Ethan FromeFalse

TRADIÞII ªI LIBERTÃÞI
în spiritualitatea ortodoxã contemporanã
Pornind de la ideea raportului dintre Tradiþie ºi libertate în spiritualitatea
ortodoxã , ne-am propus în lucrarea de faþã, sã prezentãm unele învãþãturi ºi
practici, care deºi îngreuiazã evlavia unor creºtini ortodocºi, totuºi nu þin de
Sfânta Tradiþie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi experienþe
religioase reprezintã un adaos pãgubos la tradiþia creºtin-ortodoxã, uneori
sfidând chiar bunul simþ elementar ºi prin aceasta discreditând Ortodoxia
însãºi. De aceea, se cuvine nouã a le cunoaºte ºi a le combate, demonstrându-le
iraþionalitatea lor de principiu ºi inutilitatea lor într-o viaþã duhovniceascã
echilibratã.
Credinciosul angajat de dezechilibrul sãu într-o experienþã falsã stabileºte
relaþii arbitrare între cauze ºi efecte, face abstracþie de corelaþia obiectivã
ºi raþionalã dintre fenomene ºi se antreneazã în excese ºi generalizãri
unilaterale. Mizeazã pe false intuiþii ºi principializeazã sentimente nebuloase,
accentuând pânã la exclusivitate pe afectivitate în dauna vieþii raþionale, a
simþirii raþionale de care vorbesc Pãrinþii. Ortodoxia a pus un accent deosebit
pe paza minþii ºi a inimii, pe introducerea minþii în inimã care are ºi acest
sens de colaborare a intelectului cu simþirea . [1]
Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raþiune ºi simþire, între
cunoaºterea ºi împroprierea trãirii Tradiþiei Bisericii, credinciosul angajat în
false experienþe mistice se îndepãrteazã de reperele unei vieþi religioase
sãnãtoase, luându-ºi libertatea nu numai de a-ºi crea alte repere (cele proprii
îi devin singurele normative) ci ºi de a ºi le propaga între credincioºii
apropiaþi lui. Cunoaºterea Tradiþiei ortodoxe autentice, aºadar, fereºte pe
orice credincios ortodox de excese, de exagerãri ºi de erori, uneori chiar
fatale, în calea mântuirii personale ºi comunitare prin Bisericã.
1. Tipuri de persoane pseudo-duhovniceºti
Promotorii unor învãþãturi ºi practici noi, strãine de Tradiþia ºi de Duhul
Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei înºiºi nelãmuriþi în probleme de
credinþã ºi de viaþã bisericeascã. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care
folosesc minciuna ca metodã de îmbogãþire materialã ºi de alterare a bunei
credinþe a oamenilor cu care vin în legãturã.
1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cãrui vocaþie misticã apare datoritã unor
deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumãrate
convorbiri cu Dumnezeu ºi vedenii de sus prin care îºi autoalimenteazã
mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagã.
Între aceºti prooroci autointitulaþi, unii sunt psihopaþi confirmaþi de
ºtiinþa medicalã ºi tratarea lor necesitã cu precãdere o intervenþie clinicã
(tratament, internare în spital....). Alþii, însã, a cãror boalã nu e totdeauna
ºi pentru toþi evidentã, se dau drept reprezentanþi ai unei spiritualitãþi
autentice cucerindu-ºi adepþii prin credinþa lor puternicã în ceea ce spun,
credinþã susþinutã ºi prin manifestãri exterioare agresive, chiar ridicole, ºi
prin reþete proprii de spiritualitate.
Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare ºi þin neapãrat sã fie consideraþi ca
atare, mergând uneori pânã la sacralizarea propriilor persoane ºi obiecte (delir
de grandoare). Au adesea vedenii în duh sau convorbiri cu îngeri despre a
cãror valoare nu se consultã niciodatã cu Biserica ºi pe care nu le raporteazã
niciodatã la reperele dumnezeieºti ale Sfintei Scripturi ºi ale Sfintei
Tradiþii. Duhurile cu care ei comunicã le dau un fel de autonomie în cele
spirituale, întãrindu-le convingerea propriei infailibilitãþi încât ajung sã se
propovãduiascã pe ei ºi nu pe Dumnezeu. Unii ca aceºtia nu cunosc nimic despre
smerenia adevãratã, despre dreapta socotealã, despre deosebirea duhurilor,
virtuþi absolut necesare oricãrui creºtin dreptmãritor.
