ⋅ 300
σ Rp = = = 116.3MPa . 
(1 + R σ ) ⋅ ψ + (1 − R σ ) ⋅ kσ (1 − 0 ,6 ) ⋅ 0 ,5 + (1 + 0 ,6 ) ⋅ 3,1
ε⋅γ
c. Pentru a determina coeficientul de siguranță parțial, la încovoiere trebuie 
să  determinăm  elementele  ciclului  de  solicitare  şi  pentru  aceasta  mai  întâi    mărimile 
geometrice ale secțiunii: 
π ⋅ 80 4 ⎛ ⎛ 25 ⎞ 4 ⎞ 16 ⋅ 8 3
Iy = ⋅ ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ − 2 ⋅ − 2 ⋅ 36 2 ⋅ 8 ⋅ 16 = 1,643 ⋅ 10 6 mm 4 ,   
64 ⎝ ⎝ 80 ⎠ ⎠ 12
π ⋅ 80 4 ⎛ ⎛ 25 ⎞ 4 ⎞ 16 3 ⋅ 8
Iz = ⋅ ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟ − 2 ⋅ = 1,986 ⋅ 10 6 mm 4 ,         
64 ⎝ ⎝ 80 ⎠ ⎠ 12
I p = I z + I y = 3,629 ⋅ 10 6 mm 4 ,                 
Iy 1,643 ⋅ 10 6
Wmin = Wy = = = 41650 mm 3 ,           
z max 40
Ip 3 ,629 ⋅ 10 6
Wp = = = 9070 mm 3 ,               
rmax 40
iar tensiunile la încovoiere sunt: 

105
M 2 ⋅ 10 6
σ max = = = 48 ,69 MPa ,               
Wmin 41080
σ min = R σ ⋅ σ max = −0 ,6 ⋅ 48 ,69 = −29 ,21MPa ,           
σ max + σ min
σm = = 9 ,24MPa ,                 
2
σ − σ min
σa = max = 38 ,95MPa .                 
2
Aplicând relația (12.27) se obține: 
σ −1 300
cσ = = = 2 ,388 .         

⋅ σa + ψ ⋅ σ m 3,1 ⋅ 38 ,95 + 0 ,5 ⋅ 9 ,75
ε⋅γ
d. Pentru a determina rezistența la oboseală a aceluiaşi material la torsiune 
se trasează diagrama schematizată, de tip Serensen pentru tensiuni tangențiale (fig. 12.24). 

 
Fig. 12.24 
 

Se determină unghiul ϕ corespunzător ciclului cu Rσ = 0,2 
Se duce dreapta de Rτ= ‐0,2 măsurând unghiul de la axa orizontală Oτm, 
1 − Rτ 1 − 0 ,2
ϕ τ = arctan = arctan = 33 ,69 o ,           
1 + Rτ 1 + 0 ,2
Se determină valoarea coeficientului ψ cu relația (12.21): 
2 ⋅ τ −1 − τ 0 2 ⋅ 220
ψτ = = = 0 ,5455 ,         
τ0 (1 + 0 ,2 ) ⋅ 0 ,5455 + (1 − 0 ,6 )
Utilizând relația (12.23) se obține rezistența la oboseală a materialului: 
2 τ −1 2 ⋅ 220
τR = = = 302 ,5MPa .     
(1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) (1 + 0 ,2 ) ⋅ 0 ,5 + (1 − 0 ,2 ) ⋅ 2 ,8
106 
e. Din relația (12.26) se obține rezistența la oboseală a piesei: 
2τ−1 2 ⋅ 220
τRp = = = 152MPa ,    
k
(1 + R ) ⋅ ψ + (1 − R ) ⋅ τ (1 + 0,2) ⋅ 0,5 + (1 − 0,2) ⋅ 2,8
ε⋅γ
f. Ca să determinăm momentul de torsiune capabil trebuie aflat coeficientul 
de siguranță parțial la răsucire din relația (12.38): 
cσ ⋅ c 2 ,388 ⋅ 1,8
cτ = = = 2 ,156 .             
c −c
2
σ
2
2 ,388 2 − 1,6 2
Având  valoarea  rezistenței  la  oboseală  a  piesei  şi  coeficientul  de  siguranță  se 
poate determina momentul de torsiune capabil: 
τR 152
M t max = ⋅ Wp = ⋅ 90730 ⋅ 10 −6 = 6 ,396 kNm .         
cτ 2 ,156
Se adoptă:  Mt max = 6 kNm  şi Mt min = Rτ ⋅ Mt max =1,2 kNm. 
 
12.8. Întrebări ‐ test 
 
1. Ce este o solicitare variabilă? 
2. Ce sunt solicitările periodice? 
3. Care sunt elementele unui ciclu de solicitare variabilă? 
4. Definiți mărimile σm şi σa. 
5. Ce este coeficientul de asimetrie R? Ce sunt ciclurile asemenea? 
6. Care sunt caracteristicile ciclurilor alternant simetrice? 
7. Care sunt caracteristicile ciclurilor pulsatorii? 
8. Ce este rezistența la oboseală? 
9. Cum se construieşte curba lui Wöhler? 
10. Ce tipuri de diagrame ale rezistențelor la oboseală cunoaşteți? Cum se construiesc? 
11. Ce sunt diagramele schematizate? Comentați schematizarea Sodenberg, Serensen şi 
Buzdugan. 
12. Cum arată o secțiune a unei bare ruptă prin oboseală? 
13. Care sunt factorii care influențează rezistența la oboseală? 
14. Cum  influențează  materialul  şi  tehnologia  de  fabricație  rezistența  la  oboseală?  Dar 
natura solicitării? 
15. Care rezistență la oboseală este mai mare σ+1, σ‐1, σ0, σc? Cum se explică răspunsul? 
16. Odată cu creşterea dimensiunii piesei scade sau creşte rezistența la oboseală? Cum 
explicați acest lucru? Ce este factorul dimensional? 

107
17. Dați exemple de concentratori de tensiune. 
18. Cum influențează concentratorii de tensiune rezistența la oboseală? 
19. Definiți coeficientul efectiv de concentrare a tensiunilor. 
20. Cum influențează starea suprafeței piesei rezistența la oboseală? 
21. Care din următorii coeficienți are valoare mai mică γσ sau γτ? Cum se explică acest 
lucru? 
22. Cum influențează temperatura rezistența la oboseală a metalului? Dar a lemnului? 
23. Cum  influențează  umiditatea  rezistența  la  oboseală  a  lemnului?  Cum  se  explică 
răspunsul dat? 
24. Scrieți şi comentați expresiile coeficienților de siguranță la oboseală. 
25. De cine depinde expresia coeficientului de siguranță la oboseală? 
26. Ce este un concentrator de tensiune? Dați câteva exemple. 
27. Care sunt factorii care influențează rezistența la oboseală? 
 
12.9. Probleme propuse 
 
1. Să  se  verifice  un  arbore  de  secțiune  inelară  confecționat  din  oțel  cu 

σ + 1 = 600 MPa ,  σ 0 = 460 MPa ,  σ − 1 = 320 MPa ,  k σG = = 1 , dacă  este solicitat de un 
γ ⋅ε
moment de încovoiere ce variază între Mi max = 9,5 kNm şi Mi min = ‐2,3 kNm şi se impune 
un coeficient de siguranță cσ = 2,3 (d = 0,8D, D = 100 mm). 
2. Să  se  verifice  fusul  de  bielă  din  figura  12.25  confecționat  din  oțel  cu 
σ r = 400 MPa ,  σ r = 300 MPa ,  σ −1 = 200 MPa ,  dacă  se  impune  un  coeficient  de 
siguranță c0 = 2. 

 
Fig. 12.25  Fig. 12.26 
 
108 
3. Să  se  verifice  arborele  a  cărui  secțiune  este  prezentată  în  figura  12.26, 
confecționat  din  oțel  cu:  σ c = 480 MPa ,  σ 0 = 400 MPa ,  σ − 1 = 320 MPa   solicitat  de  un 
moment de încovoiere Mî = 4 kNm, într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este Rσ = 
‐0,6,  dacă  se  impune  un  coeficient  de  siguranță  cσ  =  2,4.    Se  cere  de  asemenea,  să  se 
determine rezistența la oboseală a materialului σR şi rezistența la oboseală a piesei σRp, 

dacă  k σG = = 3 ,5 . 
γ ⋅ε
4. Să  se  determine  sarcina  maximă  de  încărcare  a  unui  arc  de  supapă  cu 
următoarele caracteristici: d = 8 mm, D = 40 mm, n = 6 spire, ştiind că este confecționat 

din  oțel  cu:  τ + 1 = 320 MPa ,  τ 0 = 200 MPa ,  τ −1 = 150 MPa ,  k τG = = 1 .  Se  cunoaşte 
γ ⋅ε
faptul că sarcina de montaj este de 0,25 kN şi se impune un coeficient de siguranță cτ = 
2. 
5. Să se determine momentul de torsiune capabil să‐l suporte arborele din figura 
12.27  confecționat  din  oțel  cu:  τc = 250 MPa ,  τ0 = 220 MPa ,  τ − 1 = 200 MPa , 

k τG = = 2 ,5 , dacă impune un coeficient de siguranță cτ = 1,4. 
γ ⋅ε

 
Fig. 12.27  Fig. 12.28 
6. Să se determine coeficientul de siguranță în cazul solicitării la oboseală a unui 
arbore  cu  diametrul  d=60  mm  confecționat  din  OLC  60,  solicitat  de  un  moment  de 
torsiune  ce  variază  între  Mt  max  =  4  kNm  şi  Mt  min  =  ‐1  kNm,  dacă:  τ − 1 = 200 MPa , 
τ c = 280 MPa ; kτ = 1,3; γ = 0,85;  ε = 0,9. 
7. Pentru arborele cu secțiunea periculoasă din figura 12.28 confecționat din oțel 
cu:  σ c = 480 MPa ,  σ 0 = 400 MPa ,  σ −1 = 300 MPa ,  τc = 300 MPa ,  τ 0 = 280 MPa , 
kσ k
τ −1 = 200 MPa  şi  k σG = = 4 ,5 ,  k τG = τ = 3 ,5  se cere să se determine: 
γ ⋅ε γ ⋅ε
a) Momentul de încovoiere capabil  (R σ = −0 ,4 ) , dacă cσ = 2,1; 
b) Momentul de torsiune pulsator, dacă c = 1,4. 
 

109
8. Să se determine pentru arborele cu secțiune din figura 12.29, dacă se cunosc: 

τ c = 350 MPa ,  τ 0 = 300 MPa ,  τ − 1 = 250 MPa ,  k τG = = 4 ,5 : 
γ ⋅ε
a) Rezistența  la  oboseală  a 
materialului, dacă  R τ = 0 ,3 ; 
b) Rezistența la oboseală a piesei; 
c) Momentul de torsiune capabil dacă 
se impune un coeficient de siguranță cτ = 2,1; 
d) Momentul  de  încovoiere  ce  poate 
acționa  simultan  cu  cel  de  torsiune,  dacă  se 
cunosc  R σ = −0 ,6   σ c = 600 MPa ,  σ 0 = 500 MPa , 

σ − 1 = 400 MPa ,  k σG = = 5 ,5 ,  iar  coeficientul 
γ ⋅ε  
de siguranță total este c = 1,6.  Fig. 12.29 
 
 
 

110 
13. FLAMBAJUL BARELOR DREPTE 
 
 
13.1. Noțiuni generale 
 
Barele  solicitate  la  întindere,  forfecare,  răsucire,  încovoiere  şi  la  solicitări 
compuse,  studiate  în  capitolele  precedente,  se  deformează  sub  acțiunea  sarcinilor,  dar 
deformația  are  loc  în  cadrul  echilibrului  elastic.  Situația  de  echilibru  elastic  nu  se 
menține  la  bare  drepte,  de  o  anumită  lungime  comprimate,  când  forța  P  depăşeşte  o 
valoare limită. 
Se  consideră  bara  dreaptă,  articulată  la  ambele  capete,  din  figura  (13.1,a).  Atât 
timp cît valoarea sarcinii P este  mică, bara îşi păstrează poziția sa de echilibru elastic 
stabil.  Fenomenul  de  echilibru  stabil  se  constată  prin  aplicarea  unei  forțe  transversale 
asupra  barei  comprimate.  Această  forță  încovoaie  bara,  dar  odată  cu  înlăturarea  forței 
transversale bara revine la forma dreaptă. 
Mărind  valoarea  forței de compresiune P se ajunge  la situația când, la încetarea 
acțiunii  forței  transversale  perturbatoare,  bara  nu  mai  revine  din  poziția  deformată. 
Această  situație,  când  bara  îşi  păstrează  poziția  deformată  (nu  revine),  după  acțiunea 
forței perturbatoare, se numeşte poziție de echilibru instabil. Instabilitatea este cauzată 
de  valoarea  nedeterminată  a  săgeții  barei  încovoiate  (mărimea  curburii  nu  depinde 
numai de valoarea forței transversale). Rezultă că la atingerea unei anumite sarcini Pf, 
numită  sarcină  critică  de  flambaj,  bara  trece  din  starea  de  echilibru  stabil  în  cea  de 
echilibru  instabil.  Acest  fenomen  de  pierdere  a  stabilității  elastice  a  barei,  la  atingerea 
sarcinii critice de flambaj, ce comprimă bara, se numeşte flambaj. 
Mărind  sarcina  de  compresiune  peste  valoarea  Pf  poate  avea  loc  unul  din 
următoarele fenomene: 
a. dacă bara este deja curbată, curbura acesteia creşte depăşind orice valoare 
acceptabilă; 
b. când bara este rectilinie, poziția sa de echilibru se păstrează un timp până 
când intervine o forță perturbatoare care scoate bara din poziția de echilibru şi în acest 
moment  curbura  barei  creşte  foarte  rapid  conducând  la  distrugerea  acesteia  prin 
flambaj. 
Bielele de motor şi de compresor, tijele de piston, stâlpii şi barele comprimate din 
construcții  sunt  piese  ce  sunt  supuse  la  flambaj  şi  care,  sub  acțiunea  sarcinilor,  nu 
trebuie să‐şi piardă stabilitatea. 
111
Fenomenul de instabilitate elastică (flambajul) diferă mult de fenomenele studiate 
în capitolele precedente prin: 
a. odată  cu  creşterea  sarcinii  de  compresiune  apar  şi  cresc  eforturile  de 
încovoiere  sau/şi  răsucire  ce  depind  de  deformații,  eforturi  care  sporesc  aceste 
deformații; 
b. deformațiile  nu  au  dependență  liniară  de  sarcina  de  compresiune,  ci 
neliniară; 
c. deformațiile  (la  apariția  fenomenului  de  flambaj)  sunt  mari  astfel  că  nu 
mai pot fi luate în considerare ipotezele ce au la bază deformațiile mici ale barei. 
Deci,  fenomenul  de  flambaj  trebuie  situat  şi  studiat  într‐o  altă  perspectivă 
comparativ cu solicitările la eforturile N, T, Mi şi Mt. Numai aşa se poate înțelege de ce o 
bară  flambează  când  tensiunea  normală  de  compresiune  este  inferioară  rezistenței 
admisibile. Dacă se are în vedere că flambajul este pierderea poziției de echilibru static 
la valolri inferioare lui σa şi nu o nouă solicitare totul devine explicabil. 
 
13.2. Sarcina critică de flambaj. Formula lui Euler 
 
Se  consideră  o  bară  dreaptă  de  lungime  L,  realizată  dintr‐un  material  elastic, 
articulată la cele două capete şi comprimată de sarcina P. Se presupune că sarcina P a 
atins valoarea sarcinii critice de flambaj la care bara are o poziție de echilibru indiferent 
(deformație mare, de curbă neprecizată) cum este reprezentată în figura (13.1,a). 

