Într-o societate ce se autodeclară a fi dominată de idealul căutării inocenţei (mesaj plin de

ipocrizie, printre altele), discuţia despre muzică poate începe din punctul în care arta cu
cea mai mică putere de reprezentare şi eliberată de sub influenţa oricărei ideologii îşi
dezvăluie caracterul paradoxal, fiind adesea folosită ca important vehicul al mesajelor de
tot felul. Să spunem de pe acum că nu va fi un discurs despre vampiri şi Marilyn Manson
(imaginile cu care cultura goth este frecvent asociată, şi aş îndrăzni să spun chiar asociată
în mod abuziv), dar, în acelaşi timp, nu va fi nici unul despre identitate şi politici
subversive. De altfel, goth-ul nu pare a transmite nimic celorlalţi. Scena lumii gotice,
lipsită de o revoltă făţişă, adesea liniştită şi retrasă în sine, continuă să îşi ducă existenţa
în timp, aşa cum alte genuri, mult mai implicate social, nu au reuşit să o facă. Ea trăieşte
atît prin metamorfozarea neîntreruptă în numeroase forme, cît şi prin asimilarea a tot ceea
ce este nou şi prin reîntoarcerea la tot ceea ce este vechi. Acuzată de criticii
postcolonialismului ca fiind eurocentrică şi plină de conotaţii rasiste, cultura goth este
departe de a se recunoaşte în această caracterizare, şi nu pentru că nu ar fi, ci pentru că nu
se lasă tulburată de aceste probleme, probleme plasate în afara sferei estetice. Aparenta
lor „indiferenţă socială“ afişează un mesaj revoltător nu prin conţinut, ci prin presupusa
lui lipsă de actualitate – esteticul ca unică lege a existenţei. Şi totul devine şi mai
„supărător“ cu cît acei tineri, care ar trebui să caute incitantul, subversivul, aderă la el.
Simple rămăşiţe ale trecutului? Nerevoltaţii zonei underground – cum am putea să mai
vorbim alături de ei despre paradoxul muzicii?
Dar, înainte de toate, ce este goth-ul?

„Depresia te copleşeşte? Cu atât mai bine“, ar spune un gother. „Nu te vom privi ca pe un
ciudat pentru asta. Iată şansa ta de a-ţi exprima liber sentimentele!“ Tristeţea, asemenea
fericirii, are frumuseţea ei şi trebuie acceptată, nu respinsă ca anormalitate. Alături de ea
stă moartea, formînd împreună latura întunecată a existenţei, deşi lumina îşi are partea ei,
şi nu o putem lăsa nici pe ea deoparte. Sensul prezenţei morţii este de a te întoarce spre
viaţă.
Spre sfîrşitul anilor ’70 (deşi, după unii, mijlocul anilor ’70 ar fi adevăratul moment al
naşterii mişcării), apar primele formaţii de goth, asociate cu post-punk şi new wave. Cele
mai multe veneau din Anglia, dar şi din Irlanda (The Virgin Prunes) sau Germania (Xmal
Deutschland). Între 1978-1979, Joy Division şi Siouxsie&the Banshees au fost etichetate
cu termenul de „gothic“, lor li s-a alăturat Bauhaus. Influenţaţi de David Bowie şi T. Rex,
aceştia din urmă au creat primul lor single gothic, Bela Lugosi’s Dead. Deşi se
considerau ca aparţinînd punk-ului, întreaga revoltă era interiorizată, iar muzica lor
devenise introspectivă. De aici înainte (fără a-i uita pe Nick Cave şi pe Fetus Productions,
în Australia şi Noua Zeelandă), estetica şi moda goth încep să capete o influenţă din ce în
ce mai mare pe scena muzicală. Între 1985-1995, apare cea de-a doua generaţie, în care
post-punk-ul este înlocuit aproape în întregime de noul stil, cu toate că influenţele sînt
evidente, ca în First and Last and Always, albumul de debut al formaţiei The Sister of
Mercy. Popularitatea gothic-ului creşte prin Fields of Nephilim, The Mission sau
Mephisto Walz. După 1990, începe perioada celei de-a treia generaţii, cu Switchblade
Symphony sau London After Midnight, în care sunetele vechi, preluate de la The Cure şi
Joy Division, sînt combinate cu elemente de hard rock şi tonuri dark. Totuşi, adevăratul
început al acestei perioade este adesea plasat după 1995. Din păcate, acum este şi
perioada cînd formaţii ca HIM, Evanescence şi Within Temptation, alături de Marilyn
Manson, sînt asociate culturii goth, deşi nu produc goth rock. Adesea, noua generaţie a
fost acuzată că s-ar fi îndepărtat de mai vechea şcoală goth, dar odată cu anii 2000, prin
Cinema Strange, Black Ice sau Strange Dolls Cult, se remarcă o întoarcere la muzica şi
stilul anilor ’80 (Malaria!, Play Dead, Belfegore etc.) ca o reacţie împotriva aggrotech,
futurepop şi synthpop, care domină multe cluburi goth actuale.

