DREPT PROCESUAL PENAL

Drept

DREPT PROCESUAL PENAL

Obiective

Scopul disciplinei îl reprezinta însusirea de catre studenti a principalelor concepte, categorii si

institutii

juridice cu care se opereaza în procesul penal, dar si ulterior acestuia cu ocazia punerii în
executare a

hotarârilor judecatoresti definitive.

PARTEA GENERALA

Notiuni introductive referitoare la dreptul procesual penal

Ordinea de drept si procesul penal

Orice încalcare a legii apare ca un conflict între vointa legiuitorului si cea a destinatarului care a
avut o conduita contrara normei de incriminare.

Conflictul creeaza un raport juridic substantial în cadrul caruia statul îsi exercita dreptul de a
trage la raspundere pe cel care a încalcat legea, iar acesta din urma are obligatia sa suporte
consecintele nerespectarii legii penale. În acest scop este nevoie de interventia unor anumite
organisme specializate ale statului care sa poata solutiona conflictul aparut între stat si infractor.

Autoritatea judecatoreasca este cea careia îi revine dreptul de a solutiona litigiile de drept
intervenite în urma manifestarilor ilicite.

In acest sens, art. 21 din Constitutie consfinteste accesul liber la justitie, si anume: „orice
persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale
legitime. Nici o lege nu poate îngradi exercitarea acestui drept”.

Completând cele mentionate, art. 1 alin. (1) din Legea de organizare judiciara nr. 304/28.06.2004
arata ca „puterea judecatoreasca se exercita de Înalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte
instante judecatoresti’’ , iar „justitia este unica, impartiala si egala pentru toti’’ [art. 2 alin.(1)].

Prin urmare procesul penal apare ca fiind acea activitate reglementata de lege, desfasurata de

organele competente, cu participarea partilor si a altor persoane, în scopul constatarii la timp si în

1
mod complet a faptelor ce constituie infractiuni, astfel încât orice persoana care a savârsit o

infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana.

Fazele procesului penal

Totalitatea fazelor si ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal, constituie sistemul

acestuia.

În structura tipica procesului penal se întâlnesc trei faze:

1. urmarire penala;

2. judecata;

3. punerea în executare a hotarârilor penale definitive.

Participantii în procesul penal

În sens larg, notiunea de participanti se refera la toti subiectii oficiali sau particulari, care
participa efectiv la activitatile ce se desfasoara în cadrul procesului penal. Astfel, categoria
participantilor se refera la: organele judiciare, partile, aparatorul si alte persoane.

În sens restrâns, notiunea de participanti în procesul penal înglobeaza: organele, partile si

aparatorul.

Organele care au calitatea de participanti în procesul penal sunt: organele judecatoresti,

procurorul si organele de cercetare penala.

Partile, în procesul penal, sunt: inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila

civilmente (persoane care au drepturi si obligatii ce se nasc din exercitarea actiunii penale sau
civile). 19419f57t

Aparatorul are o pozitie speciala, întrucât, cu toate ca nu este direct interesat în cauza, se situeaza
pe pozitia partii careia îi acorda asistenta juridica.

Alte persoane care participa în cauza penala sunt: martorii, martorii asistenti, expertii, interpretii,

agentii procedurali, grefierii etc.

În virtutea existentei principiului oficialitatii care guverneaza desfasurarea procesului penal,

subiectii procesuali pot fi clasificati în subiecti oficiali si subiecti particulari. Astfel, subiectii
oficiali sunt:

2
judiciari (judecatori, procurori, organe de cercetare) si extrajudiciari (persoane cu atributii de
inspectie, de control, comandanti de nave si aeronave etc.).

Subiectii particulari sunt principali (partile) si secundari (toti ceilalti participanti).

Instantele judecatoresti

Functia de învinuire prin care se exercita actiunea penala are ca obiect judecarea inculpatului de
catre instanta de judecata, în vederea stabilirii vinovatiei sau nevinovatiei acestuia, si aplicarea
sanctiunii prevazute de lege. Aceasta putere de a judeca si de a decide este numita functie
jurisdictionala si este îndeplinita de instantele judecatoresti, în cauzele penale.

Organizarea instantelor judecatoresti

Sistemul actual al instantelor judecatoresti cuprinde:

- judecatorii (mai multe în fiecare judet);

- tribunale militare (în numar de 4);

- tribunale (existente în fiecare judet si în municipiul Bucuresti), din care unele specializate, cum
sunt :

- pentru minori si familie;

- de munca si asigurari sociale;

- comerciale;

- administrativ – fiscale;

- de proprietate intelectuala.

- Tribunalul Militar Teritorial;

- curti de apel (în numar de 15);

- Curtea Militara de Apel;

- Înalta Curte de Casatie si Justitie.

In cadrul fiecarei instante judecatoresti functioneaza un colegiu de conducere care hotaraste cu

privire la problemele generale de conducere a instantei. Cel de la nivelul curtilor de apel exercita
si actiunea disciplinara împotriva judecatorilor.

Adunarile generale ale judecatorilor de la fiecare instanta dezbat activitatea anuala, aleg membrii

3
Consiliului Superior al Magistraturii, analizeaza proiecte de acte normative la solicitarea acestuia
sau a

ministrului justitiei, dezbat probleme de drept si formuleaza puncte de vedere când sunt cerute de
C.S.M.

Dupa gradele de jurisdictie, instantele judecatoresti se împart în: prime instante, instante de apel
si instante de recurs.

Compunerea completelor de judecata

Prin compunerea instantei de judecata se întelege alcatuirea completului de judecata cu numarul

de judecatori prevazut de lege, care sa aiba capacitatea functionala de judecare a cauzei penale.

Nerespectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecata atrage

sanctiunea

nulitatii absolute [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].*

Ministerul Public

Ministerul Public reprezinta în activitatea judiciara interesele generale ale societatii si apara
ordinea de

drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.

Ministerul Public îsi exercita atributiile prin procurori constituiti în parchete pe lânga fiecare
instanta

judecatoreasca, sub autoritatea ministrului justitiei, in conditiile legii (art. 59 - 60 din Legea nr.
304/2004).

A. Organizarea Ministerului Public

Ministerul Public îsi exercita atributiile prin procurori constituiti în parchete pe lânga fiecare
instanta judecatoreasca. În acest sens, au luat fiinta si functioneaza parchetele de pe lânga
judecatorii, tribunale,

curtile de apel si Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Pe linie militara, functioneaza parchetele militare de pe lânga tribunalele militare, Tribunalul

Militar

Teritorial si Curtea Militara de Apel.

4
Corpul magistratilor

Calitatea de magistrat o au procurorii din cadrul parchetelor, magistratii asistenti ai Înaltei Curti
de

Casatie si Justitie, precum si judecatorii de la toate instantele judecatoresti, civile si militare.

Pentru

* În continuare nu se mai foloseste prescurtarea C. proc. pen. fiind de la sine înteles ca atâta timp
cât nu este indicata disciplina

din care provine articolul este vorba de Codul de procedura penala.

numirea ca magistrat militar se impune ca persoana sa aiba si calitatea de militar activ. Este
asimilat

magistratilor, pe durata îndeplinirii functiei, si întreg personalul de specialitate juridica din

Ministerul

Justitiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul National de

Criminologie,

Institutul National al Magistraturii.

Poate fi magistrat cel care îndeplineste urmatoarele conditii:

a) este numai cetatean român cu domiciliul în România si are capacitate de exercitiu deplina;

b) este licentiat în drept ;

c) nu are antecedente penale, nu are cazier fiscal si se bucura de o buna reputatie;

d) cunoaste limba româna;

e) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea functiei;

f) a absolvit Institutul National al Magistraturii sau a promovat concursul ori examenul de

admitere în

magistratura, organizat potrivit regulamentului aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.

Numirea judecatorilor, cu exceptia celor stagiari, se face prin decret al Presedintelui României, la

5
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar judecatorii si procurorii stagiari sunt numiti
de catre

Consiliul Superior al Magistraturii pe baza rezultatelor obtinute la examenul de absolvire a

Institutului

National al Magistraturii.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 19 membri alesi pe o durata de 6 ani, în
adunarile

generale ale judecatorilor, sau, dupa caz, ale procurorilor, fiind validati de catre Senat.

Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt prevazute în art. 35 din Legea nr. 317/2004

publicata în „Monitorul Oficial” nr. 599/2.07.2004 si republicata în „Monitorul Oficial” nr.

827/13.09.2005.

Functia de magistrat este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia
functiilor

didactice din învatamântul superior.

Judecatorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, independenti, supunându-se numai

legii, iar

procurorii si judecatorii stagiari se bucura de stabilitate.

Pentru cercetarea, retinerea, arestarea, perchezitionarea sau trimiterea în judecata a magistratilor

si

magistratilor asistenti se impune încuviintarea secretarului general al Consiliului Superior al

Magistraturii.

Eliberarea magistratilor din functiile pe care le detin nu poate fi facuta decât în cazurile expres

prevazute de lege.

Organizarea si functionarea organelor de cercetare penala

Potrivit art. 201 alin. (1), „urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele
de

cercetare penala...”

6
În alin. (2) al aceluiasi articol se precizeaza ca organele de cercetare penala sunt:

- organele de cercetare ale politiei judiciare;

- organele de cercetare speciale.

Ca organe de cercetare ale politiei judiciare functioneaza lucratori operativi anume desemnati de

ministrul Administratiei si Internelor cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de

pe lânga

Înalta Curte de Casatie si Justitie, sub a carui autoritate îsi desfasoara activitatea (modificat prin
Legea nr.

356/2006 publicata în „Monitorul Oficial” nr. 677/7.08.2006).

Organele de cercetare ale politiei judiciare au o competenta generala, efectuând cercetarea penala

pentru orice infractiune care nu este data, în mod obligatoriu, în competenta altor organe de
cercetare

penala (art. 207).

Ele îsi desfasoara activitatea sub conducerea, supravegherea si controlul nemijlocit al

procurorului,

fiind obligate sa duca la îndeplinire toate dispozitiile sale.

Potrivit art. 208, organele de cercetare speciale sunt:

a) pentru militarii in subordine, comandantii unitatilor militare, corp aparte si similare, precum si

ofiterii anume desemnati de catre acestia;

b) pentru infractiunile savârsite de militari in afara unitatilor militare, sefii comenduirilor de

garnizoana precum si ofiterii anume desemnati de catre acestia;

c) pentru infractiunile de competenta instantelor militare savârsite de persoanele civile in

legatura

cu obligatiile lor militare, comandantii centrelor militare, precum si ofiteri anume desemnati de
catre

7
acestia. La cererea comandantului centrului militar, organul de politie efectueaza unele acte de
cercetare,

dupa care le înainteaza acestuia;

d) pentru infractiunile de frontiera, ofiterii politiei de frontiera anume desemnati;

e) pentru infractiunile contra navigatiei pe apa si contra disciplinei si ordinii la bord, precum si

pentru infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul, prevazute in Codul penal, savârsite de

personalul navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranta
navei sau a

navigatiei, capitanii porturilor.

Partile în procesul penal

Procesul penal nu poate avea loc fara participarea, în afara organelor judiciare mai sus analizate,
si a

unor persoane care au un interes în cauza (persoana vatamata, persoana pagubita, învinuitul sau
inculpatul

s.a.) ori nu au nici un interes în cauza, dar participarea lor este determinata de justa solutionare a
cauzei

penale (martori, experti, interpreti, specialisti s.a.). In functie de pozitia procesuala pe care o au,

persoanele participante la procesul penal dobândesc anumite drepturi, dar si obligatii corelative
acestora.

Dintre subiectii procesuali participanti la desfasurarea procesului penal, un rol important îl au

partile,

care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi si obligatii ce izvorasc în mod
direct

din exercitarea actiunii penale si actiunii civile în cadrul procesului penal.

Procesul penal are doua laturi –penala si civila. Partile au calitatea procesuala specifica laturii
procesului

8
penal în care îsi au localizate drepturile si obligatiile legale.

Învinuitul

În Codul de procedura penala actual, învinuitul este definit ca fiind persoana fata de care se
efectueaza

urmarirea penala, atâta timp cât nu a fost pusa în miscare actiunea penala împotriva sa.
Activitatea de

tragere la raspundere penala pentru savârsirea unei infractiuni se poate desfasura numai fata de o
persoana

fizica, persoana juridica neputând avea calitatea de învinuit.

Notiunea de învinuit desemneaza, dupa cum am vazut, o pozitie procesuala diferita de cea a

faptuitorului sau inculpatului.

Învinuitul nu este parte în proces, statutul sau se apropie mai mult de cel al inculpatului decât de
cel al

faptuitorului. Cu toate acestea, Codul de procedura penala din 1936 definea notiunea de învinuit
în

capitolul consacrat partilor.

Etapa actelor premergatoare începerii urmaririi penale precede nasterea raportului juridic
procesual

penal. Persoana fata de care se desfasoara actele premergatoare se numeste faptuitor. Notiunea
de

faptuitor nu este definita de Codul de procedura penala, însa desemneaza persoana fata de care a
fost

formulata o plângere sau care este suspectata de încalcarea legii penale.

Calitatea de învinuit dainuie pâna la punerea în miscare a actiunii penale, când el se transforma
in

inculpat.

Inculpatul

9
Desfasurarea oricarui proces penal este indisolubil legata de existenta unei persoane careia i se
imputa

savârsirea unei fapte penale.

În sectiunea „Partile în procesul penal”, în art. 23 inculpatul a fost definit ca fiind „persoana
împotriva

careia s-a pus în miscare actiunea penala”. Rezulta ca notiunea de inculpat este definita în raport
de

momentul punerii în miscare a actiunii penale. Dobândirea calitatii de inculpat presupune si

existenta unei

premise constând într-o încalcare a legii penale, prin comiterea unei infractiuni.

Notiunile de învinuit si inculpat desemneaza pozitii procesuale diferite.

Calitatea de inculpat subzista de la punerea în miscare a actiunii penale si pâna la solutionarea

acesteia.

Actiunea penala poate fi pusa în miscare de catre procuror si de catre instanta de judecata. În
cursul

urmaririi penale actiunea penala poate fi pusa în miscare prin ordonanta, situatie în care
învinuitul devine

inculpat, înainte de sesizarea instantei de judecata.

Daca urmarirea penala s-a desfasurat fara punerea în miscare a actiunii penale, dupa finalizarea

cercetarilor, daca se concluzioneaza ca a fost savârsita o fapta penala si ca învinuitul este autorul
acesteia,

se întocmeste un rechizitoriu prin care se dispune punerea în miscare a actiunii penale, acesta
dobândind

calitatea procesuala de inculpat.

În literatura de specialitate s-a apreciat ca plângerea prealabila este doar o conditie prevazuta de
lege si

nu are aptitudinea de a pune în miscare actiunea penala. În astfel de cazuri, se considera ca

actiunea

10
penala se pune în miscare la primul termen de judecata, prin încheiere. Acest punct de vedere
este sustinut

de modul de redactare folosit de legiuitor: „punerea în miscare a actiunii penale se face la

plângerea

prealabila a partii vatamate”.

Opus punctului de vedere mentionat, se afirma ca persoana vatamata [în cazurile prevazute de
art. 279

lit. a)] pune în miscare actiunea penala prin introducerea plângerii prealabile la instanta de
judecata.

Acest punct de vedere a fost exprimat si de instanta suprema prin decizia de îndrumare nr.
6/1973.

Rezulta ca, prin introducerea plângerii prealabile direct la instanta de judecata, în cazurile expres

nominalizate de lege, este pusa în miscare actiunea penala, persoana fizica reclamata ca autor al
faptei

dobândind calitatea de inculpat. Desigur, aceasta opinie contravine teoriei potrivit careia titularul
actiunii

penale este statul prin organele sale abilitate, procurorii.

Dupa punerea în miscare a actiunii penale, calitatea de inculpat subzista pe toata durata
exercitarii

actiunii penale pâna la stingerea acesteia prin solutia data de procuror ori prin hotarârea
definitiva a

instantei de judecata.

Partea vatamata

Persoana vatamata este persoana careia i-au fost afectate drepturile si interesele legitime prin

savârsirea infractiunii. Calitatea de persoana vatamata se dobândeste în mod automat, fara

îndeplinirea

11
altor conditii, prin savârsirea infractiunii. În functie de sfera drepturilor si intereselor legale
încalcate,

vatamarea poate fi de natura fizica, morala sau materiala.

În art. 24. se prevede ca persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala ori

materiala, daca participa în procesul penal, se numeste parte vatamata.

Partea vatamata nu poate valorifica pretentii materiale. Pentru asemenea pretentii, persoana
vatamata

trebuie sa se constituie parte civila.

Partea civila

Potrivit dispozitiilor art. 15, „persoana vatamata se poate constitui parte civila în contra
învinuitului

sau inculpatului si persoanei responsabile civilmente”.

Prin savârsirea unei infractiuni se poate produce persoanei vatamate un prejudiciu material sau
moral

care poate fi reparat prin intermediul unei actiuni civile.

Potrivit art. 24 alin. (2), persoana vatamata poate sa exercite actiunea civila si în procesul penal.
În

doctrina, partea civila a fost definita ca fiind orice persoana fizica sau juridica, care a suferit un

prejudiciu material sau moral prin infractiune si care si-a alaturat actiunea sa civila la actiunea
penala

în procesul penal.

Partea responsabila civilmente

Potrivit art. 998 C. civ., „orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din
a

carui greseala s-a ocazionat, a-l repara”, iar dispozitiile art. 1000 C. civ. conchid: „Suntem
asemenea

responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde
sau de

12
lucrurile ce sunt sub paza noastra”.

Din cele prezentate mai sus rezulta ca persoana responsabila civilmente este persoana fizica
(parinti,

tutore, mandant, comitent, profesori, mestesugari s.a.) sau persoana juridica (româna sau straina)
care este

chemata în procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, alaturi de inculpat, pentru paguba
materiala

sau morala pricinuita de acesta prin savârsirea infractiunii .

Persoanele ce pot fi parte responsabila civilmente

Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ., pot fi atrase sau pot interveni din proprie initiativa ca persoane

responsabile civilmente urmatoarele categorii de persoane:

- parintii, pentru prejudiciile produse prin faptele penale savârsite de copiii lor minori (pâna la
vârsta

de 18 ani), care locuiesc cu dânsii [art. 1000 alin. (2) C. civ.];

- comitentii, pentru faptele penale care au produs pagube, savârsite de prepusii lor, în legatura cu

sarcinile ce le-au fost încredintate [art. 1000 alin. (3) C. civ.];

- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate prin infractiuni savârsite de elevi si

ucenici, în

perioada în care s-au aflat sub supravegherea lor [art. 1000

alin. (4) C. civ.];

- persoanele care îndeplinesc functii de conducere, precum si orice alte persoane, în sarcina
carora s-a

stabilit o culpa pentru angajarea, trecerea sau mentinerea în functie a unor gestionari fara
respectarea

conditiilor legale privind vârsta, studii si stagiu ori cele referitoare la antecedentele penale
(Legea nr.