 
Fig. 13.1 
 

Pentru  bara  având  deformații  mari  ecuațiile  de  echilibru  trebuie  scrise 
considerând starea deformată (fig. 13.1,b). În această situație partea din stânga secțiunii 
x conține eforturile N = P şi M = P⋅v. 

112 
Deformația  barei,  reprezentată  în  figura  (13.1,a)  prin  curba  O′CA  se  poate 
aproxima  prin  ecuația  fibrei  medii  deformate  (11.3)  a  barei  drepte  solicitate  la 
încovoiere: 
d2v M
=− .                    (9.3) 
dx 2
E⋅I
Substituind în această ecuație expresia momentului încovoietor se obține ecuația 
diferențială: 
d2v P ⋅ v
+ = 0 ,                    (13.1) 
dx 2 E ⋅ I z
ce are soluția: 
v = B ⋅ sin ax + C ⋅ cos ax .                 
Din condiția la limită în origine x = 0, v0 = 0, rezultă că C = 0, astfel că ecuația axei 
barei deformate este: 
v = B ⋅ sin ax .                    (13.2) 
Derivând şi înlocuind în (13.1) se obține ecuația: 
⎛ 2 P ⎞
⎜⎜ − a + ⎟⎟ ⋅ B ⋅ sin ax = 0 ,                 
⎝ E ⋅ I z ⎠

ce este satisfăcută pentru: 
P P
a2 =   sau  a= .                (13.3) 
E ⋅ Iz E ⋅ Iz
B ⋅ sin ax ≠ 0 ,  deoarece  dacă  ar  fi  egală  cu  zero,  înseamnă  că  bara  nu  se  deformează 
pentru orice x şi deci bara nu flambează. 
Condiția  la  limită  în  reazemul  A:  x  =  L,  v A = B ⋅ sin a ⋅ L = 0   este  satisfăcută 
numai pentru: 
sin a ⋅ L = 0 ,                    
numită ecuația de stabilitate, ale cărei soluții sunt: 
P
a⋅L = L⋅ = n ⋅ π ,                   
E ⋅ Iz
din care rezultă sarcinile critice de flambaj: 
π2 ⋅ E ⋅ I z π2 ⋅ E ⋅ I z π2 ⋅ E ⋅ I z
P1f = ,  P2 f = 2 ,  .... Pnf = 2 ,        (13.4) 
L2 ⎛ ⎞
L ⎛ ⎞
L
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎝2⎠ ⎝n⎠
şi respectiv deformațiile barei corespunzătoare acestor soluții: 
π⋅x ⎞ ⎛ 2π ⋅ x ⎞ ,.... v = B ⋅ sin⎛ n ⋅ π ⋅ x ⎞ . 
v1 = B1 ⋅ sin⎛⎜ ⎟ , v 2 = B2 ⋅ sin⎜ ⎟ ⎜ ⎟   (13.5) 
⎝ L ⎠ ⎝ L ⎠ ⎝ L ⎠
n n

113
Deformațiile  reprezentate  prin  expresiile  (13.5)  au  o  semiundă,  două 
semiunde,...n  semiunde.  Notând  cu  Lf  distanța  dintre  două  puncte  succesive  de 
inflexiune a deformației şi numind această  distanță lungime de flambaj (Llf = L ,    L2f = 
L/2,...,  Lnf = L/n) soluțiile (13.4) şi (13.5) se pot scrie sub forma: 
π2 ⋅ E ⋅ I z ⎛ π⋅x ⎞
Pnf = ,  v n = B n ⋅ sin⎜⎜ ⎟⎟ .            (13.6) 
L2nf ⎝ nf ⎠
L
Din  infinitatea  de  soluții  (13.6)  numai  prima  soluție  (n  =  l)  corespunde  realității 
date în figura (13.1,a). 
Soluțiile  rezultate  pentru  n ≥ 2 
corespund realității numai dacă bara e 
constrânsă de ghidaje suplimentare ca 
în  figura  13.2,  să  ia  forma 
corespunzătoare  acestor  legături  în 
caz  contrar  valorile  P2f,  P3f,...,  Pnf, 
respectiv  deformațiile  v2,  v3,...,vn  sunt 
doar soluții teoretice.  Fig. 13.2 
 

Deci în lipsa legăturilor suplimentare flambajul are loc numai pentru sarcina cea 
mai mică, respectiv numai pentru lungimea de flambaj maximă. 
Considerând  articulațiile  O  şi  A  spațiale,  adică  bara  se  poate  curba  în  orice 
direcție  transversală  ei,  aceasta  se  va  produce  astfel  încât  vectorul  M = v × P   să  fie 
dirijat după axa principală cu moment de inerție minim (I2 = Imin). 
Sarcina critică de flambaj este egală cu sarcina minimă dată de soluțiile (13.6) care 
este  corespunzătoare  atât  lungimii  de  flambaj  minime  cât  şi  momentului  de  inerție 
minim : 
π 2 ⋅ E ⋅ I min
Pf = .                    (13.7) 
L2f
Relația (13.7) se numeşte formula lui Euler. 
Constantele  Bi  din  soluțiile  (13.5)  nu  pot  fi  determinate  din  ecuația  diferențială 
B

(13.1), astfel că nu se pot stabili valorile deformațiilor de flambaj pornind de la ecuația 
diferențială  aproximativă  a  fibrei  medii  deformate  (11.3).  Acest  neajuns  nu  deranjează 
întrucât interesul inginerului este dirijat către aflarea sarcinii critice de flambaj, sarcină 
ce produce pierderea echilibrului. 
 

114 
13.3. Modul de rezemare. Lungime de flambaj 
 
La  §  13.2  s‐a  stabilit  formula  pentru  sarcina  critică  de  flambaj  în  cazul  barei 
articulate la capete şi s‐a definit lungimea de flambaj  ca distanță dintre două puncte de 
inflexiune consecutive a deformației. În practica inginerească se întâlnesc şi alte moduri 
de  rezemare  a  barelor  comprimate,  care  vor  avea  deformații  corespunzătoare  acestor 
moduri  de  rezemare.  Observând,  în  figura13.3  deformata  după  care  flambează  fiecare 
caz de bară dreaptă, de lungime L, se deduce lungimea de flambaj pentru cele 6 cazuri 
de rezemare: 
− Cazul 1 (caz fundamental de flambaj, figura 13.1) este reprezentat de bara 
articulată  la  cele  două  capete,  ce  are  Lf  =  L,  respectiv  are  deformata  sub  formă  de 
semiundă. 
− Cazul 2 este cel al barei în consolă, comprimată de forța ce acționează la 
capătul liber şi are deformata sub forma unei jumătăți de semiundă, Lf = 2⋅L. 

 
Fig. 13.3 
 

− Cazul  3  este  reprezentat  de  bara  încastrată  la  un  capăt  şi  articulată  la 
celălalt. Deformata la flambaj a acestei bare are un punct de inflexiune în articulație iar 
L L
al doilea se află la   de primul astfel că  L f = ≈ 0,7 ⋅ L . 
2 2
− Cazul 4 al barei dublu încastrate, ce are punctele de inflexiune la L/4 față 
de fiecare din încastrări, astfel că Lf = 1/2 . 
− Cazul 5 este reprezentat tot de o bară dublu încastrată dar unul din capete 
îşi poate deplasa încastrarea în planul transversal al barei, astfel că rotirile din încastrări 

115
sunt nule şi punctul de inflexiune se află la mijlocul barei, iar deformata este compusă 
din două sferturi de undă, respectiv Lf = L. 
− Cazul  6  este  reprezentat  de  o  bară  articulată  la  un  capăt  şi  încastrată  la 
celălalt  (similar  cazului  3)  dar  la  care  încastrarea  se  poate  deplasa  într‐un  plan 
transversal  barei  (ca  la  cazul  5),  astfel  că  deformata  barei  constituie  un  sfert  de  undă  
deci  L f = 2 ⋅ L . 
Deci, calculul sarcinii critice de flambaj se va face cu formula (13.7), calculându‐se 
în  prealabil  lungimea  de  flambaj,  ținând  seama  de  relația  corespunzătoare  cazului  de 
flambaj  în  care  se  află  bara.  De  asemenea,  mai  trebuie  avut  în  vedere  că  bara  dublu 
încastrată  (cazul  4) este cea  mai  rezistentă la flambaj,  iar  bara  încastrată  la  un  capăt  şi 
liberă  la  celălalt  (cazul  2)  are  capacitatea  de  încărcare  cea  mai  mică  (de  16  ori  față  de 
cazul 4) . 
 
13.4.  Limita  de  valabilitate  a  relației  lui  Euler.  Flambajul  barei 
în domeniul elasto‐plastic 
 
Mărimea rezultată din raportul: 
Lf
λ=                       (13.8) 
i min
în care: 
I min
i min = ,                     
A
este  raza  de  inerție  minimă  (vezi  §  5.6),  se  numeşte  coeficient  de  sveltețe  sau  de 
subțirime.  Această  mărime  are  o  importanță  deosebită  în  analiza  fenomenului  de 
stabilitate. 
Tensiunea critică de flambaj se obține ținând seama de formula (13.7): 
P E π2 ⋅ E
σf = f = = 2                  (13.9) 
A L2f λ
⎛ I min ⎞
⎜ ⎟
⎝ A ⎠
Diagrama de  variație  a  tensiunii  critice  de flambaj  σ f   în  funcție  de  coeficientul 
de sveltețe λ este o hiperbolă (hiperbola lui Euler, fig.13.4). Întrucât formula (13.7) a fost 
dedusă  în  condițiile  deformării  barei  în  domeniul  liniar‐elastic,  rezultă  că  tensiunea 
critică  de  flambaj  nu  poate  depăşi  limita  de  proporționalitate  a  materialului. 
Coeficientul  de  zveltețe  corespunzător  limitei  de  proporționalitate ( σ f = σ p ): 

116 
π
λ= ,                    (13.10) 
E
σp
constituie  limita  la  stânga  a  domeniului  de  valabilitate  a  relației  lui  Euler  (flambaj 
elastic). 
Limita la dreapta a domeniului elastic este fixată pe bază empirică şi stabilită prin 
norme  tehnice.  În  STAS  10108/0‐78,  tabelul  23,  sunt  date  valorile  maxime  pentru 
coeficienții de zveltețe, dintre care redăm mai jos valorile: 
λmax = 120 ‐ pentru stâlpi principali şi grinzi cu zăbrele din oțel; 
λmax = 150 ‐ pentru stâlpi secundari din oțel; 
λmax  =  250  ‐  pentru  barele  care  nu  fac  parte  din  elementele  de  rezistență 
solicitate direct. 
Pentru barele din fontă se recomandă λmax= 120, iar pentru cele din lemn λmax=150. 
Formulele  (13.7)  şi  (13.9)  pot  fi  utilizate  la  calculul  la  flambaj  numai  pentru 
domeniul elastic, respectiv pentru  λ ∈ [λ 0 ,λ max ] . 
Pentru  barele  scurte,  la  care  se  deduce  o  valoare  σ f  >  σ p  ,  flambajul  are  loc  în 
domeniul  elasto‐plastic  (λ  >  λ0).  In  domeniul  elasto‐plastic  au  fost  stabilite  formule 
empirice  pentru  calculul  tensiunii  critice  de  flambaj.  Dintre  acestea,  cea  mai  largă 
utilizare o are formula Tetmayer ‐ Iasinski. 
σ f = a − b ⋅ λ .                    (13.11) 
Diagrama funcției (13.11) este o dreaptă din care se utilizează doar segmentul BD 
(fig.13.4).  Punctul  B  constituie  limita  la  dreapta  şi  rezultă  din  intersecția  dreptei 
Tetmayer  ‐  Iasinski  cu  hiperbola  lui  Euler.  Punctul  D  constituie  limita  la  stânga  şi 
rezultă  din  intersecția  dreptei  Tetmayer  ‐  Iasinski  cu  palierul  σf = σ c .  Abscisa 
corespunzătoare  punctului  D  este  λ1.  Deci,  formula  (13.11)  poate  fi  utilizată  numai 
pentru domeniul   λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] . 
Calculul coeficientului λ1 rezultă din limitarea valabilității relației lui Tetmayer ‐ 
Iasinski la stânga, astfel:  σ f = a − b ⋅ λ ≤ σ c , 
de unde se obține: 
a − σc
λ > λ1 = .                    (13.12) 
b
În cazul barelor foarte scurte, la care rezultă λ < λ1 şi din relația (13.11) se obține 
σf > σc   flambajul  are  loc  în  domeniul  plastic.  În  acest  caz  bara  se  calculează  la 
compresiune cu relațiile de la § 5. 

117
 
Fig. 13.4 
 

Diagrama  σ f = f (λ ) , reprezentată cu linii groase în figura 13.4 poartă numele de 
caracteristică de flambaj a materialului. Aceasta este formată din trei porțiuni: 
π2 ⋅ E
− hiperbola  AB,  de  ecuația  σf = ,  valabilă  în  domeniul  elastic, 
λ2
λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ; 
− dreapta  BD,  de  ecuație  σ f = a − b ⋅ λ ,  valabilă  în  domeniul  elasto‐plastic 
λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] ; 
− palierul CD, de ecuație  σ f = σc , în domeniul plastic, pentru λ < λ1. 
Valorile  mărimilor  λ0,  λ1  şi  ale  coeficienților  a  şi  b  din  formula  (13.11)  pentru 
unele materiale mai frecvent utilizate sunt date în tabelul 13.1. 
Tabelul 13.1 
Materialul  λ0 λ1 σf  [MPa] 
OL 37 (σc = 240 MPa)  105  60  σf = 304 ‐ 1,12 λ 
OL 44 (σc =  280 MPa)  100  60  σf = 460 ‐ 2,57 λ 
OL 52 (σc = 350 MPa)  100  60  σf = 577 ‐ 3,74 λ 
Oțel cu 5% nichel  80  0  σf = 461 ‐ 2,25 λ 
Oțel crom ‐ molibden  55  0  σf = 980 ‐ 5,3 λ 
Duraluminiu  50  0  σf = 372 ‐ 2,14 λ 
Lemn  100  0  σf = 28,7 ‐ 0,19 λ 
Fontă  80  0  σf = 776 ‐ 12 λ + 0,053 λ2

118 
13.5. Calculul la flambaj al barelor comprimate  
 
Calculul la flambaj al barelor comprimate se efctuează în funcție de domeniul de 
utilizare al barei: 
a. în construcția de maşini, prin metoda coeficientului de siguranță; 
b. în construcțiile civile, industriale şi agricole, prin metoda coeficientului ϕ 
(STAS 10108/0‐78). 
 
