CURS 7 ( Rezumat)

Tematica cursului : Puncte de extrem şi extremele funcţiilor. Funcţii implicite. Dependenţă şi

independenţă funcţională. Extreme cu legături ( condiţionate).

Fie f : A ⊂ R p →R, p ≥ 1, a ∈ A o funcţie.

Spunem că, punctul a ∈ A este un punct de maxim local (respectiv de minim local) al
funcţiei f , dacă există o vecinătate V ∈ ϑ (a) astfel ca f ( x) − f (a ) ≤ 0,
(∀) x ∈ V ∩ A, (respectiv f ( x) − f (a ) ≥ 0, (∀) x ∈ V ∩ A ).
Punctul a ∈ A se numeşte punct de extrem local al funcţiei f , dacă a este un punct de
maxim sau minim local al lui f.
Dacă a ∈ A este un punct local de extrem al lui f, atunci f(a) este un extrem local (maximul
sau minimul local) al funcţiei f.
0
Un punct a ∈ Int(A) = A , pentru care df (a ) ≡ 0 se numeşte punct critic sau punct
staţionar al lui f.
Reamintim,

Cazul f : A → R, A ⊂ R,

Teorema ( Fermat) (Condiţii necesare de punct de extrem)

0
Dacă f : A → R , A ⊂ R este o funcţie şi a ∈ A este un punct de extrem local pentru
funcţia f şi dacă f este o funcţie derivabilă în a , atunci f ' (a) = 0 .

Observaţie. Dacă f este o funcţie derivabilă în punctul a ∈A şi f ′(a) = 0 , nu rezultă că, a

este punct de extrem al lui f.
0
Un punct a∈ A se numeşte punct de inflexiune pentru f , dacă există două puncte α < a < β
în A , astfel ca f să fie convexă pe (α , a ] , (adică, f ′′ ≥ 0 ) şi concavă pe [ a, β ) , ( adică,
f ′′ ≤ 0 ) sau invers.

Teorema (Condiţii suficiente de punct de extrem)

Dacă f : A → R , A ⊂ R , A interval, este o funcţie de clasă C n, f ∈ C n ( A ∩ V ) , unde V
este o vecinătate a punctului a ∈ A pentru care
f ' (a ) = f ' ' (a ) = .... = f ( n −1) (a ) = 0 şi f ( n ) (a ) ≠ 0
atunci, pentru
(i) n = 2k şi f ( n ) (a ) > 0 avem a ∈ A un punct de minim;
(ii) n = 2k şi f ( n ) (a ) < 0 avem a ∈ A un punct de maxim;
(iii) n = 2k + 1 şi f ( 2 k +1) (a ) ≠ 0 avem a ∈ A un punct de inflexiune
(adică, f îşi schimbă concavitatea in convexitate sau invers).

Teorema Dacă f : A →R, A⊂ R, a∈A, este o funcţie derivabilă de două ori pe o vecinătate
V a lui a şi dacă, există α , β ∈ V astfel ca :
(i). α < a < β,
(ii). f ′′(a) = 0 ,
(iii). f ′′ < 0 pe (α , a ) şi f ′′ > 0 pe ( a, β ) sau invers, atunci a este un punct de
inflexiune al lui f.

Cazul f : A → R , A ⊂ R p , p > 1

0
Teorema (Condiţii necesare ). Dacă f : A → R , A ⊂ R p , p > 1 este o funcţie, a ∈ A un
punct de extrem local al lui f şi dacă f este diferenţiabilă în a, atunci df (a) ≡ 0 , adică
∂f
(a ) = 0, k = 1, p .
∂x k
0
Teorema (Condiţii suficiente ). Dacă f : A → R , A ⊂ R p , p > 1 este o funcţie , a ∈ A
un punct interior lui A , f ∈ C 2 (V ∩ A) , unde V este o vecinătate deschisă a lui a iar
df (a) ≡ 0 atunci dacă forma pătratică h → d 2 f (a )(h, h) , h ∈ R p este pozitiv definită
(respectiv negativ definită), a ∈ A este punct de minim local (respectiv maxim local).
Ne vom opri în continuare, asupra studiului semnului lui d 2 f (a )(h, h) .
Se ştie că, dacă există diferenţiala de ordinul 2 a lui f în punctul a atunci
d 2 f (a ) : R p × R p → R este definită prin:
P P
∂f (a )
d 2 f (a )(h1 , h2 ) = ∑∑ h1,i h2, j
i =1 j =1 ∂xi ∂x j

unde h1 = (h1,1 , h1, 2 ,...., h1, p ) ∈Rp iar h2 = (h2,1 , h2, 2 ,...., h2, p ) ∈Rp.