22/1969, art. 28 si art. 30), daca gestionarii au produs un prejudiciu prin fapte penale;

13
- persoanele în legatura cu care s-a constatat, printr-o hotarâre judecatoreasca ramasa definitiva,
ca au

dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din gestiunea sa (art. 34 din Legea nr.
22/1969);

- persoanele care au constituit o garantie pentru gestionar (art. 10 si urmatoarele din Legea nr.

22/1969).

În cazul persoanelor enumerate de art. 1000 C.civ. culpa este prezumata. In timp ce pentru cele

mentionate în Legea 22/1969 culpa sau foloasele necuvenite trebuiesc dovedite.

În reglementarea anterioara (Decretul nr. 221/1960) puteau fi atrasi sa raspunda civil, alaturi de

inculpat si persoanele care au profitat de pe urma savârsirii infractiunii. Apreciem ca în mod

nejustificat a

fost înlaturata aceasta forma de raspundere, de vreme ce subzista numai în masura în care trebuia
sa

acopere prejudiciul creat prin infractiune;

- persoanele care au gospodarit împreuna cu inculpatul ori au avut raporturi strânse cu acesta,
daca

s-a constatat ca au obtinut foloase de pe urma infractiunii savârsite de autor.

Modalitati de constituire ca parte responsabila civilmente

Persoana chemata sa raspunda civil pentru infractiunea cauzatoare de prejudiciu, savârsita de alta

persoana, devine persoana responsabila civilmente. Dobândirea calitatii de persoana responsabila

civilmente în procesul penal are loc pe trei cai:

- la cererea partii civile;

- din oficiu;

- la cererea persoanei responsabile civilmente, atunci când aceasta considera necesar.

14
Subiectii procesuali care pot înlocui partile în procesul penal

În procesul penal, partile pot fi înlocuite, în conditiile prevazute de lege, de catre alte persoane
care

dobândesc calitatea de subiecti procesuali cu pozitii procesuale diferite. Acesti subiecti

procesuali sunt:

Succesorii

Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în conditiile legale, succed în drepturi
persoanele

fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desfiintate sau dizolvate (mostenitorii,
organizatiile

succesoare în drepturi si lichidatorii).

Succesorii devin parti prin succesiune în procesul penal si au aceleasi prerogative si facultati

procesuale ca si partile pe care le-au înlocuit, valorificând insa drepturi proprii ce decurg din
calitatea

lor.

Reprezentantii

La desfasurarea procesului penal, prezenta unora dintre parti este necesara, dar nu în mod
permanent,

ci numai pentru anumite acte. Pentru a nu împiedica normala activitate a organelor judiciare, dar
si a

activitatii cotidiene a partilor, legea a prevazut dreptul acestora de a fi înlocuite prin reprezentare.

Reprezentantul este persoana care îndeplineste, în lipsa unei parti, dar în numele si interesul
exclusiv

al acesteia, activitatea procesuala necesara pentru apararea intereselor legitime ale acesteia.

Reprezentantii în procesul penal sunt de doua feluri:

a) reprezentanti legali, mentionati de dispozitiile legale. Reprezentantii legali pot fi la rândul lor

reprezentati;

15
b) reprezentanti conventionali. Partea în proces poate încheia o conventie cu o alta persoana prin
care

s-o împuterniceasca sa se prezinte în proces în numele si interesul sau, exercitându-i drepturile

procesuale

si îndeplinindu-i obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie special, cu împuternicire expresa
de

reprezentare pentru anumite acte ale procesului sau pentru reprezentare în tot timpul procesului.

Reprezentantii legali si cei conventionali pot efectua aceleasi acte juridice procesuale pe care le
poate

efectua si partea pe care o reprezinta, daca aceasta ar fi participat la desfasurarea procesului

penal.

Substitutii procesuali

Substitutii procesuali sunt subiectii care îndeplinesc activitati procesuale, în cazurile anume
prevazute

de lege, în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane. Spre deosebire de
reprezentant,

care actioneaza în numele si interesul partii pe care o reprezinta, fiind obligat sa actioneze
potrivit

mandatului primit si fiind raspunzator de îndeplinirea obligatiilor asumate, substitutul procesual

actioneaza

în numele sau, dar în interesul partii, având dreptul si nu obligatia sa actioneze, atunci când
considera

necesar.

Aparatorul în procesul penal

Aparatorul este un participant în procesul penal, fara a avea calitatea de parte, întrucât nu
urmareste un

interes personal, dar poate sa exercite toate drepturile partii pe care o asista sau o reprezinta.

Aparatorul este, deci, persoana fizica care participa la desfasurarea procesului penal pentru a
acorda

16
asistenta juridica unei parti.

a) Asistenta juridica facultativa

Asistenta juridica facultativa presupune dreptul oricarei persoane de a-si alege singura avocatul
pe

care-l crede cel mai indicat sa-i apere interesele.

b) Asistenta juridica obligatorie.

În cazurile anume prevazute de lege [art. 171 alin. (2) si (3)], asistenta juridica este obligatorie
pentru

învinuit sau inculpat, atât în faza de urmarire penala, cât si în faza de judecata. Nerespectarea
dispozitiilor

legale referitoare la acordarea asistentei juridice se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actelor

încheiate.

Situatiile nominalizate de lege în care asistenta juridica este obligatorie sunt:

1) învinuitul sau inculpatul este minor (între 14-18 ani).

2) învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat,
elev al

unei institutii militare de învatamânt

3) învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare sau într-un institut
medicaleducativ.

O astfel de internare este asimilata cu privarea de libertate sau cu situatia analizata la militari.

4) învinuitul sau inculpatul este arestat, chiar în alta cauza.

5) în cursul judecatii, în prima instanta sau în caile de atac, când legea prevede pentru
infractiunea

savârsita pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare ori detentia pe viata.

17
6) organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca învinuitul sau inculpatul nu si-ar putea
face

singur apararea. Sunt avuti în vedere învinuitii sau inculpatii cu afectiuni psihice (senili, înapoiati

mintali, dar nu debili sau alienati mintal, întrucât acestia nu pot avea responsabilitate penala,
analfabeti).

Actiunile în procesul penal

Mijlocul legal prin intermediul caruia conflictul de drept este adus spre solutionare organelor

judiciare poarta denumirea de actiune în justitie.

Factorii sau termenii actiunii în justitie sunt institutiile ori conceptele juridice ce asigura o
corecta

desfasurare a activitatii judiciare, fiind reprezentate de:

- temeiul actiunii;

- obiectul actiunii;

- subiectii actiunii;

- aptitudinea functionala a actiunii.

Actiunea penala

Actiunea penala constituie instrumentul juridic prin intermediul caruia se deduce în fata
organelor

judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la raspundere penala a persoanei
care a

savârsit infractiunea.

Potrivit dispozitiilor art. 9, „Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a

persoanelor care au savârsit infractiuni.” Actiunea penala se pune în miscare prin actul de
inculpare

prevazut de lege si se poate exercita în tot cursul procesului penal.

Obiectul actiunii penale consta in tragerea la raspundere penala a persoanei care a savârsit
infractiunea,

18
celelalte actiuni sau proceduri judiciare având o alta natura juridica si un alt continut (reabilitarea

judecatoreasca, repararea pagubei in cazul condamnarii pe nedrept).

Subiectul activ al actiunii penale este titularul dreptului la actiune, calitate ce-i revine în mod
exclusiv

statului. Persoana vatamata nu poate fi niciodata titular al actiunii penale nici în situatiile în care,
conform

prevederilor legale, persoana vatamata are dreptul de a cere punerea în miscare a actiunii penale
prin

plângere prealabila, de retragere a acesteia sau de împacare cu faptuitorul. Referitor la aceste

situatii, tot

STATUL este titularul actiunii penale, iar persoana vatamata este subiect activ secundar al
actiunii

penale.

Prin urmare întâlnim subiecti activi principali (statul prin organele sale specializate) si secundari

(persoana vatamata) în timp ce subiectul pasiv este inculpatul împotriva caruia se exercita
actiunea

penala.

Actiunea penala prezinta urmatoarele trasaturi:

a) apartine statului.

b) este obligatorie.

c) este irevocabila si indisponibila.

d) este indivizibila.

e) este individuala.

Conform art. 9 alin. (3), actiunea penala se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Realizarea

actiunii penale se materializeaza în trei momente, si anume:

19
8

- punerea în miscare a actiunii penale;

- exercitarea actiunii penale;

- stingerea actiunii penale.

Punerea în miscare a actiunii penale

„ Actiunea penala se pune în miscare prin actul de inculpare prevazut de lege” [art. 9 alin. (2)].

Spre deosebire de începerea urmaririi penale, care se face „in rem”, punerea în miscare a actiunii

penale se face „in personam”, adica, pentru punerea în miscare a actiunii penale este necesara

identificarea persoanei care urmeaza sa fie trasa la raspundere penala pentru fapta concreta care-i
este

imputata.

De regula, punerea în miscare a actiunii penale este atributul procurorului si numai in situatiile

prevazute de lege, cade in sarcina instantei de judecata.

În masura în care persoana faptuitorului este cunoscuta si sunt probe suficiente de vinovatie,
actiunea

penala poate fi pusa în miscare, la începutul urmaririi penale ori pe parcursul acesteia, printr-o

ordonanta, iar la sfârsitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului [art. 262 pct. 1 lit. (a)].

Instanta de judecata extinde din oficiu procesul penal [daca procurorul nu participa la judecata si
sunt

întrunite conditiile prevazute de art. 336 alin. (1)] printr-o încheiere.

În cazul infractiunilor prevazute în art. 279 alin. 2 lit. a), persoana vatamata se poate adresa
direct

instantei de judecata printr-o plângere prealabila, actiunea penala urmând a fi pusa în miscare
printr-o

încheiere la primul termen de judecata.

20
În cazul în care persoana vatamata se adreseaza cu plângere prealabila organului de cercetare
penala

sau procurorului [ art. 279 alin. 2 lit.( b)], procurorul va pune în miscare actiunea penala.

Exercitarea actiunii penale

Prin exercitarea actiunii penale se întelege sustinerea ei în vederea realizarii tragerii la

raspundere

penala a inculpatului.

În cursul urmaririi penale, exercitarea actiunii penale se face de catre procuror, alaturi de care
poate

participa si persoana vatamata în cazul când, în baza prevederilor legale, plângerea prealabila se

introduce la organul de cercetare. Exercitarea actiunii penale în faza de urmarire penala

presupune

strângerea, administrarea si verificarea tuturor probelor în baza carora se poate decide trimiterea
în

judecata sau se poate da o solutie de scoatere ori încetare a urmaririi penale care sa duca la
stingerea

actiunii.

În cursul judecatii, procurorul exercita actiunea penala prin diferite cereri si concluzii pe care le

formuleaza în fata instantei, prin sustinerea învinuirii, folosirea cailor de atac etc.

Epuizarea si stingerea actiunii penale

Finalitatea actiunii penale se materializeaza într-un ultim moment, si anume: epuizarea si

stingerea.

Astfel, actiunea penala pusa în miscare si exercitata, se epuizeaza în urma judecarii cauzei si
pronuntarii

unei hotarâri, care poate fi de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Art. 10 prevede în mod expres cazurile în care actiunea penala nu poate fi pusa în miscare sau,
daca

totusi a fost pusa în miscare, nu poate fi exercitata.

21
Exista însa, si cazuri speciale, prevazute în Codul penal sau în diverse legi speciale cu continut
penal,

care poarta denumirea de situatii de nepedepsire [împiedicarea consumarii faptei de catre

participant înainte

de descoperirea ei (art. 30 C. pen.); retragerea marturiei mincinoase în conditiile legii [art. 260
alin. (2) C.

pen.; nedenuntarea unor infractiuni savârsite de sot sau de o ruda apropiata [art. 262 alin. (2) C.
pen.].

Cazurile în care actiunea penala este lipsita de temei

a) Fapta nu exista [art. 10 lit. a)];

b) Fapta nu este prevazuta de legea penala [art. 10 lit. b)];

b1) fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni( art. 10 lit. b1);

c) Fapta nu a fost savârsita de învinuit sau de inculpat [art. 10 lit. c)];

d) Faptei îi lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii [art. 10 lit. d)];

e) Exista vreuna din cauzele care înlatura caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e)].

Cazurile în care actiunea penala poate fi exercitata numai în anumite conditii sau este lipsita de

obiect

f) Lipsesc plângerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului

competent,

ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în miscare a actiunii penale [art. 10
lit. f)];

- sesizarea organului competent este o conditie ceruta de lege în ipoteza unor infractiuni cum
sunt cele

referitoare la siguranta circulatiei pe caile ferate [art. 273 alin. (1), art. 274 alin. (1) si art. 275
alin. (1) si

22
(2) C. pen.]sau cele savârsite de militari: absenta nejustificata (art. 331 C. pen.), dezertarea (art.
332 C.

pen.), calcarea de consemn (art. 333 C. pen.), insubordonarea (art. 334 C. pen.), lovirea sau
insulta

superiorului (art. 335 C. pen.), lovirea sau insulta inferiorului de catre superior (art. 336 C. pen.),

sustragerea de la serviciul militar (art. 348 C. pen.), sustragerea de la recrutare (art. 353 C. pen.)
si

neprezentarea la încorporare sau concentrare (art. 354 C. pen.). Art. 337, 348 si 355 C. pen.
stipuleaza ca

actiunea penala în cazul acestor infractiuni se pune în miscare numai la sesizarea comandantului;

- ultima situatie are în vedere orice alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în
miscare

a actiunii penale. Un exemplu în acest sens îl constituie infractiunile prevazute de art. 171 C.
pen.

(infractiuni contra reprezentantului unui stat strain), când punerea în miscare a actiunii penale se
face

numai la dorinta exprimata de guvernul strain respectiv;

g) A intervenit amnistia sau prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei

juridice atunci când are calitatea de faptuitor [art. 10 lit. g)

e urmarire penala si încetarea procesului penal în faza de judecata.

h) A fost retrasa plângerea ori partile s-au împacat, în cazul infractiunilor pentru care retragerea

plângerii sau împacarea partilor înlatura raspunderea generala [art. 10 lit. h)]

i) S-a dispus înlocuirea raspunderii penale [art. 10 lit. i)]

i/1) Exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege [art. 10 lit.(i1)] Este avuta în vedere ipoteza
în

care exista atât fapta penala cât si faptuitorul, însa datorita faptului ca s-a autodenuntat mai
înainte de

sesizarea organelor de urmarire penala, nu mai poate fi tras la raspundere penala (darea de mita

23
incriminata în art. 255 alin. 3 C. penal).

j) Exista autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. (j)]

Actiunea civila

Fiind alaturata actiunii penale, actiunea civila are un caracter accesoriu, putând fi exercitata în

cadrul procesului penal numai în masura punerii în miscare a actiunii penale. Pentru exercitarea

actiunii civile în procesul penal sunt necesare urmatoarele conditii:

a) infractiunea sa fi cauzat un prejudiciu material sau moral;

b) între infractiunea savârsita si prejudiciul cerut a fi acoperit sa existe o legatura de cauzalitate;

c) prejudiciul sa fie cert;

d) prejudiciul sa nu fi fost reparat;

e) în cazul persoanelor cu capacitate deplina de exercitiu sa existe cererea de constituire ca parte

civila

în cadrul procesului penal.

Elementele (factorii) actiunii civile

Actiunea civila are acelasi temei ca si actiunea penala, constând în norma juridica încalcata
(temeiul de

drept) si fapta comisa (temeiul de fapt).

Potrivit dispozitiilor art. 14 alin. (1) actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a

inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente.

In alin. (2) se arata ca tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile

civilmente se

realizeaza prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila si exercitarea actiunii civile în
cadrul

procesului penal, alaturi de actiunea penala.

Repararea pagubei se face, potrivit dispozitiilor legii civile, în natura prin:

24
a) restituirea lucrului;

b) restabilirea situatiei anterioare savârsirii infractiunii;

c) desfiintarea totala sau partiala a unui înscris;

d) prin orice alt mijloc de reparare în natura.

În situatia în care repararea în natura nu este posibila, inculpatul si partea responsabila civilmente
pot

fi obligati la plata unei despagubiri banesti.

Se apeleaza la despagubirea baneasca în masura în care repararea în natura nu este cu putinta;

când

prin repararea în natura nu s-a acoperit integral paguba, precum si atunci când se acorda
despagubiri

banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila. Despagubirea baneasca este suma de
bani ce

reprezinta contravaloarea prejudiciului cauzat.

10

Repararea daunelor morale, respectiv evaluarea în bani a acestora reprezinta o modalitate greu de

realizat, neexistând posibilitatea aplicarii unor criterii precise de evaluare. În acest sens, doar
instanta de

judecata are dreptul de a stabili anumite despagubiri banesti pentru acoperirea daunelor morale
suferite prin

savârsirea infractiunii.

Subiectul activ al actiunii civile în procesul penal este persoana care a suferit prejudiciul produs
prin

infractiune; potrivit art. 24, persoana vatamata care exercita actiunea civila în cadrul procesului
penal se

numeste parte civila.

25
Subiecti pasivi ai actiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum si partea

responsabila civilmente, dar pot fi si mostenitorii învinuitului sau inculpatului sau partii
responsabile

civilmente (când aceasta este o persoana fizica), cât si persoanele juridice care succed în drepturi.

Fata de actiunea penala, actiunea civila este disponibila, accesorie actiunii penale si poate fi

îndreptata împotriva altor persoane decât invinuitul sau inculpatul.

Exercitarea actiunii civile

Actiunea civila parcurge trei etape in desfasurarea procesului penal care sunt: declansarea ei,
exercitarea

si rezolvarea.

Fata de disponibilitatea acesteia, parcurgerea tututor etapelor nu este obligatorie, partea civila
putând

renunta (cu exceptiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie actiunii penale, când aceasta se
stinge,

automat se va stinge si actiunea civila.

Competenta în materie penala

Competenta circumscrie sfera atributiunilor legale pe care le are de îndeplinit organele judiciare
în

procesul penal.

Formele competentei au fost clasificate în: fundamentale: - functionala (ratione officii); materiala

(ratione materiae); teritoriala (ratione loci).

si subsidiare: - personala; speciala; exceptionala.

Competenta instantelor judecatoresti

Instantele judecatoresti din tara noastra sunt, potrivit art. 2 al. 2 din Legea nr. 304/2004 pentru

organizarea judiciara: judecatoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curtile de apel si Înalta

Curte de

26
Casatie si Justitie.

Alaturi de acestea, functioneaza urmatoarele instante militare: tribunalele militare, Tribunalul

Militar

Teritorial si Curtea Militara de Apel.

Tabloul instantelor judecatoresti se completeaza cu sectiile maritime si fluviale înfiintate, în baza

Decretului nr. 203/1974, pe lânga judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati.

