Sunteți pe pagina 1din 22

DAN STARCU

Dan_starcu2000@yahoo.com
POARTA INVAZIILOR

INTRODUCERE
În secolul al IV-lea, deasupra Europei se întindea umbra acvilei romane, iar în codrii
Carpaţilor şi pe malurile neîmblânzitului fluviu Danubius răsunau încă urletele lupilor da
după mai mult de două sute de ani de la înfrângerea marelui lor rege Decebal şi căderea Sa
misegetuzei în stăpânirea imperiului. Deşi legiunile dominau Occidentul şi Orientul, din în
epărtata Iberie până în Egipt şi Persia, trecând prin Grecia, Macedonia, Moesia, Tracia, Br
tania, Germania, Galia, Iliria, Galatia, Fenicia, Mesopotamia, Palestina, Siria,
Libia, pacea era tulburată de neamurile războinice coborâte dinspre nord, vizigoţi, ost
rogoţi, taifali, victoali, marcomani, vandali, gepizi, longobarzi, burgunzi, franc
i care, fie prin înfruntări directe cu Cezarii, fie ca federaţi, dobândiseră regate întinse
centrul şi răsăritul continentului. Lor li se adăugau alanii, viteji călăreţi în zale din
a şi carpii sau dacii liberi, ce se împotriveau generalilor şi armatelor instruite, t
emute pe trei continente. Constantinopolisul, ridicat de curând pe locul grecescul
ui Byzantion, ameninţa cu strălucirea sa măreţia cetăţii eterne.
Răscoalele sclavilor, revoltele legiunilor, nemulţumirea plebei, căreia i se dădea zilni
c pâine şi circ aveau să accentueze cumplita primejdie ce ameninţa acum imperiul bicefal
dinspre stepele nesfârşite ale Asiei: hunii ! Dar, pentru a lovi cetăţile Cezarilor, cu
ceritorii Orientului barbar trebuiau să treacă prin Dacia, aflată atunci sub influenţa p
uternicelor neamuri vandalo-gepido-gotice, având ca regi pe legendarul Athamaric şi
pe duşmanul său de moarte Ermanaric, în vârstă de o sută zece ani.

PARTEA ÎNTÂI
COMOARA VICTOALILOR

Motto:
“Nu cerceta aceste legi,
Căci eşti nebun de le-nţelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !”
(G. Coşbuc-Moartea lui Fulger )
1.
Râul avea ape repezi şi înspumate, dar de îndată ce cotea şi ieşea în câmp deschis se liniş
d leneş printre sălciile pletoase care îl însoţeau. Codrul cel des avea hotarul până la cot
acela şi câmpia, acoperită de ierburi înalte, mărăcini, copaci izolaţi, ascundea multe capc
. Soarele nu răsărise de mult şi o ceaţă deasă stăpânea ţinutul. Aceasta ascundea mlaştinil
e meandrele râului le năşteau în locurile unde te aşteptai mai puţin. Prin ceaţă răzbăteau
rile unor stejari şi ale unor fagi risipiţi pe acel spaţiu vast, dar pe măsură ce soarele
se ridica, aburii se împrăştiau, dezvăluind un drum îngust şi un pod de lemn putrezit parc
tregime. Nechezatul unui cal răzbătu în liniştea începutului de zi. Armăsarul, negru şi ud
rouă, bătu sălbatic din copită. Se afla la marginea codrului şi respiraţia i se amesteca
mediat cu aburii care învăluiau copacii umezi. Frâul îl ţinea legat de un fag, ceea ce ex
plica nervozitatea bidiviului. La rădăcina fagului zăcea o blană de urs din care ieşeau do
uă picioare acoperite de iţari albi, iar în partea opusă lor se revărsa un păr bogat şi neg
--Linişte, Zal ! se auzi un glas bărbătesc, cu o rezonanţă plăcută, tinerească.
În loc să se astâmpere, calul, bucuros probabil că îşi auzise numele, necheză din nou, mai
re, şi bătu cu copita în pământ, în vreme ce trăgea năvalnic de frâu, gata să-l rupă.
