Sunteți pe pagina 1din 14

Motto:Falºii vindecãtori ai zilelor noastre

un rãspuns ortodox
Motto:
Ei (preoþii) trebuie sã înveþe pe poporul Meu a deosebi ce este sfânt de ce nu
este sfânt ºi sã le lãmureascã ce este curat ºi ce este necurat. În pricinile
nehotãrâte, ei trebuie sã ia parte la judecatã ºi vor judeca dupã aºezãmintele
Mele ºi legile Mele vor pãzi (Iezechiel 44.23-24)
Sã luãm aminte!
mulþi prooroci mincinoºi se vor scula
ºi vor amãgi pe mulþi (Matei 24.11).
Cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos avertizeazã întreaga omenire despre
pericolul cãderii în amãgirea spiritualã pe care diavolul, de la-nceput, a
urmãrit s-o realizeze pe pãmânt. Cu atât mai actuale sunt aceste cuvinte în
zilele noastre cu cât diavolul ºi-a înmulþit metodele satanice de amãgire, cãci
diavolul umblã, rãcnind ca un leu, cãutând pe cine sã înghitã (1 Petru 5.8).
În confuzia generalã a lumii de azi, când valorile sunt amestecate ºi rãsturnate
în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, apariþia unei cãrþi trece
aproape neobservatã de lumea oficialã a culturii ºi spiritualitãþii româneºti.
Fãrã sã aibã binecuvântarea Bisericii Dumnezeului celui viu, stâlp ºi temelie a
adevãrului (1Timotei 3.15), ºi deci acreditarea cea mai autorizatã în faþa
publicului cititor, cartea Icoane fãcãtoare de minuni ºi vindecãtori din
România , apãrutã la Total Press în 1997, este o veritabilã capcanã pentru
creºtinul ortodox, care mai cautã uneori semne ºi minuni pentru întãrirea sa
în credinþã.
Cu toate cã mulþi români se declarã creºtini ortodocºi, care þin la tradiþia ºi
cultura noastrã strãmoºeascã, evlavia majoritãþii dintre ei este deviatã spre
false forme de credinþã. Mai mult, existã amestecatã în motivaþia lor religioasã
o anumitã obsesie terorizantã a farmecelor ºi a fãcãturilor necurate, care
deseori îi paralizeazã în demersul lor raþional ºi conºtient cãtre Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu, liberã ºi conºtientã, astfel, este dispreþuitã ºi chiar
înlocuitã cu o relaþie contractualã cu El, relaþie marcatã pregnant de o fricã
de naturã ocultã.
Exemplificare
Precum ºtim, diavolul, în setea lui neostoitã de a amãgi pe toþi oamenii, îºi
întinde mereu rãutãþile sub masca binelui, încercând prin aceastã stratagemã
sã-i abatã de la calea Adevãrului ºi a Vieþii, pe cãile multe ale minciunii ºi
ale pierzãrii. Exact aºa se petrec lucrurile ºi cu cartea sus numitã. Cu o
copertã atrãgãtoare, ce prezintã 16 frumoase iconiþe ortodoxe, care furã ochiul
(precum Evei în rai) omului neatent ºi la ceea ce e dincolo de aparenþe, cartea
pare la exterior unicul ghid (apãrut pânã acum) al bisericilor ºi mãnãstirilor
mai fãcãtoare de minuni din þarã. În realitate însã, cartea cuprinde Ghidul
moaºtelor, icoanelor, vindecãtorilor ºi ocultiºtilor din România (vezi pag.1).
Ne-am întrebat firesc, ca orice creºtin ortodox sãnãtos: ce însoþire are
dreptatea cu fãrãdelegea? Sau ce împãrtãºire are lumina cu întunericul? ªi ce
învoire este între Hristos ºi Veliar sau ce parte are un credincios cu un
necredincios? Sau ce înþelegere este între templul lui Dumnezeu ºi idoli? (2
Corinteni 6.14-16).
Deºi nu este prima carte în care diavolul încearcã rãstãlmãcirea unor învãþãturi
dumnezeieºti din Bisericã, ne mirã totuºi obrãznicia cu care autorii (care în
prefaþã vorbesc la plural, iar în final semneazã sub un singur nume lucru prin
care îºi aratã iresponsabilitatea lor publicã) se erijeazã în autoritãþi
spirituale care valideazã ºi promoveazã minuni ºi fãcãtori de minuni ,
autoritãþi considerate de ei mai presus de Biserica însãºi. Întrucât sunt
amestecaþi printre vindecãtori , alãturi de alþi paranormali (insuflaþi nu de
Duhul lui Dumnezeu), ºi câþiva Pãrinþi duhovniceºti ai Ortodoxiei contemporane,
ne simþim obligaþi sã demascãm aceste grave ofense aduse Bisericii ºi credinþei
noastre ortodoxe. Pornind de la câteva exemple flagrante de viclenii demonice
folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafaþa ei aparentã, vom
aborda mai pe larg tema falºilor vindecãtori ai zilelor noastre:
1. De la bun început trebuie sã semnalãm prezenþa unei intenþii necurate în
chiar titlul lucrãrii ( Icoane fãcãtoare de minuni ºi vindecãtori din România ):
punerea laolaltã a minunilor sãvârºite în Bisericã ºi a celor sãvârºite în afara
Bisericii. Adicã (diavolul) vrea sã sugereze ideea cã minunile ar avea aceeaºi
provenienþã - Miracolele le face Cerul. (pag.6) - , certificând valabilitatea
minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeieºti. Bineînþeles, nu
toate minunile petrecute la Bisericã, date ca exemplu de autori în carte, sunt
propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri fireºti petrecute cu oameni care au avut
impresia unei intervenþii supranaturale speciale în viaþa lor. Altele, sunt
chiar intervenþii diavoleºti de-a dreptul (când cei ce le sãvârºesc sau le
primesc folosesc niºte practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le
face acelaºi autor, nu sunt manifestãri ale aceluiaºi duh. Lucrul este limpede
sesizabil, cãci minunile pe care le face Duhul Sfânt în Bisericã nu sunt
produsul automat al vreunei vrednicii ºi metode omeneºti, ci sunt intervenþii în
dar ale lui Dumnezeu; ele solicitã din partea omului (ºi îl conduc pe acesta la)
dreapta credinþã, la smerenie ºi iubire creºtinã. Falsele minuni sunt expresii
ale ereziei, mândriei ºi egoismului. Intenþia diabolicã pune în comun sfintelor
moaºte, icoane ºi rânduieli bisericeºti, pe de o parte, ºi vindecãtorilor,
ocultiºtilor ºi metodelor lor spiritiste, pe de altã parte, efectuarea de minuni
sensibile la nivel fizic, ca ºi cum s-ar zice cã minunile vin de la acelaºi
dumnezeu.
2. Apoi, în prefaþa Oamenii ºi energiile subtile , redacþia , sub aceeaºi
inspiraþie demonicã, elogiazã apariþia ºi la noi în þarã a terapiilor
complementare , apariþie care sunt o probã cã omenirea a intrat într-o nouã
erã (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern
nu ar mai fi cauzate de pãcatele lor (cum învaþã Biserica), care cu ochiul liber
se vede cã s-au înmulþit peste mãsurã, ci ar fi doar niºte dezechilibre ale
energiilor care ne alcãtuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei
înzestraþi cu har vindecãtor. Miracolele le face Cerul. (pag.6) Sfintele moaºte,
icoanele ºi vindecãtorii paranormali n-ar mai fi atunci decât canale prin care
comunicãm cu Cerul, canale prin care ne adaptãm legilor Universului. (pag.6)
Valoarea infinitã ºi libertatea persoanei umane este strivitã aºadar (în
concepþia confuzã panteistã a autorilor acestei cãrþi) de legile ºi energiile
impersonale ale omului ºi ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoanã
- creaþia minunatã ( dupã chipul Lui ) a lui Dumnezeu cel Personal ºi iubitor de
oameni, ci un produs energetic al evoluþiei karmice (ca-n pãgânismele antice
orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.
