ALFRED ADLER – “Sensul vie\ii”

„Plan de viaţă" („Lebensplan") şi „opinie" („Meinung") se completează

reciproc. Ambele îşi au rădăcina în acea perioadă în care copilul este incapabil să-
şi formuleze în cuvinte şi noţiuni concluziile trăirilor sale, dar în care el deja
începe să-şi dezvolte formele generale ale comportamentului, pornind de la
concluzii neverbale (wortlosen), de la întâmplări adesea insignifiante sau de la
puternice trăiri affective neverbalizate. Aceste concluzii generale şi tendinţele
corespunzătoare, formate într-o perioadă de absenţă a cuvintelor şi noţiunilor,
desigur atenuate în fel şi chip, continuă să fie active şi mai târziu, când bunulsimţ
(common sense) intervine mai mult sau mai puţin corectiv, putându-I împiedica
pe oameni să se bizuie prea mult pe reguli, pe fraze şi principii. Această eliberare
de încercările excesive de obţinere a tutelei şi securităţii, ca expresii ale unui
accentuat sentiment de insecuritate şi de inferioritate, o datorăm bunului-simţ
potenţat de sentimentul de comuniune socială.

Structuri similare se găsesc adesea în nevroze, cazuri în care un om aflat în

faţa unei înfrângeri se teme de pierderea sentimentului personalităţii şi se sileşte
să se pună la adăpost acceptând şi profitând de simptoame somatice sau psihice
generate de surescitarea sa psihică greşit interpretată ca fiind de nerezolvat,
spre a-şi putea aranja retragerea. Este clar că noi nu suntem influenţaţi de
„realităţi", ci de opinia noastră despre realităţi.

Orientarea şi utilizarea cu sens a „instinctelor", a „impulsiilor", a impresiilor

provenite de la lumea din afară şi de la educaţie reprezintă opera artistică a
copilului , care poate fi înţeleasă nu prin prisma „psihologiei posesiunii", ci prin
aceea a „psihologiei utilizării".

Numai deducţia corectă ne ajută să stăpânim problemele. Această deducţie

îl distinge însă cel mai mult pe omul care se implică în jocul vieţii, care se implică
în societate şi dovedeşte interes pentru soluţionarea pozitivă a tuturor
problemelor umanităţii. Perspectiva viitorului întregii umanităţi îi este proprie şi
îl captivează, fie că el examinează istoria omenirii, fie destinul unui singur
individ.

Această pregătire pentru via\`, corectă sau incorectă, are loc încă din prima
zi de la naşterea copilului şi este opera mamei care, în dezvoltarea evolutivă a
dragostei materne, este de la natură partenerul cel mai potrivit în socializarea
umanistă a copilului3. De la mamă, care stă ca primul seamăn la startul
dezvoltării sentimentului de comuniune socială, pornesc primele impulsuri care îl
fac pe copil să se prezinte ca parte din întregul vieţii şi să caute contactul pozitiv
cu lumea înconjurătoare.

Copilul foloseşte influenţele din afară spre a le modela după firea sa. în cazul
răsfăţării de către mamă, copilul refuză să-şi extindă sentimentul de comuniune
socială asupra altor persoane, tinde să se ferească de tatăl său,de fraţii şi surorile
sale, precum şi de orice alte persoane care nu îi oferă o afecţiune la fel de mare.
Lăsându-se antrenat de acest stil de viaţă, nutrind ideea că totul poate fi obţinut
cu uşurinţă, cu ajutor venit din afară,copilul devine ulterior mai mult sau mai puţin
incapabil de soluţionarea problemelor vieţii şi, când lucrul acesta se întâmplă, fiind
nepregătit în ceea ce priveşte sentimentul de comuniune socială, el trăieşte o stare
de şoc, care este depăşită în cazurile uşoare, dar care dăinuie în cazurile grave şi îl
împiedică să găsească o soluţie.