Ethan FromePoziþia ortodoxã vis-a-vis de mãrturiile persoanelor

ce au supravieþuit morþii clinice*

(Dupã materialele foilor misionare de la biserica Acoperãmîntul Maicii Domnului,
Los-Angeles, SUA, în redacþia protoiereului Alexandr Mileant)
O estimare a povestirilor contemporane despre viaþa dupã moarte
Dupã familiarizarea cu cãrþile contemporane despre viaþa de dincolo de moarte
cititorul îºi creeazã impresia cã moarte nu este deloc înfricoºãtoare, cã pe
omul trecuå în cealaltã lume în mod automat îl aºteaptã senzaþii plãcute de
pace, bucurie ºi petrecere în atotiubitoarea ºi atotiertãtoarea Luminã; cã din
acest motiv nu este nici o diferenþã între drepþi ºi pãcãtoºi, credincioºi ºi
necredincioºi. Aceastã situaþia a impus pe unii gînditori creºtini sã se punã în
gardã ºi sã se îndoiascã în privinþa acestui gen de literaturã. Au început sã se
întrebe: Nu sînt oare aceste viziuni ale luminii o ispitã a diavolului,
îndreptatã împotriva trezviei creºtinilor? - Trãieºte cum vrei, oricum vei
ajunge în rai .
Din acest motiv, cercetãtorii John Ankenberg ºi John Weldon se exprimã negativ
faþã de toatã literatura despre stãrile premergãtoare morþii**, vãzînd în ea
simple trucuri oculte. Totuºi, o cercetare atentã a povestirilor contemporane a
oamenilor ce au supravieþuit morþii clinice duce la concluzia cã majoritatea din
ei au avut vedenii autentice ºi nu înºelãri ale diavolului. Problema principalã
constã nu în vedeniile premergãtoare morþii, ci în interpretarea lor de cãtre
medicii ºi psihiatrii ce sînt departe de creºtinism.
În primul rînd, departe gîndul cã toþi care mor temporar se învrednicesc sã vadã
Lumina. Noi am amintit deja despre cercetãrile minuþioase ale doctorului Ring,
din care se vede clar cã numai un procent mic din oamenii ce au supravieþuit
morþii se învrednicesc sã vadã Lumina. Doctorul Maurice Rawlings, care personal
a reanimat mulþi muribunzi, susþine cã comparativ acelaºi numãr de oameni vãd
întuneric ºi groazã cîþi vãd Luminã. Aceastã pãrere o împãrtãºeºte ºi doctorul
Charles Garfield, cercetãtor principal în domeniul stãrilor premergãtoare
morþii. El scrie: Nu fiecare om moare cu moarte plãcutã ºi liniºtitã... Printre
pacienþii anchetaþi de mine cam tot atîþia au retrãit stãri neplãcute (întîlniri
cu fãpturi demonice) cîþi plãcute. Însã unii dintre ei au retrãit ambele stãri .
Existã temeiuri de a presupune cã mulþi oameni, uneori conºtient, iar uneori
inconºtient nu vorbesc despre stãrile lor neplãcute din vedenii. Dupã pãrerea
doctorului Rawlings, unele vedenii pot fi atît de îngrozitoare încît
subconºtientul oamenilor ce le-au vãzut ºterge aceste imagini în mod automat din
memorie. În cartea sa doctorul Rawlings aduce cazuri de astfel de amnezie.
Psihiatrii care trateazã oameni ce au trecut în copilãrie prin traume sufleteºti
majore (de exemplu violuri sau bãtãi) ºtiu despre acest mod selectiv de uitare.
În afarã de asta, oamenii ce au retrãit vedenii luminoase vor povesti cu mai
mare plãcere despre ele, decît oamenii ce au retrãit vedenii groaznice. Cãci
ceea ce vede omul acolo trebuie sã corespundã cu ceea ce a meritat el prin
viaþa sa dreaptã sau pãcãtoasã. În acest fel, doi factori favorizeazã reportajul
unilateral: a) procesul amneziei selective ºi b) dorinþa de a nu rãspîndi
lucruri nefavorabile despre sine.
