Sunteți pe pagina 1din 11

CURS NR.

8
COMUNICAREA ŞI TULBURĂRILE EI

Schimbul de informaţie dintre două elemente (definiţia cibernetică a


comunicării) se bazează în cadrul comunicării interumane, pe ansamblul specific de
procese psihomotorii în care canalul principal este cel verbal, la care se adaugă
canalele nonverbale.
Codurile folosite în transferul de informaţii sunt standardizate socio-cultural şi
condiţionate biologic de integritatea receptorilor şi emiţătorilor.
Prezenţa limbajului ca modalitate de comunicare verbală dă specificitate
intercomunicării umane, oferindu-I o polivalenţă semnificativă infinită.
“Comunicarea este fundamentală şi revelatorie, pentru fiinţa umană fiind
singura şi simpla ei modalitate de a fiinţa şi dacă ea începe şi se pune în lăcaşul
unui “moment”, aici şi acum, mişcarea ei va continua la infinit, prin fiecare nou
moment “acum”, spre care se ridică şi pe care-l întemeiază fiinţa, mereu aflată la
limita prezenţei sale “dezvăluite”, mereu împinsă dincolo de limită, mereu anulându-
şi limita prin comunicarea cu un altul…” (Corneliu Mircea).
Comunicarea nonverbală se realizează prin utilizarea unor mijloace cu funcţie
de semnalizare (ţinută, mimică, atitudine etc.) care vin să întregească sau să
“înlocuiască” limbajul, având însă cel mai adesea o funcţie de complementaritate
faţă de acesta. Cu toate acestea, în psihiatrie, gradul de semnificanţă al acestei
comunicări poate fi ridicat şi echivalent cu cel al comunicării verbale.
După V. Enătescu s-au putut diferenţia experimental următoarele tipuri de
comunicare nonverbală : comunicarea metaverbală (care sprijină şi întareşte
comunicarea verbală), comunicarea paraverbală (diferită şi în contrasens cu cea
verbală) şi comunicarea disverbală (apărând ca o modificare în sens patologic a
comunicării nonverbale).

Optăm pentru clasificarea tulburărilor comunicării în :


A. Tulburări ale comunicării verbale
B. Tulburări ale comunicării non-verbale

A. TULBURĂRI ALE COMUNICĂRII VERBALE (LIMBAJUL)

Sistem şi activitate de comunicare având drept suport semantic cuvântul,


limbajul reprezintă o funcţie psihică de maximă complexitate, sinteză specifică
umană de reflectare a informaţiei prelucrate. Se dobândeşte prin învăţare şi este în
raport direct în ceea ce priveşte complexitatea, cu integritatea tuturor funcţiilor
psihice şi cu nivelul general de inteligenţă, el fiind un comportament.
Suportul anatomo-funcţional principal responsabil de dezvoltarea limbajului
este reprezentat de neocortexul frontal, ariile 44, 45 din emisferul dominant;
porţiunea mijlocie a lobului temporal superior asigură capacitatea de înţelegere a

1
cuvintelor auzite, iar corpul striat, prin multiplele sale conexiuni cu scoarţa cerebrală,
are un rol important în coordonarea activităţii organelor aparatului periferic al vorbirii.
Pentru a înţelege mai bine noţiunile cu care vom opera, vom căuta să le definim
operaţional. Limba este reprezentată de ansamblul semnelor (acustice sau grafice)
folosite de o comunitate de subiecţi, bazat pe asocierea conţinutului gândirii cu
aceste semne, deci formând un cod. Semnul este o reprezentare convenţională,
sonoră sau grafică a unui fenomen din realitate. Sunetele unei limbi (fonemele) se
constituie în cuvinte. Lexicul este reprezentat de ansamblul cuvintelor dintr-o limbă.
Semantica stabileşte relaţia dintre semnificat şi semnificant, cuvântul reprezentându-
l pe al doilea, iar primul fiind obiectul real. Sintaxa este ansamblul regulilor care
conduc ordinea cuvintelor şi construcţiilor de fraze, stabilind relaţii variate între
noţiunile exprimate.
Unii autori consideră o apropiere pâna la fuziune între limbaj şi gândire şi, deşi
recunosc rămânerea în urmă a limbajului faţă de gândire (idelie fiind mai dinamice
decât semnul lor verbal), nu consideră acest lucru un argument decisiv. Ne
permitem să nu fim întrutotul de acord, aducând în acest sens drept argument
principal “disociaţia gândire - limbaj”, în sensul posibilităţii existenţei unor numeroase
tulburări în gândire, fără reprecursiuni asupra limbajului şi invers, unor foarte
numeroase tulburări ale limbajului de cu totul alte cauze decât alterarea gândirii. În
acest sens, ne - am decis a-l prezenta separat.