Dacă, f admite derivate parţiale de ordinul 2 simetrice în punctul a atunci matricea lui Hesse,
⎛ ∂2 f ⎞
H ( f , a) = ⎜ ⎟ (a ) este o matrice simetrică iar aplicaţiei biliniare simetrice
⎜ ∂x ∂x ⎟ i , j =1, p
⎝ i j⎠
d f (a ) : R p × R p → R i se poate asocia forma pătratică , G (h) = d 2 f (a )(h, h) := d 2 f (a ) ⋅ h 2 ‚
2

(pentru h1 = h2 = h ∈ R p ), care va admite reprezentarea matricială:

⎛ h1 ⎞
⎜ ⎟
G (h) = d 2 f (a )(h, h) = (h1 ,...hp ) H ( f , a ) ⎜# ⎟
⎜h ⎟
⎝ p⎠
Reamintim că, : O formă pătratică G : R p→R se numeşte pozitiv definită, ( respectiv
negativ definită) , dacă pentru orice x∈R p, x ≠ 0 avem G( x ) > 0, ( respectiv G(x) < 0).
Dacă G(x) ≥0,( respectiv G( x)≤0 ) atunci, G se zice semipozitiv definită, (respectiv
seminegativ definită).

Criteriul lui Jacobi- Sylvester : Dacă G : R p→R este forma pătratică asociată aplicaţiei
biliniare L : R p x R p →R iar Γk= det (ai,j )1≤i,j ≤k sunt minorii matricei simetrice
A=( ai,j )1≤ i ,j ≤ p atunci pentru

(i) Γk > 0 , 1 ≤ k ≤ p, rezultă G formă pătratică pozitiv definită,

(ii) ( -1)k Γk > 0, 1 ≤ k ≤ p, rezultă G formă pătratică negativ definită.
Din acest criteriu şi din teorema anterioare deducem că, dacă df (a)(h) = 0 şi
⎛ ∂ f 2 ⎞
(aij )1≤i , j ≤ p = H ( f , a ) = ⎜ ⎟ (a ) atunci,
⎜ ∂x ∂x ⎟ 1≤i , j ≤ p
⎝ i j ⎠
0
i). dacă Γ k > 0, 1 ≤ k ≤ p , rezultă că, a ∈ A va fi un punct de minim local ;
0
ii). dacă (−1) k Γ k > 0, 1 ≤ k ≤ p , rezultă că , a ∈ A va fi un punct de maxim local .

Observaţie
1). Dacă Γ k ≠ 0, 1 ≤ k ≤ p , dar semnele minorilor variază după altă regulă decât cea expusă
în criteriul Jacobi- Sylvester, atunci a ∈ A nu este un punct de extrem şi se numeşte punct şa.
2). Dacă G(h)=d2f(a)h2 este o formă pătratică semidefinită (adică, Γ k = 0 , k = 1, p ) atunci, nu
se poate preciza natura punctului a ∈ A decât studiind comportarea derivatelor de ordin
superior, mai mare ca doi.

Cazul f : A⊂ R 2→R, f=f(x,y)

0
Dacă (a, b) ∈ Int ( A) = A, df (a, b) = 0 şi f ∈ C 2 (V ∩ A) , unde V ∈ ϑ (a, b) atunci condiţiile
suficiente ca (a, b) să fie un punct extrem, conform celor de mai sus şi notaţiilor lui Monge
∂2 f ∂2 f ∂2 f
r= , t = , s = sunt :
∂x 2 ∂y 2 ∂x∂y
dacă Γ 2 = rt − s 2 > 0 şi Γ1 = r ( a ,b ) > 0 atunci (a, b) este un punct de minim local ;
( a ,b )

dacă Γ 2 = rt − s 2 > 0 şi Γ1 = r ( a ,b ) < 0 atunci (a, b) este un punct de maxim local ;

( a ,b )

dacă Γ 2 ( a ,b ) < 0 atunci (a, b) este un punct şa;

dacă Γ 2 ( a ,b ) = 0 atunci nu se poate preciza natura punctului (a,b) decât apelând la derivate
parţiale de ordin mai mare ca 2 în formula lui Taylor.

