Sunteți pe pagina 1din 68

t i s m ul

m an
Ro z a
in pr o

Echipa:
Coman Bogdan Alexandru
Greceanu Dragos
Mocanu Raluca
Stanga Mihaela
Romantismul este o mişcare artistică şi filozofică apărută în ultimele decenii ale
secolului XVIII în Europa, care a durat mare parte din secolul XIX. A fost o mişcare
contra raţionalismului care marcase perioada neoclasică, ce se va pierde la apariţia
spiritului romantic. Iniţial, doar o atitundine, o stare de spirit, romantismul va lua mai
târziu forma unei mişcări. Autorii romantici au scris din ce în ce mai mult despre
propriile lor sentimente, subliniind drama umană, iubirea tragică, ideile utopice. Dacă
secolul XVIII a fost marcat de obiectivitate şi raţiune, începutul secolului XIX va fi
marcat de subiectivitate, de emoţie şi de eul interior.
Anumiţi autori neoclasici alimentaseră deja un sentiment aşa-zis romantic înainte de
răspândirea sa efectivă, fiind numiţi de aceea pre-romantici. Printre aceştia se află
Francisco Goya şi Bocage.
Romantismul apare iniţial în zona care va fi mai târziu Germania (mişcarea a avut şi
ea o importanţă fundamentală în unificarea germană prin mişcarea Sturm und Drang)
şi în Anglia.
Romantismul s-a manifestat în forme diferite în diferitele arte şi a marcat în special
literatura şi muzică (deşi romantismul se manifestă în aceste arte mai târziu decât în
altele). Când curentul a ajuns în şcoli, au apărut critici împotriva idealizării de către
acesta a realităţii. Datorită acestor critici a apărut mişcarea care va da naştere
Realismului.
Romantismul literar şi-a aflat expresia de-a lungul secolului al XIX-
lea, manifestându-se în paralel cu romantismul artelor plastice şi cu cel
muzical. Migraţia influenţelor impuse de curent determină coexistenţa lui
alături de alte curente, îndeosebi în a doua jumătate a secolului (de
exemplu, parnasianismul).
Cultivat si afirmat de o clasa sociala ridicata de jos si potrivnica
nobilimii, romantismul impune un suflu nou, caracterizat prin setea de
libertate, spargerea normelor conventionale si rigide ale clasicismului,
inclinarea spre reverie si spre explorarea complexitatii eului uman.
Astfel, distingem un romantism avantat, vizionar si revolutionar; un
altul caracterizat prin regretul fata de trecutul patriarhal si rezistenta la
procesul de innoiri; in sfarsit, o a treia categorie de romantici manifesta
deceptia urmata dupa consolidarea burgheziei care a tradat interesele
poporului. Cu toate aceste diversificari, romantismul apare ca un curent
literar omogen, cu trasaturi si o metoda de creatie proprie.
In literatura universala cei mai importanti scriitori romantici sunt: Byron,
Kcats, Shelley, Shakespere– in Anglia, Novalis, Chamisso, Heine in Germania,
Lamartine, V.Hugo, Al.Dumas - tatal, Stendhal in Franta, Puskin, Lermontov in Rusia.

Trăsături:

Introducerea unor noi categorii estetice: sublimul, grotescul, fantasticul, macabrul,


feericul precum si a unor specii literare inedite precum drama romantica, meditatia,
poemul filozofic şi nuvela istorică.

Cultivă sensibilitatea, imaginaţia şi fantezia creatoare, minimalizând raţiunea şi


luciditatea.

Promovează inspiraţia din tradiţie, folclor şi din trecutul istoric.

Evadarea din realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric), într-un cadru natural
nocturn.

Contemplarea naturii se concretizează prin descrierea peisajelor sau a momentelor


anotimpurilor în pasteluri şi prin reflecţii asupra gravelor probleme ale universului în
meditaţii.
Acordă o importanţă deosebită sentimentelor omeneşti, cu predilecţie iubirii,
trăirile interioare intense fiind armonizate cu peisajul naturii ocrotitoare sau
participative.

Construirea eroilor exceptionali, care acţionează în imprejurări ieşite din comun,


precum şi portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume;
personajele romantice nu sunt dominate de raţiune, ci de imaginaţie şi de
sentimente. Personajele sunt atent individualizate, zugravite in complexitatea vietii
sociale si psihice, in continua si, adeseori, neasteptata transformare.

Preocuparea pentru definirea timpului şi a spaţiului nemarginite, ca proiectie


subiectivă a spiritului uman, concepţie preluată de la filozofii idealişti.

Utilizarea de procedee artistice variate, printre care antiteza, ocupă locul principal
atât în structura poeziei, cât şi în construirea personajelor, situaţiilor, ideilor
exprimate

Ironia romantică dobândeşte, adesea, accente satirice sau pamfletare, fiind un


mijloc artistic folosit atât in specia literara cu nume sugestiv, satira, cât şi în poeme
filosofice.
Priorita absolută in locul rigorii rationale a clasicismului

Asumarea poziţiei demiurgice (demonice) faţă de universul creat

Preferinţa pentru tehnici bazate pe armonia contrariilor care să pună în evidenţă


antonimiile specifice unei existenţe contradictorii

Lărgirea viziunii estetice prin inovaţie la nivelul speciilor literare al tematici,


motivelor si limbajelor artistice

In timp ce clasicismul condamna limbajul popular, socotind unele cuvinte inestetice
si vulgare, romancierul introduce in literatura un limbaj metaforic, un vocabular
comun si suculent

Genurile si speciile literare sunt supuse unor fuzionari si transformari inedite:


lirismul este introdus in epic si dramatic, comicul este amestecat cu tragicul.In proza
apar elemente de poem, de peisaj pitoresc zugravit cu lirism, intr-o actiune captivanta,
adeseori aventuroasa; in drama asistam la un conflict violent in care se infrunta eroi
antagonici care cultiva tirada retorica, iar actiunea se incheie adesea printr-o „lovitura
de teatru”.
În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor
paşoptişti (Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu
Russo ş.a.). Influenţele curentului persistă mult timp după declinul său în culturile
vest-europene, atingând punctul culminant în opera lui Mihai Eminescu, considerat
ultimul mare romantic european.
Deoarece romantismul a fost primul curent literar manifestat la români în condiţii
tipice, neelitiste (cum a fost cazul umanismului, ai cărui autori aveau înalte poziţii
sociale ), existenţa sa se înscrie într-un complex stilistic alături de clasicism,
iluminism (curente din trecut care nu se manifestaseră în Ţările Române).
Romantismul romanesc prezinta caractere proprii, specifice conditiilor sociale si
politice din tara noastra. Mai intai trebuie remarcat faptul ca la noi, romantismul, cu
toate ca predomina, coexista alaturi de clasicism si realism. La scriitori ca
Alexandrescu, Negruzzi, Alecsandri, gasim, alaturi de atmosfera romantica
dominanta si elemente clasice sau realiste. In al doilea rand, romantismul, in tara
noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al desteptarii constiintei nationale.
Literatura romantica din perioada pasoptista nu se pierde in zugravirea zbuciumului si
a cautarilor intime, ea este o literatura angajata, pusa in slujba idealului
national.Romantismul romanesc apare ca o miscare unitara, cu un program bine
definit, care ridica literatura noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul
universal al lui Eminescu.
Romantismul s-a manifestat în literaura română în trei etape:

1)Preromantismul (cunoscut şi ca romantism al sciitorilor paşoptişti sau de tip


Bidermaier) :

•caracterizează gustul omului mediu, al burghezului


•domestic, ideizant, idilic, conservator
•cultivă comfortul spiritual, pasiunile temperate, plăcerile simple
•creaţiile sunt, în mare majoritate, mediocre; este perioada imitării literaturii
romantice din Europa de Vest, în special Franţa
•reprezentanţi: Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri,
Dimitrie Bolintineanu
2)Romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt):
•dimensiunea cosmică e dezvoltată până la exces
•misticism, ocultism
•pasiuni înflăcărate
•capacitatea de a crea universuri imaginare, alternative ale lumii reale
•reprezentant unic: Mihai Eminescu – impactul creaţiei sale asupra
autorilor ce i-au urmat este incomparabil mai mare decât acela a oricărui
alt romantic din spaţiul românesc
3)Romantismul posteminescian
• reactualizează teme şi mijloace clasice şi romantice, conferindu-le o nouă
forţă expresivă
•marchează reacţiile lumii literare româneşti la depăşirea apogeului de creaţie
pentru Eminescu, sprijinind apariţia multor epigoni ce nu s-au impus, dar
•si a unor autori care au purtat imaginile specifice acelui tip de romantism,
impregnându-le cu elemente de expresie aparţinând simbolismului,
samanatorismului etc.
•reprezentanţi: George Coşbuc, Octavian Goga, Alexandru Macedonski,
Barbu Ştefănescu Delavrancea
PARTICULARITATILE ROMANTISMULUI
Global privind romantismul a fost o miscare constienta de ea insasi si mai cu
seama de ceea ce opunea sistemului de idei estetice pana atunci in vigoare.
Sub semnul romantismului ca o particularitate apare drama romantica. Drama
romantica apare in urma unei evolutii lente cu origini in tragedia clasica. Pe parcursul
acestei evolutii intalnim drama burgheza, comedia lacrimogena si melodrama. Visul,
viziunile, intamplarile supranaturale, atractia pentru elementul ocult isi gaseste locul
in productia dramatica, sfidand uneori legile teatrului care pretinde personaje cu
existenta proprie, antrenate in actiuni obiectiv justificabile. In domeniul dramei
romantice se remarca in Germania Zacharias Werner, Heinrich von Kleist
Dintre speciile literare care se afirma, se dezvolta si cunosc apogeul avand o
grandioasa raspandire in romantism, romanul istoric este in cel mai inalt grad
ilustrativ pentru specificul istorismului romantic.Multe dintre evocarile istorice ale
romantismului se hranesc din sistemele filozofice dominate de ideile transformiste,
sisteme elaborate de-a lungul intregului sec al XVIII-lea si mai ales in preajma si in
perioada imediat urmatoare revolutiei din Franta.
Pe langa romantismul de tip istoric exista si un romantismul antichizat.
Atitudinea romanticilor fata de antichitate depaseste sfera istorismului romantic,
pentru ca mai mult decat valorificarea dintr-un punct de vedere modern a unei
epoci trecute el ofera numeroase implicatii de ordin etic si estetic. Cateva dintre
cele mai decisive tendinte ale curentului care au conlucrat la prodigioasa
inflorescenta a fantasticului in literatura romantica sunt: atractia pentru folclor,
viziunea mitica, sondajele in straturile profunde ale constiintei, fascinatia
tenebrelor interioare, predilectia pentru expresia simbolica.
Scriitorii romantici au aspirat cu totii la o fericire ideala. Romantismul apare
ca un avant al genului individual in cautarea Absolutului.
t u r a
t e r a
Li mana
g e r
Novalis, poetul „idealismului magic”
Literatura romantic germane merge in mare parte pe drumurile deschise de
idealismul subiectiv al lui Fichte sau de idealismul obiectiv al lui Hegel, punandu-se
in serviciul “eului absolute” sau al “ideii absolute”, profesand dispretul fata de
realitate si retragerea in diferite moduri de irealitate: in moarte, in vis, in fantezie, in
legenda, in somnambulism etc.

