Sunteți pe pagina 1din 12

3.

Opera legislativă
În vremea lui Alexandra Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate
Codul Civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură
penală.
Prin adoptarea acestor coduri s-a constituit, în linii generale, sistemul de
drept burghez, s-a creat cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea celor mai
moderne legislaţii în materie, introducând norme şi instituţii juridice dintre
cele mai evoluate, opera legislativă a lui Cuza a plasat România în rândul
ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie.
În acelaşi timp opera legislativă a lui Cuza a dus la crearea unui sistem
judiciar modem, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia celor
mai înalte exigenţe ale epocii, a stimulat înflorirea învăţământului juridic, a
ştiinţei dreptului, a dus la formarea unor cadre de incontestabilă valoare, la
afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste hotare, la însuşirea
tehnicii juridice în toate nuanţele sale, ceea ce s-a răsfrânt pozitiv asupra
activităţii teoretice şi practicii juridice.

Codul civil
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului
civil aveau o importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile
de producţie capitaliste. Normele de drept civil existente la acea epocă erau în
multe privinţe depăşite sub aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei
(sistematizării) erau dispersate, lipsite de unitate. În scopul depăşirii acestor
neajunsuri, pentru crearea unui drept civil modern în conţinut şi formă,
Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să treacă la
alcătuirea unui nou cod. Acesta a fost adoptat în anul 1864 şi a intrat în vigoare
la 1 decembrie 1865. De inspiraţie franceză, codul civil român nu a fost o
copie a acestuia fiind prelucrat şi adaptat realităţilor româneşti.
Codul prevede că proprietatea poate fi transmisă prin acte juridice
încheiate între persoanele în viaţă şi prin acte mortis c a u s a (pentru cauză
de moarte). Ca atare, proprietatea se transmite şi pe cale succesorală, sub
cele două forme ale sale: ab intestat şi testamentară. Codul reglementează
amănunţit deschiderea succesiunii, categoriile de succesori, ordinea şi cota
în care aceştia dobândesc bunurile defunctului, opţiunea succesorală şi
lichidarea succesiunii.
Testamentul pe baza căruia se deferă moştenirea testamentară, este de
mai multe feluri: olograf, autentic şi mistic. Testamentul olograf este scris,
semnat şi datat de către testator. Testamentul autentic este semnat de către
testator şi transmis judecătorului care îl citeşte în şedinţă publică şi, prin
aceasta, îi conferă autenticitate. Testamentul mistic sau secret este semnat de
testator şi prezentat strâns şi pecetluit judecătorului care nu ia cunoştinţă de
conţinutul său, ci numai întocmeşte un proces verbal pe baza declaraţiei
testatorului, din care rezultă că actul care i s-a prezentat este testamentul
acelei persoane.

1
Codul mai cuprinde o serie de dispoziţii cu privire, la acceptarea sau
repudierea moştenirii, precum şi la obligaţia moştenitorului de a plăti
datoriile succesorale.

Codul penal
Codul penal a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare
până în anul 1937.
Principalele sale izvoare sunt: Codul penal prusian din anul 1851 şi, în
mai mică măsură, Codul penal francez din 1810.
La baza Codului penal se află concepţia potrivit căreia infractorii sunt
oameni raţionali, conştienţi de urmările faptelor lor, care au porniri antisociale
şi, ca atare, trebuie să fie excluşi din societate; aşa se explică şi faptul că
pedepsele au un pronunţat caracter de intimidare.
Odată cu adoptarea acestui cod s-a realizat unificarea dreptului penal.
Conform structurii sale, codul a adoptat o clasificare tripartită a
infracţiunilor: crime, delicte şi contravenţii, spre deosebire de alte coduri
burgheze care clasifică faptele penale în două mari categorii: infracţiuni
penale şi contravenţii. Pedepsele sunt de trei feluri: criminale, corecţionale şi
poliţieneşti.