Zgomotul şi nerăbdarea armăsarului sfârşiră prin a-l trezi pe omul ce dormea învelit cu bla
de urs. Greoi, aceasta se întoarse cu genunchii în sus şi se întinse din toate mădularele.
Cască apoi prelung şi se ridică în picioare. Era un tânăr înalt şi bine legat, care purta c
rii strânşi pe picior. Pieptarul din piele bătută îi era întărit pe mijloc cu un disc de m
l ce-i proteja inima.
--Ei, bine am mai dormit, zise tânărul.
Îşi aminti apoi că blana în care îşi petrecuse timpul de somn o jupuise de pe primul urs pe
care îl vânase singur, în urmă cu doi ani. De atunci mai omorâse vreo trei, doar cu arcul
şi sabia. În urma acelor fapte se alesese cu o cicatrice lungă cât braţul stâng,pe care i-
făcuse una dintre fiare. Atunci fusese cât pe ce să-şi piardă mâna…
--Şi aşa, eşti nerăbdător să alergi, nu mă laşi să mă odihnesc când n-ai chef să stai pe lo
el calului. Ei,lasă că te satur eu de alergat !
Ceaţa se risipea bine şi soarele inunda câmpia şi codrul de lumină. Căldura începea să ia
umezelii.
Tânărul aruncă blana de urs pe spinarea armăsarului, o împături într-un fel anume şi o prin
sub burta acestuia cu nişte sfori. Se întoarse apoi la fag, de unde luă o centură de ca
re era prinsă o sabie lungă şi dreaptă.Şi-o prinse de şold, apoi ridică de pe pământ un ar
tins şi o tolbă cu săgeţi. Şi le trecu în spate, luă toporul greu de jos, îl atârnă de ciud
cu ajutorul sforilor,după care îşi fixă pumnalul curb la cingătoare.În sfârşit, potrivi sul
gă pe burta calului, cu vârful în spate, puţin ridicată, apoi urcă pe bidiviu şi-l făcu să
scă la trap. Nu merseră însă prea mult şi îşi duse mâna la stomac.
--Ah ! Ce foame mi s-a făcut ! Cât de bună ar fi o bucată de carne prăjită…
Zicând acestea către cal, băgă mâna în dreapta centurii, unde avea un săculeţ, şi scoase o
pită uscată pe care o zdrobi între dinţi şi o înghiţi mai mult nemestecată.
“Parcă e mai bine “, îşi spuse. “Hai, e timpul să ne aşternem ca lumea la drum”.
Îşi îndemnă bidiviul la trap vioi prin câmpie, pe lângă râu, iar el începu să îngâne un cân
Se opriră însă la pod.
“Ia te uită ! Dacă aş fi ştiut că e atât de aproape de mine,la el aş fi înnoptat. Nu l-am p
dea însă pe întunericul acela, cu atât mai mult cu cât credeam că m-am rătăcit prin codru…”
--Vezi, Zal, zise cu voce tare, aici trebuie să-i aşteptăm pe ticăloşi. Nimeni n-a trecut
pe drumul ăsta de multe zile, nu se văd nici un fel de urme. Să-i aşteptăm ! Vom avea de
dat o luptă grea. Să ne ajute Cerul să scăpăm cu viaţă !
Chipul lui mai păstra încă trăsături copilăreşti. Cu toate acestea, ochii mari şi sprince
frumos arcuite, barba scurtă ce-i acoperea o parte din chip, îi dădeau un aer matur şi n
obil. Gura mică şi nasul, mai puţin pronunţat, îi trădau vârsta în jur de optsprezece sau n
ezece ani. Fruntea sa înaltă era acoperită, în parte, de plete răzleţe.
“O să-i aştept aici chiar de-ar fi să stau mai multe zle ! O să-i aştept şi o să mă răzbun
Tânărul coborî de pe cal, pe care îl lăsă ca să pască lângă pod. Cât privi în zare nu văzu
rele începea să ardă.
