PERSONAJUL ÎN DICRONIE

Prof. Nicu Lidia-Eudenia, Colegiul Tehnic „C.D.Neniţescu”, Craiova

În diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutaţii esenţiale pe măsura schimbărilor produse în

concepţiile estetice şi în operele literare aparţinând diverselor curente. În Poetica sa, Aristotel defineşte
personajul drept un caracter ce trebuie să întrunească trăsături precum nobleţea, potrivirea ( „există o
fire bărbătească: nici bărbăţia şi nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii” ), „asemănarea” ( între
tipul creat şi modelul din realitate), statornicia: „În ceea ce priveşte caracterele, patru lucruri trebuie să
avem în vedere: cel dintâi şi cel mai de seamă, să fie deosebit de alese. Vom avea un caracter dacă,
cum s-a spus mai sus, vorbele şi faptele dezvăluie un anumit fel de a se purta; caracterul va fi ales, dacă
şi purtarea va fi aleasă...Al doilea este potrivirea cu firea; putem da, de pildă, unui personaj caracterul
bărbăţiei, dar nu-i potrivit cu firea unei femei să fie astfel. În al treilea rând, vine asemănarea; aceasta e
altceva decât zugrăvirea unui caracter ales şi potrivit firii, cum s-a spus.
Dintre aceste patru trăsături, două se referă la situaţii specifice literaturii antice: caracterul ales şi
asemănarea, dar „potrivirea cu firea” şi „statornicia” stabilesc primele adevăruri importante cu privire
la personaj. Potrivirea cu firea cere să se respecte structura de caracter specifică vârstei, sexului sau
unei condiţii sociale, iar „statornicia” anunţă pentru întâia oară ideea unei consecvenţe a acţiunilor în
raport cu unitatea caracterului.
Personajul antic se detaşează prin logică, unitate interioară, verosimilitate, raţionalitate,
inteligibilitate. Clasicismul a insistat asupra unităţii personajului, concepând foarte riguros ideea de
consecvenţă, străduindu-se să creeze caractere universal valabile, nu simplificând trăsăturile umane, ci
ierarhizâdu-le în funcţie de cea dominantă. Fiind inspirat din Antichitatea greco-romană, este dominat
de raţiune, are simţul onoarei şi al datoriei, iar tipul uman creat concordă cu firea, cu nivelul geografic,
cu epoca istorică, cu vârsta modelului din realitate. Personajul romantic provine din toate mediile
sociale, este sfâşiat de trăirile interioare antagonice, este dinamic, construit antitetic, se transformă,
suferă mutaţii spectaculoase, este , după cum afirmă G. Călinescu în lucrarea Clasicism, romantism,
baroc, „un monstru de frumuseţe sau urâţenie, de bunătate sau de răutate, ori de toate acestea
amestecate (...) e un bizar, enigmatic, rebel.” Ca tipuri întâlnim acum visătorul, inadaptatul, geniul,
demonul, titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc.
În realism, personajele sunt văzute în transformare, fără ca, în acest mod, caracterele să-si piardă
unitatea. Dacă romanticii erau interesaţi de formele atipice, de genii şi de monştrii, iar clasicii se
ocupaseră de omul normal, echilibrat, cei mai mulţi scriitori realişti revin la omul normal, considerat nu
în generalitatea lui clasică, ci în diversitatea lui individuală şi istorică, în nenumăratele lui întruchipări
pe care le conferă observarea realului. El provine din toate straturile sociale şi poate avea orice vârstă,
iar psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, vestimentaţie, limbaj şi mediul în care
trăieşte. Ca tipuri, remarcăm avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. În naturalism,
comportamentul şi acţiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boală, instincte, obsesii.
În literatura modernă, personajul este expresia unei sensibilităţi, nu a unei dimensiuni
caracterologice, îşi pierde consistenţa şi coerenţa, pentru a întruchipa deseori un simbol. Prin analiză şi
autoanaliză se sondează zonele abisale ale trăirii şi ale gândirii personajelor, ce caută răspunsuri la
întrebările fiinţei.
BIBLIOGRAFIE:
1. Aristotel, Poetica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975
2. Popa, Marian, Homo fictus, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1986