Codul de procedură civilă


Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în vigoare odată cu
Codul civil român. Procedura civilă s-a bucurat de o atenţie specială, atenţie
manifestată atât pe planul propriu-zis al reglementării juridice, cât şi pe cel al
doctrinei.
Procedura de judecată, aşa cum a fost reglementată prin Codul de
procedură civilă, se întemeia pe concepţia că adevărul obiectiv nu poate fi
cunoscut de către instanţă, iar hotărârea pe care aceasta o pronunţa exprima
numai adevărul juridic, adică o prezumţie de adevăr, dedusă din faptul că
procesul a parcurs fazele de judecată prevăzută de lege, cu respectarea
dispoziţiilor legale.
Principalele izvoare ale Codului de procedură civilă sunt: dreptul
procesual al Cantonului Geneva, Codul de procedură civilă francez, unele
dispoziţii din legea belgiană cu privire la executarea silită şi unele norme de
drept procesual din legiuirile noastre mai vechi.
Procedura de judecată era orală, publică şi contradictorie.
În procesul civil puteau fi administrate următoarele probe: acte scrise,
martori, experţi, cercetători, jurământul judiciar.
Procesul parcurgea o dublă judecată în fond, în faţa primei instanţe şi
în faţa instanţei de apel, după care urma judecata în recurs.
Codul prevedea următoarele căi de atac: apelul (cu care ocazie se făcea
o nouă judecată în fond), opoziţia (împotriva hotărârilor date în lipsă),
contestaţia şi recursul prin care se stabilea dacă legea a fost bine interpretată şi
aplicată.

2
Codul de procedură penală
Codul de procedură penală a fost adoptat şi aplicat concomitent cu
Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez (adoptat
la 1808).
Acest cod a realizat un compromis între vechea procedură şi judecata
penală modernă. Concepţiile moderne preconizau o judecată publică, orală şi
contradictorie, pe când vechea procedură era secretă, scrisă şi nu presupunea
dezbaterea contradictorie a probelor.

3
DREPTUL ÎN PERIOADA 1866-1918

Organe centrale ale statului


În cadrul monarhiei constituţional-parlamentare, instaurată la 1866,
locul central în viaţa de stat era deţinut de către domn (devenit apoi rege),
guvern şi parlament.
Prin constituţia din 1866 poziţia domnului în stat a fost reglementată
diferit faţă de Statutul din 1864, în sensul că se consacra principiul
separaţiei puterilor în stat, astfel încât domnul nu mai putea cumula puterea
executivă şi legislativă. Totuşi, constituţia îl investea pe domn cu o serie de
atribuţii (avea iniţiativă legislativă, sancţiona şi promulga legile, numea şi
revoca pe miniştri, avea dreptul de amnistie, numea şi confirma în toate
funcţiile publice etc.) de natură să îi confere o mare autoritate în stat. Puterile
constituţionale ale domnului erau ereditare în cadrul dinastiei Hohenzollern-
Sigmaringen. După proclamarea independenţei de stat a României şi după
proclamarea regatului (1881) poziţia regelui s-a consolidat şi mai mult.
Structura parlamentului nu a fost modificată substanţial prin Constituţia
din 1866. Conform acestei constituţii, Reprezentanţa naţională era formată
din două adunări: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Puterea legislativă era
exercitată de către domn, împreună cu Reprezentanţa naţională. Orice lege
trebuia să rezulte din acordul celor trei factori: pentru ca legea să fie supusă
sancţiunii domnului era necesar ca în prealabil să fi fost discutată şi votată de
majoritatea membrilor celor două adunări.

Partidele politice
Reprezentând interesele burgheziei româneşti, la sfârşitul anului 1875
Partidul Naţional Liberal avea organizaţii în întreaga ţară şi se afla sub
conducerea unui Comitet de acţiune. În centrul partidului se afla gruparea
radicală din jurul lui I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti. În decursul timpului, o
serie de fracţiuni s-au desprins din Partidul Liberal, formând organizaţii
proprii: Partidul Liberal de la Iaşi (1878), Fracţiunea liberală şi
independentă din Moldova (naţional şi intransigent)- aripa radicală a lui C. A.
Rosetti s-a desprins de partid în 1882, dar nu s-a constituit într-o organizaţie
proprie; gruparea tinerilor liberali desprinsă în 1886 (condamna încălcarea
principiilor liberale), gruparea drapelistă formată în jurul lui P. S. Aurelian şi
a ziarului Drapelul.
Partidul Conservator a fost organizaţia politică a marilor proprietari
funciari, constituită în scopul promovării intereselor politice şi economice