Exemple. Să se determine punctele de extrem şi extremele următoarelor funcţii:

(i) f ( x, y ) = x 4 + y 4 − 4 xy, ( x, y ) ∈ R 2
y 2− x
(ii) f ( x, y ) = (5 + x − 2 y )e , ( x, y ) ∈ R 2
(iii) f ( x, y ) = ( x + y ) e x + y , ( x, y ) ∈ R 2

FUNCŢII IMPLICITE

Fie D ⊂ R P +1 , p ≥ 1, D o mulţime deschisă ale cărei elemente le vom considera de forma

( x, y ) = ( x1 , x2 ,... x p ; y ). Fie funcţia F : D → R şi ecuaţia F ( x, y ) = 0, căreia îi corespunde o
mulţime de soluţii S ⊆ D.
Dacă S ≠ Ø, fie S x = x ∈ R p { ( ∃) y ∈ R, astfel ca , (x, y ) ∈ S }
Deci, vor exista funcţii f : S x→ R , astfel că, ( x, f ( x ) ) ∈ S când x ∈ S x sau echivalent
F ( x, f ( x) ) = 0 . Aceste funcţii f, se numesc funcţii implicite.
O funcţie implicită, este orice funcţie f : A → R , A ⊂ R p cu proprietatea că pentru
orice x ∈ A avem:
(i) ( x, f ( x) ) ∈ D
(ii) F (x, f ( x) ) = 0 .

Cazul functiei f : A ⊂ R P → R, f = f ( x1 , x 2 ,... x p ) .

Teorema funcţiilor implicite, precizează condiţiile existenţei şi unicităţii funcţiei implicite,

definită pe o vecinătate neprecizată a unui punct a.

Teorema Dacă F : D → R , D ⊂ R p +1 , p ≥ 1, este o funcţie F ( x, y ) = F ( x1 , x2 ,...x p ; y ) şi

0
dacă există un punct (a, b) ∈ D , a = ( a1 , a2 ,...a p ) astfel ca
(i). F ( a, b) = 0 ,
(ii). F să admită derivate parţiale continue pe o vecinătate V a punctului ( a , b ),
∂F
(iii). (a, b) ≠ 0 , atunci
∂y
1). există o vecinătate U ∈ ϑ (a ) şi o vecinătate W ∈ ϑ (b) , astfel ca, U × W ⊂ D şi există
o unică funcţie f : U → W cu proprietăţile :
a). f (a) = b ,
b). F (x, f ( x) ) = 0, (∀) x ∈ U ,
∂F
( x, f ( x ) )
∂f ∂xk
2). f ∈ C (U ) şi
1
( x) = − , x ∈U ,
∂xk ∂F
( x, f ( x ) )
∂y
3). dacă, F ∈ C k (V ), k ≥ 1 atunci f ∈ C k (U ) .

Cazul p=1. Dacă F : D → R , D ⊂ R 2 , este o funcţie, F = F ( x, y ) şi presupunem că

0 ∂F
F ⊂ C 2 ( D) iar (a, b) ∈ D , astfel ca, F (a, b) = 0 şi (a, b) ≠ 0 atunci conform teoremei
∂y
funcţiei implicite va exista o funcţie f : U → W , f = f ( x) ∈ C 2 (U ) , astfel ca
f (a ) = b , F ( x, f ( x)) = 0, (∀) x ∈ U . În acest caz, derivând în raport cu x relaţia
F ( x, f ( x)) = 0 obţinem
∂F
∂F ∂F
+ ⋅ f '= 0 ⇒ f '( x) = y ' = − ∂x , respectiv
∂x ∂y ∂F
∂y
∂2F ∂2F ∂2 f ∂2F
+ f '+ f '+ ( f ')2 + ∂F f ' ' = 0
∂x 2
∂y∂x ∂x∂y ∂y 2
∂y
1 ⎡ ∂2F ∂2F ∂2 F ⎤
( f ')
2
f ''( x) = y′′ = − ⎢ 2 + 2 f'+ 2 ⎥.
∂F ⎢⎣ ∂x ∂y∂x ∂y ⎥⎦
∂y
⎧
⎪ F ( x, y ) = 0
⎪
⎪ ∂F
Punctele singulare ale curbei F ( x, y ) = 0 sunt soluţiile sistemului ⎨ =0
⎪ ∂x
⎪ ∂F
⎪ ∂y = 0.
⎩
Punctele de extrem ale funcţiei implicite f = f(x) definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0 , în condiţiile
teoremei de mai sus , se vor găsi printre punctele critice .
Punctele critice (staţionare) ale funcţiei implicite f = f ( x ) definită de ecuaţia F ( x, y ) = 0
sunt soluţiile sistemului :
⎧ F ( x, y ) = 0,
⎪ ∂F
⎨ ∂F cu ≠ 0.
⎪⎩ ∂x = 0, ∂y