Gandirea filozofica a lui Fichte reprezentant al “idealismului subiectiv” va


influenta simtitor literature vremii. Acestei coordinate ideologice i se va adauga
sporirea misticismului religios, exaltarea inconstientului, practica intense a
ocultismului si spiritismului. Incat, s-ar putea afirma ca, reprezentand disolutia
morala a aristrocratiei si burgheziei germane, o mare parte a literaturii romantic
germane este marcata de sentimentul neputintei si pesimism, de fuga de realitate, de
refugiul in trecutul evului mediu intunecat si brutal, in domeniul visului, fanteziei si
al “ideii absolute”, - chair daca, in prima faza, curentul romantic porneste prin a
face un patriotic apel la energia morala a naratiunii.
Unul dintre fondatorii gruparii romantic este Frederich Schlegel(1772-1829). In
opera sa principal, Istoria literaturii antice si modern(1815), Fr. Schlegel teoretizeaza
drama romantic si disociaza arta clasica(“graca”) de cea romantica (“moderna”);
prima, avand frumosul ca mijloc sis cop, este opera spiritului constient si reflexiv, e
obiectiva, facuta din adevaruri generale, exprimate intr-o maniera impersonal, si
adresandu-se simtului comun, in timp ce a doua este o opera a geniului spontan, e
subiectiva, constituita din impresii particulare, exprimata intr-o maniera personala si
adresandu-se simtului individual. Fr. Schlegel defineste romantismul ca o fuziune intre
sentiment si imaginatie, ca un fond sentimental imbracat intr-o forma a fanteziei.

Un alt teoretician romantic este poetul Ludowig Tick(1773-1853), autor si a 12


volume de povestiri abundand in miraculos. Dupa ce in piesele sale evoca aspecte
medievale, iar in basmele sale zeflemiseste rationalismul „Secolului luminilor”, mai
tarziu el se inspira din folclorul german si ridiculizeaza burghezia germana, in acelsi
timp cerand in arta moderarea entuziasmului, claritate, masura si elaborare artistica
mai ingrijita. Teoretician al „ironiei romantice” el considera ca scopul „ironiei
romantice” este dezbararea de forme si clisee impuse, crearea unei atmosfere in care
sa domine mai mult joc, mai multa libertate si independenta.
Unul dintre reprezentantii de seama ai romantismului german este
Novalis(Pseudonimul lui Friederich von Hardenberg, 1772-1801). Pentru Novalis
noaptea constituie climatul spiritual mult-dorit. Viata este schimbatoare si trecatoare,
deci nu e adevarata realitate. In schimb, noaptea este imparatia adevarului, a iubirii si a
eternitatii. Noaptea este locul predilect de refugiu in bucuria mistica si totodata
preludiu al mortii, pe care poetul o considera binefacatoare.

Ca o aplicare a teoriei sale, Novalis scrie un fel de tratat de educatie a poetului sub
forma alegorica, romanul liric Heinrich von Ofterdinge, in care gasim motivul acelei
„Flori albstre” intalnit si la Eminescu. Conceput ca un pandant poetic al lui Wilhelm
Meister, romanul lui Novalis urmareste calatoriile lui Heinrich, presupusul autor al
„cantecului Nibelungilor”, in cautarea idealului vietii sale, mult visata „Floarea
albastra”. Poetul-vrajitor Klingson il sfatuieste sa observe lumea, sa se stapaneasca pe
sine, sa se controleze mereu, sa-si domoleasca entuziasmul. Romanul, neterminat, al lui
Novalis ajunge la concluzia proclamarii misticismului, contemplativitatii, retragerii in
lumea intunecata a individualismului deprimat. „Novalis, cu plasmuirile sale ideale,
pluteste vesnic, in sferele albastrei” (Heine).
Povestirea fantastica a lui Hoffmann
Fiere ciudata, talentat compozitor, dirijor si pictor decorator, E. T. A. Hoffmann
(1776-1822) este cazul tipic al romanticului pentru care numai arta da un sens al vietii,
transpunand-o din planul aparentelor in palnul esentelor. Inspiratia lui nu poetizeaza
aspecte concrete ale lumii, el refuza lumea concreta, o neaga, pentru ca vorbind
„tainicului limbaj al unui indepartat regat al spiritelor”, sa-si creeze o ambianta
misterioasa, ideala, fascinanta, o lume in care personajele sale isi poarta dureroasa
(uneori ) nostalgie a puritatii si fericirii. Hoffmann cultiva povestirea fantastica, pe care o
concepe sa pe un vis continuat in stare de trezie, avand „binefacatoarea” functie de a-l
detasa pe scriitor de lumea materiala.
In Exilurile diavoluluii (1817-21) – povestire de amploarea unui roman – gasim
reprezentata acea zona plin ade mistere care, in conceptia scriitorului, invaluie viata
omeneasca, patrunsa continuu de aventuri stranii, inexplicabile, relevand si natura
permanent dedublata a fiecaruia dintre noi. Acelasi fond spectral, cu accente dramatice,
il au si „Povestirile Nocturne” . Mai variata si adusa in palnul vietii reale este culegerea
Fratii Serapion (de ex: Domnisoara Scudery sau Mesterul Martin , dogarul ). In
conceptia lui Hoffmann, singura realitate este arta; ea da viata si adevar lumii
inconjuratoare, care fara puterea transfiguratoare a artei ramane simpla aparenta.
Idealul supream al lui Hoffmann este continua aspiratie spre muzica si poezie; de
aceea eroii sai preferati sunt suflete bolnave de nostalgia artei, capabile sa transfigureze
realitatea(ca straniul muzician Kreisler din Motanul Murr..), sunt firi nelinistite,
melancolice , obsedate. Asemenea eroi, pentru a capata o mai amre libertate de actiune,
au nevoie de un cadru misterios, magic, fantastic, un cadru de povestire pe care
inflacarata imaginatie a lui Hoffmann il trateaza cu mare voluptate. Adeseori, ca
material accesoriu, Hoffmann ia pentru decorul povestirilor sale si incantatoare scene
din viata de fiecare zi.

Caci nu s-ar putea spune ca Hoffmann este cu totul detasat de realitate; din palnul
ei isi ia figuri si fapte bine observate, pentru a le trece apoi numaidecat in planul
fantasticului, si a le cobora din nou din cand in cand in lumea realului. Realul si
imaginarul se intrepatrund, pentru ca in felul acesta sa procure cititorului iluzia
adevarului. „Hoffmann, cu personajele sale grotesti, se cramponeaza de realitatea
pamanteasca. Eroii sai nu sunt aparitii vagi, ci mai degraba flotante, osciland intre vis
si viata, adesea chiar au consistenta de realitate, actioneaza, vorbesc, ca in viata. Dar
povestitorul prefera sa le vada transpuse intr-un decor creat de fantastic, in domeniul
fantasticului, in care el crede ferm; pentru ca, pentru Haffmann, fantasticul este
refugiul, este corectivul, este idealul, si – in definitov – adevarata realitate”.
Grupul din Heidelberg
Scriitorii apartinant grupului din heidelberg prezinta o alta latura a
romantismului german: tendinta de a-si alimenta inspiratia la sursele literaturii si
traditiilor populare.

De acest important moment literar trebuie legat si numele unor scriitori ce nu


apartin insa grupului Heidelberg: fratii Jakob si Herman Grimm. Filologi de mare
reputatie, autori ai unei Mitologii germane si a unei istorii a Legendei eroice, fratii
Grimm au dat circulatiei universale cele 3 volume de povesti populare ( 1812 –
1815 ), adunate si transcrise fidel, cu onestitate si competenta de folcloristi adevarati,
in acelasi timp si cu sensibilitatea de artisti, - acest tezaur de traditii populare
germane constituind unul din cele mai importante realizari ale romanticilor germani.