3. Autorii recunosc cã, deºi unii paranormali afirmã cã nu-ºi transformã în
afacere harul dãruit de Divinitate (pag.114), tratând gratis pacienþii, alþii
tratând indiferent de platã (pag.144), iar alþii afirmând cã pentru ºomeri,
handicapaþi, pensionari, studenþi ºi elevi practicã o reducere de 20% din costul
tratamentelor (pag.142), existã totuºi ºi vindecãtori neaveniþi ºi impostori ,
avizi de bani (ºi) avizi sã-i stãpâneascã pe alþii , cãrora însã Cerul le ia
pânã la urmã harul. (pag.5) Din cauzã cã aceºtia nu pot fi reperaþi uºor (de
ei), autorii avertizeazã pe cititori cã nu ne asumãm rãspunderea în ceea ce
priveºte reuºita tratamentului (, ºi) ne declinãm orice responsabilitate faþã de
preþurile practicate (pag.6) de cei popularizaþi în carte. Cu alte cuvinte,
autorii îi popularizeazã pe aceºti vindecãtori (credibili), dar se disculpã din
start de orice eventualã acuzã cã ar fi în complicitate cu ei ºi cã ar induce
lumea în eroare. Totuºi, sunt mii de oameni care ne mãrturisesc faptul cã unii
din aceºti vindecãtori i-au înºelat, ºi nu doar de încredere ci încã de mulþi
bani. Falºii vindecãtori spun cã tratamentul lor nu poate avea efect decât dacã
mergi cel puþin 10 ºedinþe la ei. Vã daþi seama ce înseamnã 10x200.000 lei (cel
puþin!), ºi asta de la un singur client
Sunt enumerate câteva din cele mai cunoscute biserici ºi mãnãstiri ortodoxe,
în care s-ar face minuni mai multe decât în celelalte, într-un mod care nu
face deloc cinste Ortodoxiei însãºi. Perspectiva prin care sunt privite
Sfintele moaºte, icoane ºi rânduieli ale Bisericii este una strict
antropocentricã ºi juridicã, ca ºi cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca
ºi cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna ºi pretutindeni cu aceeaºi putere, în
deplinã libertate, ci ar fi constrâns sã rãspundã automat cu minuni când omul
respectã un anumit ritual fixist (neortodox prin definiþie). Astfel, în
prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovaþii liturgice (strãine de
Ortodoxie, ºi care îºi au mai degrabã originea în magie ºi vrãjitorie) precum:
slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizãri speciale, ritualuri pentru
întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de
talismane de binefacere , º.a..
Unora dintre Preoþii Bisericii, prin linguºire, li se acordã faima de om cu
mare har, sfãtuitor excepþional, specialist în demonologie, duhovnic vestit,
cu darul clarviziunii . Este pus aºadar în centru nu Dumnezeu Care lucreazã
prin slujitorii Sãi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucurã
când i se face o reclamã mincinoasã, ºi încã de oameni nu limpede definiþi
dogmatic. Cum au îndrãznit sã-i bage pe Pãrinþii Bisericii într-o aceeaºi
oalã cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece
într-o listã cu toþi înºelaþii veacului pe Pãrinþii Teofil, Sofian, Arsenie ºi
Cleopa? Doar este binecunoscutã poziþia lor fermã pe temelia ºi în hotarele
Ortodoxiei, fãrã nici o toleranþã în materie de dogmã ºi de practicã
religioasã. La unison Pãrinþii Bisericii au respins orice analogie (, orice
amestec, ºi orice adãugare) din pãgânism (vrãjitorie, parapsihologie,
bioenergie) la învãþãtura ºi cultul Ortodoxiei. Este totuºi regretabil faptul
cã unii popi mai amestecã Evanghelia cu ocultismul, primind în bisericã pe
unii care fac radiestezie, yoga ºi alte practici demonice, sau participând la
acþiuni de binefacere alãturi de ei.
6. La capitolul Societãþi, fundaþii ºi organizaþii care au ca obiect de studiu
ºi ca activitate parapsihologia , autorii aduc o altã ofensã Bisericii. Pe lângã
grupuri clar definite pe linia ocultismului ºi a filosofiilor sincretiste, este
prezentatã, fãrã a avea absolut nici o legãturã cu parapsihologia, cu sugestia,
cu tehnica radiantã, cu bioenergia ºi cu psihotronica (ce denumiri pompoase!),
Asociaþia medicilor ºi farmaciºtilor creºtini ortodocºi Sfântul Pantelimon ,
asociaþie care funcþioneazã pe lângã Mitropolia Iaºi. Apoi, în cadrul
prezentãrii Fundaþiei Casa Speranþei, care se ocupã de recuperarea copiilor cu
handicap neuro-psiho-motor, stã scris cã la realizarea acestor tratamente
participã voluntar medici, bioenergoterapeuþi, preoþi (pag.170). Iatã o altã
dovadã de viclenie drãceascã ce atacã cinstea ºi sfinþenia Ortodoxiei. Este ca
ºi cum ai zice cã ce nu poate face Biserica ºi medicina face parapsihologia. Ba,
sunt promovate printre metodele de medicinã complementarã ºi urinoterapia,
cristaloterapia (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om raþional.
7. În capitolele Vindecãtori ºi Ocultiºti , sunt efectiv ridicaþi în slãvi
impostorii ºi practicile demonice pe care ei le promoveazã. Astfel, enumerãm ºi
noi câteva din denumirile metodelor oculte folosite de aceºtia, în speranþa cã
cine le va reþine (cât de cât) va ºti pe viitor sã se fereascã pe sine ºi sã-i
fereascã ºi pe alþii de asemenea forme moderne de înºelare satanicã: divinaþia,
meditaþia creºtinã multi- ºi extra-dimensionalã, teosofia (iatã cum e luat
numele lui Dumnezeu în deºert), antroposofia, magia (albã sau neagrã),
vrãjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul),
yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmã, cafea, bobi, cãrþi, rhune,
stele, orice), geomanþia, necromanþia, hipnoza, autoscopia, visele ºi vedeniile
în transã, clarviziunea, vederea viitorului (în sãnãtate, în familie, în afaceri
chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrãji,
blesteme, etc.), comunicarea codificatã cu fiinþe de aer (sau cu fiinþe din
Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva,
tratamentul la distanþã (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului
prin telefon), º.a. (din nefericire încã multe).
În capitolul Cum puteþi recunoaºte rãul ºi cum puteþi lupta împotriva lui ,
din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, rãul din viaþa unui om este
pus aproape total pe seama farmecelor, ºi nu a pãcatelor proprii pentru care
mustrã Dumnezeu ca omul sã revinã prin pocãinþã la calea dreptãþii. De aceea,
soluþia propusã este stabilirea diagnosticului ºi acest lucru îl poate face
cel mai bine un ocultist. Odatã ce v-aþi lãmurit care este natura rãului care
vã atacã, nu mai aveþi de fãcut decât sã mergeþi la tãmãduitorul cel mai
potrivit (pag.175). Adicã Biserica nu ar avea nici o treabã în eliberarea
omului din robia rãutãþii. Vina ºi responsabilitatea rãului n-o mai are omul,
care prin pãcate s-a despãrþit de Dumnezeu, de a Lui voie ºi sfinþire, ci
altceva din afara lui, atacul psihic, acþiunea spiritelor malefice, legile
karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor (pag.177). Soluþia aceasta se
vede limpede cã nu este deloc creºtinã, întrucât nu face deloc apel la
învãþãtura ºi practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate
reîncarnarea ºi fatalismul predestinaþionist al astrologiei, concepþii clar
anticreºtine. Oricum cartea recunoaºte cã, totuºi, pentru unele probleme
(exorcisme, blesteme de neam ºi false legãturi de rudenie-?) cele mai
eficiente metode sunt slujbele la bisericã, dezlegãrile, etc. (pag.186).
9. Mulþi ocultiºti îºi oferã serviciile zilnic, însã, printre ei mai este câte
unul foarte credincios, (care) nu ghiceºte niciodatã în zilele de post ºi de
sãrbãtori religioase (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îºi afiºeazã
credinþa , ca sã-i pãcãleascã pe cei neinstruiþi, inoculându-le ideea diabolicã
cã ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare:
de la izgonirea durerilor ºi a bolilor, pânã la prezicerea viitorului, de la
gãsitul obiectelor furate sau pierdute pânã la ascensiune profesionalã ºi
prosperitate financiarã. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcã sã-i
atragã pe oameni în apostazie, în neascultarea faþã de Dumnezeu Cel Viu ºi de
Biserica Lui dreptmãritoare. Noi, însã, sã nu uitãm cã diavolul l-a ispitit pe
Mântuitorul Hristos zicându-i acestea toate (împãrãþiile lumii ºi slava lor) Þi
le voi da Þie, dacã vei cãdea înaintea mea ºi Te vei închina mie. Atunci Iisus
i-a zis: Piei, satano, cãci scris este: "Domnului Dumnezeului tãu sã te închini
ºi Lui singur sã-I slujeºti". (Matei 4.9-10) Pentru cã ce-i va folosi omului,
dacã va câºtiga lumea întreagã, iar sufletul sãu îl va pierde? Sau ce va da omul
în schimb pentru sufletul sãu? (Matei 16.26). Cu aceleaºi ispite, aºadar,
diavolul vrea sã fure ochii ºi minþile oamenilor azi prin tot felul de
vicleºuguri satanice, deviindu-i atenþia de la comoara infinitã a sufletului
(mântuirea veºnicã în împãrãþia lui Dumnezeu) spre trup ºi spre lumea exterioarã
pãmânteascã.