Punctele de extreme sunt punctele critice pentru care f ' ' > 0 , respectiv f "< 0 , în ipoteza că
∂2 F ∂2 F ∂2 F ∂F
− 2 f ′ +( f ′ ) 2

∂ x2 ∂x ∂y ∂ y2
f ′′ ≠ 0 în acele puncte. Avem f ′′ = − cu f ′ = − ∂x .
∂F ∂F
∂ y ∂y

Observaţii
∂F
1). Dacă ( a, b ) este un punct pentru care F ( a, b ) ≠ 0 şi ( a, b ) ≠ 0 , teorema funcţiilor
∂y
implicite nu este aplicabilă lui F dar va fi aplicabilă funcţiei F1 ( x, y ) = F ( x, y ) − F ( a, b ) .
∂F ∂F
2). Dacă F ( a, b ) = 0, ( a, b ) = 0, ( a, b ) ≠ 0, atunci teorema funcţiilor implicite este
∂y ∂x
aplicabilă în raport cu x, adică va exista o funcţie g : W → U , g ∈ C 1 (U ) astfel ca, x = g ( y )
să verifice condiţiile
∂F
( a, b )
∂y
F ( g ( y ) , y ) = 0, y ∈ W , a = g ( b ) , g ′ ( b ) = − = 0.
∂F
( )
a , b
∂x
∂F ∂F
3). Dacă F ( a, b ) = 0, ( a, b ) = 0, ( a, b ) = 0 atunci ( a, b ) este un punct singular.
∂y ∂x
Cazul p=2. Dacă F : D → R, D ⊂ R 3 , F = F ( x, y, z ) , F ∈ C 2 ( D ) atunci în condiţiile
teoremei funcţiilor implicite , dacă există ( a , b, c ) ∈ D astfel ca
 ∂F
F ( a, b, c ) = 0, ( a, b, c ) ≠ 0 atunci va exista o funcţie
∂z
z : U → W , U ∈ ϑ ( a, b ) , W ∈ ϑ ( c ) , z = z ( x, y ) astfel ca
z ( a, b ) = c, F ( x, y, z ( x, y ) ) = 0, ( ∀ )( x, y ) ∈ U şi
∂F ∂F
∂z ∂ z ∂y ∂F ∂z ∂z
= − ∂x , =− , ≠ 0. Relaţiile ce definesc pe , se obţin prin derivarea
∂x ∂F ∂y ∂F ∂z ∂x ∂y
∂z ∂z
în raport cu x respectiv y, a relaţiei F ( x, y, z ( x, y ) ) = 0 .

⎧ F ( x, y , z ) = 0
⎪
⎪ ∂F = 0
⎪ ∂x
⎪
Punctele singulare ale curbei F ( x, y , z ) = 0 sunt soluţiile sistemului ⎨ ∂F
⎪ ∂y = 0
⎪
⎪∂F
⎪⎩ ∂z = 0.
Punctele critice (staţionare) ale funcţiei z = z ( x, y ) definită implicit de ecuaţia
⎧
⎪ F ( x, y , z ) = 0
⎪
⎪ ∂F
F ( x, y, z ) = 0 in condiţiile teoremei, se obţin prin rezolvarea sistemului ⎨ =0 cu
⎪ ∂x
⎪ ∂F
⎪ ∂y = 0,
⎩
∂F
≠ 0. Determinarea punctelor de extreme, din rândul celor critice, se va realiza după
∂z
2
∂2 F ∂2 F ⎛ ∂2F ⎞
semnul expresiei rt − s = 2 ⋅ 2 − ⎜
2
⎟ şi semnul lui r, în punctul studiat.
∂x ∂y ⎝ ∂x∂y ⎠

Exemple. 1).Fie F ( x, y ) = 4 x 2 − 9 y 2 − 36. Să se studieze aplicabilitatea teoremei

funcţiilor implicite.

Rezolvare. Avem F ∈ C 2 (R 2 ) şi F (a, b) = 0 , dacă (a, b) este un punct al hiperbolei

x 2
y 2
∂F ∂F
− = 1 . Cum = −18 y , rezultă că ≠ 0 dacă (a, b) este un punct cu b ≠ 0 .
9 4 ∂y ∂y
Conform teoremei funcţiilor implicite, în vecinătatea U = (a − δ , a + δ ) ∈ ϑ ( a ) a punctului
a, va exista o funcţie f ∈ C 1 (U ), astfel ca 4 x 2 − 9 f 2 ( x) − 36 = 0, (∀) x ∈ (U ). În acest caz ,
 1
avem f ( x) = ± 4 x 2 − 36 , semnul din faţa radicalului alegându-se în raport cu
3
1
b=± 4a 2 − 36 .
3
⎛3 5 ⎞ 1 ⎛3 5 ⎞
Dacă (a, b) = ⎜⎜ ,1⎟⎟ atunci f ( x) = 4 x 2 − 36 iar dacă (a, b) = ⎜⎜ , − 1⎟⎟ atunci
⎝ 2 ⎠ 3 ⎝ 2 ⎠
1
f ( x) = − 4 x 2 − 36 .
3
y
2). Se consideră funcţia F ( x, y ) = ln x 2 + y 2 − arctg , x≠ 0. Să se studieze aplicabilitatea
x
teoremei funcţiilor implicite în vecinătatea punctului (1, 0).