Opera de erudita cercetare a fratilor Grimm ( autori si ai unor culegeri de


legende eroice, de vechi legi germane, a unei gramatici a limbii germane, initiatori ai
unui mare dictionar german), care erau convinsi ca viitorul unei natiuni este garantat
de cunoasterea si cinstirea trecutului sau, se inscriu in cadrul miscarii patriotice din
prima jumatate a secolului, reprezentand unul din cele mai nobile aspecte ale
romantismului german.
Scoala austriaca: Lenau

Scoala austriaca este caracterizata prin aceeasi franchete pe


care o intalnim si in scola suaba, - dar ea aduce mai multa
vivacitate de spirit, o inclinatie spre gluma, un refuz al
„documentelor” literare, o lipsa de interes fata de vechile legende
populare, in genere un spirit mai modern.
Acestei scoli ii apartin dramaturgul Grillparzer sau poetul
Nikolaus Leanu (1802-1850), pseudonimul literar al lui Nikolaus
Niembsch, baron von Stehleanu, originar din Banat.
ALTI ROMANTICI

Opera sa principala, Extraordinara poveste a lui Peter


Schemihl (1814) , este povestea flacaului dispretuit de cei din
jur fiindca si-a vandut umbra; din multiple si indelung-
discutatele semnificatii ale acestei alegorii, plauzibila pare
personalitatea la care omul nu trebuie sa renunte pentru bani.
In galeria romanticilor germani, destul de saraca in
personalitati cu convingeri democratice si cu ferme atitudini
literare, Adalbert von Chamisso este o figura luminoasa.
H. Heine, culme a romantismului german

„Tanara Germanie” este numele unei societati secrte si al unei miscari


literare ai caror scriitori, definiti si printr-o atitudine de net individualism, sau
in evul mediu si legenda, ca ceilalti romantici. Ei considera arta pura ca un
divertisment fivrol, prefera poeziei proza, scrisul lor tine sa demonstreze o teza,
scriitorii intra in disputele politice ale zilei, propaga socialismul utopic, saint-
simonist, pledeaza pentru o republica democrata, provoaca polemici, admira
operele din tinerete ale lui Goethe, sunt mai mult reflexivi decat sentimentali.

Din sanul acestei scoli se ridica Heine. El judeca sever reactionarismul si


idealismul precum si romantismul retrograd german pe care-l va ironiza mereu.
Desi este clar ca Heine pastreaza gusturi, atitudini, si procedee romantice, dar
intrucat el va ramane tipul romanticului activ, lucid si cu vedere inainte, opera
sa va capata din ce in ce mai multe si mai precumpanitoare note realiste.
Debuteaza prin piese fluierate de publicul teatrelor timpului din cauza
caracterului lor satiric la adresa aristrocratiei sau burgheziei filistine.
DRAMATURGIA: KLEIST, BUCHNER, GRILLPARZER
In domeniul dramaturgiei romantice germane, atmosfera de demoralizare si
pesimism se traduce prin creatia si succesul asa-numitei „drame fataliste”, in care
eroul, condamnat sa sufere din cauza unei greseli savarseste printr-o hotarare a
destinului orb, se resemneaza si accepta puterea strivitoare, nedreapta si absurda a
soartei. Din aceasta „drama fatalista” – care totusi a influentat mai mult sau mai putin
dramaturgi dintre cei mai remarcabili – n-a ramas in istoria universala a dramaturgiei
decat numele creatorului ei, Zacharias Werner.

Dramaturgul cel mai reprezentativ pentru tot ceea ce teatrul romantic german are
mai interesant, dar si mai straniu, este Heinrich von Kleist (1777-1811). In biografia,
in personalitatea, in opera lui se intalnesc adunate parca toate contradictiile si
nelinistele vremii, incat kleist apare oarecum ca o adevarata constiinta dramatica a
epocii.

Goethe spunea, ca, in prezenta lui Kleist, resimti acea groaza ciudata pe care ti-o
inspira un om exceptional de dotatde natura, dar care , victima a unei tainice si
incurabile boli psihice, nu-si poate realiza niciodata adevaratul sau tel.
Intreaga sa viata spirituala dezechilibreaza, sfasiata de obsesii, de contradictii, de indoieli si
nelinisti tragice, Kleist si-a varsat-o in dramele sale. Drame de o reala frumusete lirica,
incontestabil; dar de o frumusete stranie, haotica si indrazneata pana la absurd. Ispasirea dureroasa
a unei greseli savarsite de erou dintr-o hotarare a destinului; pasiunea salbatica, oarba mistuitoare;
moartea ca solutie suprema a vietii, - acestea sunt temele sale preferate.

Drama Panthesila, de pilda, creatia sa poate cea mai tipica, prelucreaza stravechea legenda a
iubirii reginei amazoanelor pentru Achile, pe care din nestiinta il ucide. Amestecul de pasiune si
cruzime a eroinei semnifica insasi natura umana lasata in voia ei, - asa cum insusi Kleist o concepea
si o resimtea surd in el insusi, intr-o scrisoare, dramaturgul marturisea ca si-a transpus intregul sau
fond sufletesc in aceasta tragedie, care se prezinta ca un amalgam bizar de pasionalitate titanica,
barbara, de imaginatie orgiastica, dar si – pe alocuri – de poezie duioasa si de viziune gratioasa si
gingasa.

In drama urmatoare: Katchen von Heilbronn , Kleist aduce tema devotamentului nelinitat al
feleii pentru iubitul ei, precum si figura cadidei, gingasei Katchen, al carei farmec e dat tocmai de
slabiciunea ei, urmandu-l pe cavalerul von Stahl ca o somnambula. Cadrul medieval in care se
desfasoara actiunea, apoi conflictele dintre nobilii feudali, scenele stranii si motivele fantastice
introduse aici – hipnoza, somnambulism, magie,simbolica viselor, miraculosul crestin – totul e
facut ca aceasta piesa, tipica pentru dramaturgia romantica germana, sa devina cea mai populara
piesa a lui Kleist.
Capodopera sa insa ramane „Printul din Homburg”. Inspirata de climatul moral de
patriotism care a cuprins Germania dupa infrangerile suferite la Jena si Wagram, piesa
aduce ca tema conflictul dintre libertate si datorie: comandantul cavaleriei prusace, printul
din Homburg, fiindca n-a respectat un ordin (pe care, de altminteri, nici nu l-a cunoscut),
este lasat sa-si aleaga singur pedeapsa: si cu toate ca nu este vinovat, dar fiind un militar
prusac disciplinat, printul se condamna singur la moarte, pentru ca in ultimul moment sa fie
insa gratiat. Ca idee, piesa este o glorificare a disciplinei si a supunerii fantastice la
indatoririle fata de statul militarist prusac. Dar, in cadrul unei intrigi complicate, cu
numeroase incidente surprinzatoare si cu scene savant orchestrate, cu un cliamt de
seducatoare poezie si de fina analiza psihologica , apare iarasi eroul romantic pasionat,
impartit intre hotarare si reverie, intre energie si somnambulism. Se vede si aici cum Kleist
s-a identificat cu eroii sai preferati si cum piesele si le-a imbibat cu propriile-i visuri,
nelinisti si melancolii intunecate; tocmai aceasta este ceea ce da operei sale frumusete dar
si o pronuntata morbiditate.

O alta forma deosebit de interesanta a teatrului romantic german o realizeaza un


dramaturg care a fost redescoperit si din ce in ce mai aprecia in secolul nostru Georg
Buchner (1813-1837). El a scris o nuvela, o comedie, o drama abia schitata(Woyezeck,
reluata apoi si completata de altii), si in sfarsit Moartea lui Danton, singura sa drama pe
care a putut-o termina.
Ceea ce caracterizeaza si viata lui Buchner si opera sa dramatica, este o mare sete
de dreptate, arzatoare, exaltata, energica, dobandita insa in cele din urma de germenii
indoielii, oboselii si pesimismului. Toate personajele lui Buchner sunt macinate si
daramate de sentimentul angoasei, al nelinistii chinuitoare care le infiltreaza convingerea
ca nu sunt decat niste neputincioase marionete manevrate de puterea implacabila a
destinului.

Moartea lui Danton este o evocare a climatului spiritual al Revolutiei franceze din
timpul Conventiunii; o evocare atat de fidela a faptelor, incat dramaturgul merge pana la
a insera in text pasaje intregi din discursurile tinute in Adunarea Constitutanta de catre
personajele celebre ale Revolutiei. Danton, tigrul de adinioara al Revolutiei, acum este
straniu de pasiv, un decavat frecventand tavernele, un om destramat, obosit, sceptic,
strivit de ideea fatalitatii, dezgustat de viata, permanent stapanit de presentimentul
mortii. Pentru ca – sugereaza Buchner – Revolutia burgheza din 1789, cu toatea setea ei
de sange si cu toate zvarcolirile ei neputincioase, n-a facut decat sa abrutizeze oamenii
fara sa poata inlatura foamea, mizeria si antagonismul dintre bogati si saraci. Revolutia
burgheza din Franta a fost o manifestare a fatalismului or al istoriei, afirma Buchner , iar
nu a triunfului dreptatii. Moartea lui Danton, cu factura sa shaekespeariana, cu
succesiunea sa rapida de scene, scurte, nervoase, este o drama politico-sociala si o drama
a fatalitatii, cu personaje devastate de sentimentul singuratatii si al neputintei, personaje
pe care Buchner, simtindu-si-le aproape, le priveste cu intelegere si compatimire.
Al treilea dramaturg romantic german, Franz Grillparzer (1791-1872), este,
in sfarsit, un om de o structura morala mai echilibrata. Tentat si el un timp de
„drama fatalista”, Grillparzer se elibereaza insa curand de aceste tipare, pentru a se
apropia in schimb de clasicismul antic. Scrie, printre altele, o trilogie de mare
succes, evocand legendele antice din ciclul Argonautilor. Apoi o drama in centrul
careia este figura celebrei poete din antichitatea greaca – Sappho. Apoi, o alta
drama, in care trateaza vechea legenda greaca a dragostei dintre „Hero si Leandru”.

Grillparzer este dramaturgul care realizeaza vechiul vis al lui Chiller si Goethe
de a reinvia tragedia antica greaca. Dar clasicismul sau reflecta sensibilitatea si
nelinistile epocii romantice. In tratarea subiectelor antice, dramaturgul planteaza
sentimente tipic romantice. Sufletele personajelor sale sunt concepute nu
conventional grandios si eroic, ci dupa modelul sufletelor simple. In fine,
clasicismul sau devine mai putin solemn, mai proaspat, mai viu, si prin faptul ca
Grillparzer nu ezita sa introduca in tragediile sale si scene familiare, de mare
simplitate si naturalete.
Printre cele mai frumoase drame ale lui Grillparzer, cea intitulata Sappho
aduce figura nefericitei poete care, daruita de zei cu geniul poeziei, se simte insa
deznadajduit de singura in lumea divina a artei, cautand fericirea in palcerile
simple ale iubirii. Tanarul Phaton insa o insela, preferand o biata sclava frumoasa;
si Shappho, recunoscand ca nu ii este dat sa poata cobora din cerul artei in lumea
simplei vieti pamantesti, se sinucide. Grillparzer a dat acestei drame sensuk
(preferat de romantici in genere, si care de altminteri traducea insasi
dramasufleteasca pe care a trait-o toata viata profund dezamagitul dramaturg)
eternului conflict dintre arta si viata, sensul tragicei neputinte de a transpune
idealurile supreme si pure ale poeziei in ordinea vietii si realitatii, ostile omului de
geniu.