Toþi aceºti prooroci , având comunicãri directe cu Dumnezeu , se cred mai
presus de Sfânta Scripturã chiar, pe care o folosesc doar ca sã-ºi argumenteze
misiunea lor, fãcând de obicei propagandã de grup, sacrificând orice pentru
grup, chiar ºi logica ºi bunul simþ ºi omenia însãºi; provoacã mari crize
sufleteºti în ascultãtorii naivi ºi nepregãtiþi, terorizându-i, aproape, cu
propriile lor obsesii ºi neliniºti. Lângã ei nu ai sentimentul seninãtãþii, al
odihnei ºi al bucuriei pe care-l trãieºti la întâlnirea unui om sfânt, ci o
teribilã încrâncenare ºi teamã; sunt fãcãtori nu de pace ci de panicã. Apogeul
dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraþi clar din umbrã de forþele
duhurilor viclene care-i aruncã în excese ºi exagerãri cu totul strãine de viaþa
Bisericii.
1.b. Tipul primitiv este omul sãnãtos la minte ºi la trup, dar care din motive
de neputinþã intelectualã, este aproape totdeauna ignorant; deseori se
mulþumeºte cu lãmuriri strâmbe ºi poate fi ucenic credincios al unui prooroc
de tipul întâi. Totuºi, se poate îndrepta mai uºor, se poate educa.
În predicile lui, acordã prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare,
de somn, de îmbrãcãminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli
bisericeºti; obsedat de tipic, are o credinþã neluminatã de raþiune, consumând
excesiv cãrþi ºi cãrticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul
Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantã care-l îndeamnã sã
execute, fãrã vreo cercetare lucidã, tot felul de reþete sigure care circulã
între cei de o stare cu el. Creºtinul devenit primitiv , ca babele , este
robul formelor care fãrã Duh sunt moarte, fãrã sens; practicarea automatã,
exterioarã, dar riguros ºi fãrã cârtire a acestor reþete devine un act de magie.
În fond, atenþia omului îi este deviatã de la întâlnirea conºtientã ºi vie cu
Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi
senzaþia falsã a unei vieþi cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura
treptat, când îºi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formalã
a unor rânduieli (mai mult sau mai puþin bisericeºti) fãrã a-ºi lumina gândirea
cu înþelesul lor. Se crede lesne împãcat cu Dumnezeu prin execuþia corectã ºi la
timp a formulelor din reþetã, dupã care îºi poate lua libertãþi morale apãrat de
faptul cã aceastã împãcare e astfel sigurã ºi uºoarã. Tipul primitiv, frecvent
atât printre habotnici ºi neinstruiþi, cât ºi printre sectanþii extremiºti ºi
adepþii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totuºi pe oamenii care au o
cât de micã culturã ºi pregãtire religioasã ºi obiºnuitul bun simþ românesc. El
poate antrena, însã, mulþimi rãmase încã la o mentalitate scãzutã ºi poate da
mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbã cu totul spiritul larg ºi
înþelegãtor al Ortodoxiei.
Dacã tipul patologic trebuie internat ºi vindecat, tipul primitiv trebuie
lãmurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemânã.[2] Deseori înºiºi
credincioºii rãmaºi la o mentalitate scãzutã, mai ales femeile exaltate ºi
cãutãtorii de sfinþi la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajutã pe
un asemenea propovãduitor sã ajungã vedetã duhovniceascã ºi mai ales când
acesta e cãlugãr. Reþetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoþilor
mireni (chiar dacã aceºtia sunt trãitori autentici, ireproºabili, ai
Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de mãsurã a evlaviei.
1.c. Impostorul, sau misticul mascat, vine cu gând precis de a induce în
eroare asupra persoanei ºi valorii sale, simulând sfinþenia pe care n-o poate
realiza de fapt ºi prin aceasta asemãnându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul
lui (adicã diavolul). Precum acela a vrut sã fie ca Dumnezeu, aºa ºi acesta vine
ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt ºi luminat. Impostorul ºi fãþarnicul,
lupi îmbrãcaþi în haine de oi <Matei 7.15>, simuleazã ºi, în acelaºi timp,
deformeazã ºi discrediteazã conþinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmãrind cu
intenþie înºelarea bunei credinþe a celorlalþi. Resortul interior care-i
stimuleazã în avânt ºi în perseverenþã, uneori chiar în eforturi ascetice
exagerate, e un orgoliu nemãsurat, o sete demonicã de celebritate pe lângã
interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se
miºca, de a simula minuni, de a profeþi, impostorul face scamatorie spiritualã
dezbinând credinþa ºi pe credincioºi; el începe în Bisericã, dar sfârºeºte în
afara ei. Impostorul se foloseºte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul
Bisericii ºi al credincioºilor, ci pentru folosul propriu.
Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovniceºti, care apar
peste noapte, provocând ºi curente (miºcãri) de evlavie falsã, se recruteazã în
general prin imitaþie; cei ce cad victime învãþãturilor ºi practicilor unor
asemenea prooroci mincinoºi , ei înºiºi fac dovada unei comoditãþi (lenevii)
duhovniceºti, a unei necunoaºteri elementare a dreptei credinþe în Tradiþia ei
autenticã.
2. Demascarea ºi combaterea lor
Omul duhovnicesc cu adevãrat nu-ºi face ºi nici nu încurajeazã la alþii reclama
propriilor virtuþi; poziþia sigurã în spiritualitatea ortodoxã este cea din
smerenie; aceasta e de fapt ºi criteriul ei absolut. Cei care au fost ºi au
rãmas în smerenie, au putut sã se bucure de daruri duhovniceºti reale, au putut
sã le pãstreze ºi au putut folosi ºi pe alþii cu dânsele. Pe aceºtia îi impune
Însuºi Duhul Adevãrului, Duhul Bisericii întregi, Care lucreazã printr-înºii,
Duh care respirã nevãzut ºi discret prin toatã lucrarea lor, iar sentimentele pe
care le angajeazã în credincioºi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacã un asemenea
om are ºi o vocaþie misionarã, el o întreprinde cu sfat, fãrã grabã,
desfãºurându-o progresiv, în timp, fãrã publicitate, fãrã eu la orice pas ºi
fãrã adunare de partizani .[3]
De aceea, din momentul apariþiei unui nou prooroc , se cuvine imediat ca
Biserica sã-l cerceteze ºi sã-l demaºte public dupã criteriile urmãtoare:
1) în legãturã cu persoana lui: dacã este sãnãtos la minte, smerit, evlavios,
bun cunoscãtor al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legãturã cu mesajul lui: dacã nu e în contradicþie cu datele Revelaþiei
dumnezeieºti, dacã nu are contradicþii interne, dacã nu inoveazã, dacã e moral,
dacã e serios ºi limpede;
3) în legãturã cu urmãrile actuale sau eventuale pe care le-ar putea avea
promovarea ºi propovãduirea lui.
Biserica nu trebuie sã tolereze sau sã aºtepte maturizarea cazurilor de fals
misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinþe greu de
înlãturat pe mãsurã ce timpul trece. Se pot forma deja tradiþii populare
neortodoxe care pot genera secte ºi chiar erezii; nu trebuie îngãduit (atenþie!)
ca turma lui Hristos sã fie dezbinatã.
Primul lucru care trebuie fãcut dupã identificarea falsului este contracararea
lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericeascã le prescrie.
