Tolciu Andreea/CRP II/Grupa 8/Studii de Conflict/Tema 7

LUMEA ŞI CONSECINŢELE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

ONU – NATO

Sfărşitul celui de-al Doilea Război Mondial atrage după sine dezorganizarea şi bulversarea
întregii lumi. Costurile umane, financiare şi materiale sunt devastatoare, astfel încât bilanţul războiului
cuprinde milioane de morţi şi uriaşe pierderi financiare cauzate de război. Economia mondială este la
pământ, mai ales în cazul Europei care are cel mai mult de suferit. Singura speranţă a populaţiei, în
contextul pierderilor provocate, este asigurarea securităţii colective şi a păcii. În acest sens, la scurt
timp după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial este înfiinţată NATO (Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord), care pare a fi singura şansă în mulţumirea populaţiei referitor la securitatea
mondială.
“Conform evaluărilor ce estimează între 40 şi 50 de milioane de morţi, al Doilea Război
Mondial apare drept conflictul cel mai sângeros din istorie.” 1 Războiul a făcut foarte multe victime,
însă cel mai greu de suportat îi este Europei, care se pare că pierde controlul asupra economiei, asupra
populaţiei şi îi este tot mai greu să îşi revină. Partea de Est a continentului este cea mai răvăşită, ţinând
cont că ocupaţia germană a fost drastică. URSS pierde aproape 10 % din populaţia sa, şi anume 20
milioane de morţi, dintre care jumătate civili. Polonia pierde mai mult decât Uniunea Sovietică,
respectiv 15 % din populaţie. În Iugoslavia victimele ajung la 1,5 milioane, număr impresionant, ţinând
cont că 1,2 milioane dintre aceştia erau civili. Partea Europei Occidentale deţine un număr mai redus de
victime, însă şi aici există pierderi în Belgia, Olanda, Norvegia, şi oameni dispăruţi din Franţa.
Pierderile indirecte datorate ratei mari a mortalităţii şi a scăderii naşterilor, produc efecte negative cum
ar fi bolile, cazurile de tuberculoză, rahitism, etc. Trei zeci de milioane de persoane sunt refugiate în
timpul războiului, iar 11 milioane dintre aceştia fug din faţa uimitoarei avansări a Armatei Roşii în
Prusia, Pomerania şi Silezia.2
Din punct de vedere economic, ţările mai slab dezvoltate au mai mult de suferit, după cum era
de aşteptat, pe când cele industrializate reuşesc oarecum să îşi reconstruiască situaţia. SUA este
incredibil de favorizată, având o situaţie prosperă în `45. Astfel, deţinea o forţă productivă enormă, care
se ridica la jumătate din capacitatea mondială. Statele Unite ajută mare parte a omenirii să
supravieţuiască, din punct de vedere alimentar.

1
Serge Berstein, Pierre Milza, Sfârşitul lumii europene (1900-1945), Vol. I, Bucureşti, BIC ALL, 1998, p. 460
2
Idem 1, p. 461
Tolciu Andreea/CRP II/Grupa 8/Studii de Conflict/Tema 7
“Distrusă şi ruinată până la punctul de a fi lipsită de mijloace de plată internaţionale (aşa numitul
dollar-gap), Europa este constrânsă, pentru a-şi demara reconstrucţia, să solicite un ajutor extrem,
care nu poate veni decât de la Statele Unite.” 3 Industria Japoniei este la pământ, mai ales că marile
zaibatsui sunt desfiinţate, iar producţia industrială, cu precădere cea a oţelului, este supusă unei limitări.
Pe de altă parte, URSS se bucură de aportul adus de către ţările exploatate de către aceasta. În ciuda
acestui aport, Uniunea Sovietică nu reuşeşte să se ridice la nivelul Statelor Unite, producţia fiind un
sfert din cea americană; din punct de vedere tehnologic, URSS este întârziată. Creşte inflaţia o dată cu
împrumuturile, ceea ce duce la creşterea preţurilor şi a datoriilor. În contextul în care nivelul de trai
scade, economia mondială este la pământ, producţia industrială a Europei este prăbuşită, singurele în
măsură să ia iniţiativa reorganizării sistemului economic şi financiar mondial sunt Statele Unite,
acestea deţinând aşii economiei mondiale.4
Conceptele de securitate colectivă şi pace mondială reprezentau necesităţi şi dorinţe de neomis.
Astfel, populaţia spera la pace şi la acel moment în care lucrurile o vor lua pe drumul favorabil. În acest
sens, în marile conferinţe interaliate se punea în discuţie înfiinţarea unei organizaţii internaţionale
pentru pace. Printre altele, anul 1945 marchează creearea unei asemenea organizaţii, denumită
Organizaţia Naţiunilor Unite. La conferinţa de la San Francisco, la data de 25 aprilie este elaborată
5
charta “Naţiunilor Unite”. La 2 luni după această dată, este semnat textul ONU, de către 51 state
fondatoare, având 19 capitole şi 112 articole ce stabileau regulile organizaţiei care se dorea a fi mai
eficientă decât bine cunoscuta Societatea Naţiunilor.
Axa este prăbuşită, Europa epuizată, astfel ies la interval cei doi mari: SUA şi URSS. Apar anumite
dezacorduri, iar polii dominanţi încep să prevadă neconcordanţa. Punctul central al acestei
neconcordanţe îl reprezintă chestiunea germană, şi anume decizia luată la Postdam, în 1945, de
împărţire a Germaniei în 4 zone de ocupaţie şi denazificarea acesteia. Climatul internaţional este în
declin.
În acest context a viitorului Război Rece, la data de 4 aprilie 1949 este semnat, la Washington,
un tratat de către reprezentanţii a 12 ţări ce vor constitui alianţa atlantică, şi anume două state din
america de Nord (SUA şi Canada) şi zece state europene, respectiv Marea Britanie, Franţa, Belgia,
Italia, Olanda, Luxembourg, Portugalia, Norvegia, Danemarca şi Islanda. Pactul avea ca scop evitarea
avansării comuniste în Europa, ţinând cont de situaţia nepotrivită existentă, de creearea
Kominformului, de “lovitura de la Praga”, dar şi de blocada Berlinului în iunie. 6 Obiectul tratatului îl