Rezolvare. Avem F (1,0) = 0 , F ∈ C 1 (V ), V ∈ ϑ (1, 0) şi

1
∂F 1 2y x = y−x
= ⋅ − =1≠ 0.
∂y 2 x 2 + y 2 y 2 x 2 + y 2 ( 1, 0)
1+ 2
x
Conform teoremei funcţiilor implicite va exista o vecinatate U = (1 − δ, 1 + δ) , ε > 0 a
punctului a = 1, o vecinatate W = (−ε , ε ) , ε > 0 a punctului b = 0 şi o unică funcţie
f : U → W astfel ca f (1) = 0 , F ( x, f ( x)) = 0, (∀) x ∈ U şi f ∈ C 1 (U ) iar
Fx' x+ y x+ y
f '( x) = − =− = = 1.
Fy'
y−x x− y (1,0)

3). Să se arate că, dacă z = z ( x, y ) este o funcţie definită implicit de ecuaţia de mai jos
y ( x + z ) − ( y + z ) f ( z ) = 0 atunci z ( x + z ) z x' − y ( y + z ) z 'y = 0 ,
TRANSFORMĂRI REGULATE

Definiţia Fie mulţimile deschise U⊂R p şi V⊂R p. O bijecţie ϕ : U→V se numeşte

difeomorfism între mulţimile U şi V, dacă ϕ şi inversa sa ϕ -1 ,
ϕ -1 : V→U sunt de clasă C 1, ϕ∈C 1(U), ϕ -1∈C 1(V).

Teorema Dacă ϕ :U→V este un difeomorfism atunci :

(i). ϕ este homeomorfism între U şi V,
(ii). ϕ este o funcţie diferenţiabilă în orice punct x∈U şi dϕ (x)≠0,
D(ϕ1 ,..., ϕ p )
(iii ). det (dϕ (x))= ≠ 0, ϕ = (ϕ1 ,..., ϕ p ), x = ( x1 ,..., x p ).
D( x1 ,..., x p )
În plus, aplicaţia x→det (dϕ (x) ) , x ∈U este continuă, det (dϕ (x) ) fiind,
determinantul asociat aplicaţiei liniare dϕ (x) .
Fie D⊂R p un domeniu în R p, adică o mulţime deschisă şi conexă iar F : D→R p,
F = ( f1,…, f p ) o funcţie vectorială.

Definiţia Funcţia F : D→R p , D⊂R p , se numeşte transformare regulată sau schimbare

de coordonate pe domeniul D, dacă :
(i). F ∈C 1 (D), adică f k ∈C 1 (D), (∀) k = 1, p ,
D( f1 ,.., f p )
(ii). (a ) ≠ 0, ( ∀ ) a ∈ D.
D( x1 ,..., x p )

Observaţie. Cum D este o mulţime conexă şi F∈C 1 (D) , rezultă că iacobianul

D( f1 ,..., f p )
este o funcţie continuă pe D şi în baza proprietăţii Darboux , rezultă că va
D( x1 ,..., x p )
avea semn constant pe D.

Teorema ( teorema inversiunii locale) Dacă F : D→R p , F = (f1,…,f p), este o

transformare regulată pe domeniul D ⊂R p atunci, pentru orice punct a∈D , există o
vecinătate deschisă U⊂R p a punctului a şi există o vecinătate deschisă
V ⊂R p a punctului b=F(a) , astfel ca , F să fie un difeomorfism între U şi V. În plus, dacă
G = F -1 : V →U, G= (g1 ,…,g p ) avem

D(G ) D( g1 ,..., g p ) 1
(b) = (b) = .
D( y ) D( y1 ,.., y p ) D ( f1 ,..., fp)
(a )
D( x1 ,..., x p )

Observaţie Dacă F : D →R p, este o transformare regulată pe o mulţime deschisă D, nu

rezultă că F este bijectivă pe D. Funcţia F se zice local bijectivă pe D , dacă fiecare punct
a ∈D are o vecinătate, pe care F să fie bijectivă . Deci,
F este local bijectivă dar nu in mod necesar bijectivă pe D .