13.5.1. Calculul la flambaj în construcția de maşini 
 
Coeficientul de siguranță, ce stă la baza calculului de rezistență în construcția de 
maşini  este  raportul  dintre  sarcina  critică  de  flambaj  şi  sarcina  efectivă,  sau  cel  dintre 
tensiunea critică de flambaj şi tensiunea efectivă: 
Pf σ
c= , sau  c = f .                   (13.13) 
P σ
Valoarea coeficientului de siguranță la flambaj c, se alege în funcție de domeniul 
unde  se  utilizează  piesa  respectivă.  În  tabelulul  13.2  se  indică  orientativ,  valori  ale 
coeficientului de siguranță la flambaj. 
Calculul  de  verificare  şi  de  capacitate  de  încărcare  la  flambaj  începe  cu 
determinarea  coeficientului  de  zveltețe  λ  şi  numai  după  ce  se  stabileşte  domeniul  în 
care trebuie calculată bara, ținând seama de caracteristicile de flambaj ale materialului ( 
λ0 şi λ1 ), se poate efectua calculul respectiv. 
Tabelul 13.2 
Domeniul de utilizare a barei comprimate  c 
Construcții metalice: civile, industriale şi agricole  1,7... 2,4 (met.ϕ) 
Construcții din lemn  3 ‐ 10 
Construcții obişnuite de maşini  4 ‐ 12 
Piese de maşini supuse şocului şi solicitărilor variabile  8 ‐ 28 
 

Formulele de verificare la flambaj sunt: 
Pf π 2 ⋅ E ⋅ I min
c ef = = > c ,  pentru   λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ,                  (13.14a) 
P L2f ⋅ P
Pf (a − b ⋅ λ) ⋅ A
c ef = = > c   pentru   λ ∈ [λ1 ,λ 0 ] ,                  (13.14b) 
P P
P
σ max = ≤ σac .  pentru   λ < λ 1 .                       (13.14c) 
A
119
Capacitatea de încărcare se calculează cu formula corespunzătoare pentru fiecare 
domeniu şi anume: 
π 2 ⋅ E ⋅ I min
Pcap = ,  pentru   λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ,                    (13.15a) 
c ⋅ L2f
(a − b ⋅ λ ) ⋅ A
Pcap = , pentru   λ ∈ [λ1 ,λ 0 ]                     (13.15b) 
c
Pcap = σa ⋅ A ,  pentru   λ < λ 1 .                        (13.14c) 
Dimensionarea secțiunii barei se poate realiza numai cu formula (13.15,a): 
c ⋅ P ⋅ L2f
I min nec = 2 .                    (13.16) 
π ⋅E
Valoarea obținută pentru Imin stă la baza adoptării dimensiunilor pentru secțiunea 
transversală.  Apoi,  după  ce  s‐a  calculat  în  prealabil  λ,  secțiunea  se  verifică  cu  relațiile 
(13.14,b  şi  c).  Verificarea  cu  relația  (13.14,a)  nu  mai  este  necesară  deoarece  Imin  a  fost 
calculat cu formula (13.16) corespunzătoare domeniului elastic ( λ ∈ [λ 0 ,λ max ] ). Când în 
urma  verificării  cu  formulele  (13.13,a  sau  b)  rezultă  că  secțiunea  adoptată  este 
supradimensionată, sau respectiv că nu rezistă la sarcina P se adoptă o nouă secțiune, 
cu dimensiuni mai mici, respectiv mai mari şi această nouă secțiune se verifică din nou. 
Calculul  de  dimensionare  urmat  de  adoptarea  unei  mărimi  a  secțiunii  şi  verificarea 
acesteia se face până când valoarea coeficientului de siguranță efectiv satisface relația: 
c c
≤ c ef ≤ ,                    (13.17) 
1,05 0 ,8
şi se numeşte dimensionarea prin încercări succesive. 
Din analiza formulei de dimensionare (13.16) se observă că la flambaj materialul 
nu  se  ia  în  considerare  prin  rezistența  la  rupere  sau  de  curgere  (σr  sau  σc)  ci  prin 
caracteristica elastică E. Întrucât modulul de elasticitate are aproximativ aceeaşi valoare 
pentru oțeluri (E = 210 GPa) în domeniul elastic este necesar să se folosească un oțel de 
mică rezistență (folosirea unui oțel aliat nu este justificată). 
Mai  trebuie  reținut  că  este  necesar  ca  secțiunea  transversală  să  aibă  acelaşi 
moment  de  inerție  pe  cele  două  direcții  principale  sau  de  valori  cît  mai  apropiate. 
Materialul care contribuie la diferența Imax ‐ Imin nu este utilizat la stabilitatea echilibrului 
elastic. O bară are o secțiune ce utilizează eficient materialul, la flambaj, când Imax = 
Imin. 
 

120 
13.5.2. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului ϕ 
 
În domeniul construcțiilor civile, industriale şi agricole coeficientul de siguranță 
la  flambaj  are  valori  mai  mici,  comparativ  cu  cel  din  construcția  de  maşini,  care  sunt 
precizate prin norme. Funcție de valoarea lui c, care variază în funcție de λ, s‐au dedus 
formule pentru un coeficient ϕ, care intră în formula de verificare: 
P
σf = ≤ R ,                    (13.18) 
ϕ⋅ A
în care P este sarcina (efortul) de compresiune, A ‐ aria efectivă a barei, ϕ ‐ coeficientul 
minim de flambaj şi R ‐ rezistența de calcul (vezi anexa 3.a, din STAS 10.108/0‐78, sau 
anexa 14.b). 
Coeficientul  minim  de  flambaj  ϕ  depinde  de  coeficientul  de  sveltețe  λ,  forma 
secțiunii  şi  de  materialul  barei.  Acesta,  pentru  mărcile  de  oțel  frecvent  utilizate  în 
construcții, se poate calcula cu una din relațiile date în anexa 14.b (sau se poate lua din 
tabelele  43...61  date  în  STAS  10.108/0‐78),  în  conformitate  cu  indicațiile  date  în  anexa 
14,a (sau tabelul 42 din STAS 10.108/0‐78). 
Capacitatea de încărcare se calculează cu relația : 
Pcap = ϕ ⋅ A ⋅ R                     (13.19) 
Bara se predimensionează la flambaj utilizând relația (13.16) şi apoi se verifică cu 
formula  (13.18),  efectuându‐se  şi  de  această  dată  dimensionarea  prin  încercări 
succesive, aşa cum s‐a arătat la dimensionarea în construcțiile de maşini. 
Aplicația 13.1. Să se dimensioneze din OL 52 şurubul conducător al unui strung  
ce se consideră încastrat la un capăt şi articulat la celălalt, de lungime L=1,5 m, dacă este 
comprimat de o forță P = 65 kN şi se impune un coeficient de siguranță c = 4. 
Rezolvare: Lf = 0,7⋅L = 0,7⋅1250 = 875 mm. 
π ⋅ d14
Din relația (13.16), pentru  I = , se obține: 
64
64P ⋅ L2f ⋅ c 4 64 ⋅ 65 ⋅ 10 3 ⋅ 875 2 ⋅ 4
d1nec = 4 = = 37 ,4 mm          
π3 ⋅ E π 3 ⋅ 210 ⋅ 10 3
Se adoptă şurubul cu filet trapez Tr 46 x 8 cu dimensiunile: d1=37 mm, d=46 mm. 
Cu dimensiunile adoptate rezultă: 

I min π ⋅ d14 ⋅ 4 d1
i min = = = = 9 ,25mm ;             
A 64 ⋅ d12 4
lf 875
λ= = = 94 ,59 ,  deci  λ1 < λ < λ0‐             
i min 9 ,25

121
Şurubul prezintă pericol de flambaj în domeniul elasto‐plastic şi trebuie verificat. 
σ f = a − b ⋅ λ = 577 − 3 ,74 ⋅ λ = 223 ,2 MPa ,             

Pf 223,2 ⋅ π ⋅ 37 2
c= = = 3,693 < c 0 ,               
P 4 ⋅ 65 ⋅ 10 3
deci şurubul nu rezistă. Se măresc dimensiunile adoptându‐se Tr 48x8 cu d1 = 39 mm şi 
d = 48 mm. Se verifică pentru aceste dimensiuni obținându‐se: 
d1 Lf
i min = = 9 ,75 mm ,  λ= = 89 ,74 ;             
4 i min
σf = a − b ⋅ λ = 577 − 3,74 ⋅ 89 ,74 = 241,4MPa ;           

Pf 241,4 ⋅ 39 2
c= = = 4 ,44 > c 0 .               
P 4 ⋅ 65 ⋅ 10 3
Se adoptă şurub Tr 48x8. 
Aplicația 13.2. Să se verifice bara comprimată din figura 13.5 ce este solidarizată 
cu plăcuțe dispuse la distanța de 0,7 m. 
Rezolvare: Caracteristicile geometrice ale unui profil cornier 100 x 100 x 10 sunt : 
Iul= 280 cm4;Ivl= 72,9 cm4, A1= 19,2 cm2, e = 2,82 cm, iul=3,83 cm, ivl= 1,97 cm (din anexa 7). 

 
Fig. 13.5 
 

Momentele de inerție față de axele centrale principale de inerție sunt: 
I u = 2 ⋅ I u1 = 2 ⋅ 280 = 560 cm 4 ;                 

⎡ ⎤
[ ]
2
⎛a ⎞
I v = 2 ⋅ ⎢I v1 + 2 ⋅ ⎜ + e⎟ ⋅ A1 ⎥ = 2 ⋅ 72.9 + 2 ⋅ ( 0,42 + 2,82) ⋅ 19,2 = 942,1cm4 . 
2
 
⎣ ⎝2 ⎠ ⎦
deci: 
i min = i u = 3 ,83 cm ;                   
i 1 = i v = 1,97 cm ;                     
L 840
Lf = = = 420 cm ;                   
2 2
L1 = 70 cm ;                      

122 
Lf 420
λ= = = 109 ,7 ;                   
i min 3,83
Întrucât  bara  este  confecționată  din  două  profile  L  solidarizate  cu  plăcuțe  la 
distanța  de L1= 0,7  m este necesar  să se aibă  în vedere şi  flambajul local al unui profil 
dintre două plăcuțe de solidarizare. 
În acest caz coeficientul de zveltețe al unui profil va fi: 
L1 70
λ1 = = = 35 ,53 < 40 .                 
i 1 1,97
Întrucât în STAS 10108/0‐78 este precizată condiția ca  λ 1 < 40 pentru ca un profil 
să nu flambeze, se poate concluziona că în acest caz nu apare pericolul de flambaj local. 
Calculul la flambaj se va face în acest caz numai pentru întreaga bară. 
Pentru  secțiunea  barei  din  figură,  din  anexele  14.a  şi  14.b  rezultă  următoarea 
formulă pentru coeficientul ϕ: 
2

ϕ = ⎛⎜ 0 ,7506 + 2 ⎞⎟ − ⎛⎜ 0 ,7506 + 2 ⎞⎟ −
5851 5851 11702
=
⎝ λ ⎠ ⎝ λ ⎠ λ2
 
2
⎛ 5851 ⎞ ⎛ 5851 ⎞ 11702
= ⎜ 0 ,7506 + 2 ⎟
− ⎜ 0 ,7506 + 2 ⎟
− = 0 ,488.
⎝ 109 ,7 ⎠ ⎝ 109 ,7 ⎠ 109 ,7 2
Înlocuind în formula (13.18) se obține: 
P 20 ⋅ 10 3
σf = = = 10 ,65MPa  ,           
ϕ ⋅ A 0 ,488 ⋅ 2 ⋅ 19 ,2 ⋅ 10 3
valoare ce este mult sub valoarea rezistenței de calcul (R=220 MPa conform anexei 14.a), 
se afirmă: bara este supradimensionată pentru P = 20 kN şi se calculează sarcina capabilă: 
Pcap = A ⋅ ϕ ⋅ R = 2 ⋅ 19 ,2 ⋅ 10 2 ⋅ 0 ,488 ⋅ 220 ⋅ 10 −3 = 412 ,2 kN .       
Se adoptă: Pcap = 400 kN. 
 
13.6. Întrebări ‐ test  
 
1. Definiți raza de inerție. 
2. Ce se înțelege prin lungime de flambaj? 
3. Ce este flambajul? Este flambajul o solicitarea? 
4. La ce solicitare apare fenomenul de instabilitate? Dați câteva exemple. 
5. Prin ce se caracterizează flambajul? 
6. Ce este forța critică de flambaj? 
7. Ce este coeficientul de siguranță la flambaj? Ce valori are şi de cine este influențat? 

123
8. Ce este lungimea de flambaj? 
9. Ce metode cunoaşteți pentru calculul forței critice de flambaj? 
10. Scrieți şi comentați relația lui Euler. 
11. Care sunt valorile lungimilor de flambaj pentru barele confecționate din lemn? 
12. Ce este coeficientul de zveltețe? 
13. Ce este flambajul elastic? Dar cel plastic? 
14. Care sunt etapele de calcul în cazul problemelor de dimensionare la flambaj? 
15. Cum se face verificarea unei bare la flambaj? 
16. Cum se calculează forța capabilă a unei bare la flambaj? Dar forța critică de flambaj? 
 
13.7. Probleme propuse 
 
1. Să se dimensioneze o bară dreaptă de secțiune pătrată, încastrată la un capăt şi 
articulată la celălalt, lungă de 3 m şi solicitată la compresiune de o sarcină P = 300 kN, 
ştiind  că  materialul  din  care  este  confecționată  bara  este  OL  37  şi  se  impune  un 
coeficient de siguranță c0 = 3. 
2. Să se verifice bara comprimată din figura 13.6 ştiind că este confecționată din 
OL 37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. 
3. La  ce  diferență  de  temperatură  flambează  bara  din  figura  13.7,  confecționată 
din oțel cu: E = 210 GPa şi α = 12 x 10‐6 grad‐1? 

Fig. 13.6  Fig. 13.7 
4. Să se verifice la flambaj o bară confecționată din OL37 de lungime L = 4 m şi 
diametru d = 100 mm, încărcată cu o sarcină P = 500 kN, dacă este încastrată la ambele 
capete. (c0 = 4, σf = 304 ‐ 1,12 λ [MPa], λ0 = 105 şi λ1 = 60). 
5. Să se determine sarcina critică de flambaj ce poate să o suporte o bară de lemn 
(E  =  10  GPa)  cu  secțiunea  dreptunghiulară  80  x  120  [mm2]  solicitată  la  compresiune, 
dacă bara are o lungime L = 3 m şi este încastrată la ambele capete. (ptr lemn λ0 = 80 şi 
λ1 = 0). 
6. Să se verifice bara comprimată din figura 13.8 confecționată din patru corniere 
40x40x5 asamblate prin sudură. 
124 
Fig. 13.8  Fig. 13.9 
7. Să  se  verifice  la  flambaj  bara  confecționată  din  țeavă  de  oțel  OL  37,  ştiind  că 
are dimensiunile şi încărcările prezentate în figura 13.9 
8. Să se dimensioneze biela din figura 13.10 confecționată din oțel OL 52, dacă se 
impune un coeficient de siguranță c0 = 6. 

 
Fig. 13.10 
9. Să  se  dimensioneze  bara  comprimată  din  figura  3.11  confecționată  din  oțel 
OL37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5. 

 
Fig. 13.11 
10. Să se determine sarcina capabilă să o suporte bara din figura 13.12, în condiții 
de  eficiență  economică.  De  asemenea,  să  se  determine  distanța  dintre  zăbreluțele  de 
rigidizare. 

 
Fig. 13.12 
 

125
11. Să  se  dimensioneze  bara  din  figura  13.13,  ştiind  că  este  confecționată  din 
OL37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. 

 
Fig. 13.13 
 

 
 

126 
14. TESTE PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINȚELOR 
 
 
Testul nr. 1 
 
1. Calculul la flambaj prin metoda coeficientului de siguranță. 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să se dimensioneze bara comprimată din figura de mai jos, confecționată din oțel 
OL 37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60, 
λ0=105,  σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ). 

 
4. Arborele  a  cărui  secțiune  este  prezentată  în  figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
σ c = 48 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
σ −1 = 32 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,  este  solicitat  de  un  moment  de 
încovoiere  într‐un  ciclu  al  cărui  coeficient  de  asimetrie  este 
Rσ = ‐0,6. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului σR; 
b) rezistența la oboseală a piesei σRp, dacă  k σG = 3,5 ; 
c) momentul de încovoiere maxim şi minim, dacă se 
impune un coeficient de siguranță cσ=2,5. 