Dincolo de direcţiile pe care le-a luat (gothic rock, darkwave, folk gothic) şi continuă să
le ia această mişcare (subliniez darkwave-ul, ca una dintre cele mai importante, şi voi
explica de ce în cele ce urmează, în special dark wave-ul neoclasic, prin influenţele sale
de la muzica clasică, recombinîndu-le pentru a crea un sunet original: Dead Can Dance,
The Protagonist, Dargaard etc.), cultura goth îşi păstrează dimensiunea „lirică“, absenţa
oricărui mesaj politic şi a activismului social în artă, deşi poţi fi sigur că vei întîlni o
mulţime de gothers implicaţi în organizaţiile de binefacere sau în alte activităţi de acest
tip. Arta opusă vieţii – autonomie estetică ce aminteşte de mişcarea de avangardă! Şi
toate acestea, în epoca marii comunicări în masă. Două paradoxuri se nasc de aici:
primul, urmele divertismentului care tulbură ideea de avangardă şi ţin mai degrabă de
kitsch, gustul pentru teatralitate (cultura goth fiind asociată cu camp-ul – Susan Sontag-
Notes on Camp –, în mare parte datorită elementelor de glam rock pe care le preia; totuşi,
comparaţia cere o discuţie specială, care depăşeşte scopul acestui articol) şi
sentimentalism – elemente ce contrazic dezumanizarea şi refuzul total al vieţii –, iar al
doilea ar fi cel identificat de Adorno în cazul avangardei, care, prin însăşi autonomia ei,
promovează implicarea socială – „Este socială în artă mişcarea sa imanentă împotriva
societăţii, şi nu luarea ei de poziţie manifestă... Arta respectă masele prin faptul că li se
opune, arătîndu-le acestora cum ar putea fi, în loc de a li se adapta în forma lor
degradantă“. Izolarea, indiferenţa şi, uneori, atitudinea ironică îi plasează în afara
socialului (conştiinţa artificialului pe care îl afişează împotriva manipulării exercitate de
societatea de consum şi mass-media în lumea postmodernă), însă opunîndu-se, nu fac
altceva decît să-l critice, să-i arate neajunsurile; astfel, aparenta lipsă a ideologiei propriu-
zise, printr-un mesaj formulat direct, duce la o „ideologie“ caracteristică artei. Apoi,
urmează reîntoarcerea către social prin kitsch. Să fie acesta un compromis, o „dispoziţie
conciliantă“? Dar este greu să legi „sentimentalismul“ şi teatralitatea goth de un simplu
divertisment; ele se află undeva la limita dintre trăirea banală şi cutremurarea autentică,
nefiind nici una din acestea două. Rolul lor pare să fie mai degrabă retrezirea unei umbre
de umanitate, pe care avangarda o refuza. Într-o lume ce aşază plăcerea mai presus de
orice altceva, cea mai mică urmă de încordare provocată de artă poate reprezenta o formă
de revoltă şi de refuz al societăţii.

Dark wave-ul neoclasic demonstrează cel mai bine această cale de mijloc între trăire şi
cutremurare. Este punctul în care avangarda şi kitsch-ul par a se alătura, cultura devenind
un amestec al celor două direcţii contrare, un amestec în proporţii variabile, în funcţie de
care creaţiile artistice sînt plasate mai aproape de un pol (kitsch-ul) sau de celălalt
(avangarda) al ecuaţiei. Matei Călinescu vedea în kitsch „una dintre cele mai
surprinzătoare şi mai alunecoase categorii moderne“, tocmai datorită apropierii dintre
cele două fenomene – „posibilitatea avangardei să utilizeze elemente ale kitsch-ului şi,
reciproc, posibilitatea ca acesta să utilizeze formule avangardiste“. Se ajunge astfel la o
confuzie pe care postmodernismul o va valorifica din plin. Totuşi, împotriva punctului de
vedere lansat de Greenberg, el preferă să adopte o poziţie „mai relativistă şi mai
autosceptică faţă de disputele estetice“ şi propune o viziune „dialogică“ şi
„carnavalescă“; principiile absolute ar fi prea serioase, prea plicticoase. Dar nu putem
spune acelaşi lucru şi despre principiile relative ale kitsch-ului? Nu ajung ele, în cele din
urmă, să fie mult prea vulgare şi prea neserioase pentru a mai putea reprezenta cu
adevărat natura umană? Cultura goth le aduce împreună, le aşază faţă în faţă şi creează
exact acea viziune dialogică necesară momentului contemporan. Ea nu acceptă
necondiţionat cultura de masă, dimpotrivă, ironia ei se îndreaptă tocmai împotriva
produselor acesteia, adesea prin parodierea stilurilor promovate de ea (aş da ca exemplu
aici cazul Ninei Hagen); este o luptă împotriva omogenului, în care cei care se angajează
se află permanent în pericolul de a aluneca ei înşişi în omogen. Pentru a menţine
echilibrul între kitsch şi avangardă, trebuie menţinută o stare de semiactualizare şi
semipotenţializare, egală şi concomitentă, a celor două contradictorii. Mai este posibilă
marea artă? Dar kitsch-ul cel mai vulgar? Bineînţeles, atîta timp cît ele trăiesc în
continuare încorporate într-o cultură greu de definit tocmai datorită caracterului ei
contradictoriu. Poate că nici una dintre cele două extreme nu este de preferat, poate că
ambele aparţin unei lumi pe cale de dispariţie, numai că noul este departe de a însemna
sinteza, practic imposibilă, pentru că ar anula cele două naturi, iar în urma lor nu ar mai
rămîne nimic. Pentru moment, nu ne rămîne altceva de făcut decît să ascultăm dialogul în
care cele două s-au angajat şi să vedem ce au să ne spună. O viziune optimistă este
întotdeauna posibilă, iar goth-ul ne-o oferă – pînă la urmă nu numai kitsch-ul este atît de
abil încît să pună stăpînire pe marea artă, aceasta din urmă poate învăţa de la el, se poate
strecura în structurile acestuia, găsindu-şi drumul spre o nouă afirmare.

Dincolo de toate, goth-ul rămîne legat de dimensiunea estetică a existenţei, de muzică,

literatură, artă, dar şi de... un anumit stil de îmbrăcăminte.

http://www.observatorcultural.ro/Goth-muzica-estetism-si-autonomie*articleID_20282-
articles_details.html