Teorema Dacă F : D →E, D ⊂R p, E ⊂R p, cu D, E, mulţimi deschise şi

G : E →R p sunt două transformări regulate atunci G o F : D →E este o tranformare
D(G D F ) D (G ) D( F )
regulată pe D şi = ⋅ .
D( x) D( y ) D( x)
Exemplu. 1). Să se arate că transformarea F : A →R2 , F ( x, y ) = ( (u ( x, y ), v( x, y ) ) cu
⎧u ( x , y ) = x 2 + y 2
{ } ⎪
A = ( x, y ) ∈ R 2 x > 0, y > 0 , definită ⎨
⎪ v ( x, y ) = x 2 − y 2
este o transformare regulată şi
⎩
local bijectivă pe A.
Rezolvare . Evident funcţiile u,v∈C1(A) şi avem
∂u ∂u
∂x ∂y 2x 2y
D(u , v)
= = = − 8 xy .
D ( x, y )
∂v ∂v 2x − 2y
∂x ∂∂y
Cum - 8xy ≠0, (∀) x, y ∈A rezultă că F este o transformare regulată pe A. Avem
F ( A) = (0, +∞) × R . Transformarea F este injectivă, dacă u1=u2 şi v1=v2 implică
 u1 = u2 ⇒ x12 + y12 = x2 2 + y2 2 ,
( x1 , y1 ) = ( x2 , y2 ) . Cum v1 = v2 ⇒ x − y = x2 − y2 ,
2 2 2 2
rezultă x12 = x2 2 ⇒
1 1

x1 = x2 sau x1 = − x2 şi cum ( x , y ), ( x , y )
1 1 2 2 ∈ A nu putem avea decât
x1 = x2 > 0, y1 = y2 > 0. Dacă, considerăm F : A → (0, + ∞) × R atunci
⎧ u+v
⎪x =
⎪ 2
−1 ⎪
F este surjectivă şi deci bijectivă pe A iar inversa ei va fi F : ⎨ .
⎪
⎪y = u − v
⎪⎩ 2
EXTREME CONDIŢIONATE
În aplicaţii apar adeseori situaţii în care se caută extremele unei funcţii ale cărei argumente
verifică anumite condiţii suplimentare. Extremele funcţiei, în acest caz, se numesc extremele
legate sau condiţionate.
Definiţia Fie D ⊂ R n , n ≥ 2 . Fie funcţiile f : D → R şi Fi : D → R , ( 1 ≤ i ≤ m ) cu
0
1 ≤ m < n . Spunem ca, punctul a ∈ D este un punct de maxim local condiţionat (respectiv
de minim local condiţionat) al funcţiei f cu legăturile (condiţiile) Fi ( x) = 0,
x ∈ D (i = 1, m) , dacă există o vecinătate V ⊂ D a punctului a, astfel încât, pentru orice
punct x ∈ V , cu proprietatea că Fi ( x) = 0, x ∈ D, i = 1, m să avem f ( x) ≤ f (a ) (respectiv
f (x) ≥ f (a ) ). Un punct care este punct de maxim local sau minim local cu legături se
numeşte punct de extrem local condiţionat (cu legături).
Teorema următoare stabileşte condiţii necesare de extrem.

Teorema ( Teorema multiplicatorilor lui Lagrange). Fie D ⊂ R n şi fie funcţiile f : D → R ,

0
Fi : D → R , i = 1, m cu 1 ≤ m < n . Dacă există un punct a ∈ D pentru care
(i). Fi (a ) = 0, ( 1 ≤ i ≤ m ),
(ii). există o vecinătate deschisă U ⊂ D a punctului a , astfel ca, pentru (∀) x ∈ U care
verifică condiţiile Fi ( x) = 0, i = 1, m , diferenţa f ( x) − f (a ) are semn constant sau este
nula pe U,
(iii) funcţiile f, F1,...,Fm sunt de clasă C 1 pe U,
⎛ ∂F ⎞
(iv) rangul ⎜ i (a ) ⎟ = m,
⎜ ∂x ⎟ i =1,m
⎝ j ⎠
j =1, n

atunci exista vectorul λ0 = (λ10 , λ02 ,...λ0m ) ∈ R m , numit vectorul multiplicatorilor lui
Lagrange, astfel încât dΦ(a , λ0 ) = 0 , unde funcţia Φ : D x R m → R numită
Lagrangeanul problemei se defineşte prin