Învãþãtura ortodoxã
Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, ºi nici doar juxtapunerea lor, ci
este o fiinþã unitarã psiho-somaticã, o fiinþã personalã frumoasã, ziditã de
Dumnezeu dupã chipul Sãu (Facere 1.27) cel veºnic viu; datoritã acestei
negrãite legãturi dintre suflet ºi trup , stãrile sufleteºti se manifestã în
trup ºi reciproc. Dumnezeu doreºte cu mare dor ca omul sã fie ºi dupã
asemãnarea Sa (Facere 1.26), adicã sã trãiascã viaþa lui Dumnezeu, viaþa
veºnicã ºi fericitã a comuniunii dumnezeieºti; iar aceastã desãvârºire omul n-o
poate trãi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu ºi iubitor de
oameni. Omul nu-ºi este luiºi izvor al vieþii, ci a primit viaþa ca dar infinit
de la Dumnezeu Cel Viu ºi de viaþã dãtãtor, de aceea starea vieþii lui (de
plinãtate sau de împuþinare) este datã de relaþia lui cu Dumnezeu. Cu cât omul
se uneºte mai mult prin iubire (ca sintezã a tuturor virtuþilor) cu Ziditorul
Sãu, cu atât unitatea fiinþei sale se întãreºte prin prezenþa harului divin, cu
atât trãieºte mai intens viaþa dumnezeiascã, cu atât devine mai mult pãrtaº
dumnezeieºtii firi (2 Petru 1.4). Aºadar, ºi trupul devenind templu al Duhului
Sfânt (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceºte, se umple de har, ridicându-se
peste limitãrile firii create.
Sãnãtatea reprezintã, astfel, starea naturalã de viaþã spiritualã ºi organicã,
în care toate puterile sufleteºti ºi trupeºti ale omului lucreazã potrivit
poruncii ºi scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sãnãtatea
este creºterea continuã a vieþii omeneºti în harul dumnezeiesc, în viaþa
veºnicã. Dacã omul respectã legea lui Dumnezeu, ºi în plan spiritual ºi în plan
organic, viaþa lui rãmâne unitarã ºi în armonie interioarã. Atunci sufletul ºi
trupul sunt în starea lor fireascã de sãnãtate, de armonie cu Dumnezeu ºi cu
lumea exterioarã.
Pãcatul, ca rãzvrãtire voitã faþã de Dumnezeu, înseamnã depãrtarea de la Izvorul
vieþii, ºi deci o împuþinare a vieþii, o moarte (întâi spiritualã ºi moralã apoi
chiar ºi fizicã). Stricarea relaþiei cu Dumnezeu prin pãcate deregleazã întreaga
fiinþã umanã: voinþa slãbeºte, raþiunea se întunecã, afectivitatea se murdãreºte
cu senzaþiile plãcerilor pãcãtoase, instinctele naturale se pervertesc,
simþurile îºi pierd claritatea, iar trupul îºi modificã comportamentul
metabolic. Urmãrile pãcatului, dezechilibrele sufleteºti ºi fizice, se deruleazã
apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Aºa se instaleazã în fiinþa
umanã boala ºi moartea, ca urmare a pãcatului. Patimile sufletului ºi bolile
trupului, ca tulburãri ale stãrii fireºti de sãnãtate, însã, nu pot fi tratate
separat ºi unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblând la
rotiþa care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinþe omul trebuie
sã participe conºtient, sã conlucreze cu harul divin dacã vrea sã se vindece
deplin ºi nu doar pentru viaþa aceasta pãmânteascã. Restaurarea firii umane a
sãvârºit-o obiectiv Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul ºi Cuvântul lui Dumnezeu
întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios ºi-o poate împropria prin credinþa
întru El, prin unirea tainicã prin har cu El, Care ne-a spus: Eu sunt viþa, voi
sunteþi mlãdiþele. Cel ce rãmâne întru Mine ºi Eu în el, acela aduce roadã
multã, cãci fãrã Mine nu puteþi face nimic. (Ioan 15.5). Dupã cãderea în pãcat
a protopãrinþilor, întreg neamul omenesc suferã consecinþele îndepãrtãrii de
Dumnezeu: boala ºi moartea. De aceea, bolile (ºi sufleteºti ºi trupeºti) au
între cauzele ºi condiþiile lor provocante ºi favorizante o importantã
componentã datã de pãcate. Noi, oamenii, ºi chiar lumea întreagã, astãzi suferim
mai mult ca oricând în istorie de pe urma pãcatelor noastre ºi ale înaintaºilor
noºtri, dar, aproape totdeauna, nu vrem sã recunoaºtem cã noi primim cele
cuvenite dupã faptele noastre (Luca 23.41). Ca ºi atunci la început, în rai,
omul, în mândria sa, nu-ºi recunoaºte pãcatul sãu, ºi încearcã sa dea vina doar
pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice cã
se simte rãu cã alþii i-au fãcut farmece, etc.), nevrând sã-ºi asume
responsabilitatea ºi urmãrile propriilor fapte pãcãtoase. Dumnezeu, însã,
infinit iubitor de oameni, Care nu vrea moartea pãcãtosului, ci ca pãcãtosul sã
se întoarcã de la calea sa ºi sã fie viu (Iezechiel 33.11), îl cautã pe omul
cãzut în pãcat ( Adame, unde eºti? Facere 3.9) ºi-l cheamã la pocãinþã, la
îndreptare, la învierea din moartea pãcatului. De aceea, Dumnezeu mai ºi mustrã,
mai ºi mângâie pe oameni, prin încercãri ca sã-i aducã la calea mântuirii.
Recunoaºterea pãcatelor ºi asumarea luptei (cu pãcatul, cu urmãrile lui, cu
diavolul cel ucigaº de oameni) pentru mântuire, prin rãbdarea încercãrilor ºi
prin rugãciunea cãtre Dumnezeu, reprezintã din partea omului primul lui pas spre
vindecare. Cãci suferinþa trupului o dã Dumnezeu oamenilor (cu îngãduinþã nu cu
rãzbunare) tocmai ca un prilej de pocãinþã, ca mãcar rãbdându-o cu duh umilit
(Psalmul 50.18), sã primeascã mântuirea ºi cununa biruinþei. Dacã pãcatul este o
pornire iraþionalã de plãcere (omul cautã plãcerea de dragul ei), revenirea din
pãcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnoticã
a plãcerii, printr-o ascezã ºi sufleteascã ºi trupeascã.
De nu te vei sili sã împlineºti toate cuvintele legii acesteia, care sunt
scrise în cartea aceasta ºi nu te vei teme de acest nume slãvit ºi înfricoºãtor
al Domnului Dumnezeului tãu, atunci Domnul te va bate pe tine ºi pe urmaºii tãi
cu plãgi nemaiauzite, cu plãgi mari ºi nesfârºite ºi cu boli rele ºi necurmate;
va aduce asupra ta toate plãgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut ºi
se vor lipi acelea de tine. Toatã boala, toatã plaga scrisã ºi toatã cea
nescrisã în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pânã vei fi
stârpit. (Deuteronom 28.58-61)
Vezi cã Dumnezeu vorbeºte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia
aminte. ªi anume, El vorbeºte în vis, în vedeniile nopþii, atunci când somnul se
lasã peste oameni ºi când ei dorm în aºternutul lor. Atunci El dã înºtiinþãri
oamenilor ºi-i cutremurã cu arãtãrile Sale ca sã întoarcã pe om de la cele rele
ºi sã-l fereascã de mândrie, ca sã-i fereascã sufletul de prãpastie ºi viaþa lui
de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui ºi
oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustatã
de mâncare ºi inima lui nu mai pofteºte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe
el se prãpãdeºte ºi piere ºi oasele lui, pânã acum nevãzute, îi ies prin piele.
Sufletul lui vine încet, încet spre prãpastie ºi viaþa lui spre împãrãþia
morþilor. Dacã atunci se aflã un înger lângã el, un mijlocitor între vii, care
sã-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveºte de el ºi zice
îngerului: "Izbãveºte-l ca sã nu cadã în prãpastie; am gãsit pentru sufletul lui
preþul de rãscumpãrare!". Atunci trupul lui înfloreºte ca în tinereþe ºi el vine
înapoi la zilele de la începutul vieþii sale. El se roagã lui Dumnezeu ºi
Dumnezeu îi aratã bunãtatea Sa ºi-i îngãduie sã vadã faþa Sa cu mare bucurie ºi
astfel îi dã omului iertarea Sa. Atunci omul priveºte peste semenii sãi ºi zice:
"Pãcãtuisem ºi cãlcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit dupã faptele mele.