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

1. Tulburări ale expresiei verbale


1.1. Tulburări formale
1.1.1.D e b i t u l
1.1.1.1.Hiperactivitatea
1.1.1.1.1. Bavardajul
1.1.1.1.2. Logoreea
1.1.1.2. Hipoactivitatea simplă
1.1.1.3. Inactivitatea
1.1.1.3.1. Mutismul : relativ, electiv, discontinuu
1.1.1.3.2. Mutacismul
1.1.2. R i t m u l
1.1.2.1. Tahifemia
1.1.2.2. Bradifemia
1.1.2.3. Afemia
1.1.2.4. Ritmul neregulat
1.1.3. I n t o n a ţ i a
1.1.3.1. Intensitatea : mare, mică (musitaţia)
1.1.3.2. Coloratura limbajului : afectată, manieristă, puerilă,
monotonă

2
1.2.Tulburări fonetice : tulburări de articulaţie şi tulburări de pronunţie
1.3. Tulburări ale semanticii şi sintaxei
1.3.1. L a n i v e l u l c u v â n t u l u i
1.3.1.1. Paralogismul
1.3.1.2. Neologismul
1.3.2. L a n i v e l u l f r a z e i
1.3.2.1. Embololalia
1.3.2.2. Agramatismul
1.3.2.3. Paragramatismul
1.3.2.4. Elipsa sintactică
1.3.2.5. Onomatomania
1.3.3. L a n i v e l u l l i m b a j u l u i
1.3.3.1. Asintaxia
1.3.3.2. Stereotipiile
1.3.3.3. Ecolalia
1.3.3.4. Psitacismul
1.3.3.5. Glosomania
1.3.3.6. Verbigeraţia – “salata de cuvinte”
1.3.4. T u l b u r ă r i s e m a n t i c e d i n s c h i z o f r e n i e
1.3.4.1. Schizofazia
1.3.4.2. Glosolalia
1.3 4.3. Pseudoglosolalia
1.3.4.4. Schizoparafazia
1.3.4.5. Schizoparalexia
1.3.4.6. Limbajul incoerent
2. Tulburări ale expresiei grafice
2.1 Tulburări ale activităţii scrisului
2.1.1. Hiperactivitatea (graforeea)
2.1.2. Inactivitatea
2.2. Tulburări ale morfologiei scrisului
2.2.1. Caligrafice : dimensiuni (micrografia, macrografia), stereotipii
caligrafice, manierism, scris afectat
2.2.2. Dispunerea textului în pagină (bizară, dezordonată)
2.2.3. Policromatografia
2.3. Tulburări ale semanticii şi sintaxei
2.3.1. La nivelul cuvântului:
- paragrafism
- neografism
2.3.2. La nivelul sintactic:
- embolografia, agramatismul, paragramatismul, elipsa
sintactică, asintaxia, stereotipii
- schizografia