4
ale acestora în statul român modern. Destinul acestui partid a depins de acela
al marii proprietăţi imobiliare: apărut în scopul de a o apăra faţă de cerinţele
societăţii moderne, el a dispărut odată cu ea.
În sens formal, Partidul Conservator a luat naştere în 1880, dar şi în
perioada anterioară au existat organizaţii politice care au promovat idei şi
interese conservatoare: Clubul Conservatorilor din Bucureşti, dreapta
conservatoare grupată în jurul lui Lascăr Catargiu sau formaţia de centru din
jurul lui Vasile Boerescu. Junimiştii, deşi conservatori în sens larg, s-au
detaşat prin concepţiile lor de guvernare mai evoluate, în fapt, nu se poate
-afirma că Partidul Conservator a avut o doctrină politică limpede formulată;
în măsura în care şi-au formulat o orientare ideologică şi programatică,
aceasta aparţine junimiştilor. Criticând fără cruţare ideile de la 1848, junimiştii
îi acuzau pe liberali de importanţa formelor fără fond, negau existenţa
burgheziei, afirmând că în România există numai ţărani şi moşieri, se
pronunţau pentru evoluţie graduală, bazată pe tradiţia naţională.
În încercarea de a revitaliza orientarea conservatoare, Take Ionescu a
format în 1907 Partidul Conservator Democrat, care îşi propunea să răspundă
nevoilor de modernizare ale României.