Cãci El a izbãvit sufletul meu ca sã nu treacã prin strâmtorile morþii ºi ochii
mei vãd încã lumina". Iatã toate acestea le face Dumnezeu de douã ori, de trei
ori cu omul, ca sã-i scoatã sufletul din pieire ºi ca sã-l lumineze cu lumina
celor vii. (Iov 33.14-30)
Dar Tu ierþi tuturor, cã toate ale Tale sunt, Stãpâne, iubitorule de suflete.
Duhul Tãu cel fãrã stricãciune este întru toate. Pentru aceea pedepseºti cu
mãsurã pe cei care cad ºi, când pãcãtuiesc, le deschizi ochii ºi-i dojeneºti, ca
sã se lase de rãutatea lor ºi sã creadã întru Tine, Doamne. (Sirah 11.26-12.2)
Vindecarea autenticã, sufleteascã ºi trupeascã deopotrivã, aºadar, o dã numai
Dumnezeu când voieºte El, Cel ce curãþeºte toate fãrãdelegile tale, Cel ce
vindecã toate bolile tale, Cel ce izbãveºte din stricãciune viaþa ta, Cel ce te
încununeazã cu milã ºi cu îndurãri (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sãnãtãþii,
dincolo de suprafaþa ei trupeascã, înseamnã, deci, restabilirea legãturii
iubitoare cu Dumnezeu Doctorul ºi tãmãduitorul sufletelor ºi al trupurilor
noastre , înseamnã restaurarea prin har a firii umane cãzute în robia pãcatului
ºi a morþii. Nu putem obþine vindecarea fãrã Dumnezeu Care ºtie toate ºi Care
cârmuieºte toate cum este mai bine spre desãvârºirea lor. Orice încercare de
vindecare fãrã harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un eºec din start,
o iluzie deºartã. Dumnezeu, când vindecã un om, îi cere însã conlucrarea
iubitoare prin pocãinþã ºi nevoinþã (ascezã). Întâi îi curãþã pãcatele (cauzele
bolii), apoi îi tãmãduieºte rãnile (efectele ei), înlãturând ºi consecinþele lor
(vezi Ps.102, mai sus) prin dãruirea harului Sãu.
Doamne, prin îndurarea Ta se bucurã omul de viaþã, prin ea mai am ºi eu
suflare; Tu mã tãmãduieºti ºi-mi dai iarãºi viaþã! Iatã cã boala mea se schimbã
în sãnãtate. Tu ai pãzit viaþa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia
Ta toate pãcatele mele! (Rugãciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)
Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre ºi zdrobit pentru fãrãdelegile
noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastrã ºi prin rãnile Lui noi toþi
ne-am vindecat. (Isaia 53.5)
Veniþi sã ne întoarcem cãtre Domnul, cãci numai El, dupã ce ne-a rãnit, ne
tãmãduieºte, iar dupã ce ne-a bãtut, ne leagã rãnile noastre. (Osea 6.1)
Nu fii înþelept în ochii tãi; teme-te de Dumnezeu ºi fugi de rãu; aceasta va fi
sãnãtate pentru trupul tãu ºi o înviorare pentru oasele tale. (Pilde 3.7-8)
Cununa înþelepciunii este temerea de Domnul, care odrãsleºte pace ºi sãnãtate
nevãtãmatã; dar ºi una ºi alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsã cinste
peste cei care Îl iubesc pe Dânsul. (Sirah 1.17)
Fiule! În boala ta nu fi nebãgãtor de seamã; ci te roagã Domnului ºi El te va
tãmãdui. Depãrteazã pãcatul ºi întinde mâinile spre faptele drepte ºi de tot
pãcatul curãþeºte inima ta. (Sirah 38.9-10)
ªi Iisus strãbãtea toate cetãþile ºi satele, învãþând în sinagogile lor,
propovãduind Evanghelia împãrãþiei ºi vindecând toatã boala ºi toatã neputinþa
în popor. (Matei 9.35)
Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevãrat, ne-a adus împãcarea cu
Dumnezeu, ºi prin aceasta, vindecarea deplinã. Ne-a adus înfierea divinã prin
har ºi învierea din moartea pãcatelor. Dumnezeu S-a fãcut om, ca omul sã se
îndumnezeiascã prin har. (Sfântul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai
Trupul Sãu mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în
care El Însuºi continuã sã lucreze la mântuirea, vindecarea ºi sfinþirea
oamenilor. El e prezent în Bisericã în toate zilele, pânã la sfârºitul
veacului (Matei 28.20).
Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat lor putere asupra
duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã ºi sã tãmãduiascã orice boalã ºi orice
neputinþã. (Matei 10.1)
Toatã puterea Lui de vindecare (ºi sufleteascã ºi trupeascã) a oamenilor
Mântuitorul Hristos a lãsat-o Apostolilor Sãi trimiþându-le lor Duhul Sfânt ºi
prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovãdui Evanghelia ºi Calea
mântuirii: pocãinþa ºi credinþa ( cea lucrãtoare prin iubire Galateni 5.6) în
Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei ºi vindecarea sufleteascã ºi trupeascã sunt
nedespãrþite, aºadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimiºilor lui
Dumnezeu în lume, a Preoþiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei,
clericii, sunt (ºi trebuie sã fie) oameni vindecaþi, sunt (ºi trebuie sã fie)
oameni sfinþiþi prin prezenþa harului divin în ei, care iradiazã ºi celorlalþi,
prin prezenþa, viaþa, cuvintele ºi faptele lor, harul, vindecarea ºi mântuirea
aduse de Mântuitorul Hristos.
Dumnezeu lucreazã ºi acum cu putere în Biserica Lui sfântã, soborniceascã ºi
apostolicã. Sfinþii Pãrinþi asemuiesc Biserica Dreptmãritoare a lui Hristos cu
scãldãtoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toþi cei ce intrãm în ea
(conºtientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos), primesc vindecarea deplinã
(prin curãþirea de patimi). Harul Sãu vindecãtor, Dumnezeu ni-l dã nouã
oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dã pe mãsura intensificãrii unirii
noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos Dãtãtorul harului, cãci din
plinãtatea Lui noi toþi am luat, ºi har peste har (Ioan 1.16). Harul divin nu
poate fi despãrþit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin
(Creatorul ºi Mântuitorul lumii) prin care toate s-au fãcut, ºi deci nu poate fi
(atenþie!) obiect impersonal de speculã, cum pretind vindecãtorii
extrabisericeºti de astãzi. Harul divin nu se obþine în mod magic sau mecanic de
aiurea (prin vreo reþetã spiritualã , metodã sau tehnicã automatã, cum propun
toþi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental,
precum Însuºi Mântuitorul Hristos a lãsat aceastã rânduialã Bisericii.
Vindecarea omului prin purificare (înlãturarea a ceea ce e rãu) ºi
spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine aºadar ca un dar de la Dumnezeu
Cel personal ºi iubitor, ca rod al iubirii ºi ca stimulent al ei. Demersul
vindecãrii în Ortodoxie necesitã un progres moral din partea omului, o
conºtientizare a prezenþei ºi a lucrãrii lui Hristos în noi ºi între noi.
Întrucât actul întâlnirii ºi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de
sfinþire a vieþii umane, clericul, cel ce înlesneºte ºi cheamã oamenii la
aceastã unire cu Hristos în Bisericã trebuie sã fie un trimis al lui Hristos ºi
al Bisericii, un om sfinþit de Dumnezeu ºi confirmat public de Bisericã.
Biserica este Trupul mistic al lui Hristos ºi mãdularele ei sunt în bunã
rânduialã ºi pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formeazã tocmai mãdularele ei
conducãtoare care miºcã întreg Trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos
Capul Bisericii. Dacã un om al Bisericii primeºte un dar, o harismã, de la
Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei,
confirmã ºi afirmã public aceasta printr-o slujbã de binecuvântare (sau
hirotesie). ªtim cã pe unii i-a pus Dumnezeu, în Bisericã: întâi apostoli, al
doilea prooroci, al treilea învãþãtori; apoi pe cei ce au darul de a face
minuni; apoi darurile vindecãrilor, ajutorãrile, cârmuirile, felurile limbilor
(1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din
Bisericã, nu la întâmplare ºi în neorânduialã, aºa încât ei ar putea face orice
de capul lor, ci într-o bunã rânduialã ºi ascultare ierarhicã, pentru cã
Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al pãcii (1 Corinteni 14.33). În
Bisericã, întotdeauna ºi fãrã de nici o îndoialã, cel mai mic ia binecuvântare
de la cel mai mare (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor ºi vindecãrilor
sunt datori sã asculte ºi sã fie sub binecuvântarea celor cu misiunea ºi cu
harisma învãþãturii credinþei, adicã a Episcopilor. Ori Sfinþii Pãrinþi,
Învãþãtorii Bisericii, au lãmurit credinþa ortodoxã ca grâul de toate neghinele
ereziilor care sunt reactivate ºi recapitulate în doctrinele falºilor
vindecãtori de astãzi. Harul lui Dumnezeu, cel tãmãduitor ºi sfinþitor, nu vine
prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice ºi morale (chiar dacã ei se
declarã ortodocºi, chiar dacã au Biblia ºi Crucea pe masã ºi icoane pe pereþi,
chiar dacã spun Tatãl nostru ºi alte rugãciuni la începutul ºedinþei
terapeutice), ci prin oameni sfinþiþi de Dumnezeu ºi de Bisericã. De aceea orice
terapie sufleteascã din afara rânduielii Bisericii, din afara atmosferei
iubitor-sacramentale a ei, este strãinã de Dumnezeu Cel ce locuieºte ºi lucreazã
deplin în comuniunea Bisericii.