127
Testul nr. 2 
 
1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Soderberg). 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să se dimensioneze bara comprimată din figura de mai jos, confecționată din oțel 
OL 37, dacă se impune un coeficient de siguranță c0 = 3,5. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60, 
λ0=105,  σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ). 

 
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
τ +1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa τ 0 = 34 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
τ −1 = 26 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa  este solicitat de un moment de 
torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este 
Rτ = 0,4. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului τR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  τRp,  dacă 
k τG = 3,5 ; 
a) momentul  de  torsiune  maxim  şi  minim,  dacă 
se impune un coeficient de siguranță cτ=2,1. 

128
Testul nr. 3 
 
1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Serensen). 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să  se  dimensioneze  o  bară  dreaptă  de  secțiune  circulară,  încastrat  la  ambele 
capete, lungă de (3000 + 10n) mm şi solicitată la compresiune de o sarcină P = 30 (10+n) 
kN,  ştiind  că  materialul  din  care  este  confecționată  bara  este  OL  37  şi  se  impune  un 
coeficient  de  siguranță  c0  =  3.  (ptr.  OL  37,  E=210  GPa,  λ1=60,  λ0=105, 
σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ). 
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
σ +1 = 45 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 37 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
σ −1 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,  este  solicitat  de  un  moment 
de  încovoiere  într‐un  ciclu  al  cărui  coeficient  de 
asimetrie este Rσ = ‐0,4. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului σR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  σRp,  dacă 
k σG = 3 ; 
c) momentul  de  încovoiere  maxim  şi  minim, 
dacă se impune un coeficient de siguranță cσ=2,7. 

129
Testul nr. 4 
 
1. Demonstrați expresia coeficientului de siguranță la oboseală (metoda Soderberg). 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să  se  determine  sarcina  capabilă  să  o  suporte  o  bară  de  lemn  (E  =  10  GPa)  cu 
secțiunea  dreptunghiulară  b  x  h  [mm2]  (b=[8  (10+n)]  şi  h=[12  (10+n)]),  solicitată  la 
compresiune, dacă bara are o lungime L = (3000 + 10n)  mm şi este încastrată la ambele 
capete,  dacă  se  impune  un  coeficient  de  siguranță  c0  =  4.  (ptr.  lemn  λ1  =  0,  λ0  =  80, 
σ f = 28 ,7 − 0 ,19 ⋅ λ [MPa ] ). 
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
τ C = 38 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa τ 0 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
τ −1 = 24 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa  este solicitat de un moment de 
torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie este 
Rτ = 0,8. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului τR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  τRp,  dacă 
k τG = 3 ; 
c) momentul  de  torsiune  maxim  şi  minim,  dacă 
se impune un coeficient de siguranță cτ=2. 

130
Testul nr. 5 
 
1. Demonstrați relația lui Euler. 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să se verifice bara comprimată din figura de mai jos, ştiind că este confecționată 
din OL 37 şi se impune un coeficient de siguranță c0 = 4. (ptr. OL 37, E=210 GPa, λ1=60, 
λ0=105,  σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ). 

 
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
τ c = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , τ 0 = 35 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
τ −1 = 30 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment de 
încovoiere  într‐un  ciclu  al  cărui  coeficient  de  asimetrie 
este Rτ = ‐0,5. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului τR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  τRp,  dacă 
k τG = 2 ,7 ; 
c) momentul  de  torsiune  maxim  şi  minim,  dacă   
se impune un coeficient de siguranță cτ=1,8. 
 

131
Testul nr. 6 
 
1. Întindere – compresiune cu şoc. 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să se dimensioneze o bară dreaptă de secțiune inelară (d=0,8D), încastrată la un 
capăt  şi  liberă  la  celălalt,  lungă  de  (1500  +  10n)  mm  şi  solicitată  la  compresiune  de  o 
sarcină P = 40 (10+n) kN, ştiind că materialul din care este confecționată bara este OL 52 
şi  se  impune  un  coeficient  de  siguranță  c0  =  4.  (ptr.  OL  52,  E=210  GPa,  λ1=60,  λ0=105, 
σ f = 577 − 3,74 ⋅ λ [MPa ] ). 
4. Arborele  a  cărui  secțiune  este  prezentată  în 
figura  alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
σ +1 = 44 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa σ 0 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
σ −1 = 36 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa   este  solicitat  de  un  moment 
de torsiune într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie 
este Rσ = 0,4. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului σR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  σRp,  dacă 
k σG = 2 ,5 ; 
 
c) momentul  de  încovoiere  maxim  şi  minim, 
dacă se impune un coeficient de siguranță cτ=1,7 
 

132
Testul nr. 7 
 
1. Încovoiere cu şoc. 
2. Să se ridice nedeterminarea şi să se traseze diagramele de eforturi pentru bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să  se  dimensioneze  bara  comprimată  din  figura  de  mai  jos,  confecționată  din 
oțel  OL  37,  dacă  se  impune  un  coeficient  de  siguranță  c0  =  4.  (ptr.  OL  37,  E=210  GPa, 
λ1=60, λ0=105,  σ f = 304 − 1,12 ⋅ λ [MPa ] ). 

 
4. Arborele  a  cărui  secțiune  este  prezentată  în 
figura  alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
τ +1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , τ 0 = 37 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
τ −1 = 25 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , este solicitat de un moment 
de  încovoiere  într‐un  ciclu  al  cărui  coeficient  de 
asimetrie este Rσ = 0,2. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului τR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  τRp,  dacă 
k τG = 2 ; 
c) momentul  de  încovoiere  maxim  şi  minim, 
dacă se impune un coeficient de siguranță cσ=2,2. 
 
 

133
Testul nr. 8 
 
1. Răsucire cu şoc. 
2. Să  se  ridice  nedeterminarea  şi  să  se  traseze  diagramele  de  eforturi  pentru  bara 
din figura de mai jos. 

 
3. Să  se  determine  sarcina  capabilă  să  o  suporte  o  bară  confecționată  din  oțel 
cornier  cu  laturi  egale  70x70x7  solicitată  la  compresiune,  dacă  bara  are  o  lungime  L  = 
(1200 + 12n) mm şi este încastrată la un capăt şi liberă la celălalt. 
4. Arborele a cărui secțiune este prezentată în figura 
alăturată,  confecționat  din  oțel  cu: 
σ +1 = 52 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , σ 0 = 48 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa , 
σ −1 = 40 ⋅ (10 + 0 ,1 ⋅ n) MPa ,  este  solicitat  de  un  moment 
de încovoiere într‐un ciclu al cărui coeficient de asimetrie 
este Rσ = ‐0,7. Se cere să se determine: 
a) rezistența la oboseală a materialului σR; 
b) rezistența  la  oboseală  a  piesei  σRp,  dacă 
k σG = 4 ; 
c) momentul de încovoiere maxim şi minim, dacă 
se impune un coeficient de siguranță cσ=1,8. 
 
 

134
Anexa 1 
Tabelul 1 
 
Rezistențe admisibile 
Pentru unele materiale folosite în construcția de maşini 
 
Rezistențe admisibile 
Celelalte rezistențe 
Materialul  Caracteristici mecanice  la tracțiune 
admisibile 
[MPa] 

σr σc An I  II  III  Compr.  Încov.  Răsucire  Forfec. 


Grupa  Simbol  STAS        statică  pulsantă  alternant σ ac σ ai τ at τ af
MPa MPa %        
simrtică  σ at σ at σ at σ at
1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13 
OL 37  370‐450  210‐240  25‐27  120‐150  110‐130  70‐100  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
Oțel  OL 44  420‐500  230‐260  22  130‐160  110‐140  80‐110  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
500/1‐80 
carbon  OL 52  500‐620  270‐290  19  150‐180  125‐160  90‐120  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
OL 60  min.700  340‐360  10  210‐250  160‐200  110‐150  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
x
Oțel  OlC 10   420  250  19  130‐170  110‐170  80‐110  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
corbon  OLC25 xx   880‐80  500  310  22  140‐170  120‐150  85‐115  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
de calit.  OLC45 xx   660  400  17  200‐260  170‐220  120‐160  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
18MC10  880  735  10  300‐380‐ 230‐320  150‐220  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
Oțel 
33MoC11  791‐80  880  690  12  300‐380  230‐280  180‐230  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 
aliat 
13CN35  1130  930  10  380‐460  280‐380  190‐260  1,0  1,1‐1,2  0,6‐0,65  0,8 

135 
Anexa 1 
Tabelul 1 (continuare) 
 
1  2  3  4  5  6  7  8  9  10  11  12  13 
Oțel 
OT 40‐2  400  200  24  100‐130  80‐110  50‐75  1,1  1,1  0,6‐0,65  0,8 
turnat  600‐74 
în piese  OT 50‐2  500  280  18  130‐180  100‐130  70‐95  1,1  1,1  0,6‐0,65  0,8 
Fonte 
Fc200  230 ∗   ‐  ‐  60‐80  50‐70  30‐45  2,5  ‐  1.2  ‐ 
grafit  568‐82  ∗
lamelar  Fc300  330   ‐  ‐  90‐110  70‐90  45‐60  2,5  ‐  1,2  ‐ 
Fonte 
Fgn45‐5  450  320  5  150‐200  100‐140  75‐100  2,5  ‐  1,0‐1,3 **  ‐ 
grafit  6071‐75 
lmodul.  Fgn60‐2  600  400  2  200‐260  130‐170  90‐120  2,5  ‐  1,0‐1,3  **  ‐ 
Aliaje  Bz12T  197‐80  200  ‐  6  40‐60  30‐50‐30‐ 20‐30  1,0  1,0  0,7  ‐ 
nefer.de 
AmT67  199/1‐80  180  ‐  20  40‐60  50  20‐35  1,0  1,0  0,7  ‐ 
turnare 
ATMg3Si  201‐77  130  ‐  3  40‐75  30‐55  20‐35  1,0  1,1‐1,2  0,7  ‐ 
 
Observație: 
x   călire şi revenire joasă; 
xx    îmbunătățit; 
*    pentru probe cu diametrul de 20 mm.Piese cu crustă de turnare; 

**   1,1   la solicitare  I ;  1,2   la solicitare  II ;  1,3  la solicitare  III . 

136 
Anexa 1 a 
Tabelul 2 
 
Rezistențe de calcul la starea limită în MPa = N/mm2 (Stas 10108 ‐ 78) 
 
I. Laminate din oțel 
 
Rezistența de calcul ptr. 
Limita de curgere 
Marca oțelului  γm   întindere, compresiune 
minimă  R c sauR 0 , 2  
şi încovoiere 
  t <16 mm  16 < t < 40 mm    t <16 mm  16 < t < 40 mm 
OL 34  210  200  1,10  190  180 
OLT 35  230  220  1,10  210  200 
OL 37, RCA 37  240  230  1,10  220  210 
OLT 45  260  250  1,10  240  230 
OL 44  280  270  1,12  260  250 
OCS 44  265  255  1,12  260  250 
OL 52  350  340  1,15  315  300 
RCA 52, RCS 52  355  345  1,15  315  300 
OCS 52  355  335  1,15  315  300 
OCS 55  420  410  1,20  360  340 
OCS 58  460  450  1,20  390  370 
 
Valoarea limitei de curgere, respectiv a rezistenței de calcul (pentru grosimi t>40) se obțin 
din relațiile urnătoare: 
Rc
R c = R cm − 2 ⋅ s; R = γm ,  
în care:  R cm   este media aritmetică a limitei de curgere; 
  s        abaterea medie pătratică standard; 
   γ m    coeficientul din tabelul de mai sus. 
 
II. Piese din oțel carbon şi de calitate turnate sau forjate sau din fontă turnată 
 
Sim‐ Coef. Față  Fc20
Solicitarea  OT40  OT50  OLC35 Fc150 
bol  γ m  de Ri   0 
Întindere din 
          Ri = 1  45  60 
încovoiere 
Compresiune din 
incov. sau din forță  R  1,0  150  210  210  R  160  180 
axială 
Forfecare  Rf   0,6  90  130  130  0,36  35  45 
Presiune locală  R  4,0  600  840  840  3,5  550  650 
Presiune diametrală  Rd   0,04  6  8  8  ‐  ‐  ‐ 
 

137
Anexa 1 a 
Tabelul 2 (continuare) 
III. Profile şi table laminate 
 

RCA52, RCB52 
OL52, OCS52, 
RCA37 
Simbol 

OCS44 

OCS55 

OCS58 
OLT35 

OLT45 
OL37, 

OL44, 
Coef.
Solicitarea 
γ m 

Întindere, 
compresiune,  R  1,0  200  200  230  250  300  340  370 
încovoiere 
Forfecare  Rf   0,6  120  120  140  150  180  210  220 
Presiune locală 
R1   0,4  800  840  920  1000  1200  1360  1500 
de contact 
Presiune pe 
Rd   0,04  8  8,4  9,2  10  12  13,6  15 
plan diametral 
Rezistențe de calcul pentru profile ş table cu grosimi   t ≤16mm  
Întindere, 
compresiune,  R  1,0  210  220  240  260  315  360  390 
încovoiere 
Forfecare  Rf   0,6  125  130  145  155  190  215  235 
Rezistențe de calcul pentru cordoane de sudură 
Întindere, 
compresiune,  Ris   1,0  200  210  230  250  300  340  370 
încovoiere  ∗  
Întindere, 
suduri  Ris   0,8  160  170  180  200  240  280  300 
necontrolate ∗  
Compresiune  ∗   Rcs   1,0  200  210  230  250  300  340  370 

Forfecare     Rf   0,6  120  130  140  150  180  210  220 
∗∗
Forfecare    Rf  0,7  140  150  160  170  210  240  260 
Rezistențe de calcul pentru cordoane de sudură la profile laminate cu grosimi  t ≤16mm  
Întindere, 
suduri  Ris   1,0  210  220  240  260  315  360  390 
controlate ∗  
Întindere, 
suduri  Ris   0,8  170  175  190  210  250  2900  310 
necontrolate ∗  
Compresiune  ∗   Rcs   1,0  210  220  240  260  315  360  390 
Forfecare   ∗   Rf   0,6  125  130  145  155  190  215  235 
∗ ∗∗
Observație:   Sudură cap la cap;   Sudură de colț. 