Karl Osis mãrturiseºte cã în cazul cercetãrii problemei morþii printre hinduºi
s-a constatat cã la moarte cam o treime retrãiesc groazã, depresii ºi mare
neliniºte de la arãtarea lui yamduts îngerul indus al morþii ºi alþi
monºtri*** din cealaltã lume.
Evident cã religia hindusã cu misticismul sãu pãgîn poate contribui la
apropierea omului de forþele întunericului de dincolo, ceea ce se manifestã mai
tîrziu în vedeniile îngrozitoare de dinaintea morþii.
Din literatura patristicã noi ºtim cã înºelarea diavolului constituie un pericol
real. Apostolul Pavel avertizeazã cã satana poate lua chip de înger luminos (2
Cor. 11, 14).
Dar totodatã, diavolul nu are putere sã înºele pe oricine, cînd vrea ºi cum
vrea: acþiunile lui sînt limitate de Dumnezeu. Dacã omul este mîndru ºi doreºte
sã vadã ceva suprafiresc, minuni, de care nu se învrednicesc ceilalþi oameni,
atunci pe el îl paºte pericolul sã primeascã demonul drept înger. În domeniul
duhovniciei aceastã stare se numeºte înºelare ( prelesti ). Pericolul de a
cãdea în înºelare ameninþã pe fraþii de mãnãstire care procedeazã dupã mintea
lor, pe nevoitorii satisfãcuþi de sine (cãlugãri dar ºi mireni, care postesc sau
duc alte nevoiþe, fãrã dreaptã judecatã ºi îndrumãtor), pe proorocii mincinoºi
ºi vindecãtori, precum ºi pe oamenii ce practicã o misticã nesãnãtoasã, cum ar
fi: meditaþia transcedentalã, yoga, spiritismul, ocultismul, medicinã
bioenergeticã º. a. Din povestirile oamenilor ce au supravieþuit morþii clinice
nu se vede cã ei s-ar fi îndeletnicit cu vreo una din acestea. În majoritatea
cazurilor ei sînt oameni obiºnuiþi, care din cauza unei sau altei boli fizice au
murit, dar datoritã stãruinþei medicilor ºi a posibilitãþilor medicinei actuale
au fost reanimaþi. Ei nu au aºteptat nici o vedenie suprafireascã ºi ceea ce li
s-a dat lor sã vadã, evident, a fost lucrarea milei lui Dumnezeu, ca ei sã ia o
atitudine mai demnã faþã de viaþa lor. E greu sã ne împãcãm cu gîndul cã Domnul
a îngãduit satanei sã-i înºele pe aceºti nenorociþi, neiscusiþi în viaþa
duhovniceascã. În afarã de asta, conform povestirilor adunate de doctorul Morse,
aceeaºi Luminã au vãzut-o mulþi copii, care datoritã puritãþii lor ºi
nevinovãþiei se aflã sub acoperãmîntul Celui de Sus.
În cãrþile ortodoxe despre viaþa de dupã viaþã existã povestiri despre ivirea
demonilor muribunzilor ºi despre trecerea sufletului prin faza vãmilor . Dar
tot din aceste cãrþi se vede cã demonii încep sã sperie sufletul abia dupã ce
vine îngerul-pãzitor ºi începe sã-l conducã pe calea ce duce la Prestolul
Dumnezeiesc. În afarã de asta, în prezenþa îngerului, demonii sînt nevoiþi sã se
prezinte cu înfãþiºarea lor adevãratã, scîrboasã.