Acceptând limitãrile unui limbaj scolastic, putem spune cã în Bisericã,
Mântuitorul Hristos tãmãduieºte bolile sufleteºti ºi trupeºti ale oamenilor
într-o împreunã-lucrare cu ei prin remedii naturale ºi supranaturale. În
remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul ºi Mântuitorul nostru, intervine pe
mãsurã ce omul îºi rânduieºte modul de viaþã potrivit cu natura lui
psiho-somaticã, adicã eliminând condiþiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile.
De exemplu, înfrânarea la mâncare este potrivitã cu firea omului, pe când
lãcomia (desfrânarea) este nenaturalã. Remediile naturale urmãresc restabilirea
condiþiilor naturale de viaþã organicã ºi sunt deci legate de firea omului,
putând fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) ºi
medicamentos, igiena trupului (miºcare, bãi, masaje), cumpãtarea (blândeþea)
sufletului, munca echilibratã, odihna, relaþiile constante cu semenii. Ele sunt
folosite în medicina clasicã. Abaterile de la viaþa organicã naturalã (potrivitã
firii umane) sunt pãcate, cãci sunt rãzvrãtiri faþã de legea divinã naturalã, ºi
deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupeºti recidiveazã dupã un
tratament pur medical-biologic, întrucât cauza bolii (care nu e doar trupeascã
ci sufleteascã) n-a fost real înlãturatã. De aceea, restaurarea firii sale
bolnave, omul nu ºi-o poate face singur (atenþie!) apelând la remediile naturale
ca la un procedeu magic automat fãrã sã cearã mila ºi ajutorul lui Dumnezeu, ci
omul trebuie sã conºtientizeze relaþia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte
ca dintre o creaturã ºi Creatorul ei, iar pe de altã parte ca dintre douã
persoane cu adâncimi infinite. Ori în conºtientizarea relaþiei lui cu Dumnezeu,
omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale
firi bolnave, ºi mai apoi la sfinþirea sa. Cãci vindecarea sufletului nu se
poate face doar prin remediile naturale ºi biologice, doar apelând la harul
divin prezent în creaþie, ci prin harul divin mântuitor ºi sfinþitor adus
oamenilor de Mântuitorul Hristos ºi deplin prezent în Bisericã.
Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare
lãsate Bisericii de Însuºi Dumnezeu Mântuitorul nostru pentru mântuirea ºi
sfinþirea credincioºilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dã de cãtre
Mântuitorul Hristos în chip supranatural, ºi în mãsura în care ne este de folos
spre mântuire. Harul divin nu poate fi obþinut prin metode strãine de
rânduielile Bisericii, strãine de învãþãtura ºi sfinþenia Bisericii, cãci
Dumnezeu este trãit ºi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, ºi nu în afara
ei. Vindecarea deplinã a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele
Taine la viaþa lui Hristos, la viaþa Bisericii, la cunoaºterea ºi trãirea
(conºtientã ºi raþionalã!, nu superstiþioasã) a credinþei ortodoxe. Îndeosebi
Taina Pocãinþei ºi Taina Sfântului Maslu împãrtãºesc credincioºilor harul
iertãrii pãcatelor ºi al tãmãduirii sufleteºti ºi trupeºti. Este cineva bolnav
între voi? Sã cheme preoþii Bisericii ºi sã se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. ªi rugãciunea credinþei va mântui pe cel bolnav
ºi Domnul îl va ridica, ºi de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui.
Mãrturisiþi-vã deci unul altuia pãcatele ºi vã rugaþi unul pentru altul, ca sã
vã vindecaþi, cã mult poate rugãciunea stãruitoare a dreptului. (Iacov 5.14-16)
Dacã nu totdeauna omul se vindecã trupeºte, aceasta se datoreazã fie
nevredniciei (necredinþei) lui, fie pentru motivul cã Dumnezeu are un plan
tainic cu el (ºi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinþele
omului un prilej de pãstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum
Dumnezeu nu poate fi forþat de creaturile Lui sã le dea har când vor ele, ci
Dumnezeu, Care voieºte ca toþi oamenii sã se mântuiascã ºi la cunoºtinþa
adevãrului sã vinã (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El ºtie ºi
hotãrãºte când ºi cum sã intervinã cu harul Sãu în viaþa omului.
Pocãinþa, ca stare de strãpungere a inimii pentru pãcatele fãcute, este prima
condiþie esenþialã pentru mântuire ºi pentru vindecare. Ea purificã de pãcatele
trecute dar ºi întãreºte pe om în lupta cu ele ºi cu urmãrile lor. Pocãinþa
pentru om, atât ca Sfântã Tainã cât ºi ca stare lãuntricã ( fericita
întristare ), este o conlucrare cu Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, ea nu se
atinge doar printr-un efort uman, ºi de aceea nu poate fi trãitã în afara
credinþei ºi a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptã a vieþii creºtine este cu
adevãrat recunoaºterea pãcatelor ºi a micimii proprii în faþa sfinþeniei ºi
iubirii lui Dumnezeu. Pocãinþa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge
împietrirea inimii omului fãcând-o receptivã harului dumnezeiesc. Cãci "Dumnezeu
celor mândri le stã împotrivã, iar celor smeriþi le dã har" (Iacov 4.6).
Pocãinþa (smerenia) este, deci, indispensabilã vindecãrii ºi nu poate fi atinsã
în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplinã care nu vine
din ºi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentalã a Bisericii
ºi care nu duce la întãrirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii,
Mântuitorul Iisus Hristos dã iertarea ºi tãmãduirea de pãcate. Însã existã ºi o
falsã smerenie, o formã de înºelare satanicã mai finã, care este prezentã în
toþi impostorii. Aceºtia spun cã au primit de la Dumnezeu darul vindecãrilor,
trimiþându-ºi clienþii (atenþie!) chiar ºi la Bisericã, la Spovedanie ºi la
Împãrtãºanie , pãcãlindu-i pe oameni cã ei ar fi cu Biserica, dar nu-ºi cer
deloc acreditarea Bisericii (pentru cã nici n-o pot primi câtã vreme susþin
ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei de exemplu) ci-ºi fac
singuri reclamã prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin,
Dracula, etc.) cãrþi, afiºe ºi chiar prin televiziune.
Rãbdarea necazurilor ºi rugãciunea sunt alte condiþii necesare mântuirii ºi
vindecãrii. Scopul credinþei creºtine ºi al Bisericii nu este vindecarea de
boala trupului ºi evitarea suferinþei, ci unirea cu Dumnezeu. Curãþirea de
bolile trupului vine în urma realizãrii unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar
de la Dumnezeu. Dumnezeu hotãrãºte când ºi cum ne vindecã de suferinþele
trupului, însã El cere de la noi dorinþa de a fi cu El, iubirea noastrã pentru
El. Deseori, prin încercãrile suferinþei, Dumnezeu ne mustrã pentru pãcatele
trecute, dar ne ºi încearcã dorul nostru dupã El. Rãbdarea necazurilor ne devine
astfel o scarã cãtre cer, o treaptã a nevoinþei noastre ascetice. Iar cãlãuza
permanentã a vieþii noastre creºtine (ascetice ºi mistice) este rugãciunea. Prin
rugãciune omul se uneºte tainic (iubitor ºi înþelegãtor) cu Dumnezeu, prin
rugãciune omul se descoperã pe sine smerit, având nãdejdea doar în Dumnezeu (ºi
nu în puterile lui). Prin rugãciune omul se pregãteºte de întâlnirea cu
Mântuitorul Hristos cea prin Sfintele Taine, dar tot prin rugãciune o ºi
continuã. Rugãciunea ºi rãbdarea necazurilor sunt cea mai comunã cale de
apropiere de Dumnezeu. Însã rugãciunea în comun a creºtinilor dreptmãritori este
mai bineplãcutã Domnului, cãci ea este sãmânþa ºi rodul iubirii dintre oameni.
