DIPLOMAŢIA.

ARTA DIPLOMAŢIEI

Diplomaţia - definiţii vechi şi noi

Incă de la primele sale inceputuri, istoria diplomaţiei atesta o împletire permanenta intre
ceea ce a ţinut de domeniul publicităţii, al relaţiilor dintre state, si practicile oculte, necunoscute
decît unor cercuri restrinse. Fără a se confunda, diplomaţia oficiala, deschisa şi diplomaţia
secreta au constituit doua feţe ale uneia şi aceleiaşi politici, tinzind să asigure satisfacerea unor
interese ale statelor, metodele diferind, desigur, in funcţie de împrejurări şi de scopul acţiunii
care trebuia intreprinsa.
Problema unde se opreşte caracterul „confidenţial" al unui act diplomatic şi unde incepe
„diplomaţia secreta" a constituit - şi se pare că va constitui incă - un obiect de cercetări. Fără a
contesta elementul de confidenţialitate, firesc oricărui gen de diplomaţie, nu putem să nu
constatam că anumite practici care tind să creeze situaţii de inegalitate, să menţină poziţii
privilegiate ale unor ţări in dauna altora, nu pot şi nu vor putea niciodată să fie „acoperite" de
caritatea actului diplomatic.
Este deja un lucru stabilit că incercările de a justifica menţinerea unui secret deplin
asupra situaţiei negocierilor din acest domeniu, ca şi asupra situaţiei reale de pe continentul
european in ceea ce priveşte pericolul pe care-l reprezintă pentru pacea şi securitatea popoarelor
europene concentrările masive de trupe şi de armamente prin aşa-zise «necesitaţi secrete de ordin
militar» nu sunt justificate in mare parte, in multe cazuri menţinerea unor asemenea stări de
lucruri fiind tocmai de natura să ascundă in mod deliberat programe de inarmări1.
Diplomaţia trebuie să fie prin definiţie deschisa popoarelor, tuturor forţelor inaintate,
să promoveze pacea şi progresul, militand cu hotărîre împotriva oricăror incercări de a perpetua
practici anacronice, respinse de mult de istorie, ori de a impune dictatul unor ţări in dauna altora.
Diplomaţia secreta, in sensul unui ansamblu de practici chemate să ascundă adevărul, să
perpetueze anumite raporturi de aservire recurgind la metode ilicite, la mijloace condamnate de
dreptul internaţional, reprezintă in actuala etapa a dezvoltării relaţiilor internaţionale un adevărat
anacronism al istoriei. Nimeni nu contesta faptul că diplomaţia viitorului, prin excelenţa o
diplomaţie a negocierilor, nu va păstra elemente de confidenţialitate. Este clar că inainte de a fi
convenite, intodeauna soluţiile trebuie discutate şi uneori o publicitate prematura sau prea mare

1
Dr. Romulus Neagu, Oprirea cursei inarmarilor, Editura Politica, Bucuresti, 1984, p. 129-130

1
in jurul unor acte diplomatice - numai pe jumătate perfectate - risca să duca la periclitarea lor
infăptuirea unei noi politici in viaţa internaţionala este de neconciliat insă cu perpetuarea unor
vechi practici, cu acţiuni diplomatice care tind, de fapt, la amestec in treburile altor state, la
schimbarea unor regimuri politice, ori la inlocuirea formei lor de guvernămant. Interesele păcii şi
securităţii internaţionale impun, in zilele noastre, ca arsenalul metodelor diplomatice să fie
structurat pe respectul ferm al principiilor dreptului internaţional, al suveranităţii statelor, iar nu
pe mijloace ilicite, care periclitează coexistenţa şi relaţiile paşnice dintre naţiunii. Este vorba,
esenţialmente, de o diplomaţie a coexistenţei unor ţări care adopta opţiuni independente de
dezvoltare economică şi sociala, in concordanţă deplina cu interesele şi aspiraţiile naţionalele nu
se conciliază cu tendinţele de a menţine prin forţa preeminenţa unor state asupra altora, ori de a
perpetua o poziţie dezavantajoasa unor ţări in sistemul internaţional. O diplomaţie autentica
naţionala, organic legata de interesele vitale ale poporului, trebuie să fie o diplomaţie deschisa,
care să respecte aspiraţiile de pace şi dreptate.
In lucrările de specialitate, diplomaţia este prezentata ca fiind, in esenţă, o activitate a
statelor tinzind să asigure infăptuirea obiectivelor politicii lor externe. Obiectivele unor ţări sau
altora in domeniul politicii externe îşi găsesc materializarea in activitatea diplomatica pe care un
stat o desfăşoară in raporturile bilaterale sau multilaterale. Intr-o lucrare consacrata diplomaţiei
se face aprecierea că „Asociata prin insăşi natura ei metodelor paşnice şi cailor politice de
rezolvare a diferendelor şi a situaţiilor conflictuale din viaţa internaţională, diplomaţia se găseşte
intodeauna in raport invers proporţional cu politica de forţă. Orice triumf al conceptului de forţă
a adus zîmbete la adresa diplomaţiei, caricaturizată in neputinţa, inutilitatea şi caracterul
decorativ al diplomatului. Dar reciproca? Impasul cronic la care conduce inevitabil politica de
forţă, conflictele perene care secătuiesc energia naţiunilor, costul economic, social şi uman al
infruntărilor, toate acestea nu aduc periodic pe scenă pe diplomat, cu instrumentele lufi de
soluţionare, elaborate de inţelepciunea seculară a omenirii, de dreptul internaţional şi de toate
achiziţiile minţii omului2?"
Subscriind la argumentele autorului, nu putem să nu constatăm că deşi scopurile
diplomaţiei privesc prin excelenţă apropierea popoarelor, dezvoltarea, colaborarea, soluţionarea
conflictelor, rezolvarea cu răbdare şi inţelegere in cadrul unor tratative fructuoase a problemelor
in care există deosebiri de vederi, nu rareori diplomaţia a fost deturnată de la funcţia sa firească.