3
Serge Berstein, Pierre Milza, Lumea între război şi pace (1945-1973), Vol. II, Bucureşti, BIC ALL, 1998, p. 6
4
Idem 3, p. 8
5
Idem 3, p. 141
6
Serge Berstein, Pierre Milza, Lumea între război şi pace (1945-1973), Vol. II, Bucureşti, BIC ALL, 1998, p. 151
Tolciu Andreea/CRP II/Grupa 8/Studii de Conflict/Tema 7
constituia asigurarea colectivă a securităţii statelor semnatare. Mai mult decât atât, tratatul făcea
referire la charta ONU şi lua în considerare principiile pe care trebuia să se bazeze ordinea
internaţională; libertatea popoarelor, “domnia dreptului”, “justiţia”, refuzul folosirii forţei în
reglementarea diferenţelor internaţionale.7 Astfel, securitatea colectivă a statelor membre putea fi
asigurată în timp de pace prin asistenţă mutuală şi cooperare economică, în timp de război fiind
prevăzută o acţiune concertată a statelor membre ale Alianţei.
Ceea ce distinge acest tratat de celelalte alianţe de acest gen “sunt organele permanente înfiinţate
pentru a-i asigura înfăptuirea şi care constituie Organizaţia tratatului Atlanticului de Nord” 8,
respectiv NATO. “Încă de la începuturile sale, Alianţa a depus eforturi pentru stabilirea unei ordini
juste şi durabile de pace în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturilor omului şi
în conformitate cu litera legii.”9
NATO adoptă o strategie “frontală”, şi nu “periferică” precum cea dezvoltată de sovietici după anul
1955. După creearea sa, Alianţa şi-a atins obiectivul major exprimat de semnatarii săi, şi anume
asigurarea păcii şi securităţii în zonele statelor membre.
La sfârşitul anului 1949, lumea este împărţită între doi poli de putere, SUA şi URSS. Aceşti doi poli se
vor concretiza mai târziu în două blocuri ce se vor confrunta în bătăliile din Războiul Rece.
Aşadar, lumea va deţine pentru scurt timp sentimentul de pace şi de bine-stare, tocmai pentru că atunci
când se considera a fi totul bine, va izbucni Războiul Rece, începând cu războiul din Coreea.
În concluzie, situaţia mondială postbelică a fost devastatoare, ţinând cont de numărul mare de
victime, dar şi de pagubele materiale înregistrate. Lumea era întoarsă cu susul în jos, iar dorinţa
populaţiei era valorificată de pacea şi securitatea internaţională. În acest context, constituirea ONU şi
semnarea chartei a pus baza acestui concept de securitate colectivă. NATO a fost organizaţia care a
adoptat strategia potrivită pentru a menţine această pace şi securitate până la un anumit moment când
situaţia a fost din nou agitată, cauza acestei întorsături constituind-o dorinţa de supremaţie a forţelor
imperialiste. NATO există şi astăzi, România aderând la aceasta în 29 martie 2004.

BIBLIOGRAFIE
7
Idem 6, p. 152
8
Idem 6, p. 153
9
http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs06-06.pdf
Tolciu Andreea/CRP II/Grupa 8/Studii de Conflict/Tema 7

Berstein Serge, Milza Pierre, Sfârşitul lumii europene (1900-1945), Vol. I, Bucureşti, BIC ALL, 1998,

Berstein Serge, Milza Pierre, Lumea între război şi pace (1945-1973), Vol. II, Bucureşti, BIC ALL,
1998,

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_publicatii/cs06-06.pdf