Evoluţia dreptului
În perioada 1866-1918, sistemul de drept, evoluând în strânsă legătură cu
transformările sociale şi economice, a reflectat tendinţa constantă în direcţia
dezvoltării consolidării industriei naţionale, vizând modernizarea vieţii sociale şi
de stat.
Principalele izvoare ale dreptului, au fost Constituţia din 1866 şi Codurile
adoptate în epoca lui Al. I. Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept
modern. Alături de aceste izvoare s-au adoptat o serie de legi speciale
Drept constituţional
Constituţia adoptată la 1 iulie 1866 s-a aplicat, cu unele modificări, până în
anul 1923. Consacrând făurirea statului naţional român, proclamând monarhia
constituţională pe temeiul separaţiei puterilor, precum şi drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, prin conţinutul şi forma sa, ea poate fi considerată prima constituţie a
României. Prin esenţa sa ea este o constituţie democratică, modernă.
Constituţia României din 1866 cuprinde opt titluri: Despre teritoriul
României, Despre drepturile românilor, Despre puterile statului, Despre finanţe,
Despre puterea armată, Dispoziţii generale, Despre revizuirea constituţiei,
Dispoziţii tranzitorii şi suplimentare.
În titlul referitor la drepturile românilor erau proclamate, potrivit
sistemului constituţional burghez, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Constituţia
prevedea că aceste drepturi pot fi exercitate numai de către cetăţenii români.
În titlul referitor la puterile statului se proclama principiul separaţiei
puterilor, cu precizarea că ele emană „de la naţiune" şi că se exercită numai „prin
delegaţie".
Puterea legislativă se exercită de către domn şi reprezentanţa naţională,
puterea executivă era încredinţată domnului, care urma să o exercite prin
5
organele administrative, iar puterea judecătorească revenea curţilor şi
tribunalelor.
Cu privire la activitatea legislativă se preciza că aceasta se va exercita
numai prin acordul dintre domn şi reprezentanţa naţională. Reprezentanţa
naţională era formată din Adunarea deputaţilor şi din Senat. Fiecare, dintre
cei trei factori (domn, Adunarea deputaţilor şi Senat) se bucurau de
iniţiativă legislativă.
În vederea alegerii deputaţilor, alegătorii erau împărţiţi în patru colegii.
Făceau parte din primul colegiu de alegători acei care aveau un venit funciar
mai mare de 300 de galbeni, din al doilea colegiu cei ce aveau un venit funciar
de la 100 la 300 de galbeni, iar din colegiul al treilea industriaşii şi
comercianţii care plăteau un impozit de cel puţin 80 de lei (erau scutiţi de
acest cens toţi cei ce exercitau profesiuni libere, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului). Toţi cei cuprinşi în aceste trei colegii erau
alegători direcţi.
Făceau parte din colegiul al patrulea toţi cei ce plăteau un impozit cât
de mic şi nu se încadrau în nici unul din primele trei colegii. Cincizeci de
alegători din colegiul IV numeau un delegat, iar delegaţii îl alegeau pe
deputat.
Membrii senatului erau aleşi de către colegii: din primul colegiu făceau
parte proprietarii de fonduri rurale cu un venit de cel puţin 300 de galbeni, iar
din al doilea, cel al oraşelor reşedinţe, proprietarii de imobile cu un venit de
până la 300 de galbeni.
În anul 1884, ca urmare a schimbării raportului de forţe dintre clase,
s-a schimbat şi sistemul electoral. Astfel, cele patru colegii au fost reduse la
trei, prin contopirea colegiilor 1 şi 2. La colegiul I intrau alegătorii cu un
venit funciar sau urban de cel puţin 1200 lei, iar în colegiul II orăşenii care
plăteau un impozit de cel puţin 20 lei.
Colegiul al treilea cuprindea, în principal, pe săteni, care votau tot în
mod indirect. Din cei 183 membri ai Adunării deputaţilor, 75 erau aleşi la
Colegiul I, 70 la Colegiul II şi 38 la Colegiul III.
Activitatea executivă era exercitată de către domn prin intermediul
guvernului. Miniştrii erau numiţi de către domn şi dădeau seama în faţa
domnului pentru activitatea lor. Domnul, ca şi fiecare din cele două adunări,
aveau dreptul de a-i acuza pe miniştri şi de a-i trimite în faţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. În plus, domnul putea să-i revoce oricând pe miniştri.
Miniştrii răspundeau şi pentru actele care emanau de la domn şi pe care ei le
contrasemnau.
Poziţia domnului în stat a devenit şi mai puternică după ce, în condiţiile
favorabile, create prin cucerirea independenţei România a fost proclamată
regat, iar domnul a fost proclamat rege (1881).
Potrivit constituţiei, teritoriul ţării era împărţit în judeţe, plăşi şi
comune, cu organe administrative proprii.

6
Dreptul administrativ
Pe plan central, administraţia era condusă de rege şi de către guvern.
După proclamarea regatului (1881) şi modificarea în acest sens a constituţiei
(1884), puterile regelui, ca şef al statului, au sporit şi mai mult. El exercita o
serie de atribuţii legislative, executive şi judecătoreşti; sancţiona şi promulga
legile, încheia convenţii cu alte state, întocmea regulamente în vederea
executării legilor, confirma în toate funcţiile publice, era şeful armatei,
conferea gradele militare şi decoraţiile, avea dreptul de amnistie în materie
politică, de a ierta sau micşora pedepsele în materie criminală etc.
Guvernul era format dintr-un număr de miniştri aflaţi sub preşedinţia
primului ministru. Rolul primului ministru este în continuă creştere, unele
atribuţiuni speciale revenindu-i în mod direct. Numărul ministerelor a sporit
treptat prin desprinderea unor direcţii din vechile ministere. În acelaşi timp,
au fost create noi organe de stat în legătură cu dezvoltarea industriei şi
comerţului, cum ar fi bursele sau camerele de industrie şi comerţ.
Un rol deosebit de important în cadrul administraţiei centrale revenea
Ministerului de Interne, care exercita conducerea generală asupra
administraţiei, ca şi controlul şi supravegherea asupra administraţiei locale.
Aceluiaşi minister îi revenea atribuţiunile privind ordinea şi siguranţa
statului, ca şi ordinea şi liniştea publică.
Ministerul de Finanţe administra finanţele statului, supraveghea politica
monetară şi de credit a Băncii Naţionale a României.
Ministerul Afacerilor Externe asigura stabilirea şi desfăşurarea
relaţiilor cu alte state, aplicarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale,
protecţia cetăţenilor români aflaţi în alte state.
Alături de aceste ministere au mai funcţionat: Ministerul de Justiţie ca
organ administrativ al activităţii de înfăptuire a justiţiei, Ministerul
Apărării Naţionale (Ministerul de Război) ca organ administrativ al armatei,
Ministerul Educaţiei Naţionale având administrarea învăţământului public şi
confesional, precum şi controlul tuturor formelor de învăţământ (inclusiv
particular), Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Ministerul Industriei şi
Comerţului, Ministerul Sănătăţii.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege. Ei răspundeau pentru
actele proprii, precum şi pentru actele emanate de la rege şi pe care, în funcţie
de competenţa lor, le contrasemnau; această regulă se aplica şi în cazul
ordinelor scrise, date de către rege.
Ambele adunări, ca şi regele, aveau dreptul de a-i acuza pe miniştri şi
de a-i trimite în faţa înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie spre a fi judecaţi18.