138 
Anexa 2 
 
Valorile caracteristicilor E, G, ν şi α 
 
E  G  α ⋅ 10 −6
[°C ]
 
Material 
[GPa ]  [GPa ]  ν  −1

Oțel carbon  200  ‐ 215  78 ‐ 85  0,26 ‐ 0,29  11 ‐ 13 


Oțel aliat  190 ‐ 220  81 ‐ 83  0,25 ‐ 0,3  11 ‐ 13 
Oțel turnat nerecopt  175‐ 185  80 ‐ 85  ‐  11 ‐ 12 
Oțel inoxidabil  190 ‐ 200  66 ‐ 75  0,25 ‐ 0,32  15 ‐ 18 
Fontă cenuşie şi albă  75 ‐ 160 ∗   32 ‐ 52 ∗   0,2 ‐ 0,27  10 ‐ 12 
Fontă perlitică maleabilă  160 ‐ 185 ∗   68 ‐ 80 ∗   ‐  10 ‐ 13 
Aluminiu  69 ‐ 70  ≈ 26  0,32  0,33  23 ‐ 24 
Duraluminiu (Al‐Cu‐Mg)  69 ‐ 75  27  28  0,32 ‐ 0,33  23 ‐ 24 
Aliaje de AL cu siliiciu  ≈ 76  ≈ 30  ≈ 0,27  ≈ 18 
Aliaje de AL cu magnez.  43 ‐ 45  16 ‐ 18  ≈0,35  23 ‐ 26 
Cupru laminat la rece  110 ‐ 130  ≈ 49  0,31 ‐ 0,34  16 ‐ 17 
Alamă  90 ‐ 130  35  49  0.32 ‐ 0,42  18 ‐ 20 
Bronz  90 ‐ 120  ≈ 43  0,31 ‐ 0,35  14 ‐ 18 
Plumb  14 ‐ 17  ≈ 7  0,4  0,45  ≈ 29 
Lemn de brad în lungul fibrelor  9 ‐ 13  4,5 ‐ 6 5  ‐  2 ‐ 6 
Lemn de stejar în lungul fibrelor  12 ‐ 14  4,5 ‐ 6,5  ‐  2 ‐ 5 
Lemn perpendicular pe fibre  4 ‐ 11  4,5 ‐ 6,5  ‐  ‐ 
Beton cu  σ r = 10 − 30 MPa   15 ‐ 27  ‐  0,16 ‐ 0,18  9 ‐ 12 
Beton armat comprimat  18 ‐ 43  ‐  0,18 ‐ 0,3  10 ‐ 12 
Beton armat încovoiat  11 ‐ 30  ‐  0,18 ‐ 0,3  10 ‐ 14 
Zidărie de cărămidă  2,5 ‐ 3  ‐  ‐  ‐ 
Piatră de calcar, granit  42 ‐ 49  ‐  ‐  ‐ 
Sticlă  45 ‐ 100  21 ‐ 23  0,24 ‐ 0,27  2 ‐ 8 
Celuloid  1,4 ‐ 2,7  0,6 ‐ 0,8  0,35 ‐ 0,45  6 ‐ 7 
Răşini epoxidice  2,5 ‐ 4  ‐  ‐  30 ‐ 60 
Bachelit  2 ‐ 6  0,7 ‐ 2  0,35 ‐ 0,38  ‐ 
Polistiren  3 ‐ 5  ‐  ‐  130 
Polietilenă  1 ‐ 2,5  ≈ 3  ‐  270 
Pertinax  ≈ 2,5  ‐  ‐  ‐ 
Textolit fibre  6 ‐ 10  2,2  ‐  ‐ 
Cauciuc  ‐0,2 ‐ 0,6  0,0012‐ ≈ 0,5  ‐ 
0,0014 

Observa:ie:   La fontă E şi G scad odată cu creşterea solicitări. 
 

139
Anexa 3 

Coeficienți de sigurană la solicitarea monoaxială şi temperatură normală   
 
Solicitarea  Coeficientul de siguranță faşă de : 
Cedarea materialului prin: 
Modul  Felul  Deformare  Rupere  Oboseală  Flambaj ∗∗  
Deformare tenace  σ c sauσ 0,2   1,2 ‐ 2  ‐  ‐  ‐ 
Întindere  Rupere tenace  σr  ‐  2 ‐ 3  ‐  ‐ 
Rupere fragilă  σr  ‐  2 ‐ 4  ‐  ‐ 
Statică  Deformare tenace  σ c sauσ 0,2   1,2 ‐ 2‐  ‐  ‐  ‐ 
Flambaj  σ c sauσ 0,2   ‐  ‐  ‐  3 ‐ 5 
Compresiune 
Rupere tenace  σr  ‐  2 ‐ 4  ‐  3 ‐ 5 
Rupere fragilă  σr  ‐  ‐  ‐  ‐ 

Cicluri  Oboseală  σ −1t   ‐  ‐  2 ‐ 3  ‐ 


simetrice  Flambaj  σf  ‐  ‐  ‐  3 ‐ 5 

Deformare tenace  σ c sauσ 0,2   1,2 ‐ 2  ‐  ‐.  ‐ 


Cicluri 
Oboseală tenace  σ ot   ‐  ‐  2 ‐ 3  ‐ 
pulsante la 
 
întindere 
Rupere fragilă  σr   ‐  2 ‐ 4  ‐  ‐ 
  Oboseală fragilă  σ ot   ‐  ‐  2 ‐ 3  ‐ 
Variabilă 
Deformare tenace  σ c sauσ 0,2   1,2 ‐ 2  ‐  ‐ 
periodică  ‐ 
Cicluri  Oboseală tenace  σ ot   ‐  ‐  ‐ 
3 ‐ 5 
pulsante la  Rupere fragilă  σr   ‐  2 ‐ 4  ‐ 
‐ 
compresiune  Oboseală fragilă  σ ot   ‐  ‐  2 ‐ 3 
3 ‐ 5 
Flambaj  σf  ‐  ‐  ‐ 

 

Observație:     După Wellinger ‐ Dietmann, Festigkeitsberechnung, Alfred KrönermVerlag; 
∗∗
                           Față de sarcina critică de flambaj elastic. 

140 
Anexa 4 
MÃRIMI GEOMETRICE 
 

MODULE DE REZISTENȚà
DISTANȚE MAXIME I Iy
SECȚIUNEA  MOMENTE DE INERȚIE 
ARIA  pânã la punctele  Wz = z , Wy =  
Axele principale: 1 şi 2  PRINCIPALE  y max z max
A  extreme de la axele 
Axele centrale: z şi y  fațã de axele inițiale alese  RAZE DE INERȚIE 
principale 
i1 = I1 / A , i 2 = I 2 / A  
1  2  3  4  5 
1. Dreptunghi înclinat 
⎛ h2 + b2 h2 − b2 ⎞
I z = A⎜ + cos 2α⎟
⎝ 24 24 ⎠
h ⋅ cos α + b ⋅ sin α   h2 + b2 h2 − b2
z1 = iz = + cos 2α  
2 ⎛ h2 + b2 h2 − b2 ⎞ 24 24
A= b⋅h    I y = A⎜ + sin 2α⎟  
⎝ 24 24 ⎠
h ⋅ sin α + b ⋅ cos α h2 + b2 h2 − b2
y1 =   i = + cos 2α  
2 z
24 24
o
α≠0
Pentru:    
I z ≠ I1 , I y ≠ I 2
 
2. Dreptunghi cu gol simetric  B3 − b 3
W1 = h 
B B2 − b 2 6B
z max =   I y = I1 = h  B3 − b 3
2 12 W1 = h 
A=h⋅(B‐b)     6B
h B− b 3 B 2 + Bb + b 2
y max =   I y = I 21 = h   i1 =
2 12 12  
h
  i2 =
12
 

141 
Anexa 4 (continuare) 
1  2  3  4  5 
3. Pătrat cu gol simetric  H 4 − h4
Wz = Wy =  
H 6H
z1 = y1 =   H 4 − h4
2 Wu = Wv =  
H −h
2 2
A= H2‐h2   Iz = Iy = Iu = Iv =   6H 2
12 iz = iy = iy = iv =
H⋅ 2
u1 = v1 =  
2  
H 2 + h2
=
12
 
4. Secțiuni compuse simetrice  B ⋅ H 3 − b ⋅ h3 B ⋅ H 3 − b ⋅ h3
I z = I1 =  
12 Wz =  
H 6H
y1 = B3 ⋅ H − b3 ⋅ h  
I y1 = I2 =

A=(B⋅H‐b⋅h) 
2 12 B3 ⋅ H − b 3 ⋅ h
Wy1 = Wy2 =  
B 3 (H − h ) + (B − b ) h
3
B 6B
z1 = Iy2 = I2 =
Iy
2 12
⎛ B⎞
2 Wy3 = 3  
B2 ⋅ H − b 2 ⋅ h I y 3 = I 2 = I y1 + B ⋅ H ⋅ ⎜ z 3 − ⎟ z3
z3 =   ⎝ 2⎠
2( B ⋅ H − b ⋅ h) 2 B ⋅ H 3 − b3 ⋅ h
⎛ b⎞ iz =  
− b ⋅ h ⋅ ⎜ z3 − ⎟
⎝ 2⎠ 12( B ⋅ H − b ⋅ h)
5. Secțiuni compuse simetrice  B ⋅ H 3 + b ⋅ h3 BH 3 + bh 3
I z = I1 =
12 Wz =
6H
B 3 (H − h ) + (B + b ) h
3
I y1 = I 2 = B 3 ( H − h) + ( B + b) h
3
A=B⋅H+b⋅h 

H B 12
z1 = , y1 = Wy1 =
2 2 (B + b )3 H − b 3 (H − h) 6( B + b)
I y2 = I 2 =  
b 2 ⋅ h + B⋅ H( B + 2b) 12 ( B + b)H − b( H − h)
z3 =   B3h + b 3h Wy =
2( B⋅ H + b ⋅ h) Iy = I2 = + 2
6( B + b)
3
12
⎛ B ⎞
2
⎛ b⎞
2 I y3
+ BH ⎜ z 3 −
⎝ 2
− b⎟

+ bh ⎜ z 3 − ⎟
⎝ 2⎠
Wy3 =
z3
 

142 
Anexa 4 (continuare) 
1  2  3  4  5 
6. Secțiune dublu T  B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h
y1 = y Wy =
B t1 + b t 2 + g h
3 3 3
6B
Iy =
Bt + bt 2 (2 H − t 2 ) +

A=(Bt1+bt2+gt) 
2 I I
12
=
1 Wz1 = z , Wz 2 = z
By 13 − ( B − g)( y 1 − t 1 )
3
2( Bt 1 + bt 2 + y1 y2
Iz = +  
+ gh(2 t 1 + h) 3
iy =
B3 t 1 + b 3 t 2 + g 3 h
+ gh) by − ( b − g)( y 2 − t 2 )
3 3
12( Bt 1 + bt 2 + gh)
+
2

y 2 = H − y1   3 Iz
iz =
A
7. Secțiune Z  B H 3 − bh 3
Iz =
12
I1 I2
H⎛ 2B − g ⎞ =
g 3
h + 2 B 3t Bt
+ (B − g )2 W1 = , W2 =

A==(BH‐bh) 
e1 = ⎜ cos α + sin α⎟ I y e1 e2
2⎝ H ⎠ 12 2
h⎛
e 2 = ⎜ − sin α +
2B − g
cos α⎟
⎞ I zy = −
Bt
2
( B − g )( H − t ) i1 =
I1
, i2 =
I2
 
⎝2 ⎠ H A A
Iz + Iy ⎛ Iz − Iy ⎞
2
H⎛ g ⎞
e = ⎜ sin α + cos α⎟
' I1 , I 2 = ± ⎜ ⎟ + I 2zy BH 3 − bh 3
2
2⎝ ⎠ 2 ⎝ 2 ⎠
H
iz =
1 2 I zy 12( BH − bh)
  α1 = arctg
2 Iz − Iy

B y 32 − b ( y 2 − t ) + g y 13
3
8. Cornier 
B H−b h 2 2
Iz =
z1 = 3
2( BH − bh) H z − h ( z 2 − g ) + tz 13
3 3 I1
W1 =
A=(BH‐bh) 

Iy =
2
BH − bh 2 2
3 e 1 max
y1 =
2( BH − bh) I zy =
BH
( B − 2 z 1 )( H − 2 y 1 ) −  
4
z2 = B − z1 , y2 = H − y1 I2
e1 = y1 cosα + z2 sin α −
bh
4
( b − 2 z 1 )( h − 2 y 2 ) W2 =
e 2 max
e2 = z1 cosα − ( y2 − t) sin α 1
α 1 = arctg
2 I zy

  2 Iz − Iy

143 
Anexa 4 (continuare) 
1  2  3  4  5 
9. Triunghi 
bh 2
2 Wz1 =
y1 = h 24
3
bh   bh 3 bh 2
A=
2
  Iz =   Wz 2 =  
36 12
1
y2 = h h
3 Iz =
18
 
10. Romb 

b bh 3 bh 2 b2 h
z1 Iz = I2 = Wz = , Wy =
2 48 24 24
bh  
A=      
2
h 3
b h h b
y1 = I y = I1 = iz = , iy =
2 48 48 48

11. Trapez 

2B + b h B 2 + 4 Bb + b 2 h 3
y1 = ⋅ Iz = ⋅   Iz Iz
B+ b 3 B+ b 36 Wz1 = , Wz2 =
B− b y1 y2
A= h   Pentru trapez isoscel   
2
⋅ 2( B2 + 4Bb + b 2 )
h
2b + B iz =
y2 = Iy =
48
( B + B2 b + Bb 2 + b 3 )
h 3
6( B + b)

144 
Anexa 4 (continuare) 
1  2  3  4  5 
12. Coroana circularã  (k = d/D)  πD 3
πD2 Wz = Wy = (1− k4 )
A=
1
(1− k2) I z = I y = I1 = I 2 = 32
D
z1 = y1 = πD 4 D2 + d 2
Inel 
subțire 
2 =
64
(1− k4 ) i2 = iy =
4
     
A = π( D − t ) t (D − t)3
D−d Wz = Wy = πt
t= πt 4D
D− d 2 Iz = Iy = (D − d)3
t= 64 D+t
2 i2 = iy =
2 2
13. Sector inelar  Iz =
R4 − r4
( 2ϕ − sin 2ϕ) R 4 − r 4 2ϕ − sin 2ϕ
2 sin ϕ R − r
3 3 W= ⋅
z0 = ⋅
8
8R sin ϕ
3ϕ R 2 − r 2 R4 − r4 ⎛ 32 sin 2 ϕ ⎞
A = ( R 2 − r 2 )ϕ Iy = ⎜ 2ϕ − sin 2ϕ − ⎟− Iy Iy
⎝ 9ϕ ⎠
Sector de  z 1 = z 0 − r ⋅ cos ϕ
8
Wy1 = , Wy 2 =
4 R 2 r 2 t sin 2 ϕ z1 z2
inel  z2 = R − z0   −  
9( R + r )ϕ 2ϕ − sin 2ϕ
subțire  sin ϕ tR 3m i z = (R − r )
2 2

  z = R = ( 2ϕ − sin 2ϕ) 8ϕ
A = 2 tR mϕ 0 m
ϕ I 2
2
y 1 = R m sin ϕ tR 3m ⎛ 4 ⎞ Iy
  Iy =
2 ⎝
⎜ 2ϕ + sin 2ϕ − sin 2 ϕ⎟
ϕ ⎠
iy =
A
14. Segment de cerc 

z 1 = R sin ϕ AR 4 ⎛ 4 sin 3 ϕ cos ϕ ⎞ Iy Iz Iz


I y = I1 = ⎜1 − ⎟ y
W = , Wz1 = , Wz 2 =  
A= 4 ⎝ 3 2ϕ − sin 2ϕ ⎠ z1 y1 y2
4 R sin 3 ϕ
2ϕ − sin 2ϕ yo = AR 2 4 sin 3 ϕ cos ϕ R 4 sin 2 ϕ cos ϕ
=R 3 2ϕ − sin 2ϕ   Iz = I2 = (1 + − iy = 1−  
2
4 2ϕ − sin 2ϕ 2 3 2ϕ − sin 2ϕ
  y1 = R − y o
32 sin 2 ϕ Iz
y 2 = y o − R cos ϕ − ) iz =  
9 2ϕ − sin 2ϕ A
 

145 
Anexa 4 (continuare) 
1  2  3  4  5 
15. Semicoroanã circularã 
D4 − d 4 πD 3
y1 =
2 D3 − d 3
I y = I1 = π Wy =
64
(1 − k 4 )
3π D 2 − d 2 128
D −d
2 2

A= π D D4 − d 4 ⎛ 64 ⎞ I I
8 y 2 = − y1   Iz = I2 = ⎜π − ⎟ − Wz1 = z , Wz 2 = z  
  2 128 ⎝ 9π ⎠ y1 y2
D D2d 2 D − d D2 + d 2 Iz
z1 = − iy = , iz =
2 18π D + d 4 A
 
16. Coroanã elipticã 

π 3 π 3
y1=b 
I y = I1 =
4
( a b − a 13 b 1 ) Wy =
4a
( a b − a 13 b 1 )
A = π( ab − a1b
     
 
π π
(ab 3 − ab13 ) (ab 3 − ab13 )
z1=a 
Iz = I2 = Wz =
4 4b

 
17. Hexagon regulat 
5 3
Wz = R
R 8
y1 = 3
2 5 3 4 5 3 3
A = 1,5R 2 3 I z = I y = I1 = I 2 = R   Wy = R  
  16 16
z1 = R 5
iz = iy = R
24

146 
Anexa 5 
PRESIUNEA MAXIMĂ DE CONTACT 
 

Schema corpurilor în contact  A  B  Pmax 
1  2  3  4 
1. 

d1 + d 2 d1 + d 2 ⎛ d1 + d 2 ⎞
2

    0,62 ⋅ 3 PE ⎜ 2

d 1d 2 d1d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠

 
2. 

d1 − d 2
  d1 + d 2 ⎛ d 2 − d1 ⎞
2

d 1d 2   0,62 ⋅ 3 PE ⎜ 2

d 1d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠
 

 
3. 