Competenta tuturor acestor instante este stabilita prin lege.

Competenta judecatoriei (art. 25 C. proc. pen.)

Din punctul de vedere al competentei functionale, judecatoria judeca numai în prima instanta.

Competenta materiala a judecatoriei este generala, deoarece aceasta judeca toate infractiunile, cu

exceptia celor date prin lege în competenta altor instante.

Competenta teritoriala a judecatoriei se stabileste potrivit dispozitiilor art. 30-31, iar sub aspectul

organizarii teritoriale, judecatoriile functioneaza în fiecare judet si în municipiul Bucuresti.

O competenta speciala se întâlneste în cazul sectiilor maritime si fluviale de pe lânga

judecatoriile

Constanta si Galati, care, potrivit Decretului nr. 203/1974, judeca în prima instanta urmatoarele
cauze:

a) infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, infractiunile contra disciplinei si ordinii la

bord si

alte infractiuni în legatura cu activitatea marinei civile, prevazute în Decretul nr. 443/1972
privind

navigatia civila;

b) infractiunile împotriva protectiei muncii savârsite de personalul marinei civile;

c) infractiunile de serviciu sau în legatura cu serviciul prevazute în Codul penal, savârsite de

personalul marinei civile, cu exceptia infractiunii de neglijenta în pastrarea secretului de stat (art.
252 C.

27
pen.);

d) infractiunile contra patrimoniului prevazute în Codul penal referitoare la bunurile aflate în

administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, ori încredintate acestora pentru expeditie,
transport

sau pastrare, savârsite de personalul marinei civile;

c) infractiunile contra patrimoniului prevazute în Codul penal referitoare la bunuri aflate în

administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut
pune în

pericol nave, utilaje portuare, instalatii de încarcare, descarcare si manipulare a marfurilor în port
sau a

11

creat o stare de pericol pentru siguranta navigatiei, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea
de

transport maritima sau fluviala.

Competenta tribunalului militar (art. 26 C. proc. pen.)

Sub aspectul competentei functionale, tribunalul militar judeca numai în prima instanta.

Competenta materiala a tribunalului militar se împleteste cu competenta personala:

a) infractiunile prevazute de art. 331 – 352 C.pen., precum si alte infractiuni savârsite in legatura
cu

îndatoririle de serviciu, comise de militari pâna la grad de colonel inclusiv, cu exceptia celor date
in

competenta altor instante;

b) solutioneaza alte cauze anume prevazute de lege (art. 26).

Din punctul de vedere al competentei teritoriale, pe teritoriul tarii noastre functioneaza patru
tribunale

militare în municipiile Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara, fiecare având în circumscriptie

mai

28
multe judete.

Competenta tribunalului (art. 27 C. proc. pen.)

Sub aspectul competentei functionale, tribunalul judeca în prima instanta, în apel, în recurs si

solutioneaza conflictele de competenta ivite între judecatoriile din circumscriptia sa.

Competenta materiala a tribunalului este determinata atât în mod abstract, cât si în mod concret.

Astfel, tribunalul judeca în prima instanta o serie de infractiuni cu un grad ridicat de pericol
social;

a) infractiunile prevazute în Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3-5,

art. 197 alin. (3), art. 211 alin. (3), art. 212, alin. (3), art. 215 alin. (5), 254, 255, 257, 266-270,
art. 2791,

312 si 317, precum si infractiunea de contrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau
materii

explozive ori radioactive;

b) infractiunile savârsite cu intentie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;

c) infractiunea de spalare a banilor, precum si infractiunile privind traficul si consumul ilicit de

droguri;

d) infractiunea de bancruta frauduloasa, daca priveste sistemul bancar;

e) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.

- Ca instanta de apel, tribunalul judeca apelurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de

judecatorii

în prima instanta;

- Ca instanta de recurs solutioneaza recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de

judecatorii

în cazurile anume prevazute de lege.

O competenta speciala întâlnim în cazul sectiilor maritime si fluviale ale Tribunalelor Constanta
si

29
Galati, care, potrivit Decretului nr. 203/1974, judeca în prima instanta urmatoarele cauze:

a) infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa care au avut ca urmare un accident de

navigatie,

constând în abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a unei nave de orice fel,

infractiunea de stânjenire a echipajului în conducerea unei nave, daca prin aceasta s-ar pune în
pericol

siguranta navei sau de preluare fara drept a controlului navei direct sau indirect, precum si
omisiunea

denuntarii acestei infractiuni;

b) infractiunile de delapidare, furt, tâlharie, piraterie, înselaciune, distrugere din culpa, în forme
grave,

referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile ori încredintate
acestora

spre expeditie, transport sau pastrare si infractiunea de abuz în serviciu savârsite de personalul
marinei

civile;

c) infractiunile contra patrimoniului mentionate la lit. b) referitoare la bunuri aflate în

administrarea

sau folosinta unitatilor marinei civile, daca consecintele grave ale acestora constau în punerea în
pericol a

navelor, utilajelor portuare, instalatiilor de încarcare, descarcare si manipulare a marfurilor în

port ori în

crearea unei stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau tulburarea activitatii de transport
maritim sau

fluvial.

Sectiile maritime si fluviale judeca si ca instante de recurs recursurile împotriva hotarârilor

pronuntate

în prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor din Constanta si Galati.

30
Teritorial, în fiecare judet si în municipiul Bucuresti, functioneaza câte un tribunal cu sediul în

localitatea de resedinta a judetului respectiv.

Competenta Tribunalului Militar Teritorial (art. 28 C. proc. pen.)

Ca si competenta functionala, Tribunalul Militar Teritorial judeca în prima instanta, în apel, în

recurs

si solutioneaza conflictele de competenta dintre tribunalele militare din circumscriptia sa.

Competenta materiala a Tribunalului Militar Teritorial se îmbina cu competenta personala.

Astfel, el

12

judeca în prima instanta, potrivit art. 28 pct. 1, urmatoarele infractiuni:

a) infractiunile savârsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date prin lege în competenta altor

instante;

b) infractiunile mentionate în art. 27 pct. 1 lit. a) – e1) savârsite de militari pâna la gradul de
colonel

inclusiv, în legatura cu îndatoririle de serviciu;

c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.

- Ca instanta de apel, judeca apelurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate în prima instanta
de

tribunalele militare, cu exceptia infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de

lege cu

pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.

- Ca instanta de recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor pronuntate de tribunalele militare

în

cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa închisorii
de cel

mult 2 ani, precum si în alte cazuri anume prevazute de lege.

31
Exista un singur Tribunal Militar Teritorial cu sediul în Bucuresti si cu competenta pe întreg
teritoriul

tarii.

Competenta curtii de apel (art. 281 C. proc. pen.)

Sub aspectul competentei functionale, curtea de apel desfasoara urmatoarele activitati: judeca în
prima

instanta, în apel, în recurs si solutioneaza conflictele de competenta ivite între tribunale sau între

judecatorii si tribunale din circumscriptia sa, ori între judecatorii din circumscriptia unor
tribunale diferite

aflate însa in circumscriptia sa.

Competenta materiala a curtii de apel este determinata atât în concret, cât si în abstract, ea
judecând în

prima instanta urmatoarele infractiuni:

a) infractiunile prevazute în art. 155-173 C. pen. si infractiunile privind siguranta nationala a

României

prevazute în legi speciale;

a1) infractiunile prevazute de C. pen. în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofa de
cale

ferata si art. 356-361;

b) infractiunile savârsite de judecatorii de la judecatorii si tribunale, de procurorii de la

parchetele de

pe lânga aceste instante, precum si de controlorii financiari ai Curtii de Conturi;

c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa;

d) cauzele privind extradarea;

e) cererile privind transferul condamnatilor în strainatate.

- Ca instanta de apel, Curtea de apel judeca, apelurile împotriva hotarârilor penale pronuntate în
prima

32
instanta de tribunale.

- În recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de tribunale în apel,

precum si în

alte cazuri anume prevazute de lege

Ca organizare teritoriala, exista un numar de 15 curti de apel, fiecare având în circumscriptie mai

multe judete (Anexa la Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciara).

Competenta Curtii Militare de Apel (art. 282 C. proc. pen.)

Sub aspectul competentei functionale, Curtea Militara de Apel judeca în prima instanta, în apel,
în

recurs si solutioneaza conflictele de competenta între tribunalele militare teritoriale sau între
tribunalele

militare si tribunalele militare teritoriale ori între tribunale militare din raza de competenta a unor

tribunale militare teritoriale diferite.

Alaturi de competenta materiala, Curtea Militara de Apel are si o competenta personala,

judecând în

prima instanta:

a) infractiunile prevazute în art. 155-173 C. pen. (infractiuni contra sigurantei statului) si în art.
356-

361 C. pen. (infractiuni contra pacii si omenirii) savârsite de militari;

b) infractiunile savârsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalelor militare teritoriale,

precum si de procurorii militari de la parchetele militare de pe lânga aceste instante;

c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.

- În apel, Curtea Militara de Apel judeca apelurile împotriva hotarârilor pronuntate în prima
instanta de

tribunalele militare teritoriale (art. 282 pct. 2).

- Ca instanta de recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor pronuntate de tribunalele militare

33
teritoriale în apel, precum si în alte cazuri anume prevazute de lege.

Teritorial, Curtea Militara de Apel are competenta pe întreg teritoriul tarii, functionând numai în

municipiul Bucuresti, ca instanta unica.

13

Competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 29 C. proc. pen.)

Înalta Curte de Casatie si Justitie cuprinde 4 sectii – civila, penala, comerciala si de contencios

administrativ si fiscal, fiecare având propria competenta (Legea nr. 304/2004).

Functional, instanta suprema judeca: în prima instanta, în recurs, recursurile în interesul legii si

solutioneaza conflictele de competenta în ipoteza în care este instanta superioara comuna,

situatiile în care

cursul justitiei este întrerupt, cererile de stramutare si alte cazuri anume prevazute de lege.

- În prima instanta, Înalta Curte de Casatie si Justitie nu judeca în functie de natura sau gravitatea

infractiunilor ci are doar o competenta personala, întrucât criteriul este cel al calitatii
inculpatului:

a) infractiunile savârsite de senatori si deputati;

b) infractiunile savârsite de membrii Guvernului;

c) infractiunile savârsite de judecatorii Curtii Constitutionale, membrii Curtii de Conturi, de

presedintele Consiliului Legislativ si de Avocatul Poporului;

d) infractiunile savârsite de maresali, amirali, generali si chestori;

e) infractiunile savârsite de sefii cultelor religioase organizate în conditiile legii si de ceilalti

membri ai

Înaltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;

e1) infractiunile savârsite de catre membrii Consiliului Superior al Magistraturii;

f) infractiunile savârsite de judecatorii si magistratii asistenti de la Înalta Curte de Casatie si

Justitie, de

34
judecatorii de la curtile de apel si Curtea Militara de Apel, precum si de procurorii de la
parchetele de pe

lânga aceste instante si de procurorii Departamentului National Anticoruptie;

g) alte cauze date prin lege în competenta sa.

Desi are o competenta completa in raport cu celelalte instante judecatoresti, Înalta Curte de
Casatie si

Justitie nu judeca în apel, motivul fiind acela ca dincolo de instanta suprema nu mai exista o alta
instanta

la care sa se judece eventualele recursuri îndreptate împotriva hotarârilor care ar fi fost

pronuntate în apel.

- Ca instanta de recurs, Înalta Curte de Casatie si Justitie judeca:

a) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate, în prima instanta, de curtile de apel si

Curtea

Militara de Apel;

b) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate, ca instante de apel, de curtile de apel si

Curtea

Militara de Apel;

c) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate în prima instanta de sectia penala a Înaltei
Curti

de Casatie si Justitie care sunt judecate de Completul de 9 judecatori (art. 22 alin. 1 din Legea nr.

304/2004). Acelasi complet functioneaza si ca instanta disciplinara (art. 22 alin. 2 din Legea nr.

304/2004).

d) recursurile în alte cazuri date prin lege în competenta sa.

- Recursurile în interesul legii sunt judecate de Sectiile Unite ale Curtii.

Înalta Curte de Casatie si Justitie are si o competenta exclusiva, fiind singura instanta care poate

rezolva - cererile de stramutare; cazurile in care cursul judecatii este întrerupt; sesizarile privind

35
schimbarea jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Tot Sectiile Unite, sesizeaza Curtea

Constitutionala pentru controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare.

Prorogarea de competenta consta în extinderea competentei unui organ judiciar si asupra

unor infractiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenta potrivit normelor obisnuite

operand numai în favoarea organelor superioare în grad. Practic, organul judiciar îsi poate
prelungi

competenta doar asupra unei cauze care ar reveni unui organ judiciar inferior sau egal în grad.

Prorogarea de competenta determina întotdeauna reuniunea cauzelor si implicit rezolvarea

acestora la acelasi organ judiciar, impunându-se în caz de: - conexitate;- indivizibilitate;-

chestiuni

prealabile;- schimbare a încadrarii juridice sau a calificarii faptei ce face obiectul judecatii.

Conexitate si indivizibilitate

Conexitatea reprezinta acea legatura existenta între anumite infractiuni, care determina reunirea

acestora la un singur organ judiciar, în scopul unei mai bune solutionari a lor.

Art. 34 expune cazurile de conexitate:

a) când doua sau mai multe infractiuni sunt savârsite prin acte diferite, de una sau de mai multe

persoane împreuna, în acelasi timp si în acelasi loc;

b) când doua sau mai multe infractiuni sunt savârsite în timp ori în loc diferit, dupa o prealabila

întelegere între infractori;

c) când o infractiune este savârsita pentru a pregati, a înlesni sau ascunde comiterea altei
infractiuni,

14

ori este savârsita pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la raspundere penala a faptuitorului
altei

infractiuni;

36
d) când între doua sau mai multe infractiuni exista legatura si reunirea cauzelor se impune pentru
o

buna înfaptuire a justitiei.

Indivizibilitatea

În cazul indivizibilitatii este vorba de o singura infractiune savârsita de mai multe persoane, fie
de mai

multe infractiuni care au aceeasi sursa cauzala (aceeasi fapta), fie de mai multe fapte care
alcatuiesc latura

obiectiva a unei singure infractiuni.

Indivizibilitatea se deosebeste de conexitate prin aceea ca prima se caracterizeaza prin unicitatea

infractiunii (sau a faptei), iar a doua prin pluralitatea infractiunilor.

Puterea de coeziune în cazul indivizibilitatii este mult mai mare decât în cazul conexitatii. Exista

indivizibilitate când:

a) la savârsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane (în calitate de coautori,
complici,

instigatori);

b) doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite prin acelasi act (concursul ideal sau formal de

infractiuni);

c) în cazul infractiunii continuate sau în orice alte cazuri când doua sau mai multe acte materiale

alcatuiesc o singura infractiune (infractiunea complexa si infractiunea de obicei).

Operatia prin care cauzele reunite se despart se numeste disjungere.

Competenta în caz de schimbare a încadrarii juridice sau a calificarii

Potrivit art. 41 alin. (1) , instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramâne competenta a o
judeca

chiar în cazul în care constata, dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, ca infractiunea este de
competenta

37
instantei inferioare. În aceasta situatie exista un caz de prorogare de competenta, dar numai
atunci când

necesitatea schimbarii încadrarii juridice într-o infractiune care atrage competenta unei instante
inferioare

reiese din probele administrate în etapa cercetarii judecatoresti.

Incompatibilitatea este institutia prin intermediul careia anumite persoane ce fac parte din
organele

care desfasoara procesul penal sau care ajuta la solutionarea acestuia sunt împiedicate sa
participe la

activitatea procesuala.

Când suspiciunea este individuala, fiind îndreptata personal fata de unul sau mai multi subiecti

procesuali oficiali, remediul este înlaturarea din proces a persoanei ca incompatibila.

Pot fi incompatibile urmatoarele persoane: judecatorul, grefierul de sedinta, procurorul, organul

de

cercetare, expertul, interpretul.

Dispozitiile art. 46-48 arata incompatibilitatile:

- judecatorii care sunt soti sau rude apropiate sau afini între ei, pâna la gradul al patrulea inclusiv,
nu

pot face parte din acelasi complet de judecata ;

- judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea
aceleiasi

cauze într-o instanta superioara, sau la judecarea cauzei dupa desfiintarea hotarârii cu trimitere în
apel sau

dupa casarea cu trimitere în recurs;

- judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutia ce ar putea fi data în cauza
[art. 47

alin. (2) ];

38
- judecatorul care a pus în miscare actiunea penala, a dispus trimiterea în judecata sau a pus
concluzii

în fond în calitate de procuror la instanta de judecata, a solutionat propunerea de arestare

preventiva ori de

prelungire a arestarii preventive în cursul urmaririi penale (art. 48 lit.a);

- judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al vreuneia dintre parti (art. 48 lit. b);

- judecatorul care a fost expert sau martor în cauza respectiva (art. 48 lit. c)

- judecatorul interesat personal sub orice forma în solutionarea cauzei, sotul sau vreo ruda
apropiata

(art. 48 lit. d).

- sotul, ruda sau afinul judecatorului, pâna la gradul al patrulea inclusiv, care a efectuat acte de

urmarire penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de arestare preventiva

ori de

prelungire a arestarii preventive, în cursul urmaririi penale;

- este sot, ruda sau afin, pâna la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre parti sau cu avocatul ori

mandatarul acesteia;

- exista dusmanie între el, sotul sau una din rudele sale pâna la gradul al patrulea inclusiv si una
dintre

15

parti, sotul sau rudele acestuia pâna la gradul al treilea inclusiv;

- este tutore sau curator al uneia dintre parti;

- a primit liberalitati de la una dintre parti, avocatul sau mandatarul acestuia.

- judecatorul care în cursul urmaririi penale a dispus arestarea preventiva a învinuitului sau

inculpatului, întrucât se presupune ca si-a format deja o opinie cu privire la vinovatia acestuia.
Nu poate

39
participa la judecarea unei cauze în caile de atac, atunci când sotul, ruda sau afinul sau pâna la
gradul al

patrulea inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi cauze.

Procurorul este incompatibil în cazurile prevazute la art. 46 si 48 lit. b) - i).

Magistratul asistent este incompatibil în cazurile prevazute de art. 46 si art. 48 lit. b – i

C.proc.pen.

Grefierul este incompatibil în aceleasi cazuri ca si procurorul.

De asemenea, organul care a efectuat urmarirea penala este incompatibil sa procedeze la

completarea

sau refacerea acesteia, când este dispusa de instanta.

Potrivit art. 49 alin. (1), rudenia sau casatoria determina incompatibilitatea si atunci când intervin

între unul din membrii completului de judecata si procuror sau grefierul de sedinta.

Organul de cercetare penala este incompatibil în cazurile prevazute de art. 48

lit. b) - i).

Expertul si interpretul sunt incompatibili când intervin cazurile prevazute de art. 48 C. proc. pen.