Dreptul civil
Dreptul civil, a cărui evoluţie este nemijlocit legată de producţia şi
circulaţia mărfurilor, a cunoscut o serie de transformări substanţiale, în
domenii ca: proprietatea, condiţia juridică a persoanei şi contractele.
La baza acestei ramuri de drept a rămas, în mod firesc, Codul civil
român, adoptat în vremea lui Cuza. Numeroasele principii şi dispoziţii pe care
7
acest cod le formula în legătură cu producţia şi circulaţia mărfurilor, asigurau
cadrul juridic necesar pentru dezvoltarea economiei de schimb, însă, în
acelaşi timp, era necesară şi o legislaţie specială de stimulare şi consolidare a
acestor relaţii.

Dreptul penal
În domeniul dreptului penal, principatul izvor de drept l-a constituit Codul
penal din 1865 la care s-au adăugat şi unele legi speciale. Menţionăm în acest
sens Legea contra sindicatelor, asociaţiilor profesionale a funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice prin care încetarea
lucrului din cauza grevei a fost calificată infracţiune şi pedepsită cu privarea
de libertate până la doi ani.
Alte legi au fost adoptate în legătură cu starea de război. Conflictul
balcanic din 1913, declanşarea primului război mondial şi perspectiva iminentă a
participării României la acest război au determinat adoptarea unor legi penale de
natură să asigure securitatea internă şi externă a statului. Aceste legi incriminau
fapte ca spionajul, trădarea de patrie, nerespectarea obligaţiilor cu privire la
păstrarea secretului de stat. De asemenea, s-au luat măsuri în vederea organizării
instanţelor militare pe timp de război.

Dreptul procesual
Codurile de procedură civilă şi penală au continuat să se aplice în
întreaga perioadă la care ne referim, dar s-au adoptat şi unele legi noi prin
care s-au introdus unele proceduri speciale, atât în domeniul dreptului
procesual civil, cât şi în cel al dreptului procesual penal.
În domeniul procedurii civile, cele mai semnificative inovaţii s-au
introdus la 1900 cu ocazia republicării codului din 1865. O parte din aceste
modificări vizau îmbunătăţirea tehnicii de redactare a textelor prin punerea în
valoare a celor mai moderne realizări din domeniul tehnicii legislative. În acest
sens au fost aduse unele precizări sau a fost redefinite noţiunile, principiile şi
instituţiile procedurale.
În materia dreptului procesual penal o procedură specială s-a introdus
prin Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa instanţelor
corecţionale a flagrantelor delicte, din 1913 (Legea micului parchet). Potrivit
acestei legi, persoanele prinse în momentul comiterii unor infracţiuni de drept
comun în oraşele reşedinţă de judeţ, puteau fi arestate pe loc şi aduse în faţa
procuraturii, care le interoga şi le trimitea în faţa judecătorilor de ocoale sau a
tribunalelor, chemate să pronunţe o hotărâre urgentă de judecare (în aceeaşi
zi), fără parcurgerea fazelor premergătoare, constatare, urmărire, instrucţiune)
pe care le prevedea Codului de procedură penală.
Până la 1879 instanţele judecătoreşti au fost: judecătoriile de plasă,
tribunalele judeţene, curţile de apel, curţile de juri (pentru crime), Înalta
Curte de Casaţie. Judecătoriile de plasă nu au funcţionat din lipsă de
personal calificat, iar în 1879 au fost desfiinţate şi formal.