3
- pseudografia, scriere cifrată
- ermetismul
- grifonajul
3. Afaziile

1. Tulburări ale expresiei verbale

1.1. Tulburări formale


1.1.1. D e b i t u l
1.1.1.1. Hiperactivitatea verbală apare sub formele:
1.1.1.1.1. Hiperactivitatea simplă sau bavardajul, în care fluxul cuvintelor este
crescut, situaţie întâlnită şi la persoanele sănătoase. Ea devine anormală la cei care,
de teama schimbului liber de idei, vorbesc permanent, fără a-i interesa opiniile
celorlalţi; se întâlneşte la idealişti pasionaţi, la personalităţile paranoice.
1.1.1.1.2. Logoreea este întâlnită şi descrisă în hipomanie, constând într-o creştere
a ritmului şi debitului cuvintelor, axată pe o temă principală sau adesea dispersată;
în mania acută, logoreea devine chiar incoercibilă, însoţită de ţipete, vociferări,
hipermimie. Logoreea se întâlneşte şi în stări de excitaţie, de agitaţie, la paranoici,
unde poate fi însoţită şi de graforee.
1.1.1.2. Hipoactivitatea simplă se poate observa la timizi, psihastenici, care evită
să-şi expună ideile proprii şi caută să nu lezeze auditoriul, dând vorbirii sale un
aspect ezitant şi monoton.
1.1.1.3. Inactivitatea totală prezintă mai multe forme : mutismul, mutitatea – dată
de o cauză organică (surdo-mutitate, audo-mutitate, afazia), mutacismul.
1.1.1.3.1. Mutismul este definit ca absenţa vorbirii legată de un factor afectiv, mai
mult sau mai puţin involuntar (inhibiţie, inerţie, delir) şi nu se datorează unei leziuni a
centrilor sau organelor vorbirii. Chaslin a stabilit o clasificare a cauzelor mutismului
în funcţie de mimica însoţitoare : mască de stupoare, confuzie, idioţie, demenţă,
mimica expresivă (cu strigăte spontane, exclamaţii, ca în isterie), halucinatorie (în
sindrom paranoid) sau tristă (în depresie).
După intensitatea sa, mutismul poate fi r e l a t i v ş i a b s o l u t . În
mutismul relativ expresia verbală este redusă, cu păstrarea expresiei mimice,
gestuale şi a limbajului scris (onomatopeele sau gemetele din melancolie, cuvintele
incoerente din confuzie sau schizofrenie, ecolaliile din catatonie); mutismul electiv
din delirurile cronice şi schizofrenii, când subiectul se adresează numai anumitor
persoane; mutismul discontinuu (semi-mutismul) din stările confuzionale şi delirante.
Sub variatele sale forme descrise mai sus, mutismul se poate întâlni în :
- stările stuporoase reactive;
- nevroza obsesivă, ca o apărare de cuvinte obsedante;
- catatonie când mutismul este absolut, ca o expresie a
negativismului;
- isterie, în care pot apărea toate tipurile de mutism;