1 1 PE 2
    0,62 ⋅ 3
 
d d d2

 
4.  

1 1 1 PE 2
  +   α⋅ 3  
d1 d1 d 2 d 12

5. 

2
1 1 1 ⎛ d 2 − d1 ⎞
−     α ⋅ 3 PE ⎜
2
⎟  
d1 d 2 d1 ⎝ d 1d 2 ⎠

Anexa 5
147
(continuare)
1  2  3  4 
6. 

2
1 1 1 1 ⎛ d 2 − d1 ⎞
−   +   α ⋅ 3 PE ⎜ 2
⎟  
d1 d 2 d1 d 2 ⎝ d 1d 2 ⎠

 
7. 

2
1 1 1 1 ⎛ d4 − d2 ⎞
−   +   α ⋅ PE ⎜
3 2
⎟  
d2 d4 d4 d3 ⎝ d 2d 4 ⎠

 
8. 

PE 2
1 1 α⋅ 3  
    d 22
d2 d1
 
 

9. 

1 1 PE d 1 + d 2
‐  +   0,59 ⋅  
d4 d3 L d 1d 2

10. 

1 P⋅E
‐    0,59 ⋅  
d d⋅L

 
 

148 
Anexa 6 
ELEMENTE GEOMETRICE LA RĂSUCIRE 
 

Caractersticile geometrice 
Forma secțiunii  Locul unde
de rezistențã  de rigiditate 
transversale  este τmax 
Wt   [cm3]  It   [cm4] 
1  2  3  4 
1. Coroană circulară 

πD 3 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ πD 4 ⎛ ⎛ d ⎞4⎞ pe conturul 


Wt = ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟   It = ⎜⎜ 1 − ⎜ ⎟ ⎟⎟  
16 ⎝ ⎝ D⎠ ⎠ 32 ⎝ ⎝ D⎠ ⎠ exterior 

2. Segment de cerc 

2 ,82 3, 35
D 3 ⎛ 2H ⎞ ⎛ 2H ⎞
Wt = ⎜ ⎟   I t = 4,74 D ⎜ 4
⎟   A 
22,9 ⎝ D ⎠ ⎝ D⎠
 
D
pentru  2 < < 8  
H
3. Cerc fãrã segment 

D 3 2,6H − D D 4 ⎛ 2,6H ⎞
Wt = ⋅   It = ⎜ − 1⎟   A 
8 0,3H + 0,7 D 16 ⎝ D ⎠

 
4. Cerc scobit  Wt = αR 3 I t = βR 4    
r/
0  0,05 0,1  0,2  0,4  0,6  0,8  1,0  1,5 


α  1,57 0,89 0,82 0,81 0,76 0,66 0,52  0,38  0,14 
 
β  1,57 1,56 1,56 1,46 1,22 0,92 0,63  0,38  0,07 
5. Dreptunghi b<h 


Wt = k 1 b 2 h   I t = k 2 b3h  
τ B = k 3τ A

 
h/b  1  1,25  1,5  1,75  2,0  2,5  3  4  5  6  8  10  ∞ 
k1  0,208  0,221  0,231  0,239  0,246 0,258 0,267 0,282 0,292 0,299  0,307  0,313 0,333
k2  0,141  0,172  0,196  0,214  0,229 0,249 0,263 0,281 0,292 0,299  0,307  0,313 0,333
k3  1,0  0,292  0,859  0,820  0,795 0,766 0,752 0,745 0,743 0,742  0,742  0,742 0,742
    Anexa 6
149
(continuare)
1  2  3  4 
6. Triunghi echilateral 
b3 h3 3 4 h3
Wt = =   It = b =   A 
20 12,99 80 25,98

 
7. Hexagon regulat 

Wt = 0,189 h 3   I t = 0,115h 4   A 

 
8. Octogon regulat 

Wt = 0,185h 3   I t = 0,108h 4   A 

 
9. Elipsă  πab 2 πnb 2
Wt = =
2 2 πa 3 b 3 πn 3 b 4
  It = 3 =   A 
a a + b3 n2 + 1
unde: n = ≥ 1
  b
10. Coroanã elipticã  Wt = (1 − c 4 ) nb 3
a 1 b1
unde: c = = n3b4
I t = π(1 − c ) 4
,   4

a b  
n +1
a
n= ≥1
  b
11. Profil subțire deschis 
=
∑b h 3
i i la mijlocul 
∑b h
Wt 1
3b max   It = 3
i i   dreptunghi
3
hi > bi ului cu bmax
 
12. Arc de grosime t  
constantã  st 2
Wt = st 3 la mijlocul 
3   It =  
3 laturii 
s = lungimea arcului
 
13. Profil subțire închis  4Ω 2 4Ω 2
It = =  
Wt = 2Ωt min  

ds si
Ω = aria închisã  ∫t ti
în dreptul 
lui tmin 
de fibra medie s  s = este lungimea 
 
fibrei medii 
 

150 
Anexa 7 
OȚEL CORNIER CU ARIPI EGALE   (STAS  424‐80) 
 
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
  A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat) 
Distanța axelor 
Dimensiunile Aria  Masa  Mărimile statice pentru axele de încovoiere 
r  r1  [cm] 
secțiunii  secțiunii  liniară 
  x ‐ x şi y ‐ y  u ‐ u  v ‐ v 
Ix= Iy Wx= Wy ix= iy  Iu  i u  Iv  Wv  iv 
a*a*g, [mm]  [cm2]  [kg/m]  [mm] [mm] e  u1  v1  v2 
[cm4] [cm3]  [cm]  [cm4] [cm]  [cm4] [cm3] [cm] 
20*20*4  1,45  1,14  3,5  2,0  0,64 1,41  0,90  0,71  0,14  0,36  0,58  0,77  0,73  0,21  0,23  0,38 
30*30*4  2,27  1,78  5  2,5  0,88 2,12  1,24  1,05  1,8  0,85  0,89  2,85  1,12  0,75  0,61  0,58 
40*40*4  3,08  2,42  6  3  1,12 2,83  1,58  1,40  4,47  1,55  1,2  7,09  1,52  1,85  1,17  0,78 
40*40*5  3,79  2,97  6  3  1,16 2,83  1,64  1,42  5,43  1,91  1,20  8,60  1,51  2,26  1,37  0,77 
50*50*5  4,80  3,77  7  3,5  1,40 3,54  1,98  1,76  11,0  3,05  1,51  17,4  1,90  4,54  2,59  0,97 
50*50*6  5,09  4,47  7  3,55  1,45 3,54  2,04  1,77  12,8  3,61  1,50  20,4  1,89  5,33  2,61  0,97 
60*90*6  6,91  5,42  8  4  1,69 4,24  2,39  2,11  22,8  5,29  1,82  36,2  2,29  9,43  3,95  1,17 
60*60*8  9,63  7,04  8  4  1,77 4,24  2,50  2,14  29,2  6,89  1,80  46,2  2,26  12,1  4,86  1,16 
70*70*7  9,40  7,38  9  4,5  1,97 4,95  2,79  2,47  42,4  8,41  2,12  67,1  2,67  17,5  6,27  1,36 
80*80*8  12,30  9,63  10  5  2,26 5,66  3,19  2,82  72,2  12,6  2,43  115  3,06  29,8  9,36  1,55 
100*100*10  19,2  15,0  12  6  2,82 7,07  3,99  3,54  177  24,6  3,04  280  3,83  72,9  18,3  1,95 
120*120*10  23,2  18,2  13  6,5  3,31 8,49  4,69  4,23  313  36,0  3,67  497  4,63  129  27,5  2,36 
140*140*14  37,6  29,4  15  7,5  3,98 9,90  5,61  5,07  689  68,8  4,30  1094  5,42  284  50,5  2,74 
150*150*16  45,7  35,9  16  8  4,29 10,6  6,07  5,34  949  88,7  4,56  1510  5,74  391  64,4  2,93 
160*160*14  43,3  34,0  17  8,5  4,47 11,3  6,30  5,77  1046  90,8  4,92  1662  6,20  431  68,1  3,16 
160*160*16  49,1  38,5  17  8,5  4,55 11,3  6,42  5,79  1175  103  4,89  1866  6,17  485  75,3  3,14 
OBSERVAȚIE ‐ Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densității de 7,85 kg/dm3. 

151 
Anexa 8 
OȚEL CORNIER CU ARIPI INEGALE   (STAS  425‐80) 
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
  A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat) 
 
 
 
Mărimile statice pentru axele de încovoiere 
Unghiul
Dimensiunile  Distanța axelor 
Aria  Masa  de 
secțiunii  r  r1  [cm]  x ‐ x  y ‐ y  u ‐ u  v ‐ v 
secțiuni liniară  înclinare
a*b*g 
a axelor
Ix  Wx  ix  Iy  Wy  iy  Iu  i u  Iv  iv 
ex  ey  v3  v2  u1  u2  u3 
[mm]  [cm ] 
2 [kg/m]  [mm] [mm] tg(ϕ)  [cm ] [cm ] [cm] [cm ] [cm ] [cm] [cm ] [cm] [cm ] [cm] 
4 3 4 3 4 4

80*65*8  11,0  8,66  9  4  2,47 1,73 5,59 4,65 2,79 2,91 2,05  0,615  68,1 12,3 2,49 40,1 8,41 1,91 88,0 2,82 20,3  1,35 
100*75*9  15,1  11,8  10  5  3,15 1,91 6,91 5,45 3,22 3,63 2,22  0,549  148 21,5 3,13 71,0 12,7 2,17 181 3,47 37,8  1,59 

OBSERVAŢIE: -Momentul de inerţie (I), modulul de rezistenţă (W), raza de giraţie (i) sunt raportate la axele de încovoiere respective.
- Masa este calculată pentru dimensiunile nominale pe baza densităţii de 7,85 kg/dm3.

152 
ANEXA 9
OȚEL  I  (STAS  565‐80) 
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat) 

   

Dimensiuni  Aria 
Sibol  Mărimi geometrice inerțiale  Sz  Simbol 
[mm]  secțiunii 
I  h  b  t  g = R  r  [cm2]  z ‐ z  y ‐ y    I 
              Iz  Wz  iz  Iy  Wy  iy     
              [cm4]  [cm3]  [cm]  [cm4]  [cm3]  [cm]  [cm3]   
8  80  42  5,77  3,9  2,3  7,58  778  19,5  3,20  6,29  3,00  0,91  11,4  8 
10  100  50  6,64  4,5  2,7  10,6  171  34,2  4,01  12,2  4,88  1,07  19,9  10 
12  120  58  7,52  5,1  3,1  14,2  328  54,7  4,81  21,5  7,41  1,23  31,8  12 
14  140  66  8,40  5,7  3,4  18,3  573  81,9  5,61  36,2  10,71  1,40  47,7  14 
16  160  74  9,28  6,3  3,8  22,8  935  117  6,40  54,7  14,8  1,55  68,0  16 
1  180  82  10,16  6,9  4,1  27,9  1450  161  7,20  81,3  19,8  1,71  93,4  18 
20  200  90  11,04  7,5  4,5  33,5  2140  214  8,00  117  26,0  1,87  125  20 
22*  220  98  11,92  8,1  4,9  39,6  3060  278  8,80  162  33,1  2,02  162  22* 
24  240  106  12,80  8,7  5,2  46,1  4250  354  9,59  221  41,7  2,20  206  24 
26*  260  113  13,77  9,4  5,6  53,4  5740  442  10,4  288  51,0  2,32  257  26* 
28*  280  119  14,85  10,1  6,1  61,1  7590  542  11,1  364  61,2  2,45  316  28* 
30  300  125  15,82  10,8  6,5  69,1  9800  653  11,9  451  72,2  2,56  381  30 
32*  320  131  16,92  11,5  6,9  77,8  12510  782  12,7  555  84,7  2,67  457  32* 
36*  360  143  19,05  13,0  7,8  97,1  19610  1090  14,2  818  114  2,90  638  36* 
40  400  155  21,10  14,4  8,6  118  29210  1460  15,7  1160  149  3,13  857  40 
OBSERVAŢIE: * Aceste profile nu mai sunt prevăzute în STAS 565 ‐ 80  

153 
 

ANEXA 10
OȚEL  U  (STAS  564‐80) 
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat) 

 
Dimensiuni  Aria 
Sibol  Mărimi geometrice inerțiale  Sz  ey  Simbol 
[mm]  secțiunii 
U  h  b  t  g = R  r  [cm2]  z ‐ z  y ‐ y      U 
              Iz  Wz  iz  Iy  Wy  iy       
              [cm4]  [cm3]  [cm]  [cm4]  [cm3]  [cm]  [cm3]  [cm]   
5*  50  38  5  7  35  7,12  26,4  10,6  1,92  9,12  3,75  1,13  6,43  1,37  5 
6,5  65  42  5,5  7,28  4  9,03  57,5  17,7  2,52  14,1  5,07  1,25  10,6  1,42  6,5 
8  80  45  6  7,76  4  11,0  1,06  26,5  3,1  19,4  6,36  1,33  15,9  1,45  8 
10  100  50  6  8,26  4,5  13,5  205  41,2  3,91  29,3  8,49  1,47  24,5  1,55  10 
12  120  55  7  8,72  4,5  17,0  364  60,7  4,62  43,2  11,1  1,59  36,3  1,60  12 
14  140  60  7  9,72  5  20,4  605  86,4  5,45  62,7  14,8  1,75  51,4  1,75  14 
16  160  65  7,5  10,20  5,5  24,0  925  116  6,21  85,3  18,3  1,89  68,8  1,84  16 
18  180  70  8  10,68  5,5  28,0  1350  150  6,95  114  22,4  2,02  89,6  1,92  18 
20  200  75  8,5  11,16  6  32,2  1910  191  7,70  148  27,0  214  114  2,01  20 
22*  220  80  9  12,14  6,5  37,4  2690  245  8,45  197  33,6  230  146  2,14  22* 
24  240  85  9,5  12,62  6,5  42,3  3600  300  9,22  248  39,6  2,42  179  2,23  24 
26*  260  90  10  13,60  7  48,3  4820  371  9,99  317  47,7  2,56  221  2,36  26* 
30  300  100  10  15,60  8  58,8  8030  535  11,7  495  67,8  2,90  316  2,70  30 
OBSERVAŢIE: * Aceste profile nu mai sunt prevăzute în STAS 564 ‐ 80  

154 
 

ANEXA 11
OȚEL  T  (STAS  566‐80) 
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat) 

 
 
Denumirea Dimensiuni [mm]  Secțiunea Greutatea e  Mărimi geometrice inerțiale  Denumirea 
T  a=h  g=t=r  r1  r2  A  G    z ‐ z  y ‐ y  T 
          [cm2]  [N/m]  [cm]  Iz [cm4]  Wz [cm3] iz [cm]  Iy [cm4] Wy [cm3] iy [cm]  
2*  20  3  1,5  1  1,12  0,88  0,58  0,38  0,27  0,58  0,20  0,20  0,42  2* 
2,1/2*  25  35  2  1  1,65  1,29  0,73  0,87  0,49  0,73  0,43  0,34  0,51  2,1/2* 
3  30  4  2  1  2,26  1,77  0,85  1,72  0,80  0,87  0,87  0,58  0,62  3 
4  40  5  2,5  1  3,77  2,96  1,12  5,28  1,84  1,18  2,58  1,29  0,83  4 
5  50  6  3  1,5  5,66  4,44  1,39  12,10  3,36  1,46  6,06  2,42  1,03  5 
OBSERVAŢIE: * Aceste profile nu mai sunt prevăzute în STAS 566 ‐ 80  

155 
 

ANEXA 12 
OŢEL Z
I – momente de inerție,   W – module de rezistență,  i = I
A  ‐ rază de inerție  
(indicele dă axa în raport cu care s‐au calculat)

 
Greutate
Denumirea Dimensiuni [mm]  Secțiunea Mărimi geometrice inerțiale  Denumirea 

Z  h  a  g=t  r  r  A  G  z ‐ z  y ‐ y  Z 
            [cm2]  [N/m]  Iz [cm4]  Wz [cm3] iz [cm]  Iy [cm4] Wy [cm3] iy [cm]   
8  80  65  6,0  6,0  3,0  12,0  9,42  123,9  30,98  3,21  94,0  15,17  2,80  8 
10  100  75  6,5  6,5  3,25  15,5  12,20  251,4  50,29  4,02  158,0  22,02  3,19  10 
OBSERVAŢIE: Greutatea teoretică este calculată cu greutatea specifică de 78,5 N/dm3.