Rugãciunea comunitarã este condusã de un trimis al lui Dumnezeu, de un om
sfinþit de El, ca sã stimuleze iubirea între oameni ºi cea dintre oameni ºi
Dumnezeu. Preotul are ºi aceastã harismã ºi misiune în Bisericã. De aceea prin
prezenþa ºi prin lucrarea sa preotul este un organ al harului divin. Luaþi,
fraþilor, pildã de suferinþã ºi de îndelungã rãbdare pe proorocii care au grãit
în numele Domnului. Iatã, noi fericim pe cei ce au rãbdat: aþi auzit de rãbdarea
lui Iov ºi aþi vãzut sfârºitul hãrãzit lui de Domnul; cã mult-milostiv este
Domnul ºi îndurãtor. Iar înainte de toate, fraþii mei, sã nu vã juraþi nici pe
cer, nici pe pãmânt, nici cu orice alt jurãmânt, ci sã vã fie vouã ce este da,
da, ºi ce este nu, nu, ca sã nu cãdeþi sub judecatã. Este vreunul dintre voi în
suferinþã? Sã se roage. Este cineva cu inimã bunã? Sã cânte psalmi. Este cineva
bolnav între voi? Sã cheme preoþii Bisericii ºi sã se roage pentru el, ungându-l
cu untdelemn, în numele Domnului. ªi rugãciunea credinþei va mântui pe cel
bolnav ºi Domnul îl va ridica, ºi de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui.
(Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus cã nu preotul vindecã, nici
rugãciunea lui nu are efect asupra bolnavului ex opera operato (automat,
magic, ca ºi cum cuvintele rostite de preot ar declanºa un efect sigur), ci
Dumnezeu este Cel ce vindecã, Dumnezeu ascultã rugãciunea ºi alege pe cine sã-l
vindece, când ºi cum. De aceea este necesarã o colaborare iubitoare între preot
ºi credincios, ºi între ei ºi Dumnezeu. Abia când aceastã unire iubitoare în
Hristos existã, abia atunci Dumnezeu rãspunde la rugãciunea lor comunã,
revãrsând mila Sa. Abia acum se împlineºte cuvântul Mântuitorului: dacã doi
dintre voi se vor învoi pe pãmânt în privinþa unui lucru pe care îl vor cere, se
va da lor de cãtre Tatãl Meu, Care este în ceruri. Cã unde sunt doi sau trei,
adunaþi în numele Meu, acolo sunt ºi Eu în mijlocul lor. (Matei 18.19-20) Unde
nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea
vindecãtorului ) ºi disperarea necredinþei (în partea bolnavului), este limpede
cã nu este Hristos de faþã, este limpede cã acea terapie nu este de la Dumnezeu.
Privegherea (trezvia, atenþia) ºi faptele bune sunt încã douã condiþii ale
vindecãrii depline în Bisericã. Rãzboiul nevãzut pe care ni-l aduce vrãjmaºul
diavol tuturor oamenilor nu este aºa uºor pe cât ar crede majoritatea oamenilor;
Mântuitorul ne îndeamnã: Privegheaþi ºi vã rugaþi, ca sã nu intraþi în ispitã.
Cãci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios (Matei 26.41), iar
Sfântul Apostol Petru ne spune: Fiþi treji, privegheaþi. Potrivnicul vostru,
diavolul, umblã, rãcnind ca un leu, cãutând pe cine sã înghitã (1 Petru 5.8).
Este un rãzboi continuu, este o luptã neîncetatã la nivelul gândurilor ºi
senzaþiilor. Diavolul este expert ºi îmbãtrânit (mii de ani) în viclenie ºi nu
se dã bãtut dupã ce este respins; ba încã îºi pregãteºte alte ºi alte metode
(semne mari ºi chiar minuni), ca sã amãgeascã, de va fi cu putinþã, ºi pe cei
aleºi (Matei 24.24). Paza minþii ºi a simþurilor singuri n-o putem dobândi
niciodatã. Ea vine prin harul lui Dumnezeu ºi cere din partea noastrã smerenie,
ascezã, despãtimire, rugãciune cât mai neîntreruptã, unirea cu Mântuitorul
Hristos prin Sfintele Taine ºi rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea,
omul poate discerne atacul viclean al diavolului încã de atunci când i se
strecoarã precum un ºarpe printre propriile gânduri, ºi imediat poate sã-l
respingã. Priveghind cu mintea, omul poate simþi imediat în doctrina
terapeuticã o minciunã flagrantã, o rãstãlmãcire a Adevãrului creºtin, sau o
mascatã abatere ereticã plinã de otravã pentru suflet. Toþi trebuie sã
priveghem, rugându-ne, toþi trebuie sã fim atenþi la vicleºugurile vrãjmaºului
ucigaº de oameni, cãci pierzându-ne o clipitã atenþia ne putem pierde chiar
mântuirea. Nu este de mirare, deoarece însuºi satana se preface în înger al
luminii (2 Corinteni 11.14). Privegherea ºi faptele bune ne dau o experienþã
prin care putem cerne (în sita dreptei credinþe) ºi discerne faptele ºi
intenþiile altora. Pentru cã mulþi, deºi fac fapte aparent bune, sunt strãini de
Duhul bunãtãþii, smereniei ºi iubirii dumnezeieºti. Însuºi Domnul Hristos ne-a
atenþionat: dupã roadele lor îi veþi cunoaºte. Nu oricine Îmi zice: Doamne,
Doamne, va intra în împãrãþia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui
din ceruri. Mulþi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele
Tãu am proorocit ºi nu în numele Tãu am scos demoni ºi nu în numele Tãu minuni
multe am fãcut? ªi atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi.
Depãrtaþi-vã de la Mine cei ce lucraþi fãrãdelegea. (Matei 7.20-23) Atenþie !
Înºelãciunea demonicã
Ca o cauzã ºi ca o consecinþã clarã a decãderii morale ºi spirituale a omului
modern îngâmfat în propria-i suficienþã ce nu mai lasã loc lui Dumnezeu, boala
aproape molipsitoare a societãþii secularizate de astãzi este, precum bine se
vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat,
poate ajunge sã fie posedat total de duhul diavolului ºi uneori chiar fãrã sã-ºi
dea seama. Ucenicii (ºi proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmeazã
pe diavol în viaþa lor, copiind de la începãtorul rãutãþii ºi al hulei mândria
ºi închipuirea de sine, îmbolnãvindu-se sufleteºte tot mai mult ºi
îmbolnãvindu-i ºi pe alþii. Ori neopãgânismul ºi autolatria omului contemporan
sunt plãgi nevindecabile fãrã smerenia creºtinã ºi fãrã harul lui Dumnezeu. Iatã
cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boalã duhovniceascã a vremurilor
noastre: În zilele din urmã, vor veni vremuri grele; cã vor fi oameni iubitori
de sine, iubitori de arginþi, lãudãroºi, trufaºi, hulitori, neascultãtori de
pãrinþi, nemulþumitori, fãrã cucernicie, lipsiþi de dragoste, neînduplecaþi,
clevetitori, neînfrânaþi, cruzi, neiubitori de bine, trãdãtori, necuviincioºi,
îngâmfaþi, iubitori de desfãtãri mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având
înfãþiºarea adevãratei credinþe, dar tãgãduind puterea ei. Depãrteazã-te ºi de
aceºtia. (2 Timotei 3.1-5)
Supus la un flux divers de informaþii, omul contemporan nu mai ºtie sã aleagã
binele de rãu, adevãrul de minciunã, esenþialul de neesenþial, deseori fiindu-i
prezentate rãsturnat realitãþile ºi valorile. Astfel, în aceastã confuzie
informaþionalã, discernãmântul i se alieneazã tot mai mult, imprimându-i omului
în suflet o pecete pãtimaºã care îi afecteazã serios viaþa întreagã. Aºa cã omul
contemporan uitã de Dumnezeu Cel Viu, ºi-ºi face dumnezei dupã chipul lui.