Îşi luă arcul, îşi scoase o săgeată din tolbă şi o fixă în coardă. Porni cu grijă spre codr
işca în voie lângă piciorul podului de lemn, pe malul râului, unde iarba era mai grasă. S
ul său se îndreptă spre un pâlc de fagi înconjurat de mai multe tufişuri, o adevărată pădur
ie. Arcul era la fel de încordat ca şi omul. Acesta se deplasa aproape fără zgomot. În curâ
d se pierdu printre frunze şi crengi.
Întretimp, norii albi se iviră undeva, departe, pe cerul limpede. Soarele, a cărui arşiţă d
venea supărătoare, fu temperat de un vânt răcoros, ce adia dinspre codru. Din când în când
auzea nechezatul calului ce tulbura liniştea. În afara bidiviului, doar păsărelele şi gâzel
dădeau viaţă acelui ţinut aparent pustiu.
Trecuse aproape un ceas până când tânărul, cu arcul în spate, aducând un braţ de lemne mai
e, reapăru din pădurice. La centură îi atârna un iepure cenuşiu, din burta căruia se mai sc
ea puţin sânge. Tânărul părea mulţumit şi destul de vesel în timp ce se îndrepta spre locu
lăsase calul. În curând, iepurele se perpelea pe foc.
Masa fu îndestulătoare şi vânătorul, lingându-şi buzele, se aplecă pe nişte pietre pentru
i cu nesaţ unda rece a râului. Tocmai îşi trăgea sufletul şi îşi potrivea respitaţia agitat
sări.
O cutie din lemn, de dimensiuni reduse, plutea la vale pe apă, întorcându-se de pe o p
arte pe alta. Nu ezită nici o clipă. Pătrunse în râu până când apa îi ajunse la brâu şi, d
rcare, prinse cutia de îndată ce aceasta ajunse în dreptul său. Observă încrustaţiile. Pe f
are parte era sculptat un soare cu două coarne de bour. Lucrătura dovedea măiestrie şi
o simetrie perfectă. Încuietoarea era uşor de distrus. Ce ascundea oare cutia adusă de
ape ?
Calul nechează scurt. Tânărul se întoarse fulgerător şi privi în direcţia în care animalul
tul. În zare, nişte călăteţi stârneau colbul drumului ce ducea spre pod. Erau cei pe care-i
aştepta ?
Sări repede prin apă şi ajunse la mal. Îşi încălecă bidiviul într-o clipă. Cutia o puse înt
ură a blănii de urs, în speranţa că nu va cădea cât îşi va mâna armăsarul. Nechezând, acest
iarba înaltă, spre un pâlc de fagi din dreapta drumului. Ajuns în dreptul acestora, dis
păru în frunziş. Luă o săgeată, încordă arcul şi aşteptă. Ceilalţi veneau destul de repede
Cel care-i coducea purta un coif lucitor şi o apărătoare metalică pe piept. Călărea pe un
al sur, viguros. Doi războinici cu pieptare de alamă şi cu părul în vânt veneau după el, în
ce ultimul, mai voinic decât toţi, în cămaşă albă, purta o suliţă în mână, iar spatele îi
tul său rotund.
Cei patru veneau spre pod, cu gândul de a trece râul. Bidivii, în spume, se zbăteau în frâu
trapul rapid care le era impus. Săgeata zbârnâi doar o clipă înainte de a se înfinge în gâ
elui mai voinic oştean. Sângele ţâşni stropindu-i pe cei diin jurul său. Nici nu apucă să p
pă bine ce se întâmplase şi, îngrozit, se zbătea la pământ într-o baltă roşie. Caii necheaz
vreme ce restul oamenilor, cu ochii scoşi din orbite, muţi de spaimă, priveau neputin
cioşi la cel care-şi dădea sufletul lângă ei.
Tânărul ieşi din tufişuri.
--De când te aştept, Marus ! i se adresă conducătorului acelui grup. Ucigaşule ! Tu şi ble
tematul de Arht mi-aţi răpus mişeleşte părintele. A venit ziua să plătiţi !