4
- sindroame paranoide, unde “vocile” pot comanda tăcerea
bolnavului;
- melancolie, unde poate preceda stupoarea, mascând
ideile de suicid şi evoluţia delirantă;
- stările confuzionale, legat de inhibiţia generală a funcţiilor
psihice;
- demenţă, mutism secundar depresiei sau ideilor delirante,
iar în stadiul terminal prin deteriorare.
1.1.1.3.2.Mutacismul este un mutism deliberat, voluntar şi se întâlneşte în :
- manie, ca expresie a tendinţelor ludice ori atunci când
“gândirea a devenit atât de dezordonată încât depăşeşte
mobilitatea posibilă a aparatului fonator” (Séglas);
- stările delirante care se datoresc reticenţei, neîncrederii,
protestului;
- personalităţi pitiatice şi schizoide;
- oligofrenie, demenţe – ca manifestare a opoziţiei, a
nemulţumirii;
- simulaţie (cu şanse minime de succes în timp).
1.1.2. R i t m u l
1.1.2.1. Tahifemia – accelerarea ritmului limbajului; apare în stări de insomnie,
agitaţie sau în palilalie unde este asociată cu iteraţia.
1.1.2.2. Bradifemia – încetinirea ritmului limbajului, se întâlneşte în stări depresive,
demenţe, oligofrenie, epilepsie.
1.1.2.3. Afemia – este imposibilitatea de a vorbi, deşi subiectul mişcă limba şi
buzele, îşi exprimă incapacitatea sa de comunicare verbală prin mimică.
1.1.2.4. Ritmul neregulat – realizat prin baraj verbal (discontinuitate
corespunzătoare barajului ideativ), balbism, iteraţie.
1.1.3. I n t o n a ţ i a
1.1.3.1. Intensitatea – se descriu : vorbirea cu voce tare, cu strigăte, exclamaţii – în
stări de excitaţie, agitaţie, la paranoici, hipomaniacali, precum şi vorbirea şoptită din
depresii sau prin mecanism conversiv isteric (musitaţie).
1.1.3.2. Coloratura limbajului se concretizează prin vorbire monotonă (în
depresie, melancolie), afectată, puerilă, manieristă (schizofrenie), nictofobie
(incapacitatea de a vorbi ziua) şi emerofobia (incapacitatea de a vorbi noaptea).

1.2. Tulburările fonetice se referă la tulburări ale articulării cuvintelor (dizartrii) care
sunt date de dificultatea de execuţie a mişcărilor coordonate sincron ale aparatului
fonator şi de pronunţie. Ele se întâlnesc în afecţiunile neurologice (leziuni
cerebeloase – boala Parkinson, boala Wilson, coree, paralizie generală) şi în
afecţiuni psihice (isterie, nevroze mixte, schizofrenie, demenţe etc.). Sunt
reprezentate de : balbism clonic, tonic, clonico – tonic, rotacism, sigmatism, rinolalie
etc.

5
1.3. Tulburările semanticii şi sintaxei se referă la modificările apărute la diverse
nivele : cuvânt, frază, limbaj.
1.3.1. L a n i v e l u l c u v â n t u l u I se descriu :
1.3.1.1. Paralogismul – cuvânt normal, utilizat în sens diferit de cel uzual.
1.3.1.2. Neologismul – cuvânt nou, creat prin mecanismele obişnuite de formare a
cuvintelor noi, prin compoziţie simplă, contaminare, fuziune a unor fragmente de
cuvinte.
1.3.2. L a n i v e l u l f r a z e i apar :
1.3.2.1. Embololalia – inserţia într-un discurs normal a unuia sau mai multor cuvinte
străine frazei şi care revin periodic.
1.3.2.2. Agramatismul (Küssmaul) – limbaj lipsit de articole, conjuncţii, prepoziţii,
redus la un schelet “stilul telegrafic”.
1.3.2.3. Paragramatismul (Bleuler) constă în expresii bizare şi neoformaţii verbale,
plecând de la rădăcini corecte.
1.3.2.4. Elipsa sintactică constă în suprimarea unor cuvinte sau a prepoziţiilor care
ar explica sensul frazei (ale cărei elemente principale rămân).
1.3.2.5. Onomatomania constă în repetarea obsedantă a unuia sau mai multor
cuvinte, în general grosolane.
1.3.3. L a n i v e l u l l i m b a j u l u i
1.3.3.1. Asintaxia – limbaj lipsit total de structură gramaticală constând într-o
succesiune de cuvinte care îşi păstrează însă semnificaţia.
1.3.3.2. Stereotipiile verbale constau în repetarea uniformă de cuvinte izolate sau
grupate invariabil, cu caracter ritmat, regulat, monoton.
1.3.3.3. Ecolalia – repetarea cuvintelor interlocutorului de obicei asociată cu
reproducerea intonaţiei.
1.3.3.4. Psitacismul – vorbire total lipsită de sens, “de papagal”.
1.3.3.5. Glosomania cuprinde ansamblul manifestărilor verbale neoformate,
acumulate fără sintaxă, lipsite de semnificaţie proprie, acest limbaj neavând valoare
de mesaj, ci doar un joc megalomanic întâlnit în manie şi în formele schizo-
maniacale.
1.3.3.6. Verbigeraţia constă în debitarea automată de cuvinte fără legătură,
fragmente de fraze sau fraze întregi nelegate între ele cu deformarea sintaxei, cu
neologisme, ce fac limbajul incomprehensibil (“salată de cuvinte”); se întâlneşte în
schizofrenie, deliruri cronice, confuzia onirică, în afazii, datorită parafaziei şi
jargonofaziei, demenţa senilă, presbiofrenia.
1.3.4. T u l b u r a r i l e s e m a n t i c e a l e l i m b a j u l u i – în schizofrenie sunt
cele mai frecvente şi au semnificaţie diagnostică, evolutivă şi prognostică,
deosebită, motiv pentru care le acordăm o atenţie particulară. Ele sunt reprezentate
în principal de :
1.3.4.1. Schizofazia – descrisă de Kraepelin, sau discordanţa verbală (Chaslin) este
un tip de discurs specific schizofreniei care, după un debut prin câteva fraze
comprehensibile, se transformă, prin gruparea cuvintelor şi neologismele intercalate