Tratativele ºi aºteptarea ca aceºti prooroci sã dea singuri faliment nu sunt
indicate întrucât le prelungesc autorizaþia de a înºela. Dialogul ºi cateheza cu
cei cãzuþi în rãtãcire sunt metoda principalã pentru aducerea lor în hotarele
Ortodoxiei trãite ºi explicitate de Sfinþi. În general, într-o formã de falsã
evlavie, inspiratã sigur nu de Duhul Adevãrului, oamenilor li se oferã noutatea,
senzaþionalul, mirajul unor experienþe mai deosebite, accesul la unele taine
descoperite doar câtorva aleºi , aflarea unor profeþii ºi chiar exersarea unor
semne ºi minuni . Aceste oferte, precum vedem, nu intrã în viaþa unui creºtin
obiºnuit, luminat, care-ºi pãzeºte sufletul pe drumul lin ºi drept al
sfinþeniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele nouã Fericiri ale
Mântuitorului. Dacã în evlavia sãnãtoasã atenþia omului este centratã pe relaþia
lui de iubire cu Dumnezeu ºi cu semenii, pe preþuirea celuilalt prin smerirea de
sine, în evlavia mincinoasã, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoanã
închisã în sine, suficientã de sine, separatã de semeni prin mândrie. De
asemenea, iubirea semenului e înlocuitã prin anumite noi ritualuri de cult ,
nerecunoscute de întreaga Bisericã. În Ortodoxie toate rânduielile bisericeºti
sunt creatoare de comuniune între oameni, ºi de smerenie, cãci aduc
credinciosului conºtient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii
dumnezeieºti. Sã fim clar înþeleºi cã: aprinsul a 9 lumânãri, sau acatistele
date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea strictã a pravilei de post ºi
rugãciune cu gura, sau alãturarea în vreo grupare de elitã duhovniceascã nu ne
ajutã automat la mântuire, ci pãzirea poruncilor dumnezeieºti în Duhul întregii
Biserici. Tradiþia autenticã de spiritualitate româneascã s-a pãstrat în
cuminþenie, în omenie, în luminã ºi în simplitate, pe când falsele tradiþii
(amestecate cu superstiþii, cu practici de magie popularã) imprimã omului o
agitaþie, o atmosferã ocultã, întortocheatã, o imagine rãsturnatã despre om
comunitate lume - Dumnezeu, fãcând posibilã justificarea unor exhibiþii ºi
bizarerii, strãine Ortodoxiei.[4]
3. Exemple
Deºi poate unora dintre practicile enunþate mai jos nu li se poate nega un
oarecare folos de moment, totuºi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune
întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar
profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întreþinute de câte unii preoþi
sau cãlugãri, altele de creºtini mireni, bineînþeles, promotorii lor
încadrându-se în tipologia expusã mai înainte; unele sunt deformãri ale
rânduielilor liturgice, altele sunt inovaþii popeºti iar altele sunt reþete
bãbeºti . Iatã o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
- deschisul cãrþii (sau a pravilei, sau a Psaltirii, sau a Sfintei Evanghelii,
uneori la sfârºitul Sfântului Maslu) urmatã de tâlcuirea fragmentului de text ce
cade mai întâi sub ochii credinciosului [7] care eventual a þinut trei zile de
post negru [6];
- împãrþitul de pãrticele (miride) luate de pe Sfântul Disc ºi date
credinciosului cu menþiunea cã ele sunt mai mari în sfinþenie decât aghiasma
ºi anafura ºi se iau dupã o zi de post total (de unde invenþia aceasta?)[6];
- oficierea contra cost a unor rugãciuni ºi slujbe speciale pentru cei
sinuciºi, eretici, morþi, avortaþi, lucru oprit de Bisericã [6];
- botezul unor pãpuºi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortaþi
care-ºi primesc un nume fictiv de Ion-Ioana (aceastã invenþie este opera
babelor care descântã ºi ghicesc pe la þarã, invenþie preluatã ºi de unii popi
mincinoºi [5] care câºtigã bine de pe urma ei);
- sãvârºirea Spovedaniei în grup la adulþi, uneori rostindu-se doar dezlegarea
cea mare urmatã chiar de Sfânta Împãrtãºanie, fãrã nici un canon dat cuiva
(cazurile Vladimireºti, Recea, Plumbuita ºi or mai fi ºi altele);
- sãvârºirea Spovedaniei de gen anchetã sau în faþa icoanei Mântuitorului, fãrã
preot, acesta citind doar dezlegarea finalã;
- folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de cãtre preotul duhovnic (lucru
contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specificã limpede ca fiind obligatorie
îmbrãcarea felonului);
- omiterea exorcismelor de la Botez;
- Împãrtãºirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comã, sau în agonie, sau