--Tatăl tău era un vierme care nu mai merita să trăiască ! Si nu am decât un singur of, c
u te-am prins şi pe tine atunci, Lexes ! Te-aş fi zdrobit ca pe un şarpe veninos, ţi-aş fi
despicat pieptul cu pumnalul meu şi ţi-aş fi scos inima să ţi-o dau la câini !
Ceilalţi doi războinici porniră spre călăreţul singuratic, în timp ce Marus trecea cu prude
ul ce pârâia sub greutatea armăsarului său.
--Întodeauna ai fost un laş, ucigaşule ! îi strigă Lexes. Iar voi doi nu vă amestecaţi, d
reţi să trăiţi !
--Pe el ! le zise Marus celor doi războinici ai săi. Smulgeţi-i limba din gură ! Jupuiţi-
l de piele !
Tânărul îşi mână calul spre pod. În faţa lui apărură însă războinicii lăsaţi de cel care a
ul opus. Lexes vru să mai scoată o săgeată, dar o sabie şuieră pe lângă el, gata să-l despi
Abia reuşi să se ferească. Îşi trase repede sabia. Lamele se izbiră violent.
Pe malul celălalt, Marcus se opri să vadă sfârşitul luptei.
--Ticălosule! O să te prind chiar dacă vei merge până la capătul lumii !
--Speri să mai scapi din mâna vitejilor mei ? Eşti ca şi mort !
Al doilea luptător ridică un topor uriaş. Acoperindu-se cu scutul pătrat, ataca pe la sp
ate.
Lexes pricepu pericolul şi, în timp ce îl înfrunta cu sabia pe celălalt, îşi roti calul ca
aibă în faţă pe amândoi. Dar unul se afla în stânga şi altul în dreapta. Înţelese că aşa
că se învârteau în jurul lui pentru a-l surprinde din poziţii diferrite.
Toporul se coborî fulgerător, dar nu întâlni decât golul. Armăsarul tânărului făcuse la tim
lt într-o parte.
Toporul izbi iar, de data asta în plin. Lexes parase cu sabia şi lama îi zbură, făcută bu
Dădu cu călcâiele în burta lui Zal, ca să fugă de lângă pod. Se retrase pentru a avea timp
osească, la rândul său, toporul.
--Cliipele îţi sunt numărate, năpârcă ! îi strigă Marus.
--Pleacă, omule, nu muri pentru a apăra un nemernic ! îi zise Lexes celui care îl ataca
iar.
De abia pară lovitura pe care, în plină viteză, i-o dădu războinicul cu pieptar de alamă, c
mţi trupul vibrând sub puterea ei. În timp ce duşmanul său îşi întorcea bidiviul spre a-l
iar, cu mâna stângă îşi apucă suliţa.
Adversarul înţelese manevra. Nu se mai apropie în viteză, cum făcuse până atunci. Veni înce
toporul ridicat şi scutul pregătit.
Deodată, Zal sări furios înainte. Prea târziu ! Al doilea războinic îi lovise cu sabia pe l
spate. Armăsarul simţise pericolul şi evitase ca stăpânul său să fie ucis mişeleşte, dar l
nului îi tăie pulpa destul de adânc. Sângele ţâşni imediat.
--Ticălosule ! gemu Lexes.
Calul său necheză dureros şi se ridică în două picioare. Tânărul se lăsă ca să lunece din ş
idiviul se porni şchiopătând,într-un galop sălbatic spre codru.
Lexes abia reuşi să evite lama scânteietoare ce încercase să-i străpungă gâtul, apoi, fulge
izbi cu toporul. Arma sa întâlni sabia celui ce-l atacase pe la spate şi o făcu bucăţi. Ri
oşând, toporul îi lovi în umăr pe duşman, zdrobindu-i oasele şi înroşindu-i de îndată haine
rlet înfiorător, războinicul se prăbuşi la pământ.
Lexes se învârti în loc, spre călăreţul care mai rămăsese. El venea în viteză, cu arma ridi
utul pregătit. Suliţa tânărului se frânse în pavăza de metal a duşmanului. Toporul celuilal
li să se arunce la pământ.