156 
Ecuația liniei elastice, săgeata maximă, rotirea maximă      Anexa 13 
 
Nr  Încărcarea grinzii  Ecuația liniei elastice  Săgeata maximă  Rotirea 
0  1  2  3  4 

PL3 x 2 ⎛ x⎞ PL3 PL2


1  v= ⋅ 2 ⋅ ⎜3 − ⎟, 0≤ x≤ L  f= , x = L  ϕA = , x = L 
6EI z L ⎝ L⎠ 3EI z 2 EI z

pL4 x 2 ⎛ 4x x 2 ⎞ PL4 PL3


2  v= ⋅ ⎜
⋅ 6− + ⎟, 0 ≤ x ≤ L   f= , x = L  ϕA = , x = L 
24 EI z L2 ⎝ L L2 ⎠ 8EI z 6EI z

Mx 2 ML2 ML
3  v= , 0≤ x≤ L  f= , x = L  ϕA = , x = L 
2 EI z 2 EI z EI z

p o L4 x 2 ⎛ 4 x x 2 x3 ⎞
v= ⋅ ⋅ ⎜1 − + − ⎟, Po L4 p o L3
4  12 EI z L2 ⎝ L 2 L2 10L3 ⎠   f= , x = L  ϕA = , x = L 
30EI z 24 EI z
0≤ x≤ L

pL3
pL4
x ⎛ x x ⎞
2 3
5pL4
L ϕA = ϕB = ,
5  v= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 + 3 ⎟ , 0 ≤ x ≤ L   f= , x=   24 EI z  
24 EI z L ⎝ L L ⎠ 384 EI z 2
x = 0, x = L
pL2
PL3 x ⎛ 4x 2 ⎞ L pL3 L ϕA = ϕ B = ,
6  v= ⋅ ⋅ ⎜1 − 2 ⎟ , 0≤ x≤   f= , x=   16EI z  
16EI z L ⎝ 3L ⎠ 2 48EI z 2
x = 0, x = L

157 
0  1  2  3  4 
Pa 2 b 2 ⎛⎜ 2 x ' x ' ( x ) ⎞ b+L
' 3

v1 = ⋅ + − 2 ⎟ , 0 ≤ x' = a Pb (L 2
− b2)
3
L2 − b 3 ϕA = abP, x ' = 0
6EI z L ⎜⎝ a b a b ⎟
⎠ f = , 6LEI z
7    9 3LE I z 3
 
Pa 2 b 2 ⎜⎛ 2 x '' x '' ( x ) ⎞⎟
'' 3 Pa 2b2 a+L
v2 = ⋅⎜ + − , 0 ≤ x '' = b
vp =
3LE I z
, x = a ϕA = abP, x '' = 0
6EI z L ⎝ b a ab ⎟⎠ 6LEI z
L2 − x 2 PaL2 3 aLP
v= a ⋅ x ⋅ P; 0≤x≤L f max = ; 0≤ x≤ L ϕ B = −2 ϕ A =
6E ⋅ L ⋅ I z   27 EI z   3EI z  

2 aLx 1 + 3 ax − x
2 3
a+L 2 3a + 2 L
v1 = 1
P; 1
0 ≤ x1 ≤ a f= a P; x = a ϕK = aP
6E ⋅ I z 3E ⋅ I z 6EI z
L−x PL3 L aLP
v= a ⋅ x ⋅ P; 0 ≤ x ≤ L f max = ; x= ϕ A = −ϕ B =
2E ⋅Iz   8EI z 2   2 EI z  

3 aLx 1 + 3 ax − x
2 3
2a + 3L a+L
v1 = 1
P; 1
0 ≤ x1 ≤ a f= aP; x = a ϕK = aP
6E ⋅ I z 6E ⋅ I z 2 EI z
− 2 L2 + 6 a ⋅ L − 3a 2 − x 2 a 3 + 3a 2 b − 2 b 3
v= x ⋅ M; 0 ≤ x ≤ a Dacă a>b f în intervalul a la ϕA = M
6E ⋅ I z ⋅ L 6EI z L2  
( L − x ) ⋅ (2 Lx − 3a 2 − x 2 )
10  2
x = 2aL − a 2 − L2   ϕA =
2a 3 − 3a 2 b − b 3
v= M; 0≤ x≤ L 3 M
6E ⋅ I z ⋅ L 6EI z L2
2 L2 − 3xL + x 2 2 f=
M0 L2
pt.,  
v= xL M A ; 0≤ x≤ L 9 2EI z
 
LM A
11  6E ⋅ I z ⋅ L ⎛ 1⎞ ϕ A = 2ϕ B =  
x = L⎜1 − ⎟ 3EI z
  ⎝ 3⎠
4,127 P0 L4 pL
ϕ =
7 xL − 10x L + 3x
4 3 2 5 f= A
45E I  
12  v= ; 0 ≤ x ≤ L  450EI z   z

360E ⋅ I z ⋅ L ϕ =
7 P0L3
pt. x = L 1 − 1 / 15 B
360EIz

158 
0  1  2  3  4 
3aL − (3L − b ) x
2 2
Pab 2
v= b 2 xP ; 0 ≤ x ≤ a f=
a
;x=L
a abP
12 E ⋅ I z ⋅ L
3
6EI z 3L − b 3L − b ϕA =
13  4 EI z L  
[ 3aL − (3L − b )x ] b
2 2 2
x − 2 L3 ( x − a )
3

; 0 ≤ a ≤ L vp =
ab − 3aL − 3L2 2 2
v=
12 E ⋅ I z ⋅ L3 12 EI z L3
a b P;
ϕB = 0

3x 2 L − 4 x 3 PL3 L  
14  v=   f= ;x=  
48E ⋅ I z ⋅ L 192 EI z 2 ϕA = ϕB = 0  

159 
Anexa 14 
Tabelul 1 
 
 
INDICATORUL TABELELOR CU COEFICIENTUL ϕ 
 
Nr.  Indicatorul 
Tipul profilului 
crt.  coef. ϕ 

a) Tuburi laminate la cald fără 
sudură. 
b) Profile dublu T laminate sau 
1.  A 
sudate din tablă în plan paralel cu 
inima. 
 
 

a) Chesoane sudate, profile 
solidarizate. 
2.  b) Profile dublu T sau sudate  B 
care flambează în plan paralel cu 
tălpile. 

 
Profile deschise cu o axă de 
simetrie 
  C 
a) Flambaj în plan paralel cu axa 
de simetrie y‐z.   
3. 

b) Flambaj în plan 

perpendicular pe axa de simetrie. 

 
 

160
Anexa 14 
Tabelul 2 
STAS  10108/0‐78 
Marca  Limita de  Rezistența de  Ind.  Expresia coeficientului de flambaj 
oțelului  curgere  calcul  tabel ϕ 
  R [MPa] t ≤ 16   16 < t ≤ 40    
⎛ 5667 ⎞
(. * . )2 −
11335
A  ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟−
⎝ λ2 ⎠ λ2
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
6105 12210
OLT  35  230  210  200  B  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 11951 ⎞ − (... )2 −
23902
C  ϕ = ⎜ 1 , 411 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5431 ⎞ − (... )2 −
10862
A  ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
 
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
5851 11702
OL 37  240  220  210  B  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
RCA 37 
ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 + ⎞ −
11453 22917
C  ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5013⎞ 10126
A  ϕ = ⎜ 0 , 6 4 6 5 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 5401⎞ 10802
OLT  45  260  240  230  B  ϕ = ⎜ 0 ,7 5 0 6 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 10572 ⎞ 21145
C  ϕ = ⎜ 1,4 1 1 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 4495 ⎞ − (... )2 −
8890
A  ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
OL  44 
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
4842 9684
290  260  250  B  + ⎟ (... )2 −
OSC 44  ⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 9479 ⎞ − (... )2 −
18957
C  ϕ = ⎜ 1 , 411 + ⎟
⎝ 2
λ ⎠ λ2
⎛ 3834 ⎞ − (... )2 −
7668
A  ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
  ⎝ λ2 ⎠ λ2
Oțeluri cu 
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
4130 8260
B  + ⎟ (... )2 −
Rc=340 MPa  ⎝ λ2 ⎠ λ2
 
ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 ⎞ −
8085 16160
C  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2

ϕ = ⎛⎜ 0 , 6465 ⎞ −
3621 7242
OL 52,  A  + ⎟ (... )2 −
350  ⎝ λ2 ⎠ λ2
RCA 52, 

ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
3900 7801
RCB  52,  315  300  B  + ⎟ (... )2 −
.  ⎝ λ2 ⎠ λ2
RCB 52, 
360 
ϕ = ⎛⎜ 1 , 411 ⎞ −
7636 15267
OSC  52  C  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
⎛ 3031 ⎞ − (... )2 −
6063
A  ϕ = ⎜ 0 , 6465 + ⎟
⎝ λ2 ⎠ λ2
OSC 55  430  360  340 
⎛ 3266⎞ 6531
B  ϕ = ⎜ 0 ,7 5 0 6 + ⎟ − (. . . ) 2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2

ϕ = ⎛⎜ 0 , 6465 ⎞ −
2773 5546
A  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
OSC 58  4700  390  370 
ϕ = ⎛⎜ 0 , 7506 ⎞ −
2988 5975
B  + ⎟ (... )2 −
⎝ λ2 ⎠ λ2
 

161
 
INDICAȚII ŞI RĂSPUNSURI LA PROBLEMELE 
PROPUSE 
 
 
 
Cap. 9. Deplasări 
 
Problema 1 
P ⋅a3
ν k = −21,33 ⋅ . 
E⋅I
 
Problema 2 
p ⋅ a4
ν k = 152 ⋅ . 
E⋅I
 
Problema 3 
P ⋅ a3
ν k = 10 ⋅ . 
E⋅I
 
Problema 4 
  În cazul acestei structuri, se va lua în considerare si momentul te torsiune ce apare 
în bară, astfel ca relația lui Veresceaghin, va arăta astfel: 
ΩM ⋅ m g ΩM t ⋅ m tg P ⋅ a3 P ⋅ a3
νk = ∑ +∑ = 81 + 54 = 14 ,30 [mm ] . 
E⋅I G ⋅ Ip E⋅I G ⋅ Ip
 
Problema 5 
P ⋅ a4
ν k = 21,375 ⋅ = 33 ,65 [mm ] . 
E⋅I
 
Problema 6 
V = 0 ,988 [kN ] . 
 
Problema 7a 
7 ⋅ P ⋅ a3 P ⋅ a2
νk = = 7 ,508 [mm ] ;  ϕ k = = 0 o11ʹ14ʺ . 
3⋅E⋅I E⋅I
 

163
Problema 7b 
7 ⋅ P ⋅ a3 2 ⋅ P ⋅ a2
νk = = 13 [mm ] ;  ϕ k = = 0 o 37ʹ03ʺ . 
3⋅E⋅I E⋅I
 
Problema 7c 
4 ⋅ M ⋅ a2 2⋅M⋅a
νk = = 2 ,992 [mm ] ;  ϕk = = 0o 5ʹ9ʺ . 
E⋅I E⋅I
 
Problema 7d 
10 ⋅ p ⋅ a 4 2 ⋅ p ⋅ a3
νk = = 19 ,68 [mm ] ;  ϕ k = = 1o17ʹ25ʺ . 
E⋅I 3⋅E⋅I
 
Problema 8a 
p ⋅ a4 p ⋅ a4
ν k = 48 ,38 = 10 ,16 [mm ] ;  u k = 14 ,06 = 2 ,954 [mm ] ; 
E⋅I E⋅I
p⋅a4 p ⋅ a3
δ k = 50 ,38 = 10 ,58 [mm ] ; ϕ k = 17 ,25 = 0 o 49ʹ50ʺ . 
E⋅I E⋅I
 
Problema 8b 
p ⋅ a4 p ⋅ a4
ν k = 301,3 = 10 ,20 [mm ] ;  u k = 14 ,25 = 0 ,4825 [mm ] ; 
E⋅I E⋅I
p ⋅ a4 p ⋅ a3
δ k = 301,6 = 10 ,21 [mm ] ; ϕ k = 26 ,25 = 0 o7ʹ38ʺ . 
E⋅I E⋅I
 
Problema 9a 
p ⋅ a4 p ⋅ a2
ν k = 5 ,5 = 8 ,003 [mm ] ;  ϕ k = 0 ,75 = 0 o 3ʹ45ʺ . 
E⋅I E⋅I
 
Problema 9b 
M ⋅ a2 M⋅a
νk = = 1,86 [mm ] ;  ϕk = = 0o19ʹ16ʺ . 
3⋅E⋅I E⋅I
 

164 
 
 
 
Cap. 10. Sisteme static nedeterminate 
 
Problema  M2 V1 V2 V3 X0 Mx0
1a  ‐ 1,143 pa2 1,714 pa  2,667 pa  ‐ 0,381 pa  1,720 a  1,469 pa2
1b  ‐ 3,375 pa2 ‐ 1,687 pa  5,25 pa  2,438 pa  5,560 a  2,971 pa2
1c  ‐ 0,525 pa2 ‐ 0,175 pa  0,680 pa  0,495 pa  ‐‐‐‐  M4=0,99 pa2
1d  ‐ Pa  1,75 Pa  ‐‐‐‐  ‐ 0,75 Pa  ‐‐‐‐  M3=0,5 Pa 
0,427 pa2
1e  ‐ 1,647 pa2 1,634 pa  3,403 pa  3,436 pa  6,537 a  M4=2,451 pa2 
M5= ‐ 1,5 pa2
1f  ‐ 1,5 pa2 1,625 pa  4,125 pa  0,25 pa  1,627 a  1,32 pa2
1,92 pa2
1g  ‐ 0,6786 pa2 1,0804 pa  3,1456 pa  2,774 pa  6,610 a 
M1= ‐ pa2
M1= ‐ 6 pa2 
1h  3,5 pa2 6,167 pa  ‐ 7 pa  7,833 pa  ‐‐‐‐ 
M3= ‐ 8 pa2
M1=1,5 pa2 
1i  0,3 pa2 ‐ 2,7 pa  0,025 pa  3,175 pa  ‐‐‐‐ 
M5= ‐ 1,5 pa2
Observație: Abscisa x0 este măsurată față de capătul din stânga al barei 
 