Calitatea de expert este incompatibila cu aceea de martor în aceeasi cauza, cea din urma având

întâietate (art. 54 alin.1);

Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeasi cauza nu constituie un motiv de

recuzare pentru incompatibilitate.

Abtinerea este institutia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate poate cere
sa fie

înlocuit cu o alta persoana având aceeasi calitate. De fapt, abtinerea este o autorecuzare a
organului, prin

ea prevenindu-se recuzarea.

Daca persoana aflata într-un caz de incompatibilitate nu s-a abtinut, ea poate fi recuzata de catre
parti

40
de îndata ce se ia la cunostinta cazul de incompatibilitate indiferent de faza procesuala în care se
afla

dosarul.

Atât abtinerea, cât si recuzarea sunt remediile procesuale ale incompatibilitatii.

Stramutarea cauzelor penale

Stramutarea presupune o derogare de la competenta teritoriala legala care se schimba cu una

judiciara

delegata.

Când suspiciunea priveste obiectivitatea tuturor subiectilor procesuali, remediul procesual este

stramutarea cauzei la alt organ judiciar egal in grad.

Stramutarea judecarii cauzelor penale este de competenta exclusiva a Înaltei Curti de Casatie si

Justitie, fiind reglementata în art. 56-61.

Pentru a putea fi respectate întocmai normele de competenta, legea prevede posibilitatea pentru

organul judiciar care constata ca nu este competent a rezolva o anumita cauza penala, sa o
înainteze organului

judiciar competent, operând astfel institutia declinarii.

Dispozitiile art. 42 alin. (1) dau posibilitatea instantei de judecata

sa-si decline competenta, trimitând dosarul instantei de judecata aratate ca fiind competenta prin
hotarârea

de declinare.

Declinarea competentei se dispune printr-o hotarâre de declinare care nu poate fi atacata prin nici
o

cale ordinara de atac, respectiv, apelul sau recursul.

Asa cum reiese din art. 45 alin. 1, dispozitiile art. 40 si 42 se aplica in mod corespunzator si în
cursul

urmaririi penale. În aceasta faza, declinarea de competenta se dispune prin ordonanta.

41
Conflictul de competenta poate sa apara între doua sau mai multe organe judiciare astfel:

a) când doua sau mai multe organe judiciare se recunosc concomitent competente sa solutioneze
o

cauza penala intervine un conflict pozitiv;

b) când doua sau mai multe organe judiciare îsi declina competenta reciproc, unul în favoarea
celuilalt,

intervine un conflict negativ.

Exceptia de necompetenta reprezinta mijlocul legal prin care se permite invocarea lipsei de
competenta

a organului judiciar în fata caruia se desfasoara procedura judiciara, solicitându-se o desesizare a

acestuia.

Ea poate fi ridicata de catre instanta de judecata, procuror sau de catre oricare dintre parti [art. 39
alin.

16

(3)]. Exceptia de necompetenta materiala si cea de necompetenta dupa calitatea persoanei pot fi
ridicate

în tot cursul procesului penal, pâna la pronuntarea hotarârii definitive [art. 39 alin. (1) ], iar
exceptia de

necompetenta teritoriala poate fi ridicata numai pâna la citirea actului de sesizare în fata primei
instante

de judecata [art. 39 alin. (2) ], procedura de solutionare fiind prin excelenta contradictorie.

Probele si mijloacele de proba în procesul penal

Probele

În vederea constatarii existentei faptelor, a împrejurarilor de fapt, cât si a vinovatiei faptuitorului,

organele judiciare desfasoara o activitate complexa de identificare si strângere a probelor prin

intermediul

mijloacelor de proba. Art. 63 alin.(1) defineste proba ca fiind orice element de fapt care serveste
la

42
constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savârsit-o
si la

cunoasterea împrejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.

Mijloacele de proba sunt acele instrumente legale prin care se constata elementele de fapt ce pot
servi

ca probe.

Cerintele probelor

a) admisibilitatea;

b) pertinenta;

c) concludenta; toate probele concludente sunt pertinente, având legatura cu cauza, însa nu orice

proba pertinenta este si concludenta (relatiile de dusmanie dintre autorul omorului si victima
constituie o

proba pertinenta, dar nu si concludenta, deoarece nu aduce informatii esentiale si edificatoare

pentru

rezolvarea cauzei);

d) utilitatea; toate probele utile sunt concludente, însa nu orice proba concludenta este si utila.

Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informatii noi fata de probele
administrate

anterior.

In concluzie, pentru a fi administrate într-o cauza penala, probele trebuie sa fie admise de lege

(admisibile), sa aiba legatura cu solutionarea procesului (pertinente), sa aiba un rol hotarâtor în

solutionarea

cauzei (concludente) si sa fie necesara administrarea lor (utile).

Sarcina administrarii probelor

Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare si al aflarii adevarului în procesul

penal,

43
sarcina administrarii probelor revine organelor de urmarire penala si instantei de judecata [art. 65
alin.

(1)].

Administrarea probelor
In faza de urmarire penala, descoperirea, strângerea si aprecierea probelor reprezinta obligatia
organelor de urmarire penala.

In cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, în prezenta

partilor.

Instanta readministreaza probele strânse în cursul urmaririi penale, verificându-le, administrând

totodata probe noi, din oficiu sau la propunerea partilor.

Mijloacele de proba

Mijloacele de. proba sunt acele instrumente prin care se constata elementele de fapt ce pot servi
ca

proba (art. 64). Ele sunt:

- declaratiile învinuitului sau ale inculpatului;

- declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente;

- declaratiile martorilor;

- înscrisurile;

- înregistrarile audio sau video;

- fotografiile;

- mijloacele materiale de proba;

- constatarile tehnico-stiintifice;

- constatarile medico-legale;

- expertizele.

O proba poate fi administrata prin orice mijloc de proba indicat de art. 64 si nu prin alte cai care
nu sunt

44
prevazute de lege.

17

Procesul penal functioneaza pe baza principiului libertatii probelor atât sub aspectul producerii
lor, cât

si al aprecierii acestora.

Libertatea mijloacelor de proba presupune folosirea oricarui mijloace de proba legale.

Declaratiile învinuitului sau ale inculpatului

Declaratiile învinuitului sau ale inculpatului au un rol edificator în solutionarea procesului si

stabilirea

adevarului. Ele constituie un drept al acestuia, si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).

Astfel, în faza de urmarire penala, învinuitul este ascultat la începutul urmaririi penale [art. 70
alin.

(3)] si la sfârsitul acesteia (art. 255); inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii (art.
1491 si

150), iar în cazul continuarii cercetarii dupa punerea în miscare a actiunii penale (art. 237 al. 2) si
la

prezentarea materialului de urmarire penala (art. 250).

În faza de judecata, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325).

Exista situatii în timpul urmaririi penale, în care inculpatul nu este ascultat deoarece este
disparut, se

sustrage de la cercetare sau nu locuieste în tara [art. 237 alin. (4)].

De asemenea, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezinta, desi a fost legal citat (art.
291

alin. 2).

Declaratiile partii vatamate si partii civile sunt importante întrucât, cunoscând despre
împrejurarile

45
comiterii faptei si faptuitor, ele sunt de regula, prima sursa de informatii a organelor de urmarire
penala.

Declaratiile martorului

În doctrina s-a subliniat ca martorii sunt „ochii si urechile justitiei”.

Potrivit art. 78 , martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau împrejurare de
natura

sa serveasca la aflarea adevarului în procesul penal . În principiu, orice persoana fizica poate fi
martor în

procesul penal, chiar si persoanele cu handicapuri fizice sau psihice, precum si minorii sub 14
ani, în

prezenta parintelui, tutorelui sau persoanei careia îi este încredintat spre crestere si educare,
organul judiciar

apreciind masura în care depozitiile lor servesc aflarii adevarului (art. 81).

Înscrisurile

Art. 89 stipuleaza ca înscrisurile pot fi folosite ca mijloace de proba în procesul penal daca în

cuprinsul lor se arata fapte sau împrejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului.

In sfera înscrisurilor, ca mijloace de proba, intra numai acele materiale pe care sunt marcate
semnele

scrierii fonetice (ceea ce se reprezinta prin semne grafice).

Înregistrarile audio sau video si fotografiile

Înregistrarile audio sau video, ca mijloace de proba, sunt acele înregistrari pe banda magnetica
ale

unor convorbiri si înregistrarile de imagini din al caror continut rezulta fapte sau împrejurari de
natura

sa contribuie la aflarea adevarului.

În categoria înregistrarilor de imagini, se includ, alaturi de înregistrarile video, si cele

fotografice.

Mijloace materiale de proba

46
Mijloacele materiale de proba sunt acele obiecte care contin sau poarta o urma a faptei savârsite

precum si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului (art. 94 si 95).

Ridicarea de obiecte si înscrisuri

Ridicarea de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebeste de perchezitie prin aceea
ca

presupune cunoasterea atât a înscrisurilor sau obiectelor care au legatura cu cauza penala, cât si a
locului

unde acestea se gasesc.

Perchezitia

Art. 27 alin. (1) din Constitutie consacra inviolabilitatea domiciliului, astfel: „Domiciliul si
resedinta

sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramâne în domiciliul ori resedinta unei persoane
fara

învoirea acesteia”.

În situatiile prevazute expres de lege, se poate patrunde în domiciliul sau resedinta unei persoane
chiar

fara învoirea acesteia (art. 27 alin. 2 din Constitutie).

Perchezitia ajuta la rezolvarea cauzelor penale daca prin obiectele si înscrisurile gasite se
elucideaza

unele aspecte ale cauzei penale.

Perchezitia poate fi domiciliara sau corporala [art. 100 alin. (2)].

18

Cercetarea la fata locului

Cercetarea la fata locului este un procedeu de descoperire si ridicare a mijloacelor materiale de

proba,

constând într-o verificare stricta si amanuntita a locului faptei.

47
Prin „locul savârsirii infractiunii” se întelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala,
în total

sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia [art. 30 alin. (4)].

Reconstituirea

În raport cu art. 130 alin. (1), rolul reconstituirii este de a permite verificarea si precizarea
anumitor

date strânse de organele de urmarire penala sau instanta de judecata prin reproducerea totala sau
în

parte a modului si a conditiilor în care s-a savârsit fapta.

Constatarile tehnico-stiintifice

Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza, în principiu, de catre specialisti sau tehnicieni care

functioneaza în cadrul ori pe lânga institutia de care apartine organul de urmarire penala sau
chiar în

cadrul altor organe.

Constatarile medico-legale

În cazul infractiunilor îndreptate împotriva persoanei (omor, omor calificat, omor deosebit de
grav,

pruncucidere, ucidere din culpa, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, lovire sau alte violente,
vatamare

corporala grava, lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte, vatamare corporala din culpa),
organele

judiciare apeleaza la specialisti care sa clarifice aspectele legate de fapte sau împrejurari de fapt
cu

relevanta deosebita în solutionarea cauzei.

Constatarile medico-legale (ca si constatarile tehnico-stiintifice) se efectueaza într-un moment

cât mai

apropiat de momentul savârsirii infractiunii,de regula, în faza de urmarire penala.

48
Expertizele

Expertizele se aseamana, dar se si deosebesc de constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale.

Asemanari:

- sunt efectuate de specialisti din diferite domenii de activitate;

- obiectul lor este stabilit de catre organele judiciare;

- concluziile specialistilor sunt materializate într-un raport.

Deosebiri:

- constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale se fac de urgenta (aspect neîntâlnit în cazul

expertizelor);

- constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale se dispun numai în faza de urmarire penala, iar

expertizele se pot face si în faza de judecata;

- obiectul si întrebarile la expertize sunt fixate de organul judiciar cu ajutorul partilor care pot
cere

modificarea sau completarea lor;

- în cadrul constatarilor tehnico-stiintifice si medico-legale, specialistii se rezuma la consemnarea

si

cercetarea mai putin aprofundata a situatiilor cercetate, pe când în cazul expertizelor se

efectueaza o

investigare amanuntita a elementelor analizate;

- la expertize pot participa specialisti din varii domenii de activitate , precum si partile din cauza
sau

un expert recomandat de ele, în timp ce la constatari , numai specialistul sau tehnicianul.

Comisia rogatorie

Comisia rogatorie este institutia prin care un organ judiciar care nu are posibilitatea sa efectueze
un

49
act procedural de competenta sa sau sa administreze anumite probe, se poate adresa unui alt
organ

judiciar care are aceasta posibilitate.

Delegarea

Delegarea este o procedura folosita pentru efectuarea unui act procedural sau administrarea unor

probe de catre un organ inferior celui care are cauza spre rezolvare (într-o cauza în care
urmarirea

penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca anumite acte procedurale sa fie
efectuate

de organele de cercetare ale politiei din alta localitate decât cea în care se afla sediul
parchetului).

Martorii asistenti

Potrivit legii, martorii asistenti sunt acele persoane care au calitatea de garanti ai efectuarii unor

activitati procedurale, fiind prezenti la majoritatea procedeelor de probare, cum ar fi:

- perchezitie si ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 104 alin. (3)];

- cercetarea la fata locului [art. 129 alin. (2)];

- reconstituire [art. 130 alin. (2) combinat cu art. 129 alin. (3)];

19

- comisia rogatorie si delegarea, ori de câte ori sunt efectuate acte procedurale care impun
prezenta unor

asemenea persoane.

Martorii asistenti sunt garanti care atesta ca rezultatul si modul de desfasurare al unei activitati

procesuale sunt cele consemnate în procesul-verbal întocmit.

Masurile procesuale

Masurile procesuale sunt instrumentele legale de care se folosesc organele judiciare pentru

50
asigurarea desfasurarii normale a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei
produse

prin savârsirea infractiunii si pentru a preveni savârsirea de noi fapte antisociale.

Masurile preventive

Masurile de preventie sunt institutii de drept procesual penal cu caracter de constrângere. În

cuprinsul

art. 136 rezida functionalitatea masurilor preventive, prin aceea ca acestea se iau pentru a asigura
buna

desfasurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului
de la

urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei.

În afara conditiilor generale, la alegerea masurii preventive, organul judiciar trebuie sa tina
seama si de

unele criterii complementare, precum scopul masurii, gradul de pericol social al infractiunii,
sanatatea, vârsta,

antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia.

Luarea, înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a masurilor preventive

Dispozitiile art. 23 din Constitutie si ale art. 5 C. proc. pen. garanteaza libertatea persoanei în
sensul ca

ea nu poate fi supusa vreunei forme de restrângere decât în cazurile si conditiile prevazute de

lege.

Libertatea persoanei reprezinta starea fireasca în timpul procesului penal, iar masurile preventive
se iau

numai în situatii de exceptie.

Luarea masurilor preventive

Pentru luarea masurilor preventive, trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:

- sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul sau inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de
legea

51
penala;

- pentru infractiunea savârsita, legea sa prevada pedeapsa detentiunii pe viata sau a închisorii.
Conditia

nu se considera realizata în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa amenzii[ art.136 alin.
(6)];

- sa existe vreunul din cazurile prevazute în art. 148 lit. a)-i), si anume:

a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, ori
exista

date ca va încerca sa fuga sau sa se sustraga în orice mod de la urmarirea penala, de la judecata
ori de la

executarea pedepsei;

b) exista date ca inculpatul încearca sa zadarniceasca în mod direct sau indirect aflarea
adevarului, prin

influentarea vreunui martor sau expert sau parte, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale
de proba;

c) exista date ca inculpatul pregateste savârsirea unei noi infractiuni;

d) inculpatul a savârsit cu intentie o noua infractiune;

e) exista date ca inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau ca încearca o
întelegere

frauduloasa cu aceasta.

f) inculpatul a savârsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii sau
închisoarea mai

mare de 4 ani si exista probe certe ca lasarea sa în libertate prezinta un pericol concret pentru
ordinea

publica;

În cazurile prevazute în alin. 1 lit. a) – e) ale art. 148, masura arestarii preventive a inculpatului
poate

fi luata numai daca pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau închisoare mai mare
de 4 ani.

52
Referitor la obligarea de a nu parasi localitatea sau tara , cazurile prevazute în cuprinsul art. 148
nu

prezinta nici o relevanta.

Organele judiciare competente si actele prin care se pot lua masurile preventive

Masurile preventive pot fi luate prin urmatoarele acte procesuale:

- ordonanta organului de cercetare penala;

- ordonanta sau rechizitoriul procurorului;

- hotarârea instantei de judecata (încheiere, sentinta sau decizie).

Înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a masurilor preventive

Înlocuirea masurilor preventive

Pe parcursul desfasurarii procesului penal pot interveni anumite împrejurari care impun
înlocuirea

masurii preventive luate initial cu o alta masura de preventie. Conform art. 139 alin. (1), masura
preventiva

luata se înlocuieste cu alta masura preventiva, fie mai usoara, fie mai grava, când s-au schimbat

20

temeiurile care au determinat luarea acesteia.

Revocarea masurilor preventive

Dispozitiile art. 139 alin. (2) consacra regula potrivit careia revocarea masurii preventive se
dispune în

ipoteza în care nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive ori
aceasta a fost

luata cu încalcarea prevederilor legale.

Odata revocata masura preventiei, ea nu mai poate fi înlocuita cu alta masura preventiva, caci
lipseste

53
chiar obiectul înlocuirii.

Încetarea de drept a masurilor preventive

Încetarea masurilor preventive opereaza de drept în urmatoarele cazuri:

a) la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de organele judiciare; masura arestarii

învinuitului înceteaza de drept când a fost luata pentru 10 zile si acest termen a expirat;

b) în caz de scoatere de sub urmarire si încetare a urmaririi penale, în faza de urmarire penala;

c) în caz de încetare a procesului penal si achitare, în faza de judecata;

d) când, înainte de pronuntarea unei hotarâri de condamnare în prima instanta, durata arestarii a
atins

jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul învinuirii,
fara a se

putea depasi, în cursul urmaririi penale, 180 zile;

e) când instanta pronunta o pedeapsa cu închisoarea cel mult egala cu durata retinerii si arestarii

preventive;

f) când instanta pronunta o pedeapsa cu închisoare, cu suspendarea conditionata a executarii ori

cu

suspendarea executarii sub supraveghere sau cu executare la locul de munca;

g) când se pronunta pedeapsa cu amenda;

h) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplica în întregime gratierea. Acest caz
nu

este prevazut ca atare într-o dispozitie expresa, dar el rezulta din ansamblul reglementarilor
referitoare la

gratiere;

i) când durata retinerii si cea a arestarii devin egale cu durata pedepsei pronuntate, desi hotarârea

primei instante nu este definitiva.

54
Caile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luarii, revocarii sau încetarii de drept
a

masurilor preventive, în faza de urmarire penala

1) Plângerea împotriva ordonantei organului de cercetare penala sau a procurorului privind

masura

retinerii

Potrivit art. 1401 împotriva ordonantei organului de cercetare penala prin care s-a luat masura

preventiva a retinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea
masurii, la

procurorul care supravegheaza cercetarea penala, iar împotriva ordonantei procurorului prin care
s-a luat

aceasta masura se poate face plângere, înainte de expirarea duratei retinerii, la prim-procurorul

parchetului sau, dupa caz, la procurorul ierarhic superior, în conditiile art. 278 alin. (1) si (2).