Capodopera lui Grillparzer este fara indoiala drama intitulata Valurile marii si
ale iubirii.

Fermecatoarea poveste de dragoste a celor doi tineri, Heri si Leandr, a inspirat


de-a lungul secolelor nenumarati poeti, de la Ovidiu pana la Schiller si Tennyson, -
dar nici unul nu i-a dat stralucirea si vibratia dramatica pe care i-a dat-o
Grillparzer.
Tanara Hero, devenita preoteasa a Afroditei, este incredintata ca va putea
rezista usor ispitelor iubirii. Dar cand il vede pe Leandru, frumusetea tanarului o
tulbura profund, si toata noaptea valurile iubirii o asalteaza neintrerupt,
asemenea valurilor marii lovind neincetat tarmurile. Asemanarea dintre viata
tainica a marii si sentimentele puternice ale celor doi indragostiti i-au inspirat
autorului versuri de o mare frumusete. In timpul noptii, condus de lumina lampii
pe care Hero o aprinsese pentru siguranta corabiilor, Leandru trece inot
stramtoarea Hellespontului si patrunde in templul Afroditei, in camera preotesei
Hero. (Scena dintre cei doi indragostiti este socotita cel mai frumos duet de
iubire din intregul teatru german, apropiindu-se prin puritatea si elevatia
sentimentului de celebrele scene dintre Romeo si Julieta). A doua zi, marele
preot abserva tulburarea care a cuprins-o pe Hero. In noaptea urmatoare, cand
Hero adoarme, lampa se stinge, drumul lui Leandru, care pornise inot iarasi spre
iubita sa, nu mai este luminat, se dezlantuie o furtuna grozava, iar dimineata
Hero gaseste aruncat de valuri pe tarm trupul neinsufletit al iubitului ei;
nefericita indragostita moare de durere.
Eroina piesei lui Grillparzer este o constructie dramatica cu atat mai complexa
cu cat ea este nu atat o victima a fatalitatii, cat a propriei sale greseli de a fi renuntat
la idealul sau de castilitate si asceza, de a fi cedat ispitelor iubirii; si de aceea, cu
sentimentul culpabilitatii, accepta moartea ca pe o dureroasa dar necesara ispasire.
Dramaturgul a dat deci legendei o interpretare romantica si moderna. O figura
moderna este si Leandru; tanar candid, excesiv de sensibil, aplicat spre melancolie,
evitand societatea, dar pana la urma daruindu-se total pasiunii, simtita ca o forta
elementara si totodata fatala a naturii. Proiectandu-si asupra eroului sau propriile-i
aspiratii spre fericire, precum si propriile-i ezitari de a se bucura din plin de placerile
oferite de viata, Grillparzer a creat in figura lui Leandru tipul ideal al unui tanar din
Germania epocii romantice.

Lirismul efuziunilor sentimentale pline de gingasie; lipsa retorismului, a


grandilocventei, a pateticului de efect; viata intensa a eroilor sai care, departe de a
ramane simple simboluri sau abstractii, capara consistenta realitatii; finetea cu care
dramaturgul atenueaza contrastele prea accentuate si evita atitudinile convulsive sunt
tot atatea note care il diferentiaza pe Grillparzer de ceilalti dramaturgi romantici,
indeosebi germani.
n d r u
l e x a a n u l
A u s n e
L a p
Apăruta in martie 1840 in primul număr al revistei Daica literara, opera literara
„Alexandru Lapusneanul” este una intre cele mai cunoscute nuvele istorice ale lui C.
Negruzzi, ilustrand una din sursele literaturii romantice, istoria nationala.
 
Acesta opera este o nuvela in primul rând datorita faptului ca este o creaţie epica, in
proza cu acţiune ampla, cu o constructive riguroasa, avand un fir narativ central. Se
observa concizia intrigii, tendinta de obiectivare a perspectivei narative si verosimilitatea
faptelor. Personajele sunt relativ putine, caracterizate succinct si graviteaza in jurul
personajului principal.
 
Un alt argument care susţine aparteneta acestei scrieri la specia numita nuvela este
dimensiunea acesteia, Alexandru Lapusneanul este mai întinsa decât povestirea si schiţa
insa mai redusa decât romanul.

Acesta creaţie pune accentul pe caractere si pe conflicte, spre deosebire de povestire


care este caracterizata de epicul pur. Este o nuvela romantica datorita mai multor
trasaturi:specie; inspiratia din istoria nationala; tema; conflict; naratiune liniara; personaje
exceptionale in situatii exceptionale; personaje construite in antiteza.
Nuvela istorica este o specie literara cultivata de romantici, care evoca trecutul istoric
prin : tema, personajele si culoarea epocii (mentalitati, comportamente, relatii sociale,
obiceiuri, vestimentatie, limbaj).

Alexandru Lapusneanul este o scriere care se caracterizează prin obiectivitatea relatării,


naratorul nu se implica in evenimente si nu le comentează, acesta nici măcar nu-si face
simţita prezenta. Naratorul acestei opere literare este neutru si astfel nu se mai poate pune
problema unei legături intre cititor si acesta. Toate acestea indica faptul ca Alexnadru
Lapusneanul este o nuvela.

Sursa de inspiraţie a lui Negruzzi este istoria, astfel, aceasta opera literara dovedeşte ca
este o nuvela istorica încercând sa reconstituie artistic o serie de evenimente relatate in
cronica lui Grigore Ureche, si cea a lui Miron Costin. Personalitatile istorice prezente in
aceste cronici devin personaje ale nuvelei istorice, aceasta metamorfoza are loc prin
intermediul transfigurării artistice care este datorata talentului autorului ale cărui idei
artistice sunt susţinute de aceste personaje. O alta caracteristica a nuvelei istorice intanlita in
aceasta creaţie este faptul ca, spre deosebire de textul istoric a cărui singura menire este
relatarea faptelor aşa cum au avut loc, nuvela istorica uneori prezintă adevărul prin
intermediul talentului artistic al autorului, sacrificând astfel adevărul istoric pentru a-l salva
pe cel artistic.
Faptul ca Alexandru Lapusneanul este o nuvela istorica este indicat si de atenţia
deosebita pe care Negruzzi o acorda detaliilor care oferă culoarea locala si atmosfera
epocii respective. Utilizarea arhaismelor in scopul unei mai reconstituiri cat mai izbutite a
epocii relatate reprezintă un bun exemplu in acest sens.

Alexnadru Lapusneanul a apărut intr-o perioada in care literatura autohtona era


dominata de traduceri de o calitate îndoielnica fiind un răspuns la apelul făcut de către
Mihail Kogălniceanu in Introducţie la „Dacia Literara”. In acesta articol Kogălniceanu
atrăgea atenţia asupra pericolului pe care-l reprezintă traducerile, promova ideea unei
literaturi originale (propunând si eventuale surse de inspitatie: istoria patriei, frumuseţea
acesteia si folclorul), si nu in ultimul rând sugera realizarea unei limbi unitare.

Negruzii accepta propunerea făcuta de Kogălniceanu, alegând ca sursa de inspiraţie


pentru opera sa istoria patriei. Nuvela Alexnadru Lapusneanul este o creaţie originala care
se ridica nivelul pretenţiilor impuse de către Kogălniceanu deoarece are rolul de a intrai
spiritul roman si de a promova o limba unitara: limba romana.

Nuvela este alcătuita din patru capitole, fiecare capitol având cate un moto
semnificativ, care sugerează, exprima tensiunea capitolului respectiv.
I „Daca voi nu mă vreţi eu va vreu”
Începutul nuvelei Alexandru Lapusneanul surprinde personajul ce oferă numele
nuvelei intrând in Moldova intovarasit de vornicul Bogdan si o armata numeroasa având
intenţia de a-si recăpăta tronul pierdut din cauza trădării boierilor. Lapusneanul
intentioneaza sa facă acest lucru inlaturandu-l de la tron pe Ştefan Tomsa.

La un moment dat Lapusneanu poposeşte undeva in apropierea Tecuciului unde


este întâmpinat de patru boieri: Vornicul Motoc, postelnicul Veveriţa si spătarul
Spancioc si Stroici, aceştia vin din partea lui Ştefan Tomsa si încearcă sa-l întoarcă din
drum pe Lapusneanu spunându-i ca poporul nu îl vrea. Insa acesta intelegand ca boierii
doar încearcă sa-l descurajeze se înfurie si le promite răsplata cuvenita de indata ce isi
va recăpăta tronul.

După plecarea celorlalţi trei boieri, Motoc, impresionat fiind de mania lui
Lapusneanu ii cade la picioare si ii cere iertare acestuia si îl roagă sa intre in Moldova
fara armata străina deoarece va fi sprijinit de boieri si de popor. Domnitorul nu are
încredere insa in cuvintele amăgitoare ale bătrânului vornic, ramanand neclintit in
hotărârea sa.

Acest capitol constituie expoziţiunea.


II „Ai sa dai sama Doamna”

Acela de al doilea capitol al nuvelei reprezintă intriga


acesteia.

Alexnadru Lapusneanul nu întâmpina nici un fel de


rezistenta din partea lui Tomsa si instalându-se la tronul
Moldovei începe sa duca la îndeplinire ceea ce le promisese
celor patru boieri. Astfel voievodul omora boierii la cea mai
mica abatere si le distruge catatile.