m
Φ( x, λ ) = f ( x) + ∑ λi Fi ( x) , x = ( x1 ,..., x m ) ∈ D, λ = (λ1 ,..., λm ) ∈ R m .
i =1
Observaţie. Condiţia dΦ(a , λ0 ) = 0 constă într-un sistem de n+m ecuaţii cu n+m
necunoscute, care in principiu poate fi rezolvat.
Teorema anterioară, ce dă condiţiile necesare de punct de extrem condiţionat, este de fapt
metoda multiplicatorilor lui Lagrange.
m
Funcţia Φ( x1 ,...., x n ; λ1 ,...λ m ) = f ( x1 ,...., x n ) + ∑ λi Fi ( xi ,..., x n ) este funcţia lui Lagrange, iar
i =1

λ1 ,..., λm se numesc multiplicatorii lui Lagrange.

Condiţii suficiente de punct de extrem condiţionat

Presupunem ca M0 este un punct staţionar condiţionat, adică este un punct in care sunt
îndeplinite condiţiile necesare de punct de extrem condiţionat. Vom presupune că, funcţiile
f (x) si Fi ( x), i = 1, m admit derivate parţiale de ordinul 2 continue in punctul M0. Observăm
că f ( M ) − f ( M 0 ) = Φ ( M ) − Φ( M 0 ) , deoarece Fi ( M 0 ) = 0 şi Fi ( M ) = 0 , i = 1, m şi de aici
rezultă că, determinarea condiţiilor suficiente de punct de extrem condiţionat pentru funcţia f
cu legăturile Fi = 0, i = 1, m se reduce la determinarea condiţiilor suficiente de punct de
extrem pentru funcţia Φ , ceea ce revine la studiul semnului lui d 2 Φ( M 0 ).
Folosind rezultatele de la condiţiile suficiente de punct de extrem liber, dacă d 2 Φ( M 0 ) > 0 ,
punctul M0 este un punct de minim iar dacă d 2 Φ ( M 0 ) < 0 , punctul M0 este un punct de
maxim.
Exemple. 1). Să se găsească extremele funcţiilor f ( x, y, z ) = x − 2 y + 2 z ştiind că
x2 + y2 + z2 = 9 .
Rezolvare. Avem de rezolvat o problemă de extrem cu o singură legătură. Folosim funcţia
ajutătoare:
Φ( x, y, z; λ ) = x − 2 y + 2 z + λ ( x 2 + y 2 + z 2 − 9)
Rezolvăm sistemul ale cărui soluţii sunt punctele staţionare condiţionate (egalăm cu zero
derivatele parţiale de ordinul I ale funcţiei Φ ):
⎧ 1 + 2λz = 0
⎪− 2 + 2λy = 0
⎪
⎨
⎪ 2 + 2λ y = 0
⎪⎩ x 2 + y 2 + z 2 − 9 = 0
Se observa ca λ = 0 nu verifica sistemul căci din ecuaţia a doua, ar rezulta 2=0, imposibil şi
atunci folosind primele 3 relaţii avem:
1 1 1
x=− ; y= ; z=− ;
2λ λ λ
Acestea, înlocuite in ultima relaţie, dau:
1 1 1 1 1
+ 2 + 2 = 9 ⇔ 4λ2 = 1 ⇔ λ1 = − ; λ2 = .
4λ 2
λ λ 2 2
1 1
Pentru λ1 = − găsim punctul ( x1; y1; z1 ) = (1;− 2; 2) , iar pentru λ2 = obţinem punctul
2 2
( x2 ; y2 ; z 2 ) = (−1; 2;− 2) .
Derivatele parţiale de ordinul al II-lea ale funcţiei Φ în raport cu x, y, z sunt:
∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ
= 2λ , = = = = = = 0 , = 2λ , = 2λ .
∂x 2 ∂x∂y ∂y∂x ∂x∂z ∂z∂x ∂y∂z ∂z∂y ∂y 2 ∂z 2
Atunci d 2 Φ ( x1 , y1 , z 1 ; λ1 ) = −dx 2 − dy 2 − dz 2 < 0 => punctul (1; − 2; 2) este punct de maxim;
d 2 Φ ( x 2 , y 2 , z 2 ; λ 2 ) = dx 2 + dy 2 + dz 2 > 0 => punctul (−1; 2; - 2) este punct de minim.
Observaţie. Pentru a stabili dacă cele două puncte sunt puncte de extrem, nu a fost nevoie să
diferenţiem legătura x 2 + y 2 + z 2 = 9 .

2). Să se găsească extremele funcţiei f(x,y,z)= xyz , dacă x + y + z = 5 şi

xy + yz + xz=8 .