Cît priveºte descrierile Luminii fãcute de contemporani, rãmîne întrebarea, cum
sã le împãcãm cu povestirile creºtine tradiþionale. În literatura ortodoxã
împãrãþia Luminii se descrie în funcþie de apropierea de Cer, în timp ce în
literatura contemporanã oamenii au vãzut Lumina înainte de a trece graniþa
tainicã ce separã lumea de dincolo de a noastrã. Noi credem cã oamenii ce au
suportat moartea clinicã încã nu au fost în adevãratul rai sau iad, ci numai au
contemplat ºi au presimþit acele stãri. Atunci cînd îngerii se arãtau sfinþilor
ei iradiau luminã, pe Tabor apostolii au vãzut Lumina necreatã, chiar dacã fizic
se mai aflau încã în aceastã lume. Dumnezeu prin mila Sa descoperã aceastã
Luminã minunatã tocmai pentru trezirea la o viaþã mai bunã. Întîlnirea cu
aceastã luminã negreºit aduce sentimentul de bucurie ºi pace nepãmînteascã.
Lumina diavolului, dimpotrivã, aduce cu sine sentimentul unei neliniºti confuze.
Ea inspirã omului sentimentul superioritãþii, promite înþelpciune, dar în ea nu
e dragoste, aceasta e o luminã rece.
La cele spuse trebuie sã adãugãm cã derularea vieþii, pe care aceºti oameni au
retrãit-o în timpul întîlnirii cu Lumina, cînd ei au fost puºi sã-ºi estimeze
moral faptele lor, cît ºi corectarea modului de viaþã care a urmat toate
acestea ne îndeamnã sã credem cã vedeniile lor a Luminii au fost vedenii bune ºi
nu înºelare. Cãci dupã roadele lor îi veþi cunoaºte . Pentru cã diavolul
încearcã sã-l înstrãineze pe om de Dumnezeu. S-ar putea oare ca el sã le ajute
oamenilor sã devinã mai credincioºi ºi mai buni?
Cu toate acestea în plan mai desfãºurat omul credincios trebuie sã fie foarte
precaut cu toate vedeniile ºi experienþele mistice. Astfel, în legãturã cu
apariþia unui mare numãr de cazuri de înviere a oamenilor dupã moartea clinicã
unii medici ºi psihiatri au propus sã formeze o nouã ramurã a ºtiinþei despre
suflet ºi viaþa dupã moarte. Nu este nici o îndoialã cã mãrturiile despre ceea
ce au vãzut sufletele în lumea cealaltã pot fi oricînd compare, studiate ºi
sistematizate. Dar trebuie sã înþelegem cã în acest caz misiunea medicilor ºi
psihiatrilor se reduce la o simplã compilare a unor cazuri individuale. ªi
pentru cã noi, cei vii, sîntem rupþi de relaþia directã cu lumea spiritualã, nu
existã posibilitatea programãrii ºi a controlului stãrilor postmortem în genul
experieþelor de laborator.
Totodatã nu trebuie sã uitãm cã viaþa omului se aflã în mîinile lui Dumnezeu.
Doar El hotãrãºte atît momentul morþii cît ºi soarta sufletului dupã despãrþirea
lui de trup. De aceea încercarea de a realiza experimente în acest domeniu intrã
în conflict cu voia lui Dumnezeu ºi îl pune pe experimentator în relaþie cu
duhurile cãzute de dincolo. Drept rezultat, mãrturiile adunate de el vor fi
mincinoase iar concluziile false. Ieromonahul american Serafim (Rouse) scrie
despre aceasta în felul urmãtor: Mulþi dintre cercetãtorii contemporani
recunosc sau cel puþin au o atitudine de simpatie pentru învãþãtura ocultã în
domeniul stãrilor extracorporale pentru simplul motiv cã ea se întemeiazã pe
experiment, care stã la temelia ºtiinþei. Dar experimentarea în lumea materialã
se deosebeºte esenþial de experimentarea în domeniul stãrilor extracorporale.