Doamna Ruxandra, îngrozita fiind de faptele soţului sau îl


roagă pe acesta sa înceteze si obţine promisiunea ca acest lucru
se va întâmpla curând, Lapusneanul de asemenea ii promite
soţiei sale ce ii va oferii un leac pentru frica.
III „Capul lui motoc vrem”
In cadrul celui de al treilea capitol este atins punctul culminant al acestei nuvele
In acest capitol Lapusneanul ii invita pe toţi boierii la un ospat care are loc intr-o zi de
sărbătoare după slujba religioasa la care domnitorul participa. Acesta întârzie la slujba, si după
ce aceasta se încheie Lapusneanul se închina la icoane si săruta cu mare smerenie moaştele lui
Ioan. Acesta se suie din nou in strana si se caieste de faptele sale promitandu-le boierilor ca le va
aduce pacea. Mai mult domnitorul le cere boierilor iertare si apoi ii invita la un ospat.
Bănuind intenţiile necurate ale domnitorului, Spancioc si Stroici nu se duc la masa
domneasca.
Comfirmand temerile celor doi boieri ospatul se transforma pe neaşteptate intr-un măcel in
care sunt ucişi 47 de boieri.
Poporul vine la palat amenintand sa forţeze porţile. Toate nemultunirile mulţimii se
îndreaptă împotriva lui Motoc, considerat a fii cauza tuturor relelor, de aceea poporul cere intr-
un glas capul lui Motoc.
Alexnadru Lapusneanul îl arunca pe motoc mulţimii care omorandul pe motoc se răzbuna
pentru suferinţele indurate. Acest moment constituie punctul culminant.
După ce Vornicul Motoc este ucis de mulţime Alexnadru Lapusneanul porunceşte sa fie
tăiate capetele boierilor din care face o piramida pe care o arata Doamnei Ruxandra pentru a-i da
un leac de frica.
După ce- ucide pe boieri, domnitorul porunceşte sa fie cautati Spancioc si Stroici insa
aceştia reuşesc da treacă graniţa nu înainte de a-i transmite domnitorului ca se vor vedea înainte
de a muri.
IV „De mă voi scula pre mulţi am sa popesc eu”

Timp de patru ani Lapusneanul nu mai porunceşte nici o execuţie insa,


totuşi, ii schingiuieşte pe unii boieri consideraţi suspecţi.

In timpul şederii sale la Hotin Lapusneanul se imbonlaveste si cazând


la pat, intr-un moment de delir cere sa fie călugărit. Dorinţe ii este
îndeplinita si acesta primeşte numele de Paisie. Odată revenit la realitate,
Lapusneanul, ii alunga pe cei care l-au călugărit. Acesta o alunga si pe
Ruxandra, care, la sfatul lui Spancioc pune otrava in băutura soţului sau care
isi gaseste astfel sfarsitul.

Acest ultim capitol reprezintă, bineinteles, deznodământul nuvelei.


Cele mai importante personaje ale acestei opere literare sunt Alexnadru Lapusneanul,
voievodul Moldovei, doamna Ruxandra soţia acestuia si boieri Veveriţa, Motoc, Stroici si
Spancioc. Interacţiunea dintre aceste personaje constituie conflictul romanului:
Lapusneanul ii uraste pe boieri pe care iniţial ii ameninţa si ulterior ii omoară si ii
schingiuieşte. Atitudinea lui Lapusneanul in relaţie cu boierii si faptele acestuia scot la
iveala o fiinţa sadica, aceasta delectându-se cu suferinţa altora. Lapusneaul si sotiia
acestuia sunt prezentaţi in antiteza: in timp ce Ruxandra este îngrozita de ororile soţului
sau acesta pune alte fapte îngrozitoare. Motoc sugerează imaginea tipica a boierului
linguşitor care ar fii in stare de orice pentru a-si apăra interesele.

Caracteristice acestei nuvele sunt: îmbinarea echilibrata dintre naraţiune si dialog,


Negruzzi reuşind astfel sa obtina dinamica adecvata nuvelei sale

Perspectiva auctoriala este obiectiva naraţiunea realizându-se la persoana a treia,


naratorul este astfel omniscient iar focalizarea utilizata este de tip zero, aceasta
caracteristica este specifica nuvelei.

Specifica nuvelei este si o construcţie echilibrata care aminteşte de structura operelor


clasice.
In opera lui C. Negruzzi pot fi intanlite o serie de particularitati specifice artei autorului,
acesta are capacitatea de a realiza scene dialogate având trăsăturile unei autentice piese de teatru.
O alta trăsătura semnificativa a stilului acestui autor este atenţia deosebita pe care acesta o acorda
detaliului care are rolul de a anticipa uneori evenimentele, semnificativa este secvenţa din biserica
unde, departe de a fi smerit Lapusneanul vine îmbrăcat cu multa pompa si având zalele care
sugerează măcelul ce va urma.

Autorul realizează scenele cu multa fineţe si le comfera dinamism, astfel Negruzzi isi
dovedeşte măiestria prin intermediul scenei uciderii celor 47 de boieri care este realizata ca un
adevărat spectacol totul este conturat din perspectiva lui Lapusneanul si a lui Motoc care privesc
măcelul de la palat in realizarea scenei scriitorul verbe care asigura impresia de mişcare, se
apelează in special la timpul imperfect al modului indicativ care imprima acţiunii o valoare
durativa.

Autorul surprinde cu multa fineţe psihologia mulţimii in secvenţa in care poporul adunat in
fata palatului isi exprima nemulţumirea.

In aceasta nuvela sunt prezente si elemente romantice: Inspiraţia aceasta opera literara este
inspirata din trecutul Patriei, autorul ascultând sfaturile oferite de Kogălniceanu in Introducţie la
„Dacia Literara”. Caracterul puternic al lui Alexnadru Lapusneaul reprezintă un alt element
romantic deoarece personalitatea excepţionala este de factura romantica. Introducerea in opera a
poporului este tot un element romantic spre deosebire de operele clasice in care personajele
aparţineau doar aristocraţiei.
Personajele sunt realizate potrivit esteticii romantice: personaje exceptionale in
situatii exceptionale, antiteza ca procedeu de constructie, liniaritatea psihologica, replicile
memorabile.
 
Alexandru lapusneanul este personajul principal al nuvelei, personaj romantic,
exceptional, care actioneaza in situatii exceptionale. Intruchipeaza tipul domnitorului
sangeros, tiran, si crud. Hotarat, viclean, disimulat, intelligent, bun cunoscator al
psihologiei umane, abil politic, personajul este puternic individualizat si memorabil.
Este caracterizat direct si indirect.
 
Doamna Ruxanda este un personaj secundar, de tip romantic, construit in antiteza
cu lapusneanu :blandete – cruzime, caracter slab – caracter tare.
 
Boierul Motoc reprezinta tipul boierului tradator, viclean, las, intrigant. Este las in
fata primejdiei, comportandu-se grotesc in timp ce incearca sa-l determine pe domn sa nu-l
dea multimii.
 
In antiteza cu boierul tradator, sunt personajele episodice Spancioc si Stroici, cu rol
justitiar, reprezentand boierimea tanara.
Personajul colectiv, multimea revoltata de targoveti apapre pentru prima data in
literature noastra. Psihologia multimii este surpinsa cu finite, in mod realist :strangerea
norodului la portile curtii domnesti din cauza unor vesti nelamurite, descumpanirea
gloatei care ‘venise faar sa stie pt ce a venit si ce vrea’ in fata intrebarii armasului,
glasurile isolate care exprima nemultumirile, in sfarsit, rostirea numelui Motoc, in care
toti vad un vinovat pentru toate suferintele.

Limbajul contine expresii populare (‘ramasa cu gura cascata’), regionalism


fonetice, arhaisme, care dau culoare epocii.
 
Naratiunea si descrierea sunt reduse , naratorul obiectiv limitandu-si interventiile.
Limbajul personajelor este unul din principalele mijloace de caracterizare si
concentreaza atitudini, reda trasaturi in mod indirect, prin replicile memorabile.

Fiind o nuvela istorica in contextual literaturii pasoptiste, A. L. este si o nuvela de


factura romantica prin respectarea principiului romantic enuntat in ‘Introductie’ la
Dacia Literara – inspiratia din istoria nationala, dar si prin specie, tema, personaje
exceptionale in situatii exceptionale, personajul principal alcatuit din contraste, antiteza
angelic-demonic, culoarea epocii, spectaculosul festurilor, al replicilor si al scenelor.
A N U L
SA R M
I ON I S
D
Mihai Eminescu a fost poet,prozator si jurnalist,considerat de cititorii romani si
de critica literara drept cel mai important scriitor romantic din literatura romana.El a
lasat posteritatii o creatie artistica fara egal,atat ca diversitate tematica si profunzime
a gandirii,cat si ca putere de expresie.

Nuvela "Sarmanul Dionis" a lui Mihai Eminescu este o creatie complexa,cu


toate trasaturiele unei opere literare romantice.Ea poate fi socotita deopotriva nuvela
fantastica si filozofica,deoarece romanticii manifesta predilectie pentru fantasticul
motivat de unele idei filozofice ale vremii:existenta subiectiva,relativa a timpului si a
spatiului, atingerea absolutului etc.

Titlul,prin adjectivul antepus cu valoare de epitet,"sarmanul",sugereaza esecul


eroului in tentativa lui de a cunoaste absolutul si de a se masura cu el,dar si
compasiunea autorului fata de aceasta situatie,realizandu-se astfel o semnificativa si
subtila antiteza in stil romantic cu numele personajului,care duce cu gandul la zeul
Dionysos.
Titlul nuvelei “Sarmanul Dionis” isi incadreaza de la bun inceput eroul in galeria
personajelor romantice persecutate de soarta, marginalizate de o societate in cel mai bun caz
indiferenta. Prin conditia sa de “sarman”, descendent al unei familii nobile saracite, Dionis ar
putea sta alaturi de eroii lui Victor Hugo din “Mizerabilii”. Aceasta ipostaza, initial umila face
insa posibile si viitoarele rasturnari spectaculoase ale soartei: descoperirea originii adevarate a
eroului, avand drept rezultat ocuparea unei pozitii inalte in societate, implinirea unei iubirii
altfel imposibile datorita diferentelor sociale.