Esential este faptul ca plângerea nu este suspensiva de executare, adica învinuitul sau inculpatul
nu

poate sa paraseasca localitatea sau tara in perioada celor 6 zile.

2) Recursul împotriva încheierii pronuntate de instanta în cursul urmaririi penale privind

arestarea

preventiva

a) Împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmaririi penale, luarea masurii arestarii

preventive sau se respinge propunerea de arestare preventiva, se poate face recurs la instanta
superioara

[art. 1403 alin.(1)].

b) Încheierile pronuntate de instanta referitoare la revocarea si înlocuirea arestarii preventive [art.

139

alin.(1) si (2)], încetarea sau prelungirea masurii preventive (art. 140, 155) dispuse în cursul
urmaririi

penale pot fi, de asemenea, atacate de recurs.

55
3) Recursul împotriva încheierii pronuntate de instanta în cursul judecatii privind masurile
preventive

În cazul în care prima instanta sau instanta de apel au dispus, prin încheiere, luarea, revocarea,

înlocuirea, încetarea sau mentinerea unei masuri preventive se poate exercita separat, recurs
împotriva

acesteia [art. 141 alin. (1)].

Retinerea. Notiune

Retinerea reprezinta singura masura privativa de libertate care poate fi luata si de organul de
cercetare

penala pe o durata de cel mult 24 de ore numai în faza de urmarire penala fata de învinuit sau
inculpat. Ea

este reglementata în toate legislatiile procesual penale contemporane

Retinerea poate fi luata daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii (art. 143 alin. (1) si
(2)]:

21

a) sa existe probe sau indicii temeinice ca a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;

b) pentru fapta savârsita, legea sa prevada pedeapsa cu închisoarea; conditia este îndeplinita si în
cazul

în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda;

c) sa existe unul din cazurile prevazute în art. 148, oricare ar fi limitele prevazute de lege pentru
fapta

savârsita, precum si în caz de infractiune flagranta.

Obligarea de a nu parasi localitatea

Masura este restrictiva de libertate, faptuitorul neavând posibilitatea sa paraseasca localitatea în

care

locuieste decât cu încuviintarea organului care a dispus-o pentru o perioada de cel mult 30 de
zile, care

56
poate fi prelungita.

Potrivit art. 145 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) si

art. 136 alin. (1), obligarea de a nu parasi localitatea poate fi dispusa daca sunt îndeplinite
cumulativ doua

conditii, si anume:

a) sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul sau inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de
legea

penala;

b) pentru fapta savârsita, legea sa prevada pedeapsa cu închisoarea, conditia fiind îndeplinita
chiar si în

cazul în care legea o prevede alternativ cu amenda.

Obligarea de a nu parasi tara

Ca si obligarea de a nu parasi localitatea, masura este restrictiva de libertate.

Potrivit art. 1451 masura obligarii de a nu parasi tara consta în îndatorirea impusa învinuitului
sau

inculpatului, de procuror, în cursul urmaririi penale, sau de instanta de judecata în cursul

judecatii, de a

nu parasi tara fara încuviintarea organului care a dispus-o.

Arestarea învinuitului

Arestarea preventiva este o masura preventiva privativa de libertate, prin care organul judiciar

competent dispune detinerea învinuitului (sau inculpatului) pe durata si în conditiile prevazute de

lege, în

locuri special destinate acestui scop, în interesul urmaririi penale sau al judecatii.

Pentru a se putea lua aceasta masura, se cer îndeplinite urmatoarele conditii:

a) sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;

b) pentru fapta savârsita, legea trebuie sa prevada pedeapsa cu închisoarea;

57
c) sa existe unul din cazurile prevazute în art. 148 ;

d) sa fie necesara privarea de libertate a învinuitului în interesul urmaririi penale.

Indiferent de faza în care se afla procesul penal, singurul organ judiciar care poate dispune
masura

arestarii preventive este judecatorul.

Instanta de judecata poate dispune arestarea preventiva a învinuitului în cursul judecatii, în

urmatoarele cazuri:

- în cazul constatarii infractiunilor de audienta, conform art. 299 alin. (2), instanta de judecata
constata

fapta, identifica faptuitorul, încheie un proces-verbal, dupa care poate dispune, cu respectarea
conditiilor

legale, arestarea preventiva a învinuitului prin încheiere de sedinta;

- în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, în conditiile

art. 337 (în cazurile în care, în cursul judecatii, se descopera date cu privire la participarea si a
unei alte

persoane la savârsirea faptei prevazute de legea penala pusa în sarcina inculpatului trimis în
judecata sau

date cu privire la savârsirea unei fapte penale de catre o alta persoana, dar în legatura cu fapta

inculpatului); arestarea învinuitului este dispusa prin sentinta de dezinvestire, în temeiul

dispozitiilor art.

338.

Arestarea preventiva a învinuitului nu poate fi prelungita.

Arestarea inculpatului.

În raport cu prevederile art. 23, persoana împotriva careia s-a pus în miscare actiunea penala se

numeste inculpat.

58
Arestarea este considerata cea mai aspra dintre masurile preventive privative de libertate
(datorita

duratei). Arestarea inculpatului este reglementata în Codul de procedura penala în art. 148-160b
si are un

caracter de exceptie.

Conditiile necesare luarii masurii arestarii preventive a inculpatului sunt:

a) sa existe probe sau indicii temeinice ca inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;

b) sa fie pusa în miscare actiunea penala;

c) sa existe unul din cazurile prevazute în art. 148 (întâlnite si la retinere sau arestarea preventiva
a

22

învinuitului);

d) în situatiile prevazute de art. 148 lit. a) - e), masura poate fi luata numai daca pedeapsa
închisorii

este mai mare de 2 ani;

e) inculpatul sa fie ascultat de catre procuror si instanta de judecata, înainte de a se dispune

luarea

masurii. Cu titlu de exceptie, masura arestarii preventive a inculpatului poate fi dispusa fara
ascultarea

acestuia când inculpatul este disparut, se afla în strainatate ori exista probe din care rezulta ca el
se

sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata; în ipoteza în care mandatul a fost emis fara
ascultarea

inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat [art. 150 alin. (2)];

f) sa fie necesara privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfasurare a procesului penal.

Arestarea inculpatului în cursul urmaririi penale

59
La sesizarea organului de cercetare penala sau din oficiu, procurorul, daca constata ca sunt
întrunite

conditiile prevazute de art. 143 si exista vreunul din cazurile reglementate la art. 148 - considera
ca este în

interesul urmaririi penale arestarea inculpatului - dupa ce îl audiaza în prezenta aparatorului,

înainteaza

dosarul cauzei cu propunerea motivata de luare a acestei masuri, presedintelui instantei sau
judecatorului

delegat de acesta (art. 1491 alin. 1).

Referitor la durata arestarii inculpatului, ea nu poate depasi 30 de zile, afara de cazul când este

prelungita în conditiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului. Exceptie face
situatia când

arestarea a fost dispusa în lipsa inculpatului, caz în care termenul curge de la prezentarea acestuia
la

judecatorul care a emis mandatul.

În situatia în care s-a luat masura arestarii preventive a învinuitului pe o durata de 10 zile si,
ulterior, sa

pus în miscare actiunea penala, durata pentru care se poate dispune în continuare masura arestarii

inculpatului nu poate depasi 20 de zile, impunându-se ca perioada totala a masurii preventive sa

se

încadreze în termenul maxim de 30 de zile, prevazut de Constitutie. Când a fost numai retinut, se
scad

cele 24 de ore, masura luându-se pe 29 de zile

Arestarea preventiva a inculpatului poate fi prelungita în caz de necesitate si numai motivat, în

cursul

urmaririi penale, fara însa a se depasi un total de 180 zile.

Arestarea inculpatului în cursul judecatii

În cursul judecatii, arestarea preventiva a inculpatului poate fi dispusa prin încheiere motivata,
daca

60
sunt întrunite conditiile prevazute de art.143 si exista vreunul din cazurile prevazute de art.148
(art. 160a).

Controlul legalitatii si temeiniciei masurilor preventive

Pe lânga controlul efectuat de instanta prin exercitarea cailor de atac împotriva actelor prin care
se

dispune asupra masurii revocarii sau încetarii de drept a masurilor preventive, în faza de urmarire
penala,

modul si conditiile în care a fost luata masura arestarii preventive în special sunt verificate din
oficiu de

catre instanta de judecata. Astfel, dupa înregistrarea dosarului la instanta, în cauzele în care
inculpatul

este trimis în judecata în stare de arest, instanta este datoare sa verifice din oficiu, în camera de
consiliu,

legalitatea si temeinicia arestarii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia [art. 3001 alin.
(1)].

In cauzele în care inculpatul este arestat, instanta legal sesizata este datoare sa verifice, în cursul

judecatii, legalitatea si temeinicia arestarii preventive, potrivit art. 160b.

Retinerea minorului

Învinuitul minor ce are vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani, în mod cu totul exceptional, poate fi
retinut la

dispozitia procurorului sau a organului de cercetare penala, cu înstiintarea si sub controlul

procurorului,

cu respectarea urmatoarelor conditii: acesta sa raspunda penal (adica discernamântul faptelor sale
este

stabilit pe baza de expertiza medico – legala psihiatrica); sa existe date certe ca a comis
infractiunea;

pedeapsa prevazuta de lege sa fie detentiunea pe viata ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.

Intervalul de timp pentru care se dispune masura nu poate depasi într-o prima faza 10 ore, însa,
în

61
situatiile în care se impune, procurorul, prin ordonanta motivata, poate prelungi masura pentru
înca

cel mult 10 ore [art. 160g alin.(2)].

Pentru învinuitii minori cu vârsta cuprinsa între 16 si 18 ani se aplica procedura comuna în cazul

luarii masurii preventive a retinerii.

Arestarea preventiva a învinuitului sau inculpatului minor

Învinuitul sau inculpatul minor cu vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani poate fi arestat preventiv
numai în

urmatoarele conditii:

- acesta sa raspunda penal;

23

- pedeapsa prevazuta de lege sa fie detentiunea pe viata sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;

- sa nu fie suficienta o alta masura preventiva restrictiva de libertate.

In cursul urmaririi penale, durata arestarii învinuitului minor este cel mult de 3 zile [art. 160 h
alin.(4)],

în timp ce a inculpatului cu vârsta între 14 – 16 ani este de 15 zile. Inculpatul minor mai mare de
16 ani

poate fi arestat preventiv pe o durata de cel mult 20 zile [art. 160 h alin.(3)].

Prelungirea masurii în cursul urmaririi penale sau mentinerea ei pe parcursul judecatii se dispune
în

mod exceptional, fiecare prelungire neputând depasi 15 zile pentru minorul cu vârsta de 14 – 16
ani si,

respectiv, câte 20 zile pentru minorul mai mare de 16 ani. Durata totala a arestarii preventive în
cursul

urmaririi penale pentru minorul de 14 – 16 ani nu poate depasi 60 zile, iar pentru minorii cu
vârsta peste

62
16 ani, cel mult 90 zile. In mod exceptional, când pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe
viata sau

închisoarea de 20 ani ori mai mare, arestarea preventiva a inculpatului minor între 14 – 16 ani
poate fi

prelungita pâna la 180 zile si la fel pentru cel cu vârsta peste 16 ani, când pedeapsa este de 10 ani
sau mai

mare.

Verificarea regularitatii si temeiniciei arestarii preventive se efectueaza pentru minorul de 14 –

16 ani

nu mai târziu de 30 zile, iar pentru cel de peste 16 ani, tot periodic, dar nu mai târziu de 40 zile.

Învinuitilor si inculpatilor minori, retinuti sau arestati preventiv li se asigura drepturi proprii si un

regim special de detentie, în raport cu particularitatile vârstei lor, astfel încât masurile privative
de

libertate luate în scopul bunei desfasurari a procesului penal ori al împiedicarii sustragerii lor de
la

urmarirea penala, judecata sau executarea pedepsei sa nu le prejudicieze dezvoltarea fizica,

psihica sau

morala.

Liberarea provizorie

Liberarea provizorie este o masura procesuala neprivativa de libertate care înlocuieste arestarea

preventiva a inculpatului si se dispune de catre instanta de judecata, în vederea asigurarii

desfasurarii

normale a procesului si executarii pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.

Liberarea provizorie sub control judiciar

Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda daca sunt îndeplinite urmatoarele
conditii:

a) împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus masura arestarii preventive;

b) inculpatul sa fi savârsit o infractiune din culpa sau o infractiune cu intentie, pentru care legea

63
prevede pedeapsa închisorii care nu depaseste 18 ani [art. 1602 alin. (1)]; pentru a fi constatata
aceasta

conditie, organele judiciare vor avea în vedere maximul special al pedepsei prevazute de lege
pentru

infractiunea ce face obiectul cauzei;

c) sa nu existe date care justifica temerea ca învinuitul sau inculpatul va savârsi o alta
infractiune;

d) sa nu existe date ca învinuitul sau inculpatul va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului

prin

influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte
asemenea

fapte.

În cazul admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, legea stabileste o serie de
conditii

privind comportamentul inculpatului pe durata acestei masuri procesuale, care reprezinta practic

obligatiile inculpatului, de a caror respectare depinde mentinerea sau revocarea liberarii

provizorii:

a) sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decât în conditiile stabilite de organul judiciar;

b) sa comunice organului judiciar orice schimbare a locuintei;

c) sa nu mearga în locuri anume stabilite;

d) sa se prezinte la organul de urmarire penala, sau, dupa caz, la instanta de judecata ori de câte
ori este

chemat;

e) sa nu intre în legatura cu anumite persoane determinate;

f) sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule;

g) sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savârsirea faptei;

h) sa nu paraseasca tara fara încuviintarea instantei.

64
Liberarea provizorie pe cautiune

Liberarea provizorie pe cautiune se poate acorda daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele
conditii:

a) împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus masura arestarii preventive;

b) s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent;

c) învinuitul sau inculpatul sa fi savârsit o infractiune din culpa sau o infractiune cu intentie,
pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii care nu depaseste 18 ani;

24

d) sa nu existe date care justifica temerea ca învinuitul sau inculpatul va savârsi o alta
infractiune;

e) sa nu existe date ca învinuitul sau inculpatul va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului

prin

influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte
asemenea

fapte.

Referitor la obligatiile care sunt impuse învinuitului sau inculpatului pe durata liberarii provizorii
pe

cautiune, acestea sunt aceleasi ca la liberarea provizorie sub control judiciar.

Cautiunea este suma de bani pe care trebuie sa o depuna inculpatul cu scopul de a se garanta

respectarea de catre acesta a obligatiilor ce-i revin în timpul liberarii provizorii [art. 1605 alin.
(1)] si

este de minim 1000 lei.

Revocarea liberarii provizorii

Liberarea provizorie poate fi revocata când:

a) se descopera fapte sau împrejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare

65
provizorie si care justifica arestarea învinuitului sau inculpatului (dupa acordarea liberarii
provizorii se

afla despre existenta condamnarii anterioare care atrage retinerea starii de recidiva);

b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin potrivit art.
1602 alin.

(3) si art. 1604 alin. (2) sau încearca sa zadarniceasca aflarea adevarului ori savârseste din nou,
cu intentie,

o infractiune pentru care este urmarit sau judecat [ inculpatul liberat provizoriu sub control
judiciar

lipseste de la mai multe termene de judecata, fara a învedera si dovedi motivele care l-au
determinat sa

lipseasca, încalcând, astfel, cu rea-credinta, obligatia prevazuta în art. 1602 lit. d)].

Alte masuri procesuale

Masurile de ocrotire si de siguranta

Masurile de ocrotire se iau fata de alte persoane decât învinuitul sau inculpatul, si anume:
minorul;

persoana pusa sub interdictie; persoana pentru care s-a instituit curatela; persoana care, datorita
vârstei,

bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor.

Luarea masurilor de siguranta

Masurile de siguranta sunt definite ca fiind acele sanctiuni de drept penal care se dispun în raport
cu

persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala în scopul înlaturarii unor stari de
pericol si al

preîntâmpinarii savârsirii altor fapte prevazute de legea penala.

Daca el în cursul procesului penal, procurorul constata ca învinuitul sau inculpatul se afla în
vreuna din

66
situatiile aratate în art. 113 C. pen. sau art. 114 C. pen., sesizeaza instanta, care, daca este cazul,
dispune

luarea, în mod provizoriu, a masurii de siguranta corespunzatoare [art. 162 alin. (1)].

Masurile asiguratorii

Masurile asiguratorii, ca masuri procesuale, au caracter real si se iau în vederea acoperirii

despagubirilor civile si a executarii pedepsei amenzii, având ca efect indisponibilizarea bunurilor

mobile

si imobile care apartin învinuitului sau inculpatului sau partii responsabile civilmente.

Masurile asiguratorii se dispun daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:

a) sa existe o paguba materiala;

b) paguba sa fie produsa prin infractiune;

c) sa existe un proces penal cu privire la infractiune;

d) sa existe parte civila (exceptie face cazul exercitarii actiunii civile din oficiu în conditiile art.
17).

Sechestrul penal propriu-zis

Sechestrul penal propriu-zis reprezinta masura asiguratorie cu cea mai frecventa aplicare în
practica

si consta în indisponibilizarea anumitor bunuri mobile apartinând învinuitului sau inculpatului

ori partii

responsabile civilmente, în vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru

garantarea executarii pedepsei amenzii. Organul care procedeaza la aplicarea sechestrului este
obligat sa

identifice si sa evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate si la experti.

Inscriptia ipotecara

Inscriptia ipotecara este o forma speciala a sechestrului, aplicabila în cazul bunurilor imobile.

Poprirea

67
Poprirea reprezinta o masura asiguratorie si, în acelasi timp, o procedura folosita pentru
urmarirea

sumelor de bani.

Potrivit art. 167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau partii
responsabile

civilmente de catre o a treia persoana ori de catre cel pagubit, sunt poprite în mâinile acestora si
în limitele prevazute

de lege, de la data primirii actului prin care se înfiinteaza sechestrul.

25

Restituirea lucrurilor

Restituirea lucrurilor este masura procesuala ce se ia în scopul repararii în natura a pagubei

pricinuite prin infractiune si asigurarii lucrurilor împotriva riscului înstrainari viitoare de catre
învinuit

sau inculpat.

Restabilirea situatiei anterioare

Ca si restituirea lucrurilor, restabilirea situatiei anterioare reprezinta o modalitate de reparare în

natura a pagubelor provocate prin infractiune.

Sanctiuni procedurale penale

În sens larg, sanctiunile procedurale se refera la inexistenta, decaderea, inadmisibilitatea si

nulitatea,

iar în sens restrâns, numai la nulitate.