În lumea materialã obiectele ºi legile studiate sînt moral neutre ºi de aceea
pot fi analizate obiectiv ºi verificate de cãtre alþii. Iar în cazul dat
obiectele studiate sînt ascunse de oameni, foarte greu de surprins ºi frecvent
manifestã o voinþã proprie cu scopul de a-l amãgi pe cercetãtor (Sufletul dupã
moarte). Aceasta are loc pentru cã sfera lumii spirituale apropiate de noi este
plinã de fiinþe conºtient rele, demoni, care sînt specialiºti în domeniul
înºelãrii. Ei cu mare plãcere vor lua parte la tot felul de experimente,
dîndu-le direcþia corespunzãtoare.
De aceea avertismentul ieromonahului Serafim trebuie sã-l primim cu seriozitate.
Astfel, în zilele noastre un ºir de cercetãtori pornind de la cazuri concrete de
moarte clinicã au trecut la experienþe personale în ceea ce priveºte stãrile
extracorporale. Nefiind conduºi de învãþãtura ortodoxã ºi experienþa milenarã a
Bisericii Ortodoxe ei au purces sã studieze stãrile corpului astral ºi au
nimerit în mrejele ocultismului. Din nefericire aceasta s-a întîmplat ºi cu
doctorul Moody, cu femeia prihiatru E. Kubler-Toss ºi alþi cîþiva. Dr. Moody, de
exemplu, dupã ce a scris trei cãrþi preþioase cu date autentice, a început sã
experimenteze dupã reþetele teosofiei ºi meditaþiei transcedentale. Nu demult el
a editat pe aceastã temã o carte intitulatã Întoarcerea înapoi (Comming Back)
în care aduce deliruri tipic hinduiste despre reîncarnare.
Mãrturii ale sinucigaºilor
În timp ce sufletele oamenilor morþi pe cale fireascã încearcã în cealaltã lume
uºurare ºi chiar bucurie, sufletele sinucigaºilor, dimpotrivã, nimerind în lumea
cealaltã încearcã confuzie ºi suferinþã. Un specialist în domeniul sinuciderilor
a exprimat aceasta prin urmãtoarea frazã foarte exactã: Dacã pãrãsiþi viaþa cu
sufletul zbuciumat, atunci ºi în cealaltã lume veþi trece cu sufletul
zbuciumat . Sinucigaºii îºi pun capãt zilelor cu gîndul sã termine cu toate ºi
cînd colo, dincolo totul abia începe pentru ei.
Iatã cîteva povestiri contemporane ce ilustreazã starea de dincolo a
sinucigaºilor. Un bãrbat care-ºi iubea fierbinte soþia ºi-a curmat zilele atunci
cînd aceasta a murit. El spera astfel sã se uneascã cu ea pentru totdeauna. Dar
s-a dovedit a fi chiar invers. Cînd medicul a reuºit sã-l reanimeze el a
povestit: Eu am nimerit cu totul în altã parte decît se afla ea... Acela era un
loc îngrozitor... ªi eu pe loc am înþeles cã am comis o gravã greºealã .
Unii dintre sinucigaºii reîntorºi la viaþã descriau cã dupã moarte ei nimereau
într-un fel de temniþã ºi simþeau cã vor rãmîne acolo pe un timp foarte lung. Ei
conºtientizau cã aceasta le este pedeapsã lor pentru încãlcarea legii stabilite,
potrivit cãreia fiecare om trebuie sã îndure anumite suferinþe. Aruncînd
samovolnic povara prevãzutã pentru ei, în cealaltã lume ei trebuie sã ducã ºi
mai mult.
Un bãrbat ce a supravieþuit morþii clinice povestea: Atunci cînd am nimerit
acolo eu am înþeles cã douã lucruri sînt absolut interzise: sã te ucizi pe tine
ºi sã ucizi pe alt om. Dacã eu m-aº fi hotãrît sã-mi pun capãt zilelor, aceasta
ar fi însemnat sã-I arunc în faþã lui Dumnezeu darul dat de El. Iar a lipsi de
viaþã pe un alt om ar însemna sã încalci planul lui Dumnezeu despre el .