6
cu debit rapid, într-un limbaj ermetic, căruia doar intonaţia îi traduce o notă afectivă
inteligibilă – interogaţie, ură, declaraţie etc.
1.3.4.2. Glosolalia (Flournay) constă în structurarea de către bolnav a unei limbi noi
ce se organizează şi se îmbogăţeste în ritm progresiv; are de obicei un conţinut
delirant de tip paranoid ce creează un limbaj nou.
1.3.4.3. Pseudoglosolaliile sunt deformări sistematice ale unor cuvinte, generând
un limbaj nou în aparenţă, puţin diferit filologic de un jargon.
1.3.4.4. Schizoparafazia (Bobon) reprezintă gradul extrem al discordanţei verbale.
1.3.4.5. Schizoparalexia constă în introducerea de litere parazite în cuvintele pe
care le pronunţă bolnavul.
1.3.4.6. Limbajul incoerent – ca formă de maximă alterare, incomprehensibil,
ireductibil la o analiză gramaticală.
Tulburările de limbaj care ţin de sindromul catatonic sunt : manierismele,
stereotipiile verbale, verbigeraţia, pseudoglosolaliile, salata de cuvinte. Altele ţin de
sindromul paranoid : paragramatismul, schizofazia, glosolalia.
Limbajul devine cu atât mai trunchiat în forma sa, cu cât este mai delirant în
conţinut, apariţia frazelor incomprehensibile semnalând delirul subiacent, iar
prezenta neologismelor fiind în general un indiciu al stabilizării şi închistării delirului.

2. Tulburări ale expresiei grafice

Scrisul, ca exprimare grafică a limbajului vorbit, prezintă tulburări care sunt


paralele cu ale acestuia :
2.1. Tulburări ale activităţii grafice
2.1.1. H i p e r a c t i v i t a t e a (g r a f o r e e a ) este nevoia irezistibilă de a scrie
şi se manifestă simultan cu logoreea, deşi ele pot fi disociate. Se întâlneşte în
manie, unde bolnavii scriu pe coli, feţe de mese, pereţi etc., în schizofrenie,
neasociată de obicei logoreei (refugiaţi în introspecţie, bolnavii scriu jurnale intime
interminabile); în deliruri cronice pacienţii scriu adesea mai mult decât vorbesc
(grafomania paranoicilor cverulenţi, pamfletari, a idealiştilor pasoinaţi şi a misticilor,
a deliranţilor erotomani), la personalităţi dizarmonice.
Fixarea invariabilă, intoxicaţia cu cuvânt, reprezintă o variantă particulară de
graforee, întâlnită în demenţă şi hebefrenie.
2.1.2. I n a c t i v i t a t e a - r e f u z u l s c r i s u l u i este în general asociat
mutismului, dar uneori există o disociaţie între acestea, bolnavul refuzând să
vorbească, dar acceptând să scrie.
2.2. Tulburări ale morfologiei scrisului
Similar tulburărilor de articulaţie, în bolile psihice se întâlnesc tulburări ale
morfologiei scrisului, adesea foarte sugestive. Menţionăm astfel :
2.2.1. T u l b u r ă r i a l e c a l i g r a f i e i - dimensiuni extreme (micrografie –
scris micşorat, minuţios; macrografie), manierism (bucle, decoraţii), scris afectat