Departe de înfruntare, Marus zâmbea mulţumit.
--Ultimile clipe sunt şi cele mai lungi, năpârcă ! îi strigă tânărului.
Lungi, într-adevăr. Îşi scoase pumnalul de la centură. Cu toporul într-o mână şi cuţitul în
pta următorul atac. Ştia că de jos se apăra foarte greu de loviturile năpraznice ale călăre
. În timp ce evita să fie trăsnit de arma adversarului, aruncându-se la pământ, războinicul
ecu priin faţa sa, apoi îi oferi spatele ca o ţintă sigură pentru pumnal. Rostogolindu-se
prin iarbă, Lexes aruncă lama cu putere şi aceasta se înfipse în spinarea celuilalt, deas
upra şoldului său stâng. Omul se scutură cu vigoare, dar nu căzu. Sângele îi înroşi hainele
mnalul înfipt în spate,îşi întoarse calul şi, mânios, îşi ridică toporul.
Lexes înţelese că sfârşitul îi era aproape. O sudoare rece îi acoperi fruntea. Un fior îi s
rupul.
Celălalt venea asupra lui cu arma ridicată, urlând plin de ură. Părea imens pe calul său ur
aş. Durerea îi întreia puterile.Toporul fulgeră de sus în jos. Lexes pară cu al său, care s
fărâmă, împroşcându-l cu bucăţi de fier în timp ce se arunca la pământ. Tăişul duşmanului î
imţi că se înmoaie ca o cârpă sub forţa loviturii. Ceva mai încolo, călăreţul se prăbuşea
dezechilibrat de efortul propriu.
De pe malul opus al râului, Marus asistase la întreaga luptă. Trupurile acelea însângerate
nu mai prezentau nici o însemnătate pentru el. Ar fi vrut să-şi împlânte sabia în inima
Lexes, dar, din teamă că nu cumva tânărul să se ridice cu ultimile puteri şi să-l atace, p
eră să se îndepărteze. Oricum, avea să moară datorită rănilor prin care pământul îi înghiţe
l. Porni mai departe, în galop.
Soarele ardea necruţător peste câmpie. Liniştea se coborâse iar, suverană, peste locul teri
ilei încleştări.
X

Cetatea care se înălţa pe coama dealului era construită din pământ, piatră şi lemn. Avea c
uri destul de înalte, ridicate din bolovani aduşi din râu. Două turnuri de veghe, dintre
care unul din lemn, erau în supravegherea oştenilor. Zidurile, groase şi rezistente,
făcute din valuri de pământ şi din piatră, închideau două curţi concentrice, în cea interio
-se câteva construcţii. Dacă primul zid, mai masiv, avea două porţi, celălalt, mai subţire
i înalt, avea doar una, însă şi un grilaj metalic ce proteja intrarea în curtea mică.
Acolo se distingea mai ales o clădire cu pereţi din lemn şi acoperiş din şindrilă. În jurul
esteia forfoteau o mulţime de oameni. Hainele multicolore dădeau de înţeles că erau războin
ci, negustori şi ţărani. Alte construcţii din lemn şi piatră se ridicau în curtea interioa
piaţă îngustă, pavată cu destul meşteşug, acoperea suprafaţa rămasă liberă. Acolo se odih
are încărcate. Zgomotul şi forfota animau zidurile, dând viaţă cetăţii.
Curtea exterioară era ocupată de mai multe case, printre care şerpuiau două-trei uliţe îng
ste. Dincolo de zidurile cetăţii, la mică distanţă sau chiar lipite de acestea, mai multe
locuinţe formau un sat destul de mare, în care lumea forfotea, venind de la munca atât
de obositoare a câmpului.
Pe creneluri moţăiau câţiva arcaşi, în vreme ce câte o ceată de războinici intra sau ieşea
cele mari. Lungi convoaie de care încărcate cu poame urcau anevoie drumurile pe dea
lul unde se aflau cetatea şi casele din jurul ei.
2.