Impresia generalã a medicilor-reanimatologi este urmãtoarea sinuciderea se
pedepseºte foarte aspru. Doctorul Buce Greyson, psihiatru la secþia de urgenþã
de pe lîngã universitatea din Konegen, dupã ce a studiat temeinic aceastã
problemã, afirmã cã nimeni din cei ce au supravieþuit morþii clinice nu vrea
sã-ºi grãbeascã sfîrºitul vieþii sale. Cu toate cã lumea de dincolo este
incomparabil mai bunã decît a noastrã, viaþa de aici are o însemnãtate foarte
mare de pregãtire. Numai Dumnezeu hotãrãºte cînd omul este suficient de matur
pentru veºnicie.
Bewerly, în vîrstã de 47 de ani, povestea cît e ea de fericitã cã a rãmas în
viaþã. În copilãrie ea a suferit mult de la pãrinþii ei, care zilnic îºi bãteau
joc de ea. Fiind de acum în vîrstã, ea nu putea sã povesteascã fãrã emoþii
despre copilãria sa. Odatã, la vîrsta de 7 ani, fiind adusã de cãtre pãrinþi la
disperare ea s-a aruncat cu capul în jos ºi ºi-a spart capul de ciment. În
timpul morþii clinice sufletul ei a vãzut copii cunosccuþi care înconjurau
corpul ei neînsufleþit. Deodatã, în jurul lui Bewerly a strãlucit o luminã
orbitoare, din care un glas necunosccut i-a zis: Tu ai fãcut o greºealã. Viaþa
ta nu-þi aparþine þie ºi tu trebuie sã te întorci . La aceasta Bewerly a
reproºat: Dar nimeni nu mã iubeºte pe mine ºi nimeni nu vrea sã aibã grijã de
mine . Nu este adevãrat, a rãspuns vocea, nici în viitor nimeni nu se va
îngriji de tine. De aceea învaþã-te sã te îngrijeºti singurã . Dupã aceste
cuvinte Bewerly a vãzut în jurul sãu zãpadã ºi un copac uscat. Dar, deodatã, nu
se ºtie de unde, a adiat o cãldurã, zãpada s-a topit ºi crengile uscate ale
copacului s-au acoperit de frunze ºi mere coapte. Apropiindu-se de copac ea a
început sã rupã mere ºi sã le mãnînce cu plãcere. Atunci ea a înþeles cã precum
în naturã aºa ºi în orice viaþã existã perioade de iarnã ºi varã, care
alcãtuiesc un tot întreg în planul Creatorului. Cînd Bewerly ºi-a revenit ea a
început sã aibã o nouã atitudine faþã de viaþã. Ajungînd maturã, ea s-a
cãsãtorit cu un om de treabã, a avut copii ºi a fost fericitã...
________________
* Traducere dupã volumul: Na paroghe jizni i smerti , Sveaºcennic Alexandr
Mileant, ed. Satisi, Sanct-Peterburg, 1997;
** Near Death Experiences;
*** Osis, Karl and Haraldson, Erlendur, At the Hour of Death , New York, Avon
Books, 1972, p 90.
Învãþãtura ortodoxã despre viaþa dupã moarte
Chiar dacã experienþa zilnicã ne aratã cã moartea este partea fatalã a fiecãrui
om ºi lege a naturii, totuºi Sfînta Scripturã învaþã cã la început moartea nu
intra în planul lui Dumnezeu despre om. Moartea nu este o normã stabilitã de
Dumnezeu, ci mai degrabã abaterea de la ea ºi o mare tragedie. Cartea Facerii
povesteºte cã moartea a pãtruns în natura noastrã drept urmare a încãlcãrii
poruncii lui Dumnezeu de cãtre primii oameni. Conform Bibliei, scopul venirii
Fiului lui Dumnezeu în lume a fost de a reîntoarce omului viaþa veºnicã pe care
acesta a pierdut-o. Aici nu este vorba despre nemurirea sufletului, pentru cã el
prin natura sa nu e supus distrugerii, ci tocmai despre nemurirea omului în
ansamblu, compus din suflet ºi trup. Restabilirea unitãþii dintre suflet ºi trup
trebuie sã se realizeze concomitent pentru toþi oamenii la învierea de obºte a
morþilor.