Religia ºi morala creºtinã sunt exilate într-o periferie a existenþei ºi sunt
chiar înlocuite cu noi cãi spirituale de tip demonic. Asta este, de fapt,
strategia diavolului: sã strice ºi sã rãstoarne ierarhia valorilor în mintea
omului, aºa încât omul sã se rãtãceascã complet în confuzia stârnitã de diavol,
sã nu mai poatã distinge spiritualitatea autenticã (Calea Hristos) în
labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinicã pregãtire
asceticã, dogmaticã ºi misticã, în linia Sfinþilor Pãrinþi, pentru a scãpa din
plasa religiei viitorului ( spiritualitatea demonicã New Age, cu totul opusã
faþã de cea ortodoxã). Duhul grãieºte lãmurit cã, în vremurile cele de apoi,
unii se vor depãrta de la credinþã, luând aminte la duhurile cele înºelãtoare ºi
la învãþãturile demonilor, prin fãþãrnicia unor mincinoºi, care sunt înfieraþi
în cugetul lor. Aceºtia opresc de la cãsãtorie ºi de la unele bucate, pe care
Dumnezeu le-a fãcut, spre gustare cu mulþumire, pentru cei credincioºi ºi pentru
cei ce au cunoscut adevãrul, pentru cã orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã ºi
nimic nu este de lepãdat, dacã se ia cu mulþumire; cãci se sfinþeºte prin
cuvântul lui Dumnezeu ºi prin rugãciune. (1 Timotei 4.1-5)
Aproape toate formele de medicinã complementarã aduc în doctrina lor erezii
contrare Adevãrului creºtin trãit ºi mãrturisit de Bisericã, precum:
antropocentrismul, preexistenþa sufletului, reîncarnarea lui, predestinaþia lui
astralã, dualismul, existenþa unor energii (yin ºi yang) necunoscute ºi
nerecunoscute de nici un Sfânt Pãrinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de
ºtiinþã, alienarea conºtiinþei morale a omului, relativizarea valorilor infinite
ale omului ºi a libertãþii lui, impersonalizarea harului divin ºi chiar a lui
Dumnezeu, promovarea iluminaþilor pãgâni º.a.. Sunt unii terapeuþi care
apeleazã ºi la remedii naturale (acceptate de Bisericã) ºi la întortocheate
explicaþii ºtiinþifice, dar, ce este foarte grav, introduc ºi rãstãlmãciri ale
remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Bisericã. Prezentarea acestora ca
simple metode mecanice ºi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea
sensului autentic al trãirii comuniunii creºtine, apoi la diluarea valorilor
Ortodoxiei în masa relativistã a unor practici eterodoxe. Promotorii unor
asemenea sacroterapii sunt certaþi cu învãþãtura ºi legea bisericeascã,
nefiind sub ascultarea ºi binecuvântarea nici unui Episcop al Bisericii, ºi
prezentând în multe puncte esenþiale ale doctrinei grave confuzii dogmatice, iar
în viaþa lor duhovniceascã având serioase carenþe morale ºi mistice (unele chiar
psiho-patologice). În general, impostorii se declarã profund religioºi, întrucât
merg pe la mãnãstiri, pe la duhovnici renumiþi de la care furã câte o
binecuvântare ca sã poatã face oamenilor cât mai mult bine (zic ei), dar nu le
spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii se pozeazã ca mari creºtini, tipãrind
cãrþi ortodoxe (cu note ºi interpretãri personale de-a dreptul eretice) ºi
instalându-se în biserici fie în primul rând, fie pe lângã sfintele moaºte,
arãtând cã sunt preocupaþi de rugãciunea inimii. Mândria iradiazã din ei ca
dintr-un cuptor. Foarte mulþi au primit investirea cu aceste puteri de vindecare
(atenþie!) în vis sau în transã, prin glasuri sau prin arãtãri de îngeri , de
pãsãri, de lumini colorate sau de flãcãri, etc. Aceºtia ascultã numai de ce le
zice duhul prin vedenie, manifestând neascultare ºi ostilitate (chiar
declaratã) faþã de Ierarhia sacramentalã a Bisericii. Chiar ºi unii monahi ºi
chiar clerici pot cãdea în aceastã înºelare demonicã, inventând teorii ºi
practici noi, neortodoxe, promovându-le printre adepþi ºi creând dezbinare între
creºtini (vezi cazurile Vladimireºti, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarioniºtii).
Faptul cã ies din Tradiþia ºi cuminþenia Ortodoxiei, din buna rânduialã ºi
ascultare ierarhicã întemeiatã de Mântuitorul Hristos în Bisericã, îi demascã
decisiv ca pe niºte falºi prooroci. De unde se vede cã nu Duhul dragostei, al
unitãþii ºi al pãcii din Biserica lui Hristos îi ajutã pe ei, ci tocmai duhurile
întunericului care nu suportã pocãinþa (smerenia) ºi ascultarea în Hristos.
Vrãjmaºul diavol, în rai întâi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o
(negându-i cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaþia (cã va fi ca
Dumnezeu, dar fãrã Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a fãcut ºi
face victime printre oameni mereu. Însã toþi proorocii diavolului, oamenii ce-i
slujesc lui cu acelaºi scop ca ºi el (pierzarea oamenilor), folosesc aceleaºi
metode ca ºi el. Hipnoza rezidã într-un joc de scenã ºi are ca scop adormirea
(sau aburirea) minþii folosind anumite miºcãri, gesturi, cuvinte ºi muzicã (ºi
chiar droguri sau alte substanþe) impresionante (unele sunt invocãri satanice
clare) care sã-i fure atenþia omului din realitate într-o lume virtualã falsã,
ºi sã-i inducã omului o stare de somn (al raþiunii) receptivã influenþelor
demonice (de exemplu: unele vrãjitoare, îmbrãcate într-un anumit fel, folosesc
cãrþile de joc ca sã-l atragã pe om cu mintea într-un spaþiu de gânduri ireal;
sau: ocultiºtii cu iz asiatic te iau cu termeni în sanscritã ca sã-þi devieze
atenþia ºi sã-þi inoculeze ideea cã ei sunt niºte superiori de care trebuie sã
asculþi). Cu alte cuvinte hipnoza este una din metodele de spãlare a
creierului , ºi de pregãtire a lui pentru implantul gândurilor ºi duhurilor
demonice.
Nedespãrþitã de ea este sugestia, care înseamnã lansarea de idei prin cuvinte ºi
gesturi atrãgãtoare , idei care se înfig în mintea omului ºi pot rãmâne uneori
foarte mult timp. Omul slãbit cu gândul (hipnotizat, cu conºtienþa adormitã dar
cu mintea aflatã într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconºtientului)
preia uºor aceste sugestii din afarã, le pãstreazã în sine auto-alimentându-le;
acum ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generând angoase
interioare ºi chiar psihoze. Diavolul îºi dã tot concursul ca omul sã-ºi
aminteascã ce i-a zis proorocul mincinos , aducându-i mereu în gând sugestiile
necurate pe care i le-a sãgetat acela. Din aceastã pricinã de ce þi-e fricã, de
aia nu scapi .
În imaginaþia (pe care Sfinþii Pãrinþi au numit-o puntea dracilor) mult decãzutã
sub povara patimilor ºi a educaþiei imorale a omului de astãzi, diavolul creeazã
apoi iluzia (nãlucirea) unei alte realitãþi, ºi-l ispiteºte pe om sã o accepte
ca adevãratã. Imaginaþia pervertitã prin pãcate pãstreazã ºi amplificã astfel
sugestiile ºi inducþiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolutã a
Adevãrului creºtin, ºi amestecând valorile autentice ale dreptei credinþei
creºtine cu alte valori total anticreºtine. În gândirea omului pãtimaº apare
ideea cã toate sunt relative ºi subiective , deci n-ar mai fi nimic absolut ºi
obiectiv; astfel, percepþia Adevãrului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este
amestecatã printre nãlucirile minciunilor demonice, iar binele ºi rãul îºi pierd
consistenþa lor absolutã ºi ontologic-personalã, sunt rãsturnate ºi amestecate
între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este sã-i facã pe oameni sã creadã
cã el (diavolul) nu existã ca fiinþã personalã, ºi deci oamenii sã nu se
angajeze în luptã contra lui, crezând cã cel rãu este ceva impersonal, chiar
ceva necesar. Mulþi oameni, chiar ºi printre creºtinii ortodocºi, au aceastã
idee, ºi datoritã acestei viclenii demonice strecurate în concepþia lor cad
foarte uºor în mrejele proorocilor satanei.