Pozitia umila este caracteristica eroului din basme, adesea orfan sau fiu de vaduva,
ignorat de toti, dar care se dezvaluie ca fiind o persoana de natura exceptionala. Dupa
parearea lui Mircea Eliade aceasta conditie de sarman, de orfan nu este decat o deghizare a
“sacrului in profan”. Adevaratul erou isi va releva natura exceptionala doar in cursul
intamplarilor miraculoase pe care ii este dat sa le infrunte.

Nimeni nu-l poate banui pe “sarmanul Dionis”, umil copist in Bucuresti, fiu de vaduva
cu o nastere obscura de a avea capacitatea de a cuprinde in gandire o lume mult mai bogata,
inaccesibila profanilor sai contemporani; nimeni nu-l crede capabil de a-si transpune existenta
in alti timpi si alte epoci.

“Saracia” in lumea profana e compensata de bogatia trairii in “viata ca vis”.


Deci titlul nuvelei realizeaza atat incadrarea in tipologia romantica a eroului cat si
deschiderea simbolica a nuvelei.
“Sarmanul Dionis” reuneste o serie de teme romantice: natura, iubirea precum si conditia
omului de geniu. Este o nuvele pe tema transmigratiei sufletului, a metempsihozei. Eminescu
valorifica o idee a lui Schopenhauer dupa care timpul si spatiul sunt manifestari ale substantei care
se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de modele eterne, “umbre” ale individului fizic.
Prin vis, omul poate iesi din determinarile sale spatiale si temporale, devenind parte a totului, deci
are posibilitatea de a trai simultan formele sale trecute sau viitoare existente in substanta vesnica.
Pornind de aici, “Sarmanul Dionis” devine povestea dramatica a unei initieri in tainele mari si
ultime ale Universului, initiere esuata prin cutezanta de identificare cu Dumnezeu.

Din punct de vedere al particularitatilor narative, nuvela este o constructie auctoriala, in care
naratorul este autorul insusi, aflat intr-o pozitie demiurgica, de rostirea caruia depind toate
intamplarile si intregul destin al personajelor.Textul abunda in motive romantice.Unul dintre ele
este motivul umbrei,umbra fiind singura dovada a eternitatii,ea insotindu-l pe om in existenta sa
terestra.Un altul este cel al florii albastre si al pasarii maiestre,simboluri ale unei iubiri
ideale,patimase,vazute ca o treapta spre fericire.Nu lipseste din aceasta nuvela motivul ingerului si
al demonului,prezentat prin antiteza dintre cei doi indragostiti.Motivul visului e cel care
domina,pentru ca secventele cele mai importante ale nuvelei se petrec in visul eroului,in timpul
somnului sau al unor stari de veghe sau de lesin.Prin intermediul visului, cititorul patrunde o data
cu eroul in lumea fantastica,in lumea altor timpuri sau in universul cosmic,selenar,caci numai
incipitul si finalul il plaseaza pe Dionis in lumea terestra.Alte motive literare care apar sunt: iubirea
angelica-serafica, natura paradisiatica, viata ca un vis.
Romantica e si predilectia lui Eminescu de a zugravi,fie peisaje luxuriante,fie
decoruri nocturne,asemenea celor din Bucurestiul intunecat si ploios,in care
personajul traieste ori o satisfactie deosebita atingand fericirea in iubire,ori o tristete
coplesitoare ,izvorata din neimplinirea unor idealuri.

Se determina in nuvela un prolog si un epilog. Prologul are un caracter


speculativ, fiind prezentate idei filosofice cu privire la raportul dintre parte si intreg,
spatiu si timp care se afla numai in sufletul omului.Incipitul nuvelei e centrat pe
meditatia lui Dionis asupra timpului si a spatiului.Astfel se anticipeaza trei probleme:
ce a existentei timpului si spatiului,care se datoreaza numai intuitiei umane,cea a
raportului dintre absolut si individual, si cea a metempsihozei,a posibilitatii de
miscare in voie,pe verticala timpului.

Dionis este un tanar copist, care desi se trage dintr-o familie de aristocrati, are o
situatie materiala precara. Este crescut de mama sa cu pretul unor mari sacrificii.
Dionis, inzestrat cu o capacitate de intelegere iesita din comun, apare ca un om cu
inclinatii spre meditatia filosofica. Si, pentru ca speculatiile nu-i sunt suficiente apeleaza la
invataturile lui Ruben, la cartea de astrologie imprumutata de la Riven. Astfel, intr-o seara
ploioasa si rece se cufunda in descifrarea acestei carti, dar la un moment dat lumanarea se
consuma, iar el continua sa citeasca la umbra lunii. El vede chipul ingeresc al unei fete la
fereastra vecina, dar aceasta dispare curand in intuneric.Dionis pleaca de la realitatea
palpabila pentru a cauta dincolo de ea, absolutul ideatic, dezgustat fiind de existenta
concreta.

Pentru a putea descifra cartea, Dionis se intoarce in timp, pe vremea lui Alexandru cel
Bun, sub chipul calugarului Dan, elevul dascalului Ruben.

La indemnul umbrei sale, Dan (Dionis) purcede la o calatorie cosmica in luna, alaturi
de iubita sa, Maria, fiica spatarului Mesteacan. Si aici fericirea este relativa datorita
triunghiului in care se afla ochiul de foc si proverbului scris intr-o araba straveche. Dan
incearca sa dezlege aceasta enigma, indrezneste chiar sa se considere parintele Unversului,
insusi Dumnezeu, fapt care-i aduce prabusirea, intoarcerea la o conditie telurica.Personajul
exceptional, care se revolta impotriva credintei sale traverseaza o aventura existentiala in
care limitele spatiale si temporale sunt abolite.Prin revolta sa in fata conditiei umane
limitate in cunoastere, Dan - Dionis este un erou titanic, un Lucifer. Mitul satanic,luciferic,al
ingerilor cazuti este o alta trasatura romantica a nuvelei.
Trezindu-se Dionis isi da seama ca de fapt adormise in gradina. Dupa ce se
desteapta din nou vede la fereastra casei de vizavi o fata ce corespunde celei din
vis. Ii trimite o scrisoarea in care ii marturiseste pasiunea pentru ea, iar apoi se
imbolnaveste. Este ingrijit de tutorele Mariei, dupa care se casatoreste cu
aceasta, casatoria fiind vazuta ca o implinire a unei iubiri.

Finalul nuvelei surprinde un moment de armonie conjugala din viata de


mai tarziu a lui Dionis.

O trasatura a nuvelei este timpul relativ al actiunii intr-o compozitie bazata


pe ambiguitatea planurilor narative: unul al lui Dionis cu miscarile, ideile,
sentimentele lui si celalalt al lui Dan cu nedumeririle, aspiratiile si prabusirile
lui. Primele doua parti sunt distincte si nu se precizeaza clar cine pe cine
viseaza: Dionis pe Dan, proiectandu-se in trecut, sau Dan pe Dionis, pe o
traiectorie viitoare.
Evenimentele ce se succed: hotararea lui de a scrie fetei, alunecarea in lesin
dupa un semn de raspuns, refacerea visului in care Dan se intoarce in chilia lui si se
substituie propriei umbre adormite de mult, iesirea lui Dionis din fierbinteala
delirului, limpezirea de sine,toate aceste reusesc sa-l convinga pe cititor ca planul
real este cel al lui Dionis si cel fantastic al lui Dan.Nuvela are momente ale
subiectului specifice unei opere epice daca luam in considerare ca exista un singur
nivel al subiectului: cel al existentei lui Dionis si al aventurii sale initiatice. Nivelul
lui Dan poate fi interpretat ca aventura lui Dionis in somn si el are momente ale
subiectului: expozitiunea - marcata de trezirea lui Dan din somn cu o carte in mana
pe o campie, intriga - drumul spre Ruben si discutia cu acesta, punctul culminant -
marcat de cutezanta lui Dan de a se identifica cu Dumnezeu si de prabusirea lui pe
pamant, deznodamantul - Dionis lesina si Dan trece in figura umbrei adormite din
patul sau, umbra se lipeste de perete semn ca pactul cu diavolul a incetat.

Nuvela are si un epilog care trimite toata aventura intr-un alt plan, in care se
intrepatrund psihologia existentiala, mitul si filosofia.
Miturile ce apar in text si semnificatia lor:

 Mitul oniric - calea prin care Dionis se metamorfozeaza în calugarul Dan: "Ciudat
el visase”;

 Metempsihoza - conceptie religioasa conform careia sufletul omului ar trai mai


multe vieti prin reincarnare;

 Ideea timpului si a vesniciei - "omul are în el numai sir fiinta altor oameni viitori
si trecuti Dumnezeu le are deodata toate neamurile. Omul are un loc în vreme iar
Dumnezeu e vremea însasi, sufletul are vesnicie, numai bucata în bucata.“;

Spatiul Nemarginit - "Numai Dumnezeu stapâneste nemarginirea, pentru om


spatiul este tot ca vremea“;

 Mitul faustian - Ruben este satana iar Dan face un pact cu acesta semnificând
sacrificiul omului superior în dorinta de a atinge absolutul, din iubire, prin iubire;

 Cifra 7 - este cifra mistica cu puteri magice.


Personajele sunt caracterizate prin antiteza. Apar dubletele Dionis - Dan, copila blonda -
Maria, Ruben - Riven etc. Cu exceptia lui Dionis, toate personajele se contureaza prin
intamplari, comportament, replici, aceste personaje fiind doar niste simboluri intr-o poveste pe
tema transmigratiei sufletului.