Inexistenta

În Codul de procedura penala nu este reglementata aceasta sanctiune procedurala.

Se considera ca inexistenta:

- o hotarâre judecatoreasca întocmita de un grefier sau un procuror;

68
- o declaratie data de o persoana care nu exista;

- o citatie întocmita de catre un expert sau alte parti din proces.

Decaderea

„Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia

atrage decaderea din exercitiul dreptului si nulitatea actului facut peste termen” [art. 185 alin.
(1)].

Inadmisibilitatea

Codul de procedura penala nu reglementeaza în mod expres inadmisibilitatea, dar exista anumite

dispozitii legale care fac trimitere la aceasta institutie. Astfel, se arata ca „instanta respinge
apelul

mentinând hotarârea atacata daca apelul este tardiv sau inadmisibil” [art. 379 pct. 1 lit. a)].

Inadmisibilitatea este incidenta în cazul în care partile în proces efectueaza acte pe care legea nu
le

îngaduie sau exercita drepturi procesuale epuizate prin alte cai procesuale sau neprocesuale.

Nulitatile

În dreptul procesual român, nulitatile sunt strâns legate de existenta unei vatamari procesuale,
care

trebuie sa se fi produs prin efectuarea unui act în conditii nelegale. Astfel, „încalcarile
dispozitiilor legale

care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci când s-a
adus o

vatamare care nu poate fi înlaturata decât prin anularea acelui act” [art. 197 alin. (1)].

Nulitatea, ca sanctiune procedurala, poate fi îndreptata atât împotriva actelor procesuale, cât si

împotriva actelor procedurale.

Efectele nulitatilor

69
Dupa ce nulitatea a fost constatata si declarata potrivit legii, aceasta produce doua efecte
principale

consecutive, si anume: anularea si refacerea actului.

PARTEA SPECIALA

Urmarirea penala

Potrivit dispozitiilor legale, urmarirea penala este o faza obligatorie, procesul penal prezentându-
se

sub forma sa tipica, cu cele trei faze procesuale.

Dispozitiile art. 200 prevad ca „urmarirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu
privire

la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru

a se

constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea în judecata”.

Referitor la aspectul desfasurarii în timp, urmarirea penala se situeaza între doua limite – o limita

initiala si o limita finala.

a) Limita initiala se concretizeaza în actul de începere a urmaririi penale, care poate fi: proces-
verbal

sau rezolutie, în functie de modul de sesizare.

b) Limita finala este reprezentata de trimiterea în judecata – moment marcat de rechizitoriul dat
de

catre procuror, acesta fiind actul de sesizare a instantei de judecata. Dar, limita finala mai poate
fi

reprezentata si de solutia de netrimitere în judecata.

26

Trasaturile caracteristice urmaririi penale sunt:

- caracterul nepublic al urmaririi penale;

70
- lipsa caracterului contradictoriu al urmaririi penale;

- caracterul preponderent al formei scrise;

- subordonarea ierarhica în efectuarea actelor de urmarire penala.

Organele de cercetare penala sunt:

a) organele de cercetare ale politiei judiciare;

b) organele de cercetare speciale.

Competenta organelor de cercetare ale politiei judiciare

Politia judiciara este constituita din ofiteri si agenti de politie, specializati în efectuarea
activitatilor de

constatare a infractiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmaririi penale si de

cercetare

penala. Ofiterii si agentii specializati au calitatea de organe de cercetare ale politiei judiciare (art.
2 al. 2

din Legea nr. 364/2004).

Organele de cercetare ale politiei judiciare sunt organizate si functioneaza în structura

Inspectoratului

General al Politiei Române (art. 4 din Legea 364/2004).

Organele ierarhic superioare ale politistilor care fac parte din politia judiciara nu pot sa le dea
acestora

îndrumari sau dispozitii privind cercetarea penala, procurorul fiind singurul competent în acest
sens (art. 8

alin. 2 – 3 din Legea nr. 364/2004).

Competenta organelor de cercetare speciale

a) ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare corp aparte si similare sunt

competenti sa desfasoare cercetarea penala în cazul infractiunilor savârsite de militarii din

subordine;

71
b) tot din categoria de organe de cercetare speciale fac parte si ofiterii anume desemnati de catre
sefii

comenduirilor de garnizoana pentru infractiunile savârsite de militari în afara unitatilor militare;

c) pentru infractiunile de competenta instantelor militare, savârsite de persoanele civile în

legatura cu

obligatiile lor militare, sunt competenti ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor
militare.

La cererea comandantului centrului militar, organul de politie poate sa efectueze unele acte de
cercetare,

dupa care înainteaza lucrarile comandantului centrului militar.

În situatiile aratate în art. 208 alin. (1) lit. a), b) si c), cercetarea penala poate fi efectuata si
personal de

catre comandant;

d) pentru infractiunile legate de regimul de frontiera, competenta de cercetare revine ofiterilor si

agentilor politiei judiciare din cadrul Inspectoratului General al Politiei de Frontiera si ale
formatiunilor

teritoriale al acestuia;

e) din categoria organelor de cercetare speciale fac parte si capitanii porturilor, care sunt
competenti sa

cerceteze infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa si contra disciplinei si ordinii la bord,
precum si

infractiunile de serviciu sau în legatura cu serviciul, prevazute în Codul penal, savârsite de

personalul

navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranta navigatiei sau
a navei.

Competenta procurorului în efectuarea urmaririi penale

Procurorul supravegheaza efectuarea actelor de urmarire penala si, în exercitarea acestei atributii,

conduce si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei judiciare si a altor organe de

cercetare

72
speciale (art.63 lit. b din Legea 304/2004).

Ministerul Public, prin procurori, efectueaza urmariri penale în cazurile si în conditiile prevazute
de

lege.

În art. 209 alin. (3) se arata ca urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu, de catre
procuror, în

cauzele expres nominalizate în textul de lege.

Supravegherea exercitata de procuror în activitatea de urmarire penala este reglementata prin

dispozitiile art. 209 alin. (1), art. 216-220 si art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004 pentru
organizarea

judiciara.

Aceasta reprezinta principala sarcina a procurorului, deoarece cuprinde majoritatea infractiunilor

instrumentate de catre organele de cercetare ale puterii judiciare (art. 207, 208).

Trasaturile caracteristice ale supravegherii activitatii de urmarire penala, desfasurata de procuror,

constau în:

a) pozitia de conducator al urmaririi penale, având drept de interventie si de decizie asupra

actelor

efectuate de organele de cercetare penala;

b) exercitarea acesteia permanent si complet, din momentul începerii urmaririi penale si pâna la

27

finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalitatii si temeiniciei activitatilor desfasurate;

c) desfasurarea ei în stricta consonanta cu caracteristicile urmaririi penale.

Asa cum se arata anterior, este competent sa exercite supravegherea asupra activitatii de
cercetare

73
penala procurorul de la parchetul corespunzator instantei care, potrivit legii, judeca în prima
instanta

cauza.

Preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune de
procurorul

de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de

cercetare

penala care preia cauza si dupa încunostiintarea procurorului care exercita supravegherea
organului

inferior (art. 217 alin. 2 ).

În cauzele în care urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca
anumite

acte de cercetare penala sa fie efectuate de organele politiei, în scopul asigurarii operativitatii
procesului

penal. În acest caz, procurorul poate dispune delegarea numai a anumitor acte de cercetare.

Supravegherea activitatii de cercetare penala se poate realiza si prin participarea procurorului la

efectuarea anumitor acte de urmarire penala. Art. 218 alin. (3) permite ca procurorul:

a) sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala, ocazie cu care el poate îndruma organul
de

cercetare penala cu privire la modul de desfasurare concreta a activitatii;

b) sa efectueze personal orice act de cercetare penala.

Exercitarea supravegherii urmaririi penale de catre procuror se concretizeaza în verificarea

lucrarilor

de cercetare penala prin:

a) verificarea oricarui dosar de la organul de cercetare penala, care este obligat sa îl trimita, cu
toate

actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza obiectul cauzei [art. 218 alin. (3)];

b) deplasarea la sediul organului de cercetare penala, verificând toate dosarele aflate în curs de

74
urmarire penala;

c) verificarea actelor de cercetare cu ocazia solicitarii de catre organul de cercetare penala a unei

autorizatii prealabile, a unei încuviintari, a unei confirmari atunci când legea prevede aceasta (în
cazul în

care organul de cercetare penala propune procurorului punerea în miscare a actiunii penale si
arestarea

preventiva a învinuitului sau inculpatului; înainte de a se pronunta, procurorul trebuie sa verifice

actele

care stau la baza propunerii).

Potrivit art. 219 alin. (1), procurorul poate sa dea dispozitii cu privire la efectuarea oricarui act de

urmarire penala, care sunt obligatorii pentru organul de cercetare penala.

În situatia în care organul de cercetare penala are de facut obiectii, el poate sesiza procurorul
ierarhic

superior celui care a dat dispozitia. În acest caz, exista obligatia pentru organul de cercetare
penala de a

nu întrerupe executarea actelor dispuse.

Organele de cercetare penala pot efectua acte de urmarire penala din proprie initiativa
(dispunerea

începerii urmaririi penale, a retinerii învinuitului); în situatia în care constata ca acestea nu

respecta

prevederile legale, procurorul are posibilitatea sa intervina, dând anumite dispozitii care devin
obligatorii

pentru organele de cercetare penala (autorizari, confirmari, încuviintari).

Autorizarea este prealabila efectuarii urmaririi penale (organul de cercetare penala poate dispune

începerea urmaririi penale pentru o infractiune savârsita în afara teritoriului tarii, de catre un
cetatean

strain sau de catre o persoana fara cetatenie, care nu domiciliaza pe teritoriul tarii, prin care s-a
adus o

75
vatamare grava integritatii corporale sau sanatatii unui cetatean român, numai cu autorizarea
prealabila a

procurorului general al parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie).

Actul încheiat de organul de cercetare penala în lipsa autorizarii procurorului, când legea prevede

aceasta, nu este valabil.

Confirmarea actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia, în caz contrar, actul neputând

produce efecte juridice (confirmarea propunerii organului de cercetare penala privind arestarea
preventiva

a învinuitului sau inculpatului). Confirmarea este, deci, posterioara efectuarii actului.

Încuviintarea se refera la acte a caror efectuare este atributia organului de cercetare penala, dar

valabilitatea actului este supusa aprobarii procurorului (încuviintarea exhumarii în vederea

constatarii

cauzelor mortii, potrivit art. 114 C. proc. pen.). Încuviintarea poate fi prealabila, dar si
posterioara

efectuarii actului (în cazuri urgente).

Când procurorul constata ca un act sau o masura procesuala a organului de cercetare penala nu
este

data cu respectarea dispozitiilor legale, o infirma motivat (art. 220).

Sesizarea organelor de urmarire penala

28

Mijlocul prin intermediul caruia este informat organul judiciar despre savârsirea unei infractiuni

poarta denumirea de act de sesizare

Potrivit art. 222 alin. (1), plângerea este încunostintarea facuta de o persoana fizica sau de o

persoana juridica referitoare la o vatamare ce i s-a cauzat prin infractiune vatamare prin
infractiune.

76
Plângerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmarire penala, care nu poate fi

confundata cu plângerea prealabila, mod special de sesizare. Daca plângerea poate fi suplinita
printr-un

denunt sau sesizare din oficiu, plângerea prealabila nu poate fi înlocuita cu nici un mod de
sesizare,

deoarece, constituie, în acelasi timp, o conditie de pedepsibilitate si procedibilitate.

Potrivit art. 223 alin. (1), denuntul este încunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau de
catre o

persoana juridica despre savârsirea unei infractiuni.

Comparativ cu plângerea, prin denunt se aduce la cunostinta organului de urmarire penala

savârsirea

unei infractiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca acela care face denuntul sa fi fost
prejudiciat

prin infractiunea sesizata.

Sesizarea din oficiu este o modalitate de sesizare interna si consta în posibilitatea (dreptul si
obligatia)

organului de urmarire penala de a se autosesiza, ori de câte ori afla, pe alta cale decât prin denunt
sau

plângere, ca s-a savârsit o infractiune.

Situatiile în care se realizeaza sesizarea din oficiu:

- la constatarea unor infractiuni flagrante, în care caz organul de urmarire penala încheie un
procesverbal

ce constituie actul de începere din oficiu a urmaririi penale;

- prin denunturi anonime, scrise sau verbale (telefonice); în acest caz se impune ca cercetarile cu

privire la faptele semnalate sa fie operative si discrete;

- prin mijloace de informare în masa (presa scrisa si vorbita);

- zvonul public ( într-o localitate poate sa circule zvonul ca anumite persoane se ocupa cu
racolarea,

77
îndrumarea sau calauzirea altor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat);

- la cercetarea altor fapte, organul de urmarire penala sesizându-se din oficiu, când, desfasurând
o

cercetare în legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, uneori cu totul straine de ceea
ce se

cerceteaza;

- la constatarea unor infractiuni de catre alte organe decât cele de urmarire penala (organele de

constatare prevazute de art. 214 C. pen., comandantii de nave si aeronave, subofiterii trupelor de
graniceri

etc.).

Modurile speciale de sesizare a organelor de urmarire penala:

a) plângerea prealabila, ca si încunostintare facuta de catre persoana vatamata printr-una din

infractiunile pentru care legea penala cere o asemenea plângere pentru punerea în miscare a
actiunii

penale, prin care îsi exprima vointa de a fi tras la raspundere penala faptuitorul;

b) sesizarea organului prevazut de lege, cum ar fi:

- sesizarea comandantului pentru infractiuni comise de militari sau de civili în legatura cu

obligatiile

militare; este vorba despre infractiuni contra ordinii si disciplinei militare (art. 331-336 C. pen.),

sustragerea de la serviciul militar (art. 348 C. pen.), sustragerea de la recrutare (art. 353 C. pen.),

neprezentarea la încorporare sau concentrare (art. 354 C. pen.);

- sesizarea organelor competente ale cailor ferate, pentru unele infractiuni contra sigurantei
circulatiei

pe caile ferate, cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasa,
din

culpa [art. 273 alin. (1) C. pen.], neîndeplinirea cu stiinta a îndatoririlor de serviciu sau
îndeplinirea lor

78
defectuoasa [art. 274 alin. (1) C. pen.] si parasirea postului si prezenta la serviciu în stare de
ebrietate [art.

275 alin. (1) si (2) C. pen.];

- cererea Camerei Deputatilor, Senatului si Presedintelui României, pentru infractiuni savârsite în

exercitiul functiei de catre membrii Guvernului [art. 109 alin. (2) din Constitutia României];

- hotarârea Camerei Deputatilor si Senatului de a pune sub acuzare Presedintele României pentru
înalta

tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, în sedinta comuna
[art. 96 alin.

(1) din Constitutie ];

c) autorizarea organului prevazut de lege cum ar fi:

- autorizarea prealabila a procurorului general al parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie

si

Justitie, pentru infractiunile savârsite în afara teritoriului tarii contra statului român sau contra
vietii unui

cetatean român ori prin care s-a adus o vatamare grava integritatii corporale sau sanatatii unui
cetatean

român, când sunt savârsite de catre un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie care nu
domiciliaza

29

pe teritoriul tarii (art. 5 C. pen.);

- încuviintarea Camerei Deputatilor sau a Senatului, în vederea retinerii, arestarii sau

perchezitionarii

unui deputat sau senator [art. 72 alin. (2) din Constitutie];

- încuviintarea sectiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea retinerii, arestarii,

perchezitionarii

a magistratilor [art. 42 alin. 1 si 2 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al

79
Magistraturii, art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratilor];

d) exprimarea dorintei guvernului strain, pentru infractiuni contra vietii, integritatii corporale,

sanatatii, libertatii sau demnitatii savârsite împotriva unui reprezentant al statului respectiv;
urmarirea

penala va începe chiar si în lipsa dorintei exprimate a guvernului strain, însa nu se vor mai aplica

dispozitiile art. 171 alin. (1) C. pen. în ceea ce priveste aplicarea sporului de pedeapsa, ci vor fi
aplicate

dispozitiile de drept comun corespunzatoare faptei savârsite de inculpat.

Actele premergatoare

Potrivit art. 224 alin. (2), actele premergatoare se efectueaza în vederea începerii urmaririi
penale,

situându-se fara îndoiala înaintea declansarii fazei de urmarire penala.

Actele premergatoare prezinta atât un caracter facultativ, în sensul ca, daca sesizarea este
suficienta

pentru a se dispune începerea urmaririi penale, ele nu se mai efectueaza, cât si un caracter de

anterioritate, premergând începutului urmaririi penale.

Pe parcursul desfasurarii actelor premergatoare, nu se pot dispune masuri procesuale, deoarece

acestea

se pot lua numai împotriva învinuitului sau inculpatului, ceea ce implica existenta unui cadru
procesual

(respectiv, începerea urmaririi penale).

Actele premergatoare se consemneaza într-un proces-verbal care poate constitui mijloc de proba
(art.

224 alin. 3).

Prin natura lor juridica, actele premergatoare sunt acte procedurale sui generis, cu natura juridica
si

80
trasaturi proprii, ceea ce le apropie de actele de procedura penala, dar le si deosebeste de acestea
prin

aceea ca au o natura si functionalitate specifica.

Odata cu modificarea Codului de procedura penala, prin Legea nr. 281/2003, aceasta
componenta

importanta a activitatilor premergatoare urmaririi penale este recunoscuta prin introducerea art.
224 1 –

2244.

Pentru a putea fi folositi investigatorii sub o alta identitate decât cea reala, se cer îndeplinite

cumulativ doua conditii:

- sa existe indicii temeinice si concrete ca s-a savârsit sau ca se pregateste savârsirea unei
infractiuni

contra sigurantei nationale prevazute în Codul penal si în legile speciale, trafic de stupefiante si
de arme,

de persoane, acte de terorism, spalare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, infractiuni

prevazute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea , descoperirea si sanctionarea faptelor de

coruptie, cu

modificarile si completarile ulterioare, orice alta infractiune grava;

- sa nu existe alta posibilitate pentru descoperirea ori pentru identificarea faptuitorilor.

Investigatorii sub acoperire sunt lucratori operativi din cadrul politiei judiciare anume desemnati
în

acest scop, putând fi folositi numai pe o perioada determinata (art. 2241 alin. 2).

Organul competent a autoriza folosirea investigatiilor sub acoperire este procurorul care
efectueaza

sau supravegheaza urmarirea penala.

Începerea urmaririi penale

Începerea urmaririi penale este un moment procesual deosebit, deoarece constituie momentul
initial al

81
procesului penal si, totodata, implica drepturi si obligatii specifice atât pentru organele de
urmarire

penala, cât si pentru ceilalti participanti în proces. Dupa cum am mentionat anterior, începerea
urmaririi

penale trebuie sa fie precedata de o sesizare.