7
(caligrafie minuţioasă), stereotipii (repetare infinită de silabe şi cuvinte), modificări
ale caracterelor literelor.
2.2.2. D i s p u n e r e a t e x t u l u i î n p a g i n ă poate fi dezordonată, bizară
(scris în cerc, în pătrat, adnotări bizare).
2.2.3. P o l i c r o m a t o g r a f i a - expresie a hipertimiei sau a caracterului
manierist, bizar al scrisului.
2.3. Tulburările semantice ale expresiei grafice – similare celor întâlnite în studiul
limbajului verbal, sunt:
2.3.1. L a n i v e l u l c u v â n t u l u i :
- neografismele care nu constituie întotdeauna simpla
redare a neologismelor corespunzătoare;
- paragrafismele , erori, omisiuni, transpoziţii, substituţii de
litere sau cuvinte.
2.3.2. L a n i v e l s i n t a c t i c :
- embolografia , agaramatismul, paragramatismul, elipsa
sintactică, asintaxia, stereotipiile;
- schizografia – incoerenţă grafică corespunzătoare
schizofreniei, dat uneori poate fi şi independentă;
- pseudografia – în care se ajunge la un alfabet personal;
- ermetismul – semne cabalistice, simbolice;
- grifonajul – scrisul este transformat într-o mâzgălitură, se
întâlneşte la oligofreni şi demenţi.

3. Afaziile
Afaziile reunesc ansamblul tulburărilor de exprimare şi înţelegere a limbajului oral şi
scris, datorat unei leziuni cerebrale (Delay şi Lhermitte). Afaziile având un substrat
neurologic clar, sunt prezentate în cadrul examenului neurologic.

B. TULBURĂRI ALE COMUNICĂRII NONVERBALE

Am considerat o mai bună grupare a ţinutei, mimicii şi gesticii sub acest generic,
gândindu - ne la valoarea lor de mesaj care, în psihiatrie, realizează un real sistem
de comunicare.
Vor fi prezentate în următoarea suită :
1. Ţinuta
1.1. Ţinuta dezordonată
1.2. Rafinamentul vestimentar
1.3. Ţinuta excentrică
1.4. Ţinuta pervertită
1.4.1. Civestismul
1.4.2. Transvestismul

8
2. Mimica
2.1. Hipermimii :
2.1.1. în stările maniacale
2.1.2. în stările depresive
2.1.3. în delirurile expansive
2.1.4. în delirurile de persecuţie
2.2. Hipomimii :
2.2.1. în sindromul catatonic
2.2.2. în stupoarea melancolică
2.2.3. în oligofrenii
2.3. Paramimiile
3. Gestica
3.1. Ticurile
3.1.1. Sindromul Gilles de la Tourette
3.2. Manierismul
3.3. Bizareriile
3.4. Negativismul
3.5. Stereotipiile
3.6. Perseverările