tocmai au murit;
- atingerea ºi pãstrarea (40 zile) pe ºi sub Sfânta Masã a unor icoane,
fotografii, acte, haine ºi obiecte ca sã se sfinþeascã ;
- sãritul cu Cinstitele Daruri peste oameni ºi haine (lucru riscant pentru
slujitor);
- atingerea capetelor credincioºilor cu Sfântul Potir de cãtre slujitor (din nou
riscul e foarte mare);
- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
- oficierea mai des (chiar de douã ori pe zi la Arad) a Molitfelor Sfântului
Vasile cel Mare ºi a altor exorcisme apocrife (suspect este cã în acestea se
pomeneºte mai des numele vrãjmaºului decât al Mântuitorului);
- miruitul fotografiilor (practicã magicã inventatã tot de babe dar încurajatã
de unii clerici);
- împãrþirea de tãmâie sau cenuºã din cãdelniþã pentru a fi consumate de
credincioºi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicãrii este
evident);
- oficierea unor slujbe speciale de dezlegat (ºi spãlat) cununiile ºi
vrãjile (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasã prin cununii, punerea
amânduror cununiilor pe cap, sunt tot invenþii popeºti ºi bãbeºti ce þin de
magie ºi de vrãjitoria popularã);
- condensarea pentru aceeaºi persoanã a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morþilor
într-un singur parastas;
- deschisul bisericii dimineaþa de cãtre unii tineri ºi tinere pentru grãbirea
cãsãtoriei;
- încurajarea unor forme de evlavie catolicã: invocarea lui Anton de Padova, mai
ales pentru mãritiºul fetelor, postul de marþea (chiar de 9 ori consecutiv),
folosirea de statui ºi tablouri religioase total neortodoxe: Madona singurã,
Madona cu rochie decoltatã...);
- acceptarea ºi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii ºi vise
profetice ca în cazurile: Noul Ierusalim, Vladimireºti, Cocoº, Maglavid,
Ioneºti, Arad, Medjugorje), chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;
- acreditarea în bisericã a grupãrii ºi a învãþãturii promovate de Taica
Pãrintele Visarion Iugulescu, de turma Sfântului Ilie;
- acceptarea ºi încurajarea doctrinelor sincretiste ºi practicilor de
vrãjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace,
ghicit;
- promovarea unor învãþãturi ºi practici noi legate de isihasm, ca cele propuse
de Pãrintele Ghelasie de la Frãsinei, Vasile Andru - oratio mentis ) strãine de
tradiþia filocalicã ºi chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm
fac casã bunã cu pãgânismele orientale
ºi unele reþete de-a dreptul bãbeºti:
- þinerea a mai multe lumânãri la Sfânta Împãrtãºanie (chipurile pentru cei
morþi neîmpãrtãºiþi);
- dãruirea unui cocoº preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru
cei morþi nespovediþi, neîmpãrtãºiþi, fãrã lumânare );
- sãrutarea icoanelor dupã Sfânta Împãrtãºanie;
- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânãri puse în formã de cruce ºi lãsate sã ardã în
4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima reprizã
obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea [6];
- folosirea ºi purtarea cãrticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului,
Epistolia ºi Talismanul Domnului, Evanghelia dupã Toma º.a.;
- sãvârºirea unor rugãciuni de blestem (nu de îmblânzire) a duºmanilor, uneori
þinând o lumânare cu flacãra în jos;
- datul în aceeaºi dimineaþã, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul
Sfintei Liturghii;
- folosirea unor obiecte bisericeºti sau pãrþi din ele în practicile
vrãjitoreºti, º.a.
Asupra acestor practici (ca ºi a altora de acelaºi gen) meritã sã facem câteva
4. Observaþii:
1) ele sunt tradiþii locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate
de Sfântul Sinod ºi chiar de toþi creºtinii sãnãtoºi;
2) în general, au rãspândire între oameni creduli, neinstruiþi, grupaþi de
obicei în jurul unui om-iniþiatorul tradiþiei care este ajutat de un colegiu
(aceºtia îi asigurã capului publicitatea ºi propovãduirea învãþãturilor ºi
practicilor inventate de el);
3) în general iniþiatorii sunt bãrbaþi, care-ºi iau libertãþile ºi prestanþa
de a inova mai uºor (cad mai uºor pradã duhului rãu care le oferã calitatea de
înþelept , mentor , prooroc ); ei sunt de tipul psihopaþilor ºi impostorilor;
4) în special femeile sunt atrase de asemenea tradiþii pe care le rãspândesc
automat, fãrã a se interesa de raportul lor cu tradiþia autenticã a Bisericii