8
Conform dispoziţiilor din Legea pentru organizarea judecătorească din
1909, instanţele de judecată erau: judecătoriile de ocoale, tribunalele de
judeţ, curţile de juraţi şi Curtea de Casaţie.

DREPTUL ÎN PERIOADA
1918-1938

Partidele politice
Transformările intervenite în viaţa economică şi socială, însoţite de
reforma electorală prin care s-a introdus votul universal, au exercitat o
puternică influenţă asupra activităţii partidelor politice, guvernelor şi
parlamentului.
Principalele tendinţe înregistrate în viaţa politică au fost imprimate de
dispariţia orientărilor conservatoare, de consolidarea partidului politic al
marii burghezii, de. apariţia unor noi partide politice.
Dacă în primii ani după făurirea statului naţional unitar viaţa politică, a
fost, în fapt, dominată de către Partidul Naţional Liberal, alături de care îşi
desfăşurau activitatea, pe un plan secundar, numeroase alte partide politice,
după anul 1926 s-a realizat o importantă regrupare de forţe, conducerea
statului fiind exercitată, alternativ, de către cele două mari grupări politice:
Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc.
Între partidele politice Partidul Naţional Liberal s-a manifestat ca un
exponent fidel al intereselor marii burghezii industriale şi bancare, aflată în
plin proces de ascensiune. Acest partid controla Banca Naţională a
României, ca şi alte instituţii bancare şi deţinea majoritatea capitalului în
marile întreprinderi industriale. Pe de altă parte, unii membrii marcanţi ai
partidului liberal erau legaţi de proprietate funciară.
Cu timpul au fosta atrase în sfera partidului liberal şi elemente ale burgheziei
mijlocii din industrie, comerţ sau agricultură.
Un număr important de membri ai acestui partid, îndeosebi cei ce
exercitau atribuţii de conducere, provenea din rândurile intelectualităţii.
Dispunând de o solidă bază materială, având cadre tehnice valoroase, o
bună organizare şi disciplină internă, Partidul Naţional Liberal nu a avut
rival pe măsură vreme de aproape un deceniu. Promovând interesele statului,
liberalii au lansat şi au încercat să aplice principiul dezvoltării
economice „prin noi înşine".
În anul 1926 fuziunea Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc a
marcat apariţia celui de al doilea mare partid capabil să se opună dominaţiei
exercitate de către liberali.
Partidul Naţional Român, constituit la 1881, a condus lupta românilor
din Transilvania pentru apărarea fiinţei naţionale şi pentru formarea statului
naţional unitar. După Marea Unire, acest partid şi-a extins, treptat, activitatea
la scara întregii Românii.
9
Partidul Ţărănesc s-a constituit în 1918 ca exponent al populaţiei
rurale. Datorită orientării sale antimoşiereşti, precum şi datorită reformelor
de modernizare a statului pe care le preconiza, Partidul Ţărănesc a fost urmat
de către pături largi ale ţărănimii şi de o mare parte a intelectualităţii cu
vederi democratice.
Programul Partidului Naţional Ţărănesc, care a preluat unele elemente
ale doctrinei ţărăniste, îşi propunea să militeze pentru respectarea
Constituţiei şi asigurarea drepturilor cetăţeneşti. Se avea în vedere o
reorganizare a aparatului de stat, în primul rând a administraţiei şi justiţiei.
Reprezentând o grupare cu poziţii economice mai slabe, P.N.Ţ. preconiza o
politică antiliberală, ilustrată prin crearea unor regii comerciale, stabilizarea
monetară, adoptarea unui buget real şi echilibrat, dezvoltarea cooperaţiei,
acordarea de credite pentru ţărani, încurajarea industriei bazate pe izvoarele
de materii prime ale ţării. Pe planul relaţiilor economice şi financiare
externe, Partidul Naţional Ţărănesc chema la colaborarea cu capitalurile
străine, în cadrul „politicii porţilor deschise", care urmărea să se pună capăt
monopolului politic liberal.
În anul 1927 a luat fiinţă organizaţia Legiunea Arhanghelului Mihail,
numită Garda de Fier. Către sfârşitul deceniului al patrulea, sub numele de
„Totul pentru ţară", mişcarea legionară propovăduia tot mai intens
iraţionalismul, misticismul şi antisemitismul.
După făurirea statului naţional unitar (1918) Partidul Social-
Democrat din România şi-a luat numele de Partidul Socialist.
La Congresul din 11 mai 1921 s-a hotărât transformarea Partidului
Socialist în Partidul Comunist din România şi afilierea sa la Internaţionala a
IlI-a comunistă.
În anul 1923 Cominternul a impus o rezoluţie care stabilea sarcina
P.C.R. de a lupta pentru autodeterminare până la despărţirea unor provincii de
statul român, ceea ce îndemna, de fapt, la dezmembrarea statului naţional şi
la destrămarea poporului român. În consecinţă, la 23 iulie 1924, prin două
ordonanţe ale Corpului II Armată se decidea dizolvarea Partidului Comunist.