Când îşi r
eveni, soarele, deşi acoperit parţial de nori, îşi începuse drumul spre apus. Cât zăcuse la
? Umărul stâng îl durea foarte tare. Toporul duşmanului nu-l lovise cu tăişul, dar oare nu
i zdrobise osul ? Scutură de câteva ori din cap pentru a goni ameţeala ce încă îl mai stăpâ
apoi se ridică încet în picioare. Îşi mişcă mâna, în ciuda chinurilor. Osul nu era rupt, a
ri n-ar fi putut să se mişte. Privi în jur şi-i văzu pe cei care-l atacaseră. Unul zăcea cu
mnalul înfipt în spate. Nu rana aceea îl omorâse. Căzuse de pe cal şi se izbise cu capul d
rădăcinile unui fag bătrân. Îşi rupsese gâtul.
“A avut parte de o moarte urâtă “,se cutremură tânărul. “Cuţitul meu nu-l putea răpune. Soa
să scap cu viaţă, fiindcă dacă el ar mai fi trăit, nu m-aş mai fi trezit niciodată. E adev
fără lovitura pee care i-am dat-o cu pumnalul, n-ar fi căzut de pe cal. “
Cel de-al doilea oştean al lui Marus zăcea puţin mai departe. Îşi strângea umărul cu mâna.
le şi pământul erau înroşite de sângele în parte închegat. Zăcea cu ochii închişi, abia mai
ul înţelese că nu mai putea face mare lucru pentru el. Pierduse prea mult sânge. Era pe
drumul spre moarte şi nimeni nu-i mai era de folos.
“Am răpus singur trei oşteni iscusiţi şi puterrnici… Sunt un războinic de temut ! Sunt vit
şi mare…”
Ochii îi străluceau. Era mândru de el. Laudele i se revărsau cascadă printre gânduri.
“Dacă Marus n-ar fi fost atât de laş, m-ar fi răpus, nemernicul ! Cerul vrea însă ca să în
mă răzbun. Nu mă voi lăsa şi nu mă voi odihni până când Marus nu va muşca din pământul în
Dar unde era Zal ? Trei cai fără stăpân rătăceau prin câmpie. Unde era însă al său ? Fluie
de trei ori. Îi răspunse un nechezat scurt dinspre un pâlc de fagi. Tânărul porni grăbit
într-acolo.
Calul zăcea pe o parte şi încerca să-şi lingă rana, la care nu putea însă ajunge. Sângele i
gase pe picior, dar nu mai izvorea din pulpa rănită.
--O, Zal ! Tu m-ai salvat de la moarte şi uite ce aii păţit ! N-avea grijă, o să te vindec
eu !
Îi dădu o palmă peste bot, ca îmbărbătare. Apoi se apucă să culeagă anumite ierburi.
Ceva mai târziu, pulpa armăsarului era înfăşurată rudimentar cu bucăţi de pânză. Animalul,
ibil, era tras de frâu de Lexes, care se întorcea la cetate, renunţănd a-l mai urmări pe c
el atât de aşteptat.
--Vezi tu, Zal ? Degeaba le-am tăiat drumul prin codru ca să le ieşim înainte. Ticălosul m
i-a scăpat. Iar de aici, de la râu, începe Ţara-de- Jos, ai cărei locuitori sunt împotriva
noastră. E periculos să merg acolo după el. Nu mă voi lăsa însă,iar când îl voi întâlni a
omit că nu îmi va mai scăpa !
X
Aşezaţi pe crenelurile diinspre răsărit, doi oşteni priveau carele pline intrând în cetate.
--Se spune că, de când ai nevastă, casă şi copii, ţi-a crescut burta şi te-ai prostit de to
Zeno, vorbi unul dintre ei, adresându-i-se tovarăşului său, un uriaş voinic, de mărimea s
aticului urs.
--Asemenea cuvinte nu-s de mirare dacă vin de la tine,prietene. Nu te-ai uitat nic
iodată la soare cu mai multă deşteptăciune în ochi decât opinca mea.