2
Mircea Malita, Diplomatia. Scoli si institutii, Editia a II a, Editura Didactica si Pedagica, Bucuresti, 1975, p.6

2
Nu au fost puţine cazurile cand anumiţi diplomaţi ai unor mari puteri au pus cu brutalitate in
vedere unor ţări mici că nu le rămane de-cît să se „plieze" in faţa intereselor unor mari puteri
pentru a-şi putea asigura independenţa şi supravieţuirea. Evident, formele politicii de forţă s-au
schimbat şi se vor schimba mereu in funcţie de împrejurări. In slujba unor acte diplomatice -
contrare dreptului internaţional - s-au adus intodeauna argumente şi contraargumente ce tindeau,
să le „legalizeze". Ce-i drept, dacă altădată se recurgea direct la forţă, fără a se mai căuta
explicaţii, astăzi se invoca argumente ce ţin de domeniile cele mai diverse, dar care in fond nu
diminuează cu nimic ilicitatea actului de a recurge la forţa, condamnat de dreptul internaţional.

Potrivit unei definiţii data in secolul trecut „ Diplomaţia este ştiinţa raporturilor şi
intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor intre ele; intr-un
sens mai restrans, ştiinţa sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvantului grec «diploma»,
duplicatul, dublura unui act emis de prinţ şi al cărui prim exemplar s-a păstrat3".
Toate definiţiile menţionate mai sus - care pun in evidenţă destul de clar rolul
diplomaţiei in promovarea intereselor naţionale, subliniind in special valoarea sa pentru a
menţine şi dezvolta relaţii paşnice, de colaborare intre naţiuni - nu se referă insă decît indirect la
metodele pe care trebuie să le folosească diplomaţia. Rezultă, totuşi, că acţiunile diplomatice
care se referă la menţinerea păcii şi colaborării internaţionale trebuie să aibă la bază principiile
general acceptate ale raporturilor dintre naţiuni.

Cele patru funcţii ale diplomaţiei:

Importanţa diplomaţiei pentru menţinerea păcii internaţionale este doar un aspect

particular al acestei funcţii generale. Aceasta deoarece diplomaţia care eşuează in război şi-a
ratat obiectivul principal: promovarea interesului naţional prin mijloace paşnice. Acest lucru a
fost mereu valabil - şi cu atăt mai mult acum, dacă luăm in considerare posibilităţile distructive
ale războiului total. In accepţiunea sa cea mai largă, cuprinzănd intreaga gamă a politicilor
externe, diplomaţia are patru sarcini:

 trebuie să-şi definească obiectivele in lumina putem, reale sau potenţiale, disponibile
pentru urmărirea acestor obiective;

3
Victor Duculescu, Apud, Guillaume de Garden, Ipostaze ale diplomatiei,Editura Militara,1986, p. 26

3
  trebuie să evalueze obiectivele altor naţiuni şi puterea reală şi potenţială disponibilă in
urmărirea acestor obiective;
 trebuie să determine in ce măsură aceste obiective diferite sunt compatibile unele cu
celelalte;
 trebuie să folosească mijloacele adecvate urmăririi obiectivelor ei. Eşecul in indeplinirea
oricăreia dintre aceste sarcini poate pune in pericol politica externă şi, odată cu ea, pacea
mondială.

O naţiune care îşi stabileşte obiective pe care nu are puterea să le atingă se poate
confrunta cu riscul războiului din două motive. Este probabil ca o astfel de naţiune să-şi
risipească forţele şi să nu fie suficient de puternică in toate punctele de fricţiune pentru a
împiedica altă naţiune ostilă să o provoace mai mult decăt îşi poate permite să riposteze. Eşecul
politicii sale externe poate forţa naţiunea să ia drumul inapoi şi să-şi redefinească obiectivele in
funcţie de puterea sa reală.
Sarcina finală a unei diplomaţii inteligente, concentrată asupra menţinerii păcii, este
alegerea mijloacelor potrivite pentru realizarea obiectivelor. Diplomaţia dispune de trei mijloace:
persuasiunea, compromisul şi ameninţarea cu forţa. Nici o diplomaţie care se bazează numai pe
ameninţarea cu forţa nu poate fi in aceiaşi timp inteligentă şi paşnică. Nici o diplomaţie care va
miza totul pe forţa persuasiunii şt a compromisului nu merită să fie numită inteligentă. Rareori,
dacă nu chiar niciodată, politica externă a unei mari puteri poate justifica folosirea unei singure
metode şi excluderea celorlalte douăIn general, reprezentantul diplomatic al unei mari puteri,
pentru a putea servi atăt interesele ţării sale, căt şi interesele păcii, trebuie In acelaşi timp să
folosească persuasiunea, să ofere avantajele unui compromis şi să impresioneze cealaltă parte cu
forţa militară a ţării sale.
Arta diplomaţiei constă in a acorda, in orice moment, importanţa cuvenită fiecăruia
dintre aceste trei mijloace pe care le are la dispoziţie. O diplomaţie care şi-a indeplinit cu succes
celelalte funcţii ale sale ar putea eşua in promovarea interesului naţional şi menţinerea păcii dacă
pune prea mult accent pe persuasiune atunci cănd circumstanţele cer mai degrabă un compromis.
Şi o diplomaţie care mizează aproape totul pe realizarea unui compromis atunci cănd ar trebui
etalată mai ales puterea militară a naţiunii sau care pune accent pe forţa militară atunci cand
situaţia politică ar cere folosirea persuasiunii sau a compromisului va da greş.