Pentru începerea urmaririi penale este necesara îndeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:

a) savârsirea unei fapte prevazute de legea penala;

b) existenta unei sesizari a organului de urmarire penala care sa cuprinda un minim de date sau

informatii, pe baza carora sa se poata dispune începerea urmaririi penale. În cazul în care
sesizarea nu

contine acest minim informational, se va proceda la efectuarea actelor premergatoare;

c) inexistenta vreunuia din cazurile de împiedicare a începerii urmaririi penale prevazute în art.
10 cu

exceptia celui prevazut la lit. b)1.

Organul de cercetare penala poate asculta învinuitul, persoana vatamata, martorii, poate lua
masuri

30

asiguratorii, poate dispune constatari tehnico-stiintifice sau medico-legale, poate proceda la

ridicarea de

obiecte sau înscrisuri ce vor servi ca mijloace de proba în procesul penal.

Daca exista probe sau indicii temeinice ca învinuitul a savârsit fapta, organul de cercetare penala
poate

lua masura retinerii învinuitului.

Daca organul de cercetare penala considera ca exista temeiuri pentru punerea în miscare a
actiunii

penale, întocmeste un referat cu propuneri în acest sens, pe care îl înainteaza procurorului, care
dupa

82
examinarea dosarului, va dispune:

a) punerea în miscare a actiunii penale prin ordonanta;

b) infirmarea propunerii organului de cercetare penala, prin rezolutie, situatie în care va proceda
la:

- restituirea dosarului organului de cercetare penala, daca apreciaza necesara continuarea

cercetarii

penale; organul de cercetare penala este obligat sa continue cercetarea penala, respectând si
dispozitiile

procurorului;

- clasarea, scoaterea de sub urmarire sau încetarea urmaririi penale, potrivit

art. 262 pct. 2 lit. a), ori suspendarea urmaririi penale, potrivit art. 262 pct. 2 lit. b).

Având în vedere existenta unor situatii faptice care îl pot împiedica pe învinuit sau inculpat sa
participe

la desfasurarea urmaririi penale ( din cauza starii de sanatate), în Codul de procedura penala a
fost

reglementata institutia suspendarii urmaririi penale.

Prin suspendarea urmaririi penale se întrerupe temporar procesul penal ca urmare a existentei
unei boli

grave a învinuitului sau inculpatului, constatata printr-o expertiza medico-legala, care îl

împiedica sa ia

parte la activitatea procesuala.

Prin urmare, pentru a se putea dispune suspendarea urmaririi penale, trebuie îndeplinite
cumulativ

anumite conditii, astfel:

a) învinuitul sau inculpatul sa sufere de o boala grava care îl împiedica sa ia parte la procesul
penal;

b) boala grava sa fie constatata printr-o expertiza medico-legala, nefiind suficient, pentru a se
dispune

83
suspendarea urmaririi penale, un certificat medical.

Solutii procesuale de netrimitere în judecata

Daca pe parcursul urmaririi penale se constata existenta unuia din cazurile prevazute la art. 10,

procurorul, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune, dupa caz:

- încetarea urmaririi penale;

- scoaterea de sub urmarire penala sau

- clasarea cauzei penale.

Încetarea urmaririi penale reprezinta acea solutie de netrimitere în judecata, care are loc când se

constata existenta vreunuia dintre cazurile prevazute în art. 10 lit. f)-h), i1 si j) si exista învinuit
sau

inculpat în cauza, sau când exista o cauza de nepedepsire prevazuta de legea penala.

Încetarea urmaririi penale este o solutie simetrica încetarii procesului penal, pronuntata de catre

instanta de judecata.

Pentru a se dispune încetarea urmaririi penale, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii [art. 242
alin.

(1)]:

- sa existe învinuit sau inculpat în cauza;

- sa existe vreunul din cazurile prevazute la art. 10 lit. f)-h), i1 si j) sau o cauza de nepedepsire

prevazuta de legea penala.

Când se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevazute în art. 10 lit. a)-e) si exista învinuit
sau

inculpat în cauza, se dispune tot solutie de netrimitere în judecata, si anume, scoaterea de sub
urmarire

penala.

84
Solutia scoaterii de sub urmarire penala este simetrica achitarii dispuse de catre instanta de
judecata.

Pentru a se dispune scoaterea de sub urmarire penala, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii
[art. 249

alin. (1)]:

a) sa existe învinuit sau inculpat în cauza;

b) sa existe vreunul din cazurile prevazute la art. 10 lit. a)-e).

31

Clasarea reprezinta acea solutie de netrimitere în judecata, care are loc când se constata existenta

anumitor cazuri prevazute în art. 10 si nu exista învinuit în cauza.

Clasarea, fiind o institutie proprie urmaririi penale, nu are nici un corespondent în faza de
judecata,

deoarece procesul nu poate ajunge în aceasta faza decât în masura punerii în miscare a actiunii
penale si a

trimiterii în judecata a unor persoane identificate.

Pentru a se dispune clasarea trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:

- sa nu existe învinuit în cauza;

- sa existe anumite cazuri prevazute la art. 10.

Printre institutiile care se înscriu între garantiile dreptului de aparare al inculpatului în faza de
urmarire

penala se afla si prezentarea materialului de urmarire penala, activitate prin intermediul careia

organele de urmarire penala, la sfârsitul urmaririi penale, aduc la cunostinta învinuitului sau
inculpatului

probele administrate în vederea cunoasterii de catre acesta a întregului material probator si

pentru a i se da

85
posibilitatea de a combate probele în acuzare prin noi cereri sau declaratii suplimentare.

În lumina acestor reglementari, prezentarea materialului este întotdeauna obligatorie

(constituindu-se

ca un moment de contact obligatoriu între organul de urmarire penala si inculpat).

Pentru prezentarea materialului de urmarire penala, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:

a) cercetarea penala sa fie terminata;

b) inculpatul sa fie prezent pentru a putea lua contact cu organul de urmarire penala.

c) sa existe suficiente probe în cauza, care sa faca posibila trimiterea inculpatului în judecata.

Prezentarea materialului de urmarire penala confera anumite obligatii pentru organul de urmarire

penala (art. 250):

a) sa puna în vedere învinuitului sau inculpatului ca are dreptul de a lua cunostinta de materialul
de

urmarire penala, aratându-i si încadrarea juridica a faptei;

b) sa-i asigure învinuitului sau inculpatului posibilitatea de a lua de îndata cunostinta de material.

c) sa-l întrebe pe învinuit sau inculpat, dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala,
daca

are de formulat cereri noi sau daca voieste sa faca declaratii suplimentare;

d) sa întocmeasca un proces-verbal.

Epuizarea urmaririi penale coincide cu dispozitia luata de catre procuror în vederea trimiterii în

judecata a inculpatului, a scoaterii de sub urmarire penala, a încetarii urmaririi penale sau
clasarii.

Astfel, terminarea urmaririi penale reprezinta acea etapa a urmaririi în care organul de cercetare,
dupa

ce a apreciat ca a administrat toate probele necesare în cauza, pregateste dosarul în vederea

înaintarii lui

procurorului, pentru ca acesta sa se pronunte potrivit legi.

86
Terminarea urmaririi penale este reglementata diferit, dupa cum a fost pusa sau nu în miscare
actiunea

penala în cursul urmaririi penale.

Trimiterea în judecata

Trimiterea în judecata constituie momentul ultim al fazei de urmarire penala. Momentul

trimiterii în

judecata se concretizeaza imediat ce urmarirea este complet epuizata, iar organele de urmarire
penala

se dezînvestesc. Odata înaintat dosarul la instanta, este învestit acest organ si începe faza
judecatii.

Singurul organ competent sa dispuna trimiterea în judecata este procurorul. Organul de cercetare

penala nu intra niciodata în raporturi directe cu instanta de judecata, ci numai prin intermediul

procurorului

Plângerea prealabila

Institutia plângerii prealabile se înscrie ca o exceptie de la principiul oficialitatii si consta în

posibilitatea

oferita de lege persoanei vatamate de a decide daca sesizeaza sau nu organele competente în
vederea tragerii

la raspundere a faptuitorului.

Plângerea prealabila poate fi introdusa la organul competent de catre persoana vatamata

[art.279].

Dreptul persoanei vatamate de a face plângere prealabila este strict personal. Exercitarea
dreptului, însa,

poate avea loc atât personal, cât si printr-un mandatar special.

Prin persoana vatamata se întelege numai persoana ce a suferit prin fapta penala o vatamare
fizica,

32

87
morala sau materiala.

În cazul în care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu
capacitate de

exercitiu restrânsa, legiuitorul a prevazut posibilitatea introducerii plângerii prealabile de catre

alte

persoane, care sunt reprezentantii sai legali.

Când persoana vatamata este un minor cu capacitate de exercitiu restrânsa, plângerea prealabila
trebuie

introdusa de acesta cu încuviintarea reprezentantului legal.

Dispozitiile art. 222 alin. (5)privind plângerea care poate fi facuta de catre un sot pentru celalalt
sot

sau de catre copilul major pentru parinti, nu au aplicabilitate în cazul plângerii prealabile,
întrucât

aceasta este un mijloc special de sesizare prin care persoana vatamata îsi exercita în exclusivitate
dreptul

de a trage la raspundere penala pe cel vinovat.

În situatia în care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu

capacitate de exercitiu restrânsa, actiunea penala se pune în miscare si din oficiu.

Plângerea prealabila produce efecte in rem si nu in personam.

Daca prin infractiunea savârsita au fost vatamate mai multe persoane si numai una dintre aceste

persoane a facut plângere prealabila, aceasta este suficienta pentru a subzista raspunderea penala.
Aceasta

situatie confera acea indivizibilitate activa raspunderii penale.

Daca o infractiune a fost savârsita de mai multi participanti si se face plângere prealabila numai
cu

privire la unul din ei, actiunea penala se exercita împotriva tuturor (si contra acelora pe care
plângerea nu

îi vizeaza).

88
Este situatia indivizibilitatii pasive a raspunderii penale justificate de însasi unitatea si
indivizibilitatea

infractiunii, temei unic al raspunderii tuturor participantilor pentru fapta penala.

Indivizibilitatea activa si pasiva a raspunderii penale produce efecte similare si în cazul retragerii

plângerii prealabile, care constituie o cauza de împiedicare a exercitarii actiunii penale,

înlaturând

raspunderea penala [art. 131 alin. (2) C. pen.].

Împacarea partilor reprezinta o alta cauza de înlaturare a raspunderii penale în cazurile prevazute
de lege

(existând aceleasi considerente pentru care actiunea penala nu poate fi exercitata, ca în cazul
lipsei plângerii

prealabile sau retragerii acesteia).

Împacarea partilor produce efecte in personam (spre deosebire de retragerea plângerii prealabile),

având drept consecinta si stingerea actiunii civile.

Judecata

Ca faza a procesului penal, „judecata” reprezinta etapa procesuala care se desfasoara în fata
instantei

penale din momentul sesizarii ei si pâna la solutionarea definitiva a cauzei penale. Instanta este
cea care

verifica întreaga activitate procesuala desfasurata în faza pregatitoare, de urmarire penala si pe

parcursul

judecarii cauzei. În situatia în care ar constata deficiente în activitatile procesuale anterioare (din
faza de

urmarire penala), ea are la îndemâna numeroase posibilitati pentru înlaturarea si remedierea

acestora.

Obiectul judecatii consta în solutionarea definitiva a cauzei penale, ceea ce impune o hotarâre
legala,

temeinica, ce poate fi pusa în executare pentru realizarea scopului procesului penal.

89
Potrivit art. 289, judecata cauzei se face în fata instantei constituite potrivit legii si se desfasoara
în sedinta, oral, nemijlocit si în contradictoriu.

La desfasurarea judecatii nu participa organele de cercetare penala.

Partile, asa cum sunt definite de dispozitiile art. 23-24, pot fi reprezentate. Întotdeauna pot fi
asistate si

de un aparator, în unele cazuri, acest lucru fiind obligatoriu [art. 171 alin. (1)-(2)].

Aparatorul participa în timpul judecarii cauzei la toate activitatile pe care instanta de judecata le

desfasoara, cu exceptia deliberarii si pronuntarii hotarârii.

Instanta îsi executa atributiile în mod activ, în vederea aflarii adevarului si a realizarii rolului
educativ

al judecatii.

Art. 288 consacra regula ca judecata se desfasoara la sediul instantei. Explicatia consta în aceea
ca

sediul special amenajat asigura solemnitatea sedintelor de judecata, existând o legatura

permanenta între

activitatea instantei si interesul opiniei publice manifestat pentru astfel de cauze.

Instanta judeca cauzele penale în complet de judecata, alcatuit în conditiile impuse de lege, cu

participarea grefierului întotdeauna si a procurorului, conform cerintelor legale.

Regula în prima instanta o instituie completul de judecata dintr-un singur judecator, indiferent de

nivelul instantei (judecatorie, tribunal, curte de apel).

Compunerea completului de judecata la Înalta Curte de Casatie si Justitie este de minimum trei

33

judecatori (chiar în prima instanta). Exceptional, acesta judeca si în cadru largit (Micul Plen,
format din 9

judecatori sau Sectiile Unite).

90
Gradele de jurisdictie

Judecarea cauzelor penale trece prin mai multe trepte dispuse ierarhic, fiecare judecata
realizându-se în

fata altei instante, de un grad ascendent diferit. În dreptul procesual român actual, activitatea de
judecata

se înfaptuieste în doua si trei grade de jurisdictie.

Orice cauza penala parcurge obligatoriu – din momentul sesizarii instantei – o judecata în prima

instanta, cu posibilitatea unei judecati în apel si în recurs.

Activitatile si masurile premergatoare sedintei de judecata au ca scop punerea dosarului în stare

de

judecata la termenul primei înfatisari, acestea desfasurându-se între momentul sesizarii instantei
si cel al

începutului sedintei de judecata.

Sedinta de judecata reprezinta punctul central al întregii judecati. Aceasta se compartimenteaza

în

urmatoarele subetape distincte: începutul judecatii, cercetarea judecatoreasca, dezbaterile,

ultimul cuvânt

al inculpatului.

La termenul de judecata, presedintele completului, dupa ce intra în sala de sedinta, declara

sedinta

deschisa, dispune strigarea cauzei si apelul celor citati, face verificarile necesare privind pe
inculpat, ia

masuri fata de martori, experti, interpreti, da lamuririle necesare si se pronunta asupra cererilor si
exceptiilor

ridicate.

Dupa închiderea sedintei de judecata, instanta delibereaza, adoptând hotarârea pe care o aduce la

cunostinta generala prin pronuntare. Ea reprezinta o consfatuire a membrilor completului de

judecata

91
asupra problemelor ce au format obiectul judecatii în care fiecare îsi exprima punctul de vedere
cu privire

la aspectele dezbatute, verificându-se si evaluându-se materialul probator si procedural al cauzei.

Ea constituie

actul final al judecatii în urma careia instanta da o hotarâre privind rezolvarea cauzei.

Rezolvarea cauzei începe prin adoptarea unei solutii în ce priveste latura penala, daca se constata
ca

probele sunt complete si pot lamuri cauza penala. Instanta poate adopta trei solutii: condamnarea,
achitarea

sau încetarea procesului penal.

Pentru a pronunta condamnarea, trebuie sa se constate cumulativ ca fapta exista, constituie

infractiune

si a fost savârsita de inculpat, fixând, totodata, si pedeapsa.

Achitarea se pronunta când se constata incidenta vreunuia din cazurile prevazute de art. 10 lit. a)-
e).

Când se constata existenta vreunuia din cazurile prevazute de art. 10 lit. f)-i1), instanta pronunta

încetarea procesului penal.

În situatia achitarii, pentru ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni,
instanta

aplica prevederile art. 181 C. pen. alin. (3) si ale art. 91 C. pen.

Actiunea civila din procesul penal are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului sau
partii

responsabile civilmente.

Potrivit art. 346 alin. (1), în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanta
se

pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile.

Ori de câte ori inculpatul este condamnat si se constata ca prin infractiune s-a produs si un
prejudiciu,

92
el va fi obligat prin sentinta la repararea acestuia.

În cazul încetarii procesului penal, pentru interventia prescriptiei, amnistiei, moartea

faptuitorului,

instanta se pronunta cu privire la actiunea civila exercitata în procesul penal.

Daca se pronunta achitarea pentru ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni
[art.

10 lit. b)1] sau pentru ca a intervenit o cauza ce înlatura caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e)]
ori pentru

ca lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea
pagubei

potrivit legii civile [art. 346 alin. (2)]. Daca nu se poate retine culpa din partea faptuitorului, el
este

exonerat de raspundere civila.

Nu pot fi acordate despagubiri civile în cazul când achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta
imputata nu

exista ori nu a fost savârsita de inculpat [art. 10 lit. a) si c)].

Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila când pronunta achitarea pentru ca fapta nu este

prevazuta de legea penala, pentru ca lipseste plângerea prealabila a persoanei vatamate,

autorizarea sau

sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în
miscare a

actiunii penale, sau în cazul în care exista autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. b), f) si j)], acest
refuz de

solutionare trebuind sa fie mentionat expres în dispozitivul sentintei. În aceste cazuri, partea
civila se

34

poate adresa instantei civile, pe cale principala, pentru obtinerea despagubirilor.

93
În situatia încetarii procesului penal, prin împacarea partilor [art. 10 lit. b)] sau retragerii
plângerii

prealabile, instanta nu poate acorda despagubiri civile, deoarece prevederile art. 132 C. pen. sting
actiunea

penala si pe cea civila.

Potrivit art. 354, hotarârea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina
o

parte introductiva, o expunere si dispozitivul.

Caile de atac sunt remedii procedurale în contra greselilor ce, eventual, s-ar putea ivi datorita
partilor

sau judecatorilor în împartirea dreptatii, fiind indispensabile pentru garantarea drepturilor

individuale

împotriva hotarârilor judecatoresti gresite si, deci, periculoase atât pentru cetateni, cât si pentru
autoritatea

justitiei. Acestea determina trecerea procesului penal prin doua sau mai multe grade de jurisdictie
pentru

stabilirea adevarului si o corecta aplicare a legii penale.

Caile de atac sunt mijloacele legale prin care se provoaca amplificarea procesului penal pentru

efectuarea controlului judecatoresc asupra hotarârilor, în vederea preîntâmpinarii greselilor care

se pot

comite sau înlaturarii celor existente, în activitatea jurisdictionala precedenta.

În genere, pentru exercitarea unei cai de atac, se cer a fi îndeplinite cumulativ conditiile:

1) sa existe o hotarâre judecatoreasca pentru ca, în caz contrar, lipseste însusi obiectul caii de
atac.

Hotarârea judecatoreasca este un act care emana de la un organ cu atributii jurisdictionale, adica
numai

de la instantele judecatoresti.