Evoluţia dreptului
Dreptul constituţional
În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare, până în 1923,
constituţia din 1866, cu cele două modificări importante aduse în 1917
privitoare la introducerea votului universal şi la posibilitatea exproprierii
proprietăţilor particulare pentru cauză de utilitate naţională. Ambele
modificări au fost extinse, după făurirea statului naţional unitar, şi în noile
provincii.
Imediat după încetarea primului război mondial, alături de vechile dispoziţii
constituţionale, s-au introdus şi unele dispoziţii noi, care decurgeau din
tratatele de pace sau din tratatele semnate de către România în cadrul
Societăţii Naţiunilor.

10
În anul 1923 s-a adoptat o nouă constituţie. Adoptarea ei a fost impusă
de realitatea făuririi statului naţional unitar, de schimbarea raportului de forţe
dintre clase, de lupta pentru consacrarea unui sistem mai avansat de drepturi şi
libertăţi. Necesitatea unei noi constituţii a fost admisă, în principal, de toate
partidele politice. Cu toate acestea, hotărârea de a declara parlamentul format
după alegerile din 1922 ca adunare constituantă a fost vehement atacată de
către partidele politice din opoziţie (Partidul Naţional, Partidul Ţărănesc,
Partidul Poporului), care se considera în imposibilitatea de a participa, în
mod efectiv la elaborarea noii legi fundamentale. Totuşi, faţă de majoritatea
liberală din parlament, la 19 martie 1923 Adunarea Deputaţilor a aprobat
luarea în considerare a proiectului de constituţie, iar votul final a avut loc la 26
şi 27 martie. Constituţia a fost promulgată la 28 martie şi publicată la 29
martie 1923.
În elaborarea noii constituţii s-a pornit de la textele celei din 1866.
dintre care aproximativ 60% au fost preluate. De aceea, în doctrina politică şi
juridică s-a afirmat că, în realitate, Constituţia din 1923 este doar o
modificare a constituţiei din 1866.