Rezolvare. Aceasta este o problema de extrem cu doua legături

⎧x + y + z = 5
⎨ .
⎩ xy + yz + xz = 8
Considerăm funcţia ajutătoare:
Φ ( x, y, z; λ1 ; λ 2 ) = xyz + λ1 ( x + y + z − 5) + λ 2 ( xy + yz + xz − 8) .
Formam sistemul obţinut prin anularea derivatelor parţiale de ordinul I
⎧ ∂Φ
⎪ ∂x = 0
⎪
⎪ ∂Φ = 0 ⎧ yz + λ1 + λ 2 ( y + z ) = 0
⎪ ∂y ⎪ xz + λ + λ ( x + z ) = 0
⎪ ⎪⎪ 1 2
⎪ ∂Φ
⎨ = 0 ⇔ ⎨ xy + λ1 + λ 2 ( x + y ) = 0 .
⎪ ∂ z ⎪x + y + z = 5
⎪ ∂Φ ⎪
⎪ ∂λ = 0 ⎪⎩ xy + yz + xz = 8
⎪ 1
⎪ ∂Φ
⎪ ∂λ = 0
⎩ 2
Scăzând primele 3 ecuaţii două câte două obţinem
⎧( y − x)(λ 2 + z ) = 0
⎪( z − y )(λ + x) = 0
⎪⎪ 2

⎨ ( z − x )( λ 2 + y) = 0
⎪x + y + z = 5
⎪
⎩⎪ xy + yz + xz = 8
a). y − x = 0 ⇒ x = y .Corelând cu z − y = 0 din a doua ecuaţie şi a patra ecuaţie, rezulta că
5
x = y = z = , soluţie care nu satisface a cincia ecuaţie. Deci, z − y ≠ 0 şi deci x = −λ 2 ,
3
y = −λ 2 . Prin înlocuire în ultimele 2 ecuaţii rezultă
⎧ z − 2λ 2 = 5
⎨ 2 ⇒ z = 2λ 2 + 5 şi λ22 − 2λ 2 (2λ 2 + 5) = 8 ⇔ 3λ22 + 10λ 2 + 8 = 0 cu soluţiile
⎩λ 2 − 2λ 2 z = 8
⎧ 4 ⎫
λ 2 ∈ ⎨− ; − 2 ⎬ .
⎩ 3 ⎭
4 4 8 7 16
i) . λ 2 = − ⇒ x = y = ; z = − + 5 = , λ1 = − yz − λ 2 ( y + z ) = .
3 3 3 3 9
Să calculăm diferenţiala de ordinul al II-lea a funcţiei Φ în raport cu x, y, z, pentru
4 ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ ∂ 2Φ
λ2 = − . = 0 ; = 0 ; = 0 ; = z + λ 2 ; = x + λ 2 ; = y + λ2 .
3 ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ∂x∂y ∂y∂z ∂x∂z
⎛ 4 4 7 16 4 ⎞
Atunci d 2Φ⎜ , , ; ;− ⎟ = 2dxdy.
⎝3 3 3 9 3⎠
Diferenţiind legăturile obţinem

⎧ dx + dy + dz = 0 ⎧dx + dy + dx = 0
⎪⎪ ⎪⎪
⎨ ⇔⎨ ⇔
⎪ 4 dy + 4 dx + 7 dy + 4 dz + 7 dx + 4 dz = 0 ⎪11 dx + 11 dy + 8 dz = 0
⎩⎪ 3 3 3 3 3 3 ⎪⎩ 3 3 3
⇔ dz = 0 , dy = −dx.
⎛4 4 7⎞
Rezultă că, d 2 Φ = −2dx 2 < 0 ⇒ ⎜ , , ⎟ este punct de maxim condiţionat.
⎝3 3 3⎠
ii). λ 2 = −2 ⇒ x = y = 2; z = 1, λ1 = 4 . Atunci d 2 Φ (2, 2, 1; 4, − 2) = −dxdy = dx 2 .
Diferenţiind legăturile se obţine tot dz = 0, dy = −dx . Rezulta că, (2, 2, 1) este punctul de
minim condiţionat.
b). Dacă y − x = 0 ⇒ z = −λ2 . Rezolvând sistemul, se obţin din cauza simetriei, permutările
⎛4 7 4⎞ ⎛7 4 4⎞
soluţiilor găsite în cazul precedent şi anume ⎜ , , ⎟ , ⎜ , , ⎟ puncte de maxim iar (2, 1,
⎝3 3 3⎠ ⎝3 3 3⎠
2), (1, 2, 2) puncte de minim.