1. Ţinuta
Ţinuta se referă la aspectul exterior : îmbrăcămintea, pieptănătura, atitudinea
bolnavului şi semnifică gradul de aderenţă al acestuia la regulile de convenienţă
socială. Ea este în raport cu vârsta, sexul biologic, necesităţile sociale.
1.1. Ţinuta dezordonată apare în oligofrenii, demenţe, stări confuzionale,
schizofrenie, manie. Pierderea aptitudinilor de autoîngrijire elementare dă un
aspect particular – gatismul, care se întâlneşte în demenţele profunde şi
oligofreniile grave.
1.2. Rafinamentul vestimentar se întâlneşte în : isterie, homosexualitate şi, într-o
formă particulară, în schizofrenie.
1.3. Ţinuta excentrică cu detalii bizare, se întâlneşte în : schizofrenii, deliruri
cronice (fiind în concordanţă cu conţinutul acestora), stări maniacale
(satisfăcând tendinţele ludice şi provocator erotice ale subiectului).
1.4. Ţinuta pervertită
1.4.1. Civestismul este o îmbrăcăminte nepotrivită cu vârsta sau situaţia
în care se află subiectul şi se întâlneşte la structurile dizarmonice de personalitate,
maniacali şi schizofreni.
1.4.2. Transvestismul este folosirea îmbrăcăminţii sexului opus de către
persoane al căror sex biologic este bine exprimat (fenotip, genotip, constelaţie
hormonală), ca perversiune sexuală. Se asociază uneori cu homosexualitatea şi
este mai frecventă la bărbaţi.

9
2. Mimica
Mimica reprezintă un tip de comunicare nonverbală, folosind drept suport expresia
facială şi modificările acesteia, după coduri cu o importantă determinare socio-
culturală şi etnică.
2.1. Hipermimiile sunt întâlnite într-o serie de tulburări psihice, după cum urmează :
2.1.1. în stările maniacale faciesul este animat, în continuă schimbare,
caricaturizează uneori expresia interlocutorului, privirea este vie, foarte mobilă,
hipersalivaţia adăugându-se ca un element diagnostic important;
2.1.2. în stările depresive este modificată mai ales mimica etajului
superior al feţei, privirea este stinsă, lipsită de mobilitate, expresia feţei trădează o
durere insuportabilă, unii bolnavi prezintă omega melancolic (cutare specifică de
forma acestei litere a regiunii intersprâncenoase) – după Lopez Ibor specific
depresiei ar fi îngustarea fantei palpebrale;
2.1.3. în delirurile expansive expresia feţei este dispreţuitoare, mimica
este studiată, hipervoluntară sau exaltată;
2.1.4. în delirurile de persecuţie mimica este tensionată exprimând
anxietate, nelinişte, privirea este suspicioasă.

Unii autori vorbesc de mimici compensatorii atunci când controlul voluntar al mimicii este
dominant, ascunzând stări afective, sentimente, trăiri, devenind astfel un tip de comunicare
paraverbală. Această hipermimie însă atrage atenţia prin nota de artificialitate, de subliniere
rigidă a pasajelor “semnificative” (considerate ca atare de subiect) ale mesajului respectiv.

2.2. Hipomimiile sunt întâlnite de asemenea, chair dacă mai puţin frecvent, dar au o
semnificaţie majoră:
2.2.1. în sindromul catatonic ,faciesul este inexpresiv, bolnavul priveşte
în gol, cu pleoapele lăsate, cu expresia împietrită, semnificând închiderea în sine, la
care se poate agăuga negativismul.
2.2.2. în stupoarea melancolică, ca şi în depresie, etajul superior al feţei
este mai afectat, fruntea este ridată, o mască tragică este întiparită pe figura
bolnavului.
Administrarea medicamentelor neuroleptice generează în cadrul sindromului de impregnare
neuroleptică, hipomimii progresive de la regiunea orbitară către etajele inferioare ale feţei, dându-
i acesteia un aspect de împietrire. La aceasta se adaugă protruzia limbii, plafonizarea privirii.