Problema  M2 V1 V2 V3 X0 Mx0
2,056 pa2
2a  2,361 pa2 1,66 pa  4,312 pa  2,028 pa  6,967 a 
M4=1,66 pa2
0,63 pa2
2b  ‐ 0,222 pa2 ‐ 0,044 pa  1,34 pa  5,694 pa  6,307 a 
M3= ‐ 3 pa2
1,029 pa2
2c  ‐ 0,1964 pa2 1,2 pa  1,365 pa  1,435 pa  6,570 a 
M1= ‐ pa2
1,659 pa2
2d  ‐ 0,7143 pa2 1,821 pa  1,7504 pa  0,4286 pa  1,827 a 
M3=M4= ‐ 2 pa2
Observație: Abscisa x0 este măsurată față de capătul din stânga al barei 

165
 
Problema  X  V1 V2 H1 H2 Mmax
3a  0,72 pa  ‐‐‐‐  3,28 pa  ‐‐‐‐  0  3,68 pa2
3b  0,25 pa  ‐ 0,3125 pa  0,3125 pa  0,25 pa  0,25 pa  0,088 pa2
3c  1,35 pa2 ‐‐‐‐  ‐‐‐‐  ‐‐‐‐  ‐‐‐‐  1,65 pa2
3d  2,5 P  ‐‐‐‐  1,5 P  ‐‐‐‐  0  Pa 
 
Problema  X  Mmax
4a  0,667 pa2 ‐ 2,667 pa2
4b  0,318 Pa  0,318 Pa 
4c  0,1 Pa  ‐ 0,6 Pa 
 
Problema  X  V1 V2 H1 H2 Mmax
5a  0,167 P  0,778 P  0,222 P  0,167 P 0,167 P 0,133 Pa 
5b  ‐ 0,067 pa  ‐ 0,067 pa  ‐ 0,067 pa  0,9 pa  ‐ 1,1 pa  ‐ 0,45 pa2
5c  0,954 pa  ‐‐‐‐  1,046 pa  ‐‐‐‐  0  0,455 pa2
5d  0,613 pa  ‐‐‐‐  ‐ 0,613 pa  ‐‐‐‐  3 pa  3,274 pa2
 
 
 
Cap. 11. Solicitări dinamice 
 
Problema 1 
[ ]
v 0 = 0 ,98 m s . 
 
Problema 2 
σ max = 160 ,1[MPa ] . 
 
Problema 3 
hmax ≤ 33,44 [mm]. 
 
Problema 4 
Δσ = 81,5 [MPa ]; σ max = 181,5 [MPa ] . 
 
Problema 5 
hmax ≤ 38,7 [mm]. 
 

166 
Problema 6 
τ max = 400 ,5 [MPa ] . 
Problema 7 
σ max = 160 ,1[MPa ] . 
 
Problema 8 
hmax ≤ 640,1 [mm]. 
 
Problema 9 
⎛ 1 ⎞
τ max = 265 ,6 [MPa ] ,  σ max = 14 ,79 [MPa ] , observație  ⎜ δ s = fsa + v s ⎟ . 
⎝ 2 ⎠
 
Problema 10 
τ max = 284 ,1[MPa ] ; hmax ≤ 360,8 [mm]. 
 
Problema 11 
hmax ≤ 170,95 [mm],  (M 2 = 0 ,625 ⋅ Q ⋅ a ; δ s = 2 ,27 [mm ]) . 
 
 
 
 
Cap. 12. Calculul de rezistență la solicitări variabile 
 
Problema 0 
c σ = 2 ,54 > c 0 , prin urmarea arborele rezistă. 
 
Problema 1 
  Pentru  alegerea  valorilor  coeficiențiolor  kσ,  ε  şi  γ  se  utilizează  diagramele  din 
figurile  12.10,  12.12  şi  respectiv  12.14.  Astfel:  kσ  =  1,75;  ε  =  0,75  şi  γ  =  1.  După  calcularea 
momentului  de  încovoiere  maxim  şi  înlocuirea  acestuia  alături  de  coeficienții  mai  sus 
amintiți în relația (12.16), se obține c = 2,295 > c0, deci fusul bielei rezistă. 
 
Problema 2 
c σ = 2 ,5 > c 0 , prin urmarea arborele rezistă.  σ R = 347 ,8 [MPa ] ; σ Rp = 109 ,6 [MPa] . 
 
Problema 3 
M t max = 3[kNm ] ; M t min = 1,82[kNm ] ; Pmax = 0,55 [kN]. 
Dacă se trasează caracteristica arcului, se ca obține fmin = 7,3 [mm] şi fmax = 17 [mm]. 

167
Problema 4 
M tcap = 3,036[kN] . 
 
Problema 5 
c τ = 1,733  
 
Problema 6 
a)  M i max = 180 [Nm ]; M i min = 72 [Nm ] ; 
  b)  M t max = 1,5[Nm ]; M t min = 0[Nm ] . 
 
Problema 7 
  a)  τ R = 319 ,1[MPa ] ; 
  b)  τ Rp = 124,5[MPa] ; 
  c)  M tcap = 5,46 [kNm] (M t max = 5,5 [kNm], M t min = 1,65 [kNm]) ; 
  d)  M icap = 1,506 [kNm] (M t max = 1,5 [kNm], M t min = −0 ,9[kNm]) ; 
Observație:  c σ = 2 ,44; σ Rp = 88 ,5[MPa]  
 
 
 
Cap. 13. Flambajul barelor drepte 
 
Problema 1 
a 4 c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I z = I y = = . În final, se adoptă secțiune pătrată cu latura a = 70 mm 
12 π2 ⋅ E
(la calculul de verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elastic, λ = 103,81). 
 
Problema 2
I min = I y = 2 ,4 [cm 4 ] ,  λ  =  346,62,  ceea  ce  înseamnă  că  flambajul  are  loc  în  domeniul 
elastic.  În  final,  se  obține  un  coeficient  de  siguranță  c  =  4,73  >  c0,  prin  urmare  bara  nu 
flambează. 
 
Problema 3
Pf
Pf = N max = α ⋅ E ⋅ Δt ⋅ A ⇒ Δt = . Dacă se calculează coeficientul de zveltețe, se 
α⋅E⋅A
obține  λ  =  75,  ceea  ce  înseamnă  flambaj  în  domeniul  elasto‐plascic;  dacă  se  calculează 
sarcina de flambaj se obține Pf = 1105,84 [kN], care dacă se înlocuieşte în relația anterioară, 
se obține Δtmax = 87,3 ˚C. 
 

168 
Problema 4
λ  =  80,  ceea  ce  înseamnă  flambaj  în  domeniul  elasto‐plascic;  dacă  se  calculează 
sarcina de flambaj se obține Pf = 1680,76 [kN] şi un coeficient de siguranță c = 3,36 < c0, ceea 
ce înseamnă că trebuie calculată sarcina capabilă, care este P = 420 [kN]. 
 
Problema 5
λ  =  64,93,  ceea  ce  înseamnă  flambaj  în  domeniul  elasto‐plascic,  dacă  se  calculează 
sarcina critică de flambaj, se obține Pf = 157,056 [kN]. 
 
Problema 6
λ  =  132,9,  ϕ  =  0,3305,  σ f = 131[MPa ] ,  se  constată  că  bara  este  supradimensionată, 
motiv pentru care se va recalcula sarcina capabilă, adoptându‐se Pcap = 140 [kN]. 
 
Problema 7
λ  =  135,97  şi  conform  tab.  14b,  ϕ  =  0,40  (R  =  220  [MPa],  Rc  =  240  [MPa]). 
ϕ⋅ A
R max = = 170 ,52 [kN] . Se poate constata că Rmax < R, prin urmare bara nu flambează. 
P
 
Problema 8
c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 1,951 ⋅ a =4
.  În  final,  se  adoptă  a  =  60  mm  (la  calculul  de 
π2 ⋅ E
verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elasto‐plastic). 
 
Problema 9
c ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 4 ,667 ⋅ a 4 = 0 2 .  În  final,  se  adoptă  a  =  7,5  mm  (la  calculul  de 
π ⋅E
verificare, se constată că flambajul are loc în domeniul elastic). 
 
Problema 10 
λ = 109,1 şi conform tab. 14b ϕ = 0,495,  Pcap = ϕ ⋅ A ⋅ R , se adoptă  Pcap = 700 [kN], iar 
distanța  între  plăcuțele  de  rigidizare  este  dată  de  relația:  l 1 ≤ 40 ⋅ i y1 = 856[mm] , 
adoptându‐se  l 1 = 800[mm ] . 
 
Problema 11 
c 0 ⋅ P ⋅ L2f
I min = I y = 11 ⋅ a =
4
. În final, se adoptă a = 13 mm (la calculul de verificare, se 
π2 ⋅ E
constată că flambajul are loc în domeniul elasto‐plastic). 

169
 

170 
 
 
BIBLIOGRAFIE 
 
 
1. Atanasiu C., Canta T., ş.a., Încercarea metalelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1982. 
2. Avril J., Encyclopedie Vishay d`Analyse des Contraintes, Vishay‐Micromesurements, 
Paris, 1974. 
3. Babeu T., Rezistența materialelor, Institutul Politehnic Traian Vuia Timişoara, 1980. 
4. Bausic, V. ş.a., Rezistența materialelor, vol.II, Inst. Politehnic Iaşi, 1978. 
5. Bia C., ş.a. Rezistența materialelor şi teoria elasticității, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1983. 
6. Blumenfeld  M.,  Calculul  barelor  cu  calculatoare  numerice,  Ed.  Tehnică,  Bucureşti, 
1975. 
7. Boleanțu L., ş.a., Aplicații ale solidului deformabil în construcția de maşini, Ed. Facla, 
Timişoara, 1978. 
8. Buga  M.,  Iliescu  N.,  Atanasiu  C.,  Tudose  I.,  Probleme  alese  din  rezistența 
materialelor, Tipografia Universității Politehnica Bucureşti, 1995. 
9. Buzdugan Gh. Rezistența materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1986. 
10. Buzdugan  Gh.,  ş.a.  Rezistența  materialelor.  Culegere  de  probleme,  Ed.  Academiei, 
Bucureşti, 1991. 
11. Cioclov D., Mecanica ruperii materialelor, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977. 
12. Courbon J, Resistance des materaux, vol. I şi II, Dunod, Paris,1965. 
13. Curtu  I.  Sperchez  F.,  Rezistența  materialelor,  vol.  I,II  Tipografia  Universității 
Braşov, 1988. 
14. Curtu  I.,  ş.a.,  Mecanica  lemnului  şi  materialelor  pe  bază  de  lemn,  Ed.  Tehnică, 
Bucureşti,1984. 
15. Deutsch I., Rezistența materialelor, Ed. Didact. şi Ped. Bucureşti, 1984. 
16. Deutsch  I.,  ş.a.  Probleme  de  rezistența  materialelor,  Ed.  Didact.  şi  Ped.  Bucureşti, 
1979. 
17. Felicia  Doina  Ciomocoş,  Teodor  Ciomocoş,  Teoria  elasticității  în  probleme  şi 
aplicații, Editura Facla, 1984. 
18. Feodoseev  V.I.,  Izbranie  zadaci  i  c  vapros  po  soprotivleniu  materialov,  Izdatelstovo 
Nauka, Moskva,1973. 
19. Feodoseev V.I., Résistance des matériaux, Edition Mir, Moskva, 1975. 

171
20. Filonenko Borodici, Curs de rezistența materialelor, vol I şi II, Ed. Tehnică, Bucureşti, 
1951, 1952. 
21. Goia I., Rezistența materialelor, vol., I II, Tipografia Universității Braşov, 1981. 
22. Hűtte, Manualul inginerului ‐ Fundamente, Editura Tehnică, Bucureşti 1997. 
23. Hărdău M., Aplicarea metodei elementului finit la calculul de rezistență în construcția 
de maşini, Universitatea Tehnică Cluj‐Napoca, 1992. 
24. Ille V. ş.a., Rezistența materialelor, Inst. Politehnic, Cluj‐ Napoca, 1980. 
25. Massonnet Ch., Résistance des matériaux, vol. I şi II, Dunod, Paris, 1968. 
26. Mazilu P. ş. a. Probleme de rezistența materialelor, vol. I, II, Ed. Tehnică. Bucureşti, 
1969, 1975. 
27. Mazilu P., Rezistența materialelor, Inst. de Construcții, Bucureşti, 1974. 
28. Mocanu D,R., Rezistența materialelor, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980. 
29. Mocanu  D.R.  ş.a.,  Analiza  experimentală  a  tensiunilor,  vol.  I,  II,  Ed.  Tehnică, 
Bucureşti, 1976, 1977. 
30. Modiga M., Rezistența materialelor, I.I.S. Galați, 1986. 
31. Munteanu  M.,  Radu  N.,  Popa  A.,  Rezistența  materialelor,  vol.  I,II  Tipografia 
Universității Braşov, 1989. 
32. Petre A. ş. a., Bare cu pereți subțiri, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960. 
33. Petre A. Calculul structurilor de aviație, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1984. 
34. Ponomariov S.D. ş.a., Calculul de rezistență în construcția de maşini, vol. I, II şi III, 
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1960, 1963, 1964. 
35. Posea N., Rezistența materialelor, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1979. 
36. Posea N., Rezistența materialelor, Probleme, Ed. Ştiinț. şi Enciclopedică, Bucureşti, 
1986. 
37. Păstrav I., Rezistența materialelor, Inst. Politehnic, Cluj‐ Napoca, 1979. 
38. Radu N. Gheorghe, Munteanu M, Biț C, Rezistența materialelor şi elemente de teoria 
elasticității Vol. I 1995, Vol. II 1996, vol.III 1998, Ed. Macarie Târgovişte. 
39. Sofonea  G.,  Frațilă  M.,  Rezistența  materialelor,  Ed.  Universității  “Lucian  Blaga” 
Sibiu, 1998, ISBN 973‐9280‐97‐8 
40. Sofonea  G.,  Frațilă  M.,  Vasiloaica  C‐tin.  Culegere  de  probleme  de  Rezistența 
materialelor, Ed. Universității “Lucian Blaga” Sibiu, 1995. 
41. Sofonea  G.,  Pascu  A.,  Rezistența  materialelor,  Ed.  Universității  “Lucian  Blaga” 
Sibiu, 1998, ISBN 973‐9280‐97‐8 
42. Sofonea  G.  ş.a.  Îndrumar  de  lucrări  de  laborator,  Ed.  Universității  “Lucian  Blaga” 
Sibiu, 2001. 
43. Solomon L., Elasticitate liniară, Editura Academiei Bucureşti, 1969. 

172 
44. Teodorescu P.P., Teoria elasticității şi introducere în mecanica solidului deformabil, Ed. 
Dacia, Cluj‐Napoca,1976. 
45. Timoshenko S.P., Résistance des matériaux, Vol. I şi II, 1986. 
46. Tudose  I.,  Atanasiu  C.,  Iliescu  N.  Rezistența  materialelor  Ed.  Didact.  şi  Ped. 
Bucureşti, 1981. 
47. Voinea R. ş.a. Mecanica solidului cu aplicați în inginerie Ed. Academiei 1989. 

173