Hotarârea judecatoreasca poate fi o încheiere de sedinta, o sentinta data de instanta în prim grad
sau o

94
decizie data de o instanta de control judiciar;

2) calea de atac sa fie prevazuta de lege. Nu poate fi exercitata o cale de atac decât daca este
expres

prevazuta posibilitatea folosirii ei;

3) calea de atac sa fie exercitata în termen legal. Termenul de exercitare este, de regula,

peremptoriu (fix), depasirea acestuia conducând la decaderea din exercitiul dreptului de a folosi

respectiva cale de atac.

Exista, însa, si cai de atac (de regula, cele extraordinare) care nu sunt supuse vreunui termen,
putând fi

exercitate oricând.

Apelul este o cale ordinara de atac de reformare cu caracter suspensiv si devolutiv utilizata în
procesul

penal împotriva hotarârilor judecatoresti nedefinitive pronuntate în prima instanta.

Practic, apelul supune cauza penala unei noi judecati în fapt si în drept, în al doilea grad de
jurisdictie,

adresându-se unei instante superioare, în vederea reformarii.

Potrivit art. 361, sentintele sunt atacabile cu apel, daca legea nu prevede altfel, aceasta fiind
regula

generala.

Categoriile de sentinte ce nu pot fi atacate cu apel sunt enumerate de dispozitiile art. 361.

Art. 362 indica persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vatamata, partea
civila,

partea civilmente responsabila, martorii, expertii, interpretii, aparatorii, orice persoana ale carei
interese

legitime au fost vatamate printr-o masura sau act al instantei.

Dispozitiile art. 363 prevad ca apelul poate fi declarat în 10 zile daca legea nu stipuleaza altfel.

95
În afara acestui termen general de apel, în cazuri urgente acesta este mai scurt, de numai 3 zile,

facându-se uz de el în urmatoarele situatii:

- sentinta prin care se dispune asupra cererii sau propunerii de liberare conditionata;

- în cadrul procedurii speciale aplicabile infractiunilor flagrante (art. 477).

În mod exceptional, legea consacra doua remedii ale încalcarii regulii apelului în termen: A.
repunerea

în termen; B. apelul peste termen.

Dispozitiile art. 368 alin. (1) arata ca partile pot renunta în mod expres la aceasta cale de atac
(apelul)

în intervalul de timp cuprins între pronuntarea hotarârii si expirarea termenului de declarare a

apelului.

Retragerea apelului presupune existenta unui apel declarat, aceasta putând fi facuta atât de parti,
cât si

de procuror si poate privi oricare sau ambele laturi ale procesului penal (actiunea civila si
actiunea

penala).

Retragerea apelului trebuie sa fie facuta pâna cel mai târziu la închiderea dezbaterilor la instanta
de

apel, prin declaratie scrisa sau orala, personal de catre parte, de reprezentantul sau legal, prin
mandatar

special, printr-o declaratie atestata sau consemnata într-un proces-verbal de catre conducerea
locului de

detinere (în cazul inculpatului arestat), ori printr-o declaratie formulata în scris sau oral de
procurorul

35

ierarhic superior [art. 369 alin. (3)].

Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sau legal [art.
369 alin.

96
(2)].

Apelul declarat de procuror si retras poate fi însusit de partea în favoarea careia a fost declarat,
întrucât

se poate presupune ca aceasta nu a exercitat calea de atac stiind ca exista apelul procurorului.

Declaratia de retragere se face la instanta a carei hotarâre se ataca, ori la instanta de apel.

Efectele apelului sunt: suspensiv, devolutiv, neagravarii situatiei în propria cale de atac si
extensiv.

În principiu, judecarea apelului se face dupa normele generale referitoare la judecata în prima
instanta

cuprinse în art. 287-312, suplimentar urmând a se tine seama si de prevederile art. 375-385.

Dupa modelul judecatii în fond, judecata în apel prezinta trei mari diviziuni:

- etapa masurilor pregatitoare sedintei de judecata;

- judecarea propriu-zisa a apelului în sedinta;

- deliberarea si solutionarea cauzei.

Potrivit dispozitiilor art. 311, hotarârea prin care instanta se pronunta asupra apelului se numeste
decizie,

al carei continut este dat de dispozitiile art. 383, cuprinzând partea introductiva, expunerea si
dispozitivul.

Decizia instantei de apel nu este definitiva, putând fi recurata, aspect ce reprezinta a doua cale
ordinara

de atac daca exista vreuna din cauzele enumerate de dispozitiile art. 3859.

Nu sunt recurabile deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei ori s-a luat act de retragerea

apelului.

Hotarârile instantei de apel ramân definitive la data expirarii termenului de recurs în situatiile în
care

nu s-a declarat recurs sau, desi declarat, recursul a fost retras înauntrul termenului; la data
retragerii

97
recursului; la data pronuntarii hotarârii prin care s-a respins recursul în ipoteza în care instanta de
apel a

admis apelul fara trimitere spre rejudecare ori a respins apelul.

Desi nedefinitive, hotarârile instantei de apel sunt executorii când: s-a dispus arestarea
inculpatului, s-a

revocat arestarea preventiva sau s-au luat masuri asiguratorii.

Recursul este cale ordinara de atac care are rolul de a repara, în principal, erorile de drept
savârsite de

instantele de fond.

Recursul reprezinta al doilea sau al treilea grad de jurisdictie, în functie de posibilitatea

incidentei

apelului împotriva hotarârii instantei de fond.

Când urmeaza apelului, recursul reprezinta cel de-al treilea grad de jurisdictie.

Când legea nu permite apelarea anumitor hotarâri judecatoresti, întrucât solutiile nu pot ramâne
în

prima si ultima instanta, este posibila interventia recursului ca al doilea si ultim grad de
jurisdictie. La fel

ca si apelul, recursul constituie o posibilitate si, de regula, el nu poate fi intentat, atâta timp cât
nu a fost

apelata hotarârea instantei de prim rang jurisdictional pentru ca s-ar trece direct la al treilea grad
de

jurisdictie.

Titularii dreptului de recurs sunt identici cu cei de la apel, art. 3852, aratând ca pot face recurs

persoanele prevazute de art. 362, care se aplica în mod corespunzator.

Pentru a putea declara recurs, aceste persoane trebuie sa fi avut calitatea de parte în cauza atunci
când

s-a pronuntat hotarârea atacata, iar titularul dreptului sa aiba un interes real în exercitarea caii de
atac

98
pentru a obtine o alta hotarâre.

Recursul are aceleasi patru efecte ca si apelul, în sensul ca este suspensiv de executare,
devolutiv,

extensiv si non reformatio in peius.

Motivarea recursului este obligatorie conform dispozitiilor art. 38510, în caz contrar el fiind
anulabil.

Motivele formale de recurs sunt cele în care opereaza nulitatea absoluta prevazuta de art. 197
alin. (2)

si motive substantiale de recurs.

Obiectul judecatii în recurs consta în verificarea hotarârii atacate pe baza lucrarilor si

materialului din

dosarul cauzei si a oricaror înscrisuri noi prezentate la instanta de recurs.

Aceasta controleaza numai chestiunile de drept având ca obiect hotarârea atacata, fiind obligata
sa se

pronunte asupra tuturor motivelor de recurs invocate.

Normele aplicabile judecarii recursului sunt cele comune judecatii si unele speciale cuprinse în

prevederile art. 38511-38514 .

Caile extraordinare de atac

36

Caile de atac extraordinare din sistemul procesual românesc sunt: contestatia în anulare,
revizuirea si

recursul în interesul legii.

Caile de atac extraordinare nu se suprapun si nici nu se exclud în aceeasi cauza, în sensul ca pot
fi

incidente în functie de nelegalitatile din hotarâre.

99
Prin intermediul cailor de atac extraordinare, procesul penal se reia, repetând un ciclu care a mai
fost

parcurs. Fiecare cale extraordinara de atac se situeaza în afara ciclului ordinar, readucând cauza
în faza de

urmarire penala, a judecatii în prima instanta, a apelului sau chiar a recursului ordinar. Acestea
reprezinta

proceduri cu caracter exceptional, procesul netrecând într-o alta faza.

Contestatia în anulare

Natura juridica a contestatiei în anulare are un caracter mixt; astfel, caracterul de anulare al
acesteia

reiese din faptul ca se urmareste desfiintarea hotarârii definitive contestate, pe motiv de

îndeplinire a unor

acte procedurale nelegale.

Verificarea priveste numai aspectele de forma si, ca atare, instanta nu-si va putea extinde
autocontrolul

asupra temeiniciei sau legalitatii hotarârii, din acest punct de vedere ea fiind o cale de retractare.

Legiuitorul a prestabilit patru cazuri de contestatie în anulare, în afara acestora neadmitându-se

alte

situatii de incidenta a acestei cai extraordinare de atac.

Cererea poate fi introdusa de oricare parte din proces. Ea se poate introduce personal, prin
aparator sau

reprezentant legal.

Procurorul poate uza de aceasta cale extraordinara de atac numai pentru situatiile prevazute de
art. 386

lit. c) si d), întrucât în primele doua cazuri el nu are calitatea de parte si participa obligatoriu la
judecarea

recursului.

100
Cererea de contestatie în anulare se introduce în scris si trebuie sa arate motivele invocate în
situatiile

prevazute de 386 lit. a)-c) si e).

Instanta examineaza admisibilitatea, în principiu, a cererii de contestatie prevazute în art. 386 lit.
a)-c)si

e), fara citarea partilor [art. 391 alin. (1)].

În cadrul acestei proceduri prealabile de verificare, instanta verifica daca cererea de contestatie
este

facuta în termenul prevazut de lege, ca motivul pe care se sprijina contestatia este din cele
prevazute în

art. 386 si ca în sprijinul contestatiei se depun ori se invoca dovezi care sunt la dosar. Toata
aceasta

verificare are loc fara citarea partilor, într-o procedura necontencioasa si în functie de rezultat
admite sau

respinge, în principiu, contestatia în anulare, solutie definitiva. În ipoteza admiterii, în principiu,

a

contestatiei, instanta dispune citarea partilor interesate în vederea judecarii [art. 391 alin. (2) teza
finala].

În a doua etapa, la termenul fixat pentru judecarea contestatiei în anulare, instanta, ascultând
partile si

concluziile procurorului, daca gaseste contestatia întemeiata, desfiinteaza prin decizie hotarârea a
carei

anulare se cere si procedeaza fie de îndata, fie acordând un termen, dupa caz, la rejudecarea
recursului,

sau la rejudecarea cauzei dupa casare [art. 392 alin. (1)].

Daca condamnatul se afla în stare de detinere, judecarea contestatiei are loc numai în prezenta

acestuia. Solutia ce se va da în rejudecare nu poate crea contestatorului o situatie mai grea decât
cea

continuta în hotarârea retractata, deoarece s-ar încalca principiul non reformatio in peius.

101
În ipoteza în care contestatia în anulare se întemeiaza pe cazul prevazut de

art. 386 lit. d), este eliminata procedura prealabila a admiterii în principiu, procedându-se la
judecarea

cauzei cu citarea partilor interesate cu privire la care s-a pronuntat ultima hotarâre atacata.

Sentinta data în contestatie este supusa apelului, iar decizia data în apel este recurabila.

Prin urmare, hotarârile date în solutionarea contestatiilor pentru cazurile prevazute de art. 386 lit.
a)-c)

nu pot fi atacate pe cale ordinara, ca si deciziile date în recurs în cazul prevazut de art. 386 lit. d).

Revizuirea

Menirea revizuirii este de a corecta erorile judiciare comise de organele judiciare cu ocazia
stabilirii

unor situatii de fapt.

Aceste erori apar fie datorita neputintei cunoasterii anumitor împrejurari, fie unor fraude
procesuale

(marturii mincinoase, înscrisuri false, coruptie etc.).

37

Fata de contestatia în anulare, unde motivele au în vedere greseli de ordin procesual, la revizuire

lipsurile consta în aprecierea eronata a probelor si solutionarea ca atare a cauzei, privind însusi
fondul

pricinii.

Numai hotarârile judecatoresti definitive pronuntate de instantele penale românesti pot fi atacate
în calea

extraordinara de atac a revizuirii, fiind excluse cele straine, chiar daca au fost recunoscute de
instanta

autohtona.

Acest aspect se explica prin natura juridica a revizuirii, care are în vedere erori de fond, si nu
erori

102
procesuale.

Obligatoriu, hotarârile definitive supuse revizuirii trebuie sa contina o rezolvare a fondului

pricinii,

prin solutia respectiva sa se fi dispus condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.

Calea de atac este incidenta numai în cazul hotarârilor care nu sunt susceptibile de a fi atacate
printr-o

alta cale ordinara sau extraordinara.

Revizuirea poate fi ceruta, potrivit art. 393, atât în latura penala cât si în cea civila (revizuire
totala) cu

privire la una sau mai multe fapte si la unul sau mai multi faptuitori (revizuire partiala).

Cererea se face în scris cu aratarea cazului de revizuire pe care se întemeiaza si a mijloacelor de

proba

în dovedirea acestora [art. 397 alin. (2)]. Cererea se adreseaza procurorului de la parchetul de pe
lânga

instanta care a judecat cauza în fond, chiar si în cazul când procedura de revizuire se declanseaza
din

oficiu de catre procuror [art. 397 alin. (1)].

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar dupa executarea
pedepsei

sau dupa moartea acestuia [art. 398 alin. (1)]. Dupa moartea sa, cererea poate fi introdusa de
substitutii

procesuali care au interesul sa reabiliteze memoria defunctului.

Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui fata de care s-a
încetat

procesul penal, se poate face în termen de un an.

Efectuarea procedurii prealabile de catre procuror are scopul de a lamuri în cât mai bune conditii

împrejurarile necesare solutionarii cererii de revizuire, instanta de judecata fiind singura

îndrituita sa

103
statueze asupra temeiniciei sau netemeiniciei cererii.

În situatia în care procurorul este cel care solicita revizuirea, începerea procedurii se face prin

întocmirea unui proces-verbal. Procurorul examineaza daca cererea de revizuire îndeplineste

conditiile

legale, iar în caz contrar, îl cheama pe revizuent pentru precizarea sau completarea acesteia si
acolo unde

este cazul îl si audiaza pe acesta. De regula, procurorul dispune efectuarea de cercetari prin
ordonanta

pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire si solicita dosarul vechi al cauzei.

Activitatea de efectuare a cercetarilor nu trebuie sa fie efectuata neaparat de procuror, el putând

delega

în acest sens organul de cercetare penala.

Sarcina cercetarilor consta în strângerea si verificarea probelor invocate în cererea de revizuire.

Aceste cercetari se pot întinde pe un interval de timp de maxim doua luni de la data introducerii
cererii

de revizuire, iar la terminarea lor, procurorul este obligat sa le sintetizeze si sa-si exprime opinia
în

legatura cu temeinicia cererii, în asa-numitele concluzii de revizuire.

Calea extraordinara de atac a revizuirii cunoaste doua etape distincte: judecarea în principiu a
cererii si

judecarea cauzei în fond.

Recursul în interesul legii

Natura juridica a caii extraordinare de atac a recursului în interesul legii consta în aceea ca, în
caz de

admitere, casarea hotarârii definitive este pur teoretica, neurmând alta rejudecare.

Potrivit art. 4142, procurorul general direct, sau ministrul justitiei prin intermediul procurorului

104
general, precum si colegiile de conducere ale curtilor de apel si ale parchetelor de pe lânga
acestea au

obligatia de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legilor penale si de procedura penala pe

întreg

teritoriul tarii, de a cere Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de
drept care

au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.

Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de Sectiile Unite si se aduc la cunostinta

instantelor, de catre Ministerul Justitiei.

Solutiile se pronunta numai în interesul legii, nu au efect asupra hotarârilor judecatoresti

examinate si

nici cu privire la situatia partilor din acele procese.

38

Executarea hotarârilor penale

Punerea în executare a hotarârii constituie o faza distincta a procesului penal, deoarece obiectul
sau

este deosebit în raport de cel pe care si-l propun urmarirea penala si judecata.

Dispozitiile unei hotarâri penale, oricât de temeinice si de juste ar fi ele, ar avea o valoare pur
formala

si ar ramâne neluate în seama daca nu s-ar prevedea prin lege mijloace si masuri de executare a
ceea ce a

hotarât instanta de judecata. Hotarârile penale definitive pun capat conflictului de drept nascut
din savârsirea

infractiunii.

Putem preciza ca abia punerea în executare a hotarârilor penale poate finaliza întregul curs al

procesului penal.

105
Executarea hotarârii penale este actul final al procesului penal, desfasurarea activitatii de
executare

prelungindu-se, însa, si dupa terminarea procesului penal.

Dupa ramânerea lor definitiva, hotarârile penale devin executorii de drept, organele competente

urmarind a trece la executarea dispozitiilor cuprinse în ele.

În urma acestui moment, hotarârile penale sunt considerate ca expresie a adevarului în raport cu

obiectul judecatii (res iudicata pro veritatae habetur) si o noua judecata fata de aceleasi persoane
si

aceleasi fapte nu mai poate avea loc (non bis in idem).

Cu alte cuvinte, cele hotarâte trec sub autoritatea lucrului judecat, situatie ce se înscrie în cauzele
care

împiedica punerea în miscare a actiunii penale [art. 10 lit. j) C. proc. pen.].

Potrivit art. 415 alin. (1), hotarârile instantelor penale devin executorii la data când au ramas
definitive.

Aceasta este regula generala pentru activitatea de executare ce se desfasoara în faza procesuala a

executarii. În anumite situatii, expres prevazute de lege, ca exceptie de la regula generala, sunt
executorii

si unele hotarâri nedefinitive [art. 415 alin. (2)]. Astfel, este vorba de anumite hotarâri ce pot fi
supuse

unei cai ordinare de atac care nu suspenda executarea – art. 303 alin. (3) – sau hotarârea prin care
instanta

dispune cu privire la revocarea, mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului – art. 350
alin. (4).

Hotarârile penale ramân definitive, în raport de situatiile concrete prevazute de art. 416-417.
Aceste

momente sunt diferite dupa cum hotarârea care ramâne definitiva este a primei instante, a
instantei de apel

sau a instantei de recurs.

106
Competenta punerii în executare a hotarârilor penale apartine instantei de judecata.

Potrivit art. 418, instanta de executare este prima instanta de judecata, indiferent daca hotarârea a

ramas definitiva la prima instanta, la instanta de apel sau la instanta de recurs.

Singura exceptie de la aceasta regula o reprezinta hotarârile pronuntate în prima instanta de

Înalta

Curte de Casatie si Justitie, care sunt puse în executare, dupa caz, de Tribunalul municipiului
Bucuresti

sau de Tribunalul Militar Teritorial.

Bibliografie selectiva

1. Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Editura Beck, Bucuresti, 2006.

2. xxx Legea nr. 356/2006 cu privire la modificarea Codului de procedura penala, în „Monitorul

Oficial” nr. 677 din 7 august 2006.

3. xxx Legea nr. 78/2000, cu modificarile ulterioare, privind descoperirea, prevenirea si

sanctionarea

faptelor de coruptie; ultima modificare în „Monitorul Oficial” din 19 septembrie 2005.

107