În unele religii ºi sisteme filosofice (de exemplu în induism ºi stoicism) se
aduce ideea cã principalul în om este sufletul iar trupul este doar un ambalaj
provizoriu în care se dezvoltã sufletul. Cînd sufletul atinge nivelul spiritual
cunoscut, trupul nu mai este necesar ºi el trebuie aruncat, ca o hainã purtatã.
Eliberîndu-se de trup, sufletul se ridicã pe o treaptã superioarã a existenþei.
Credinþa creºtinã nu împãrtãºeºte aceastã concepþie despre natura umanã.
Acordînd prioritate începutului spiritual din om, ea totuºi vede în el o fiinþã
bivalentã, compusã din elemente ce se completeazã reciproc: spiritual ºi
material. Existã ºi fiinþe necorporale simple, cum ar fi îngerii ºi demonii. Dar
omul are o altã configuraþie ºi destinaþie. Datoritã trupului natura sa nu numai
cã este mai complicatã, ci ºi mai bogatã. Unirea dintre trup ºi suflet hotãrîtã
de Dumnezeu este o unire pe vecie.
Atunci cînd dupã moarte sufletul pãrãseºte trupul sãu, el nimereºte în condiþii
vitrege pentru sine. Într-adevãr, el nu este chemat sã existe ca nãlucã ºi-i
este greu sã se adapteze la noile ºi nefireºtile pentru el condiþii. Iatã de ce
pentru o anulare desãvîrºitã a urmãrilor distrugãtoare ale pãcatului Dumnezeu a
binevoit sã-i învieze pe oamenii creaþi de El. Aceasta se va întîmpla la a doua
venire a Mîntuitorului, atunci cînd la cuvîntul Lui atotputernic sufletul
fiecãrui om se va întoarce în trupul sãu nou ºi reabilitat. Trebuie sã repetãm
cã el nu va intra într-un nou înveliº, ci se va uni anume cu trupul pe care l-a
avut mai înainte, doar cã nou ºi etern, adaptat pentru noile condiþii de
existenþã.
În ce priveºte starea temporarã a sufletului din momentul despãrþirii lui de
trup ºi pînã la ziua învierii de obºte Sfînta Scripturã ne învaþã cã sufletul
continuã sã trãiascã, sã simtã ºi sã gîndeascã. Dumnezeu nu este Dumnezeul
morþilor, ci al viilor, pentru cã la El toþi sînt vii - a zis Hristos (Mt. 22,
32; Ecc. 12, 7).
Moartea, fiind o despãrþire temporarã de trup, în Sfînta Scripturã este numitã
ba mutare, ba despãrþire, ba adormire (2 Pet. 1, 15; Fil. 1, 23; 2 Tim. 4, 6; FA
13, 36).
Evident cã cuvîntul adormire (somn) nu se referã la suflet, ci la trup, care
dupã moarte parcã s-ar odihni de muncile sale. Sufletul însã, despãrþindu-se de
trup, continuã viaþa sa conºtientã ca ºi mai înainte.