Ortodoxe; ele aparþin tipului primitivilor în credinþã;
5) în cazul când iniþiatorul e preot hirotonit, sau mai ales cãlugãr (ºi
eventual dintr-o mãnãstire faimoasã), credibilitatea tradiþiei lui creºte
între aderenþii la ea ºi între viitoarele victime;
6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabã un fond pãgân
decât creºtin, care aduc a magie ºi vrãjitorie popularã;
7) folosindu-se de unele tradiþii bisericeºti adevãrate, tradiþiile false le
compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmã fiind un motiv serios de
smintealã pentru intelectuali ºi de înjosire a Ortodoxiei de cãtre sectanþi;
8) ele submineazã unitatea liturgicã ºi de credinþã a întregii Bisericii
Ortodoxe româneºti, creând motive de disputã ºi chiar dezbinare ºi între clerici
ºi între credincioºi;
9) cei ce sãvârºesc exerciþiile duhovniceºti expuse au impresia cã, în mod
automat, în viitor le va merge bine , creându-ºi iluzii ºi nãdejdi mincinoase;
10) desconsiderã Sfintele Taine ºi ierurgiile bisericeºti, dând întâietate
practicilor acestea oculte, esenþializând accesoriile ºi pierzând din vedere
esenþialul însuºi;
11) principala ofensã este adusã Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii
uitã cã pentru pãcate Dumnezeu îngãduie încercãrile ºi necazurile; de aceea ºi
diavolii îi poartã, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul
pocãinþei, nu;
12) unii îºi reduc întreaga viaþã religioasã la un lanþ de asemenea practici pe
care-l strãbat inconºtient (cu discernãmântul adormit); au impresia cã sunt pe
calea mântuirii doar fãcând aceste exerciþii , permiþându-ºi fapte imorale
uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se
ceartã chiar, ca sã ajungã sã le punã preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce
devin dependenþi de aceste tehnici, ajung obsedaþi de scrupulozitatea lor
pierzându-ºi libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea
ºi îngustimea gândirii lor pot duce la urmãri psiho-patologice, mai ales în
cazul persoanelor labile psihic;
13) în conþinutul lor nu respirã duhul smereniei ºi al iubirii de oameni; nici o
tehnicã în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugãciunii
comunitare, a asumãrii semenului în iubire; sunt exerciþii individualiste ºi
reduse la folosul propriu, care agraveazã boala secularizãrii ºi a
individualismului credinþei ºi chiar a Bisericii însãºi; aceastã consecinþã este
cea mai gravã, cãci din cauza înmulþirii fãrãdelegii, dragostea multora se va
rãci <Matei 24.12> ºi mulþi se vor abate de la adevãrata credinþã în forme de
idolatrie pãgânã ºi magie;
14) toate aceste tradiþii ºi libertãþi fals religioase trebuiesc demascate ºi
prevenite prin catehizarea credincioºilor în dreapta ºi autentica credinþã
creºtinã, prin educarea unui discernãmânt minimal care sã le permitã oamenilor
observarea abuzului ºi a exagerãrilor evlavioase.
Ortodoxia pune totdeauna în luminã Adevãrul ca Persoanã, pe Mântuitorul Iisus
Hristos ºi iubirea Lui de oameni prezentã ºi între credincioºi, în Bisericã, în
rânduielile ei sfinþitoare ºi mântuitoare. Orice inovaþie, orice abatere de la
Sfânta Scripturã ºi de la Sfânta Tradiþie a Bisericii Ortodoxe, orice tradiþie
ºi orice libertate care iese din cadrul cuminþeniei Ortodoxiei, este limpede
strãinã de Duhul Adevãrului ºi deci nu duce la Adevãr, nu duce la mântuire. Mai
mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai
rãspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetãþeni ca
tradiþii , trebuiesc evitate ºi eliminate fãrã rezerve.
Repere bibliografice ºi note:
1. I.P.S. Antonie Plãmãdealã - Tradiþie ºi libertate, 1995, Colecþia Axios -
pag. 326
2. Idem, pag. 346
3. Idem, pag. 356
4. Idem, pag. 360
5. Canonul 47 Apostolic, Aghiazmatar, pag. 14
6. Pãrintele Ilarion Argatu - Sfaturi duhovniceºti (manuscris bãtut la maºinã,
circulã printre credincioºi)
7. sensul corect este credulului
8. Pr.Prof.dr. Liviu Streza Pãstrarea unitãþii în sãvârºirea cultului divin ºi
importanþa ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaþiilor
ºi practicilor liturgice necanonice, revista Mitropolia Ardealului, nr.2,
martie-aprilie1989
9. Pr.Prof.dr. Nicolae Necula De ce este necesarã ºi obligatorie uniformizarea
liturgicã în Biserica Ortodoxã Românã, revista Vestitorul Ortodoxiei, nr.225, 15
iunie 1999