Performanþele impostorilor stau, deci, nu atât în mãiestria lor cât în ignoranþa
ºi în credulitatea victimelor lor. La reuºita unei ºedinþe de terapie (de
fapt, de orice consiliere ) ocultistã, diavolul are o triplã victorie: pe de o
parte, impostorul rãmâne în înºelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încã o
datã), pe de altã parte victima cade ºi ea în înºelare, ºi pe de alta mulþi
alþii care vãd reuºita sunt atraºi sã încerce ºi ei metoda ocultistã. Aceasta
ºi este voia diavolului, ca sã fie înºelaþi cât mai mulþi oameni. Iar oamenii
rãi ºi amãgitori vor merge spre tot mai rãu, rãtãcind pe alþii ºi rãtãciþi fiind
ei înºiºi. (2 Timotei 3.13) De aceea pe aceºti prooroci mincinoºi diavolul îi
ajutã din plin, mimând deseori vindecãri, ºi intervenind la nivel fizic chiar cu
semne ºi minuni , cu senzaþii de cald / rece, forþând libertatea omului sã-i
accepte ºi sã-i recunoascã cã ar fi de la Dumnezeu. În terapiile
complementare , unii pot proba o realã îmbunãtãþire a stãrii de boalã datoritã
remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (ºi nicidecum paselor
energetice ), dar diavolul, care le-a ºi inspirat, intervine nevãzut ºi el cu
mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaþiile de durere mãrind
presiunea sugestiei (cã gata, s-a vindecat boala) în imaginaþia omului. Diavolul
ºtie sã nãluceascã arãtãri ºi senzaþii, dar nu poate restaura firea bolnavã a
omului; cãci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urãºte de moarte? Dacã diavolul
l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate sã-l ajute cu ceva? Sau
doar mimeazã binele ca sã îl înºele încã o datã? Ba încã foarte des demonii
intervin chiar ºi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedãri demonice a
sufletului lui bolnav, hipnotizat ºi sugestionat continuu. Aºa omul cade în
închipuire ºi în mândrie (tot mai mare), neglijându-ºi pe mai departe datoriile
sale de creºtin, iar diavolul îl duce pe om pe toate cãile numai pe calea
pocãinþei nu. Dupã o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cerceteazã pe om,
diavolul se retrage din imaginaþia omului, boala ºi durerea revenindu-i acestuia
în toatã amploarea; abia ajunºi aici unii se dezmeticesc din rãtãcirea lor
(Dumnezeu chemându-i prin aceastã suferinþã spre pocãinþã ºi spre Bisericã);
însã alþii cad în necredinþã ºi deznãdejde (spre bucuria diavolului), refuzând
pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Bisericã, îndrãcindu-se
treptat (atenþie!) ºi rãmânând chiar cu sechele psiho-patologice uneori toatã
viaþa. Alteori, când boala este cauzatã de prezenþa unui duh necurat, în timpul
ºedinþei paramedicale cu a sa viclenie caracteristicã duhul rãu se dã un timp la
o parte, iarãºi înºelându-i ºi pe vindecãtor ºi pe pacient. Dumnezeu totuºi
îngãduie aceste ispitiri omului întrucât îi protejeazã libertatea ºi îi respectã
voia acestuia. Ca martori înaintea voastrã iau astãzi cerul ºi pãmântul: viaþã
ºi moarte v-am pus eu astãzi înainte, ºi binecuvântare ºi blestem. Alege viaþa
ca sã trãieºti tu ºi urmaºii tãi. (Deuteronom 30.19)
Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxã.
Sã explicãm un caz: un om neinstruit A. asupra cãruia s-a efectuat o ºedinþã de
hipnozã, a intrat în transã ºi a început sã vorbeascã în englezã (el
neînvãþând-o la ºcoalã) zicând cã: într-o viaþã anterioarã am trãit în Anglia,
în satul X.; mã numeam Y., pãrinþii mei erau Z., fraþii erau T., locuiam într-o
casã lângã râul U., la poartã aveam un copac mare ºi alte detalii de viaþã
adevãrate pentru Y. ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia combate
reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilã, reiese de aici cã duhurile care
intervin în experienþele de hipnozã nu sunt de partea Mântuitorului Hristos.
Apoi, diavolul (sau chiar mai mulþi diavoli) care l-a(u) ispitit pe Y. în
ºedinþa de hipnozã l-a luat în posesie pe A. ºi a grãit prin el unele lucruri
adevãrate despre Y. ca sã înºele pe oameni, mãrturisind despre reîncarnare.
Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate
de dezechilibre ºi gâtuiri ale energiilor yin ºi yang , sau pe baza
speculaþiilor radiesteziste ca fiind produsul influenþei unor interferenþe
malefice de energii cosmice ºi telurice , nu are nimic comun cu Adevãrul,
deoarece omul nu este la discreþia energiilor cosmice impersonale care-i
strivesc existenþa, ci este persoanã, infinit superior lumii neraþionale. A
susþine predestinaþia este o gravã erezie întrucât îl face pe om inferior lumii
impersonale care-i anihileazã orice tendinþã de libertate. Omul este zidit de
Dumnezeu Cel personal ºi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia ºi cu ºtirea
lui Dumnezeu Care ni le îngãduie spre mântuirea noastrã, ºi deci ºi vindecarea
noastrã se face tot cu voia ºi cu ºtirea Lui. Orice tentativã de vindecare fãrã
dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciunã, o falsã vindecare.
Trebuie conºtientizatã în primul rând relaþia de iubire cu Mântuitorul Hristos,
Adevãratul ºi Unicul Doctor ºi Tãmãduitor, ºi de unire cu Biserica Lui.
O femeie, vrãjitoare, a fost arestatã de poliþie, pe motivul înºelãciunii (cazul
a fost dat ºi la TVR1). Întrebatã cum a reuºit sã pãcãleascã atâþia oameni cu
sume mari de bani, ea a recunoscut: Pãi dacã e proºti ºi crede ce le zic ! .
Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atât de uºor de pãcãlit? ªi ne
rãspundem singuri: pentru cã oamenii nu-L mai cautã pe Dumnezeu Dãtãtorul
Înþelepciunii ºi se complac în superficialitatea pãcatelor. Oamenii au pierdut
simþul ºi educaþia comuniunii creºtine, ºi nu mai trãiesc deplin Adevãrul ºi
Viaþa Bisericii, nu mai percep corect înþelesurile dreptei credinþe, ºi deci îi
tãgãduiesc puterea. Creºtinii ortodocºi înºiºi nu mai trãiesc creºtineºte, nu
mai cunosc adevãrurile credinþei sãnãtoase. Ce sã mai zicem de eretici, sau de
pãgânii închinãtori la idoli? Pe bunã dreptate, ne întrebãm ºi noi: Dar Fiul
Omului, când va veni, va gãsi, oare, credinþã pe pãmânt? (Luca 18.8).
Încheiere ºi îndemn
În occident procesul galopant de dizolvare a valorilor Ortodoxiei creºtine în
sincretismul New Age este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în þarã de
aproape 10 ani. Dacã vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului românesc nu
ni se aratã deloc mai bun sau mai luminos, întrucât va fi iminent pericolul
degradãrii ºi al dezbinãrii noastre religioase ºi morale. Cãci ºi prin
terapiile complementare , ancorate bine în New Age, diavolul încearcã sã fure
Adevãrul creºtin din minþile oamenilor ºi sã facã accesibile omului modern
iniþieri satanice, chiar fãrã ca omul sã vrea sau sã ºtie (manipularea se face
insistent prin mass-media), ºi prin ele sã-i impunã un mod de viaþã antihristic.
Trãim vremuri foarte tulburi astãzi, cãci diavolul ºtie cã mai are puþinã vreme
ºi cautã sã înºele cât mai mulþi oameni prin tot mai subtile vicleºuguri.
Noi, creºtinii ortodocºi, care am primit harul dumnezeiesc ºi-l primim neîncetat
în Biserica dreptmãritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, aºa cum l-au
primit toþi Sfinþii, nu trebuie sã cãutãm semne ºi minuni exterioare, care pot
fi uºor simulate de duhurile rele, ci þinând adevãrul, în iubire, sã creºtem
întru toate pentru El, Care este capul Hristos (Efeseni 4.15). Sã nu ieºim
din hotarele Pãrinþilor noºtri, din cuminþenia Ortodoxiei în care milioane de
Sfinþi au primit fãgãduinþele mântuirii lui Dumnezeu, ci, având deci aceste
fãgãduinþe, iubiþilor, sã ne curãþim pe noi de toatã întinarea trupului ºi a
duhului, desãvârºind sfinþenia în frica lui Dumnezeu. (2 Corinteni 7.1).
Pentru o mai bunã documentare puteþi citi
1. Sfântul Ignatie Briancianinov Despre înºelare, Schitul românesc Lacu,
Sfântul Munte Athos, 1999
2. Ieromonah Serafim Rose Ortodoxia ºi religia viitorului, Editura Cartea
Moldovei, Chiºinãu, 1995
3. Pãrintele Rodion Oameni ºi demoni, Editura Schimbarea la Faþã, 1999
4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos Psihoterapia ortodoxã, Editura Învierea,
Timiºoara, 1999
5. Jean-Claude Larchet Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997
6. Diacon Petre I. David Invazia sectelor, Editura Crist, Bucureºti, 1997