Valabilitatea acestei afirmaþii se vede ºi din pilda Mîntuitorului despre
bogatul ºi Lazãr (Lc. 16) ºi din minunea de pe Tabor. În primul caz, bogatul
evanghelic, aflîndu-se în iad ºi Avraam, ce se afla în rai, discutau
posibilitatea de a trimite sufletul lui Lazãr pe pãmînt la fraþii bogatului, ca
sã-i fereascã de iad. În al doilea caz, proorocii Moise ºi Ilie, ce au trãit cu
mult înainte de Hristos, discutã cu Domnul despre patimile viitoare. Hristos
încã a mai zis iudeilor cã Avraam a vãzut venirea Lui, evident din rai, ºi s-a
bucurat (In. 8, 56).
Aceastã frazã n-ar fi avut nici un sens dacã sufletul lui Avraam s-ar fi aflat
în stare de inconºtienþã, aºa cum învaþã unii sectanþi despre viaþa sufletului
dupã moarte. Cartea Apocalipsei povesteºte în mod figurat despre aceea cum
reacþioneazã sufletele drepþilor în Cer la evenimentele ce se petrec pe pãmînt
(Ap. 5-9).
Toate aceste pasaje din Scripturã ne învaþã sã credem cã activitatea sufletului
cu adevãrat continuã ºi dupã despãrþirea lui de trup.
Totodatã Scriptura învaþã cã dupã moarte Dumnezeu hotãreºte pentru suflet locul
unde va petrece o vreme, în funcþie de ce a meritat trãind în trup: raiul sau
iadul. Repartizarea în unul din aceste locuri sau stãri se hotãrãºte prin aºa
numita judecatã indiviadualã . Judecata individualã trebuie deosebitã de
judecata de obºte , ce va avea loc la sfîrºitul lumii. Despre judecata
individualã Scriptura ne învaþã: Cã lesne este înaintea Domnului, în ziua
sfîrºitului sã dea omului dupã cãile lui (Sir. 11, 28).
ªi în continuare: ªi precum este rînduit oamenilor o datã sã moarã, iar dupã
aceea sã fie judecata , - evident, individualã (Evr. 9, 27).
Avem motive sã presupunem cã în faza incipientã de dupã moarte, atunci cînd
sufletul pentru prima oarã nimereºte în condiþii cu totul noi pentru el, are
nevoie de ajutorul ºi cãlãuzirea Îngerului sãu Pãzitor. Aºa, de exemplu, în
pilda cu bogatul ºi Lazãr se povesteºte cã îngerii au luat sufletul lui Lazãr ºi
l-au dus la Cer. Potrivit învãþãturii Mîntuitorului, Îngerii se îngrijesc de
aceºtia mici - de copii (în sens figurat ºi direct).
Despre condiþia sufletului pînã la învierea de obºte Biserica Ortodoxã învaþã
astfel: Credem cã sufletele morþilor se veselesc sau se chinuie dupã faptele
lor. Despãrþindu-se de trup, ele în aceeaºi clipã trec sau la bucurie sau la
tristeþe ºi suferinþã. Totuºi, nu simt nici fericire desãvîrºitã, nici chinuire
desãvîrºitã, pentru cã fericirea desãvîrºitã sau chinuirea desãvîrºitã fiecare o
va primi dupã învierea de obºte, cînd sufletul se va uni cu trupul în care a
trãit în dreptate sau în pãcat (Epistola patriarhilor orientali despre credinþa
Ortodoxã, art. 18.).
În acest mod, Biserica Ortodoxã deosebeºte douã stãri ale sufletului în lumea de
dincolo: una pentru drepþi, alta pentru pãcãtoºi - raiul ºi iadul. Ea nu
recunoaºte învãþãtura romano-catolicã despre starea de mijloc din purgatoriu,
deoarece în Sfînta Scripturã nu este nici o indicaþie asupra stãrii de mijloc.
Totodatã, Biserica învaþã cã suferinþele pãcãtoºilor în iad pot fi ridicate dupã
rugãciunile pentru ei ºi faptele bune sãvîrºite în amintirea lor. De aici ºi
obiceiul de a da foi de pomenire la Liturghie cu numele viilor ºi morþilor.