Dreptul administrativ
În domeniul dreptului administrativ, chiar mai mult decât în alte
ramuri de drept, s-a pus problema unificării reglementării juridice, ceea ce
echivala cu unificarea aparatului de stat la nivel central şi nivel local.
În Transilvania, Basarabia şi Bucovina, anumite atribuţii erau exercitate
de către organe proprii de conducere ale provinciilor care s-au unit cu Ţara.
Astfel în Transilvania serviciile publice au fost conduse de către Consiliul
Dirigent, iar în Basarabia şi Bucovina atribuţii similare erau exercitate de
către directorate şi secretariate de servicii. Aceste atribuţii au fost fixate prin
decretul lege din 26 decembrie 1918 pentru Transilvania şi prin decretul lege
din 1 ianuarie 1919 pentru Bucovina şi Basarabia.
Afacerile străine, armata, căile ferate, poşta, telegraful, circulaţia
financiară, vămile, împrumuturile publice, siguranţa statului intrau în
competenţa guvernului central, în care provinciile unite erau reprezentate
printr-un număr de miniştri.
Totodată, prin decretele legi din 26 decembrie 1918 şi 1 ianuarie 1919 se
ratifica unirea acestor provincii cu România. Un nou pas în direcţia desăvârşirii
unităţii statale s-a tăcut la 29 decembrie 1919, când s-a ratificat, de data
aceasta în forma unor legi votate de către parlament, unirea cu România a
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, pe baza voinţei exprimate a populaţiei
din cele trei provincii.
În fine, la 4 aprilie 1920 a fost dizolvat Consiliul Dirigent al
Transilvaniei, precum şi directoratele şi secretariatele de servicii din
Basarabia şi Bucovina, punându-se definitiv capăt formelor regionale de
conducere. Menţinerea acestor forme administrative nu se mai justifica în
condiţiile funcţionării unui parlament unic, ales de către toţi cetăţenii
României.
11
În anul 1929, după venirea la putere a naţional ţărăniştilor, s-au
adoptat noi legi de organizare administrativă, atât pe plan central, cât şi pe
plan local. În privinţa organizării administraţiei centrale este de menţionat, în
primul rând, Legea pentru organizarea ministerelor (2 august 1929). Din
dispoziţiile acestei legi se degajă două tendinţe principale: prima tendinţă viza
crearea unui cadru general de organizare a ministerelor, iar cea de a doua,
centralizarea administraţiei. Dacă până în 1929 se adopta o lege specială
pentru organizarea fiecărui minister de data aceasta toate ministerele au fost
organizate într-un sistem unitar. Legea reproducea textul conform căruia
regele desemna persoana care urma să formeze guvernul, îi numea şi îi
revoca pe miniştri. Pe lângă miniştri secretari de stat, titulari de portofolii,
puteau face parte din guvern şi miniştri secretari de stat fără portofolii.

Dreptul civil
În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul adoptat la 1864,
dar s-au aplicat şi unele legi speciale a căror adoptare a fost impusă de
transformările intervenite în viaţa economică şi socială a ţării.
Ca şi în alte domenii ale dreptului, după făurirea statului naţional unitar
s-a pus problema unificării legislaţiei civile. Dacă în domeniile constituţional
şi administrativ unificarea legislativă s-a putut realiza într-o perioadă relativ
scurtă de timp, în domeniul dreptului civil acest proces a întâmpinat serioase
piedici, datorită caracterului extrem de eterogen al relaţiilor patrimoniale în
România de atunci, caracter reflectat şi în conţinutul legislaţiei.
Pentru soluţionarea acestei probleme s-a propus formula adoptării unui
nou cod civil. În acest sens, Ministerul Justiţiei a numit o comisie specială
care a reflectat proiectul noului cod civil, dar adoptarea lui a fost mereu
amânată, astfel încât problema a rămas în continuare deschisă.
Faţă de această situaţie, unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod
treptat şi diferenţiat de la o provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul
deceniului al treilea în vechea Românie şi în Basarabia se aplicau aceleaşi
norme de drept civil, în Transilvania au continuat să se aplice unele norme
specifice, până în timpul celui de al doilea război mondial.
În materia proprietăţii, ca şi în alte domenii ale dreptului civil, au
intervenit noi reglementări şi s-au produs noi principii. Noua concepţie cu
privire la proprietate şi-a găsit prima oară expresia în textul constituţional,
introdus în 1917, prin care s-a permis exproprierea pentru cauză de utilitate
naţională. La rândul ei, Constituţia din 1923 a reformulat conceptul de utilitate
publică, datându-i o accepţiune mult mai largă de cea consacrată prin
Constituţia din 1866.
În domeniul Dreptului penal, al Procedurii civile şi al Procedurii
penale, cu anumite modificări au fost păstrate prevederile codurilor adoptate în
1864, cu anumite modificări determinate de noile realităţi naţionale,
economice, sociale şi politice.

12