Dionis - Dan este Eminescu insusi dar cu anumite diferente. Modul de gandire, starea
interioara sunt ale autorului care se proiecteaza in acest personaj care are toate trasaturile unui
personaj romantic. Este un personaj exceptional in imperjurari exceptionale. El este un orfan
nefericit, sarac, nevoit sa-si castige existenta printr-o munca obscura, dar aceasta aparenta
umila ascunde o putere de gandire capabila sa-i schimbe destinul.

Dionis - orfanul, copistul sarac, indragostitul fara speranta pare a apartine unui romantism
monir, pe cand Dan, animat de patima luciferica a cunoasterii apartine unui “romantism inalt”.

Personaj romantic, Dionis, care isi duce existenta intr-o camera cu peretii umezi si plini
de mucegai, este nevoit sa accepte realitatea potrivit careia isi poate atinge idealul doar partial
si aceasta numai prin iubire, care in plan terestru inseamna creatie.

Portretul sau fizic se incadreaza in tiparele romatice: este de o frumusete demonica, cu


parul negru “prelung care curge in suvite pe spate”, “ochii ii sunt de o adancime tulburatoare,
iar fata copilaroasa poarta in acelasi timp amprenta maturitatii”.
El este un cugetator sceptic si solitar, un artist superstitios care era preocupat de carti
tainice de magie, cenzurate de biserica. Prefigurand imaginea “batranului dascal”,el e un
simbol al geniului eminescian. Este timid si stangaci, iubind in taina si fara speranta.

Dionis viseaza si acest vis se organizeaza intr-o naratiune fantastica, in care Dionis isi
dezvaluie setea de cunoastere si stiinta de a dobandi formulele magice ale migrarii in timp si
spatiu, puterea de a iubi si de a darui iubitei senzatia de participare la nasterea sentimentelor
personajelor initiale din Eden.
Dionis este pedepsit si se prabuseste din vis, dar el demonstreaza ca ceea ce da valore omului
sunt fortele sale interioare, gandirea, sentimentele.

Puterea de cunoastere a lui Dan -Dionis se afla sub semnul gandirii filosofice dar si a celei
magice. Protagonistul nuvelei este o ipostaza romantica atat a lui Faust cat si a “ucenicului
vrajitor”, in timp ce batranul anticar Ruben - Riven este ispititorul Satana, dar si Maestrul care-
l ajuta pe Dan - Dionis sa-si depaseasca simpla conditie de muritor si sa patrunde in tainele
comsice.

Salvatoare pentru erou este insa iubirea absoluta, izbavitoare, care-l integreaza din nou in
familia marilor romantici si-l apropie de Hyperion. Iubita sa, Maria, simbol al puritatii este
intruchiparea acestei iubiri absolute. Ea ii aduce geniului cazut izbavirea, il va salva de la un
esec existential. Pe Maria autorul o caracterizeaza direct si foarte plastic: “un inger bolnd ca o
lacrima de aur, mladioasa ca un crin de ceara”. Ruben este si el de o “frumusete antica”.
Numele “Dionis” sugereaza dimensiunea frenetic dionisiaca a cunoasterii, iar Ruben e
focul autodevorator, pe cand iubita lui Dinos poarta numele Fecioarei Maria.

Stilul eminescian se remarca aici prin ironia naratorului fata de aventura eroului sau.
De asemenea, este un stil solemn. Apar metafore deosebit de sugestive: “Dumnezeu e
vreme, izvor, o roata ce cuprinde deodata toate spitele”, “sufletul e un fir de colb pe o roata
miscata de foc” etc. Figurile de stil preponderente sunt epitetul ornat, comparatia,
personificarea, metafora. Arhaismele si neologismele au valoare gnomica.

Concluzii:

Elemente specifice esteticii romantice in aceasta nuvela sunt:


- caracterul exceptional al personajului
- cultivarea imaginatiei, care elimina aproape cu desavrsire observatia realista sau analiza
psihologica
- prezenta unor teme si motive specifice romantismului (viata ca vis, zborul cosmic, setea de
absolut, revolta luciferica, damnarea eroului)
- ironia romantica.
MIHAI EMINESCU
…si lumea e visul sufletului nostru, pentru fiecare s-ar putea sa fie altfel,
deci omul are puterea sa cunoasca tainele lumii ca magicienii egipteni sau
asirieni. Toate aceste idei apar in mintea unui tanar copist care trecea printr-o
cafenea.
… si descoperirea uimitor de firicita cu baietanul de alaturi care-l ingrijea
era chiar copila pe care o iubise fara sperante, . Sub semnul munii, al muzicii
dar si sub semnul magiei din cartea lui Zoroastru, Dionis isi va intalni dublul,
calugarul Dan, din vremea mitica a lui Alexandru cel Bun.
Nuvela Sarmanul Dionis e o constructie epica cuprinzatoare. Dateaza din vremea
studiilor la Viena si a fost publicata în Convorbiri Literale în 1972.

Titlul nuvelei este sugestiv. Epitetul Sarmanul marcheaza destinul personajului, tipul
tânarului intelectual, romantic, neadaptat, cu un destin romantic si o situatie de exceptie.
Sarmanul Dionis dezbate soarta tragica a omului superior a omului de geniu într-o
societate ostila adevaratelor valori spirituale, societate care încearca sa se detaseze,
refugiindu-se în vis.

Tânarul Dionis e un modest copist cu o situatie materiala precara, tatal sau era
descendentul unor aristocrati care asteptau o mostenire din partea familiei, existenta lui
fiind învaluita în mister. Traieste în casa unui batrân preot si o iubeste pe Maria fiica
acestuia. Testamentul mult asteptat nu îi este favorabil, lucru care îi provoaca socul în
urma caruia intra într-un spital de alienati. Din legatura cu Maria s-a nascut Dionis,
crescut de mama sa cu pretul unor sacrificii. Copilul mostenise de la tatal sau doar un
portret din tinerete în care îsi regasea propriile trasaturi si cu care fascinat purta lungi
dialoguri.
Autodidact, pasionat de filozofie si de lectura cartilor vechi, încearca sa descifreze
niste carti bizantine de astrologie, împrumutate de la anticar. Modesta sa lumânare se
consuma, dar el continua lectura la lumina lunii si zareste în casa vecina, prin fereastra
deschisa, o tânara îmbracata în alb cu chip delicat, feciorelnic, o noua Ofelie.

Încercând sa descifreze semnul astrologic al cartii se transpune în vremea lui


Alexandru cel Bun sub chipul calugarului Dan, elevul unui dascal din Socola. El îi
marturiseste acestuia ca are revelatia de a fi trait într-o lume moderna cu numele de
Dionis. Acesta îl încurajeaja sa continue aceasta experienta (motivul metempsihozei).
Continuând aceasta aventura, Dan se detaseaza de propria-i umbra, fapt care-i releva ca
sufletul sau a fost cândva zooastru (cel care facea ca sufletele sa se mute din loc). La
îndemnul umbrei pleaca într-o calatorie cosmica împreuna cu iubita sa Maria, fiica
boierului Mesteacan. Pamântul e prefacut într-un margaritar pe care-l atârna la salba
iubitei sale (motivul umbrei si al dedublarii).

Traiul pe care-l duce alaturi de iubita sa îl face sa traiasca ca-n paradis. Visul lui e
tulburat de un triunghi în care se afla un proverb arab stravechi pe care nu-l poate
descifra (motivul visului). Reuseste în cele din urma. Dezleaga aceasta enigma care le
face relativa fericirea. Dan are revelatia fetei si credinta ca el este stapânul lumii, însusi
Dumnezeu.
Aceasta cugetare profanatoare îl pierde, îi anuleaza puterea magica si îl readuce la
conditia initiala de pamântean. Trezit, Dionis realizeaza ca a adormit adânc în gradina
plina de mireasma florilor. La fereastra casei vecine zareste chipul blând al tinerei pe
care o identifica cu Maria visurilor sale. Îi trimite o scrisoare în care îi marturiseste
pasiunea si din surescitare cade într-un lesin adânc. Tutorele Mariei îi vine în ajutor si îl
îngrijeste în timpul bolii.

Bunicul fetei vede portretul tatalui lui Dionis si-si da seama de descendenta
aristocratica a tânarului si de faptul ca are dreptul la o mostenire care sa-l scuteasca de
grija zilei de mâine.

Casatoria celor 2 pecetuieste o dragoste si o existenta umana. Finalul nuvelei da


prilejul unor discutii însusi sâmburele ei filozofic: "cine este omul adevarat al acestor
întâmplari, Dan sau Dionis?".

În constructia nuvelei, Eminescu a pornit de la Kant dar a construit în stil


Schopenhauerian. Punctul de pornire e de la Kant.
Cea mai reprezentativa creatie din domeniul prozei filosofice si
fantastice este "Sarmanul Dionis".

Nuvela este una dintre cele mai originale dintre prozele lui Eminescu.
Nuvela este rezultatul contactului cu filosofia si literatura europeana din
perioada studiilor de la Viena unde a si fost redactata asa cum rezulta dintr-o
scrisoare trimisa lui Iacob Negruzii de catre Ioan Slavici. Nuvela a fost citita
la 1 septembrie 1872 la "Junimea" unde a creat impresia de extravaganta prin
amestecul de filosofie si literatura. Nuvela este publicata în ianuarie 1873 la
"Convorbiri Literare" de acelasi Negruzii. Eminescu mai crease doua proze
filosofice "Archeus" si "Umbra mea" în care sînt dezvoltate mai multe
motivuri, mituri: mitul omului care si-a pierdut umbra, dedublarea
personalitatii si relativitatea adevarurilor, motive preluate alaturi de altele din
"Geniu pustiu" si se vor regasi în "Sarmanul Dionis".
SUBIECTUL NUVELEI

Întorcîndu-se spre casa într-o seara de toamna prin ploaia rece, Dionis, un tînar
visator incurabil, copist, modest, neavînd pe nimeni pe lume, mediteaza asupra teoriei
lui Kant despre subiectivitatea spatiului si a timpului ca forme ale intuitiei, ale
simturilor noastre. "Nu exista nici timp nici spatiu", mediteaza Dionis, ele sînt
ipotezele fantastice la care ajunge Dionis, fantastice nu pentru ca ar fi lipsite de logica,
ci pentru ca presupun împrejurari care trec dincolo de limitele experientei. Daca lumea
cu toate evenimentele nu este decît rodul eului propriu înseamna ca omul este a tot
puternic si poate sa caute în sine împlinirea visului sau.