2.2.3. în oligofrenii, în acord cu sărăcia gândirii, mimica este redusă, cu un registru


de modulaţie restrâns şi în directă cpncordanţă cu gradul deficitului intelectual.
2.3. Paramimiile sunt reprezentate de disocieri dintre limbaj şi expresia mimică. Sunt
specifice schizofreniei, putând îmbrăca aspectul surâsului schizofren, prostraţiei,
furtunilor mimice, incoerenţei mimice, mimicii impulsionale, manierismelor şi
stereotipiilor.

10
2. Gestica
Gestica este compusă din ansamblul mişcărilor voluntare sau involuntare cu
funcţie de expresie, simbolizare, conduite cu o anumită semnificaţie.
3.1. Ticurile sunt gesturi scurte, repretate involuntar, fără necesitate obiectivă,
atingând grupe musculare în legătură funcţională reproducând în general o mişcare
reflexă sau un gest cu funcţie precisă în condiţii normale, în absenţa oricărei cauze
organice. După Leibovici “ele şi-au pierdut orice utilitate daă ar fi putut avea una la
origine:. Ticurile se pot prezenta într-o nesfârşită valritate clinică, de la mişcări
simple (clipit, tuse, ridicări de umăr etc.) până la acte cu un grad mai mare de
complexitate (rectificarea ţinutei, onicofagie, tricotilomania etc.) care fac trecerea
către impulsiuni. Ticurile sunt amplificate de anxietate, emoţii, stări conflictuale şi
diminuă atunci când subiectul este liniştit. Apar în nevroze motorii, nevroze
anxioase, obsesive, la structurile psihastenice.
3.1.1.Sindromul Gilles de la Tourette este reprezentat de asocierea unor
ticuri multiple, afectând în special regiunea capului şi membrele, la care se agaugă
ticuri vocale (sforăituri, gemete, plescăituri, mormăituri) şi impulsiunea irezistibilă de
a rosti obscenităţi (coprolalie); în unele cazuri se asociază cu ecomimie şi ecolalie.
Evoluţia acestei afecţiuni este de lungă durată, cu perioade de remisiune scurte,
procesuală, conducând la stări demenţiale. Etiologia ei rămâne încă necunoscută.
3.2. Manierismul este reprezentat de mişcări parazitate care accentuează inutil
expresivitatea gesticii, dându-I o configuraţie artificială. Se întâlneşte în simulaţie şi
ca un semn de mare valoare în schizofrenie, în isterie, la deliranţii cronici când este
tematic.
3.3. Bizareriile gestuale sunt o formă exagerată a manierismului, gestualitatea fiind
încărcată de o simbolistică din ce în ce mai incomprehensibilă.
3.4. Negativismul se caracterizează prin rezistenţa subiecţilor la orice solicitare
exterioară, la refuzul stabilirii unei comunicări, a unui contact interuman. Se
întâlneşte în schizofrenie, dar poate exista într-o formă incomplet exprimată şi având
o altă semnificaţie în întârzierile mentale, stări confuzionale şi depresie.
3.5. Stereotipiile sunt conduite repetitive, atitudinale sau gestuale cu caracter mai
mult sau mai puţin simbolic şi deci cu un grad variabil de inteligibilitate. Majoritatea
autorilor sunt de acord asupra existenţei unui sens iniţial al expresiei motorii,
deoarece actele au o logică în sine, dar aceasta este inadecvată momentului actual.
După Porot, caracterele majore comune ale stereotipiilor sunt : fixitatea, durata,
identitatea, inutilitatea şi inadecvarea. Se întâlnesc în schizofrenii, în special în
formele hebefrenică şi catatonică, oligofrenii grave, demenţe, afecţiuni neurologice
cronice.
3.6. Perseverările se traduc prin persistenţa anumitor atitudini şi gesturi care se
repetă iterativ, când nu mai sunt justificate de o situaţie sau de o comandă. Se
întâlnesc în stările demenţiale, în oligofreniile severe, schizofrenie hebefrenică.

11