E posibil deci si folosind anumite lucruri mistice desprinse din magie si


astrologie sa ne miscam pe orizontala timpului ori pe orizontala spatiului în timp si
spatiu care scapa perceptiei.

Partea introductiva a nuvelei care ne familiarizeaza cu lumea gîndurilor si a


existentei cotidiene a lui Dionis, continua cu prezentarea strazii, a cafenelei, a
locuintei lui Dionis toate sordite; sordime apasata parca de un blestem a
descompunerii evidenta sub ploaia care cade. Singurul element feeric este luna care
apare în sfîrsit dintre norii risipiti de ploaie.
Portretul fizic al lui Dionis si imaginea camerei sale confirma atmosfera romantica a
întregii evocari. Aproape toate notele caracteristice viziuni romantice se regasesc aici.
Dionis e tînar, palid, melancolic, orfan si sarac, povestea însa-si a nasterii lui e
neobisnuita ca si destinul parintilor morti înca din vreme.

Casa veche unde locuieste e darapanata, ascunsa în mijlocul unei gradini pustii.
Camera de la etaj pe care o ocupa Dionis avea peretii negri de siroaie de ploaie ce
curgeau prin pod si un mucegai verde se prinsese de var.

Mobilierul simplu si stivele cîtorva sute de carti vechi si ele completeaza peisajul.
Totul pare al izola pe Dionis; chiar preocuparile sale sînt insolite pentru ca ele tind sa
descopere posibilitatile regresiunii în timp si a anularii distantelor cosmice.

Cuprins de reatitudine conditie necesara a scenariului cu ajutorul unui compendiu de


astrologie, care daruieste puteri magice cui stie sa-l folosesca Dionis încearca experienta
cruciala. Face un semn magic si se trezeste într-un alt veac; devine calugarul Dan din Iasi
pe vremea lui Alexanru cel Bun, discipol al dascalului Ruben. Figura tipica de invatat
medieval, un fel de Mefisto îl face pe Dan sa se desprinda de propria-i umbra, care
constata ca defapt sufletul sau ar fi trait cîndva demult în pieptul lui Zoroastru.
Dan iubeste pe Maria, fiica spatarului Tudor Mesteacan si reusind sa-si
înlocuiasca umbra si sa intre în posesia eternitatii lui primordiale o ia cu sine si pe
iubita lui si calatoresc împreuna spre luna într-o voluptoasa si lunga îmbratisare.
Clipa devine veac iar Pamîntul este prefacut într-un margaritar si atîrnat în salba
iubitei. Astrul noptii este un eden cu peisaje feerice o natura romantica si fantastica
în acelasi timp.

În aceasta natura feerica Dan si Maria traiesc într-o vesnica desfatare, într-o
sarbatoare continua si totul ar fi desavîrsit daca Dan n-ar fi framîntat de taina pe
care nu trebuie sa o dezlege, aceea a triunghiului sacru avînd în centru un ochi de
foc deasupra caruia sta scris cu litere strîmbe un proverb arab, pe care Dan nu-l
poate interpreta. Cînd calugarul Dan bucurîndu-se de forte nelimitate are cutezanta
de a presupune ca s-ar fi identificat cu însusi Dumnezeu "oare fara sa stiu nu sunt
eu însumi doamne" se produce o fantastica prabusire cosmica în abis. Dan si Maria
sînt proiectati în haos si Pamîntul îsi recapata dimensiunile initiale.
Ca dintr-un vis personajul se trezeste sub forma reala, a lui Dionis. Trezit din
visare, Dionis vede printre perdelele albe de la fereastra casei vecine o fata cu chipul
blond care cîntase înainte ca el sa adoarma si se hotaraste sa-i scrie. Cînd fata apare la
fereastra, cu scrisoarea, Dionis lesina si se va trezi dupa un delir, în care se amesteca
din nou planurile si la trezire va constata ca situatia lui s-a schimbat radical. Este o
rasturnare de situatie tipica romantica. Se descoperise ca tînarul sarac este beneficiarul
unei mosteniri suficienta pentru ca tatal fetei sa-l primeasca altfel. Indiciul fusese
tabloul din camera lui care reprezenta chiar pe tatal sau si cu care dialoga adesea în
orele de singuratate. Trezinduse definitiv o descopera fata , iar scena de dragoste
încheie fericit destinul fantastic al lui Dionis pentru a-i deschide perspectiva împlinirii
cosmice alaturi de Maria. Într-un post scriptum explicativ, Eminescu încearca din nou
sa strecoare îndoiala asupra limitelor abia limpezite dintre realitate si vis.

Sînt prezente în nuvela motive pe care am gasit si în poezii motive romantice,


filosofice ca: viata un vis, motivul umbrei. În final un motiv prezent în Glossa, motivul
lumii ca teatru. Noutatea si fascinatia incontestata a poemului provine din felul original
în care Eminescu îmbina filosofia cu naratiunea fantastica cu descrierea.
Se contureaza astfel primul element al esteticii romantice: aspiratia spre
cunoastere a eroului.
Refuzul realului si refugiul intr-un alt timp, magia si visul constituie a doua serie de
motive romantice.
 
Motivul literar al umbrei, spatiul selenar, metamorfozele, iubirea si forta titanica a
lui Dan (care anuleaza spatiul si tim­pul") constituie a treia serie de motive romantice.

Pana si Pamantul este metamorfozat intr-o margea (pe care Dan o agata la gatul
Mariei). Un singur punct al acestui pa­radis constituie un spatiu interzis: o poarta
inchisa, deasupra careia, intr-un triunghi, stralucea un ochi de foc, strajuit de cuvintele
unui proverb arab. Acolo era „casa" lui Dumnezeu, punctul zero al lumii.

Vazand ca tot ceea ce gandeste i se implineste, Dan face greseala de a se intreba


daca nu este el insusi Dumnezeu, inainte de a sfarsi intrebarea, este insa aruncat pe
pamant (mitul lui Lucifer) si redevine Dionis (care visase ca este Dan).
Bolnav fiind este vegheat de o alta Marie (fata din casa vecina, de care
se indragostise in seara premergatoare calato­riei in vis); mai tarziu, aceasta
ii va deveni sotie.
Revolta luciferica. motivul caderii, reincarnarea si visul con­stituie a patra
serie de motive romantice.

Finalul este dominat de filozofia lui Schopenhauer: autorul sugereaza


ca Dionis nu este decat un avatar, adica unul din­tre oamenii in care s-a
reincarnat acelasi suflet, in perioade succesive:
 
Dionis - personaj romantic

Spirit insetat de cunoastere ,geniul:,originea misterioasa neinteles de


lumea indragostit fara speranta visatorul magiei scepticismului si a ironiei
romantice.

Traind intre realitate si vis, tanarul va cauta o schimbare a conditiei


date, prin pendularea inainte si inapoi pe axa timpu­lui, atat de draga
spiritelor romantice.
Motivul

“Floarea Albastra”
Novalis(1772-1801) este una dintre figurile cele mai reprezentative ale literaturii
romantice germane. Creatia lui se concentreaza pe un numar restrans de ani.El ramane un
liric in ipostaza de povestitor, stapanind un limbaj artistic plin de sensibilitate,izvorat dintr-
o structura psihica melancolica si visatoare.

Pentru Novalis noaptea constituie climatul spiritual mult-dorit.Viata e schimbatoare si


trecatoare, deci nu e adevarata realitate.In schimb,noaptea este imparatia adevarului,a
iubirii si a eternitatii. Noaptea este locul predilect de refugiu in bucuria mistica si totodata
preludiu al mortii,pe care poetul o considera binefacatoare.

Ca o aplicare a teoriei sale,Novalis scrie un fel de tratat de educatie e poetului sub


forma alegorica, romanul liric "Heinrich von Ofterdingen",in care gasim motivul acelei
"flori albastre" intalnit si la Eminescu.Romanul lui Novalis urmareste calatoriile lui
Heinric,presupusul autor al "cantecului
Nibelungilor",in cautarea idealului vietii sale,mult visata "floare albastra".Poetul-vrajitor
Klingsor il sfatuieste sa observe lumea,sa se stapaneasca pe sine,sa se controleze mereu,sa-
si domoleasca entuziasmul.
Romanul ilustreaza,prin figura simbolica a eroului, treptele succesive ale dezvoltarii
universului artistic,sfarsind in alegoria basmului.In basm si in vis,Novalis gaseste forma
specifica de expresie a conceptiei sale mitice asupra lumii:"Intr-un basm autentic totul
trebuie sa fie miraculor-misterios si coerent-totul insufletit.".Realizat intr-o lumina
clara,pura,romanul urmareste formarea si viata de artist a ratacitorului Heinrich,pornit in
cautarea "florii albastre",simbolul dorului nemarginit:"Mi-e dor sa vad floarea albastra.Ea
imi stapaneste vesnic gandurile si nu pot sa scriu sau sa cuget despre altceva."Eroul
romantic urmareste "imparatia" florii albastre,zarita in vis,atras necontenit spre aceasta
tinta de glasuri adanci ale sufletului.

Departarile,intinsele campii,zorile,amurgurile sunt elementele naturii in comuniune


cu starea sufleteasca a eroului stapanit de eterna nostalgie dupa valori de neatins.Mesajul
romanului e convingerea ca lumea superioara e mult mai aproape de noi decat ne
inchipuim si ca "inca de aici, de jos,traim in ea si o percepem.".

Romanul,neterminat,ajunge la concluzia proclamarii


misticismului,contemplativitatii,retragerii in lumea intunecata a individualismului
deprimat.

"Novalis,cu plasmuirile sale ideale,pluteste vesnic in sferele albastre"(Heinrich


Heine)

S-ar putea să vă placă și