--Cap de lemn ştiam că ai, continuă celălalt, dar lumea spune că şi mână şi-a ajuns la fel.
n-o mai lungim, nu mai eşti ce-ai fost.
--Mă uit la tine că te ţine sabia ca să nu te ia vântul, slăbănogule, îi răspunse iritat ur
, ai uitat că pot săgeta vrabia ăn zbor ?
--Asta o făceai când erai tânăr. Acum nu mai eşti decât o butie care miroase a băuturră.
--Cum adică ? Nu te credeam chiar aşa de prost, Zarzăre. Azi nimeresc ţinta la fel de b
ine ca în urmă cu douăzeci de ani.
--Cine te crede ?
--Oricine. Tu, de pildă.
--Glumeşti, pesemne.
--Dacă nu mă crezi, o să-ţi arăt că am dreptate. Te învoieşti să te îndepărtezi douăzeci d
--Pentru ce ?
--Păi să-ţi nimeresc gâtul la distanţa asta.
--Ţi-ar place o ţintă ca asta, numai că gâtul meu e prea preţios pentru mine şi prea gros p
ru tine, dacă vreii să-mi arăţi că încă îţi mai merge mâna.
--Nu văd la ce-ţi foloseşte, din moment ce se oboseşte în fiecare zi să-ţi poarte pe umeri
ul gol.
--Gură-spartă, o să te mai lauzi mult cu lemnul pe care-l duci în spinare şi îi zici arc ?
uzi, zice că nimerea pasărea în zbor ! Punem prinsoare că nu eşti în stare să atiingi copac
a de acolo, de la cotul drumului ?
--Cum ? Unui copăcel precum acela cu trei ramuri tu îi spui copac ?
--Aha, te-ai şi înmuiat. Mare arcaş, mare…
--N-ai nici un respect pentru cei mai buni decât tine, Zarzăre. Îţi voi arăta imediat cee
mai pot face mâinile mele.
--Hei, Retore, vino să râdem de Zeno ! Auzi, vrea să ne dea o lecţie de cât e el de destoi
nic.
Cel chemat se făcu îndată spre ei, fără a mai aştepta altă invitaţie.
--Cine ? Burtosul ăsta ? întrebă, de cum ajunse lângă ei.
--Ia te uiită ! A mai venit un zevzec. Ce-aţi mâncat pe când eraţi mici de aţi ajuns amând
aşa deştepţi ? făcu Zeno.
--Auzi, căci lua pasărea-n zbor când era tânăr, îl puse Zarzăre în temă pe noul venit.
--Poate curca, fiindcă şi aia tot pasăre e ! râse Retor.
--Semeni cu taică-tu, tinere, îi răspunse uriaşul. Tot căzut în cap era şi el, sărmanul.
--Sunt gata să-ţi dau un butoi din vinul meu dacă nimereşti copăcelul ăla din trei săgeţi
opuse Retor. Dacă nu, o să-ţi trag un picior acolo unde meriţi. Te prinzi ?
--Bine, dar numai dintr-o săgeată.
--Lasă, mai bine din trei.
--Ba dintr-una. Ce, crezi că-s începător, ca tine ?
--Eşti căpos, iar eu abia aştept să-ţi trag un picior acolo unde trebuiie.
Uriaşul îşi scoase arcul de pe umăr şi îşi potrivi o săgeată.
--Sunt mai mult de o sută de paşi până la copăcel, nu ?
--Aşa e. Uite, bate vântul. O să spui că din cauza asta nu ai nimerit.
--Ia mai ţine-ţi gura ! O să vezi ce nici măcar nu-ţi închipui.
Arcul se întinse şi uriaşul ochi îndelung, cu atenţie, în timp ce Zarzăre, cu tovarăşul său
liniştiţi, schimbau zâmbete. Săgeata porni, şuierând, urcând spre cer. Apoi coborî, îndrept
re cotul drumului. O clipă mai târziu, străbătea copăcelul dintr-o parte în alta. Cei doi r
seră muţi de uimire şi priveau fără a-şi crede ochilor ramura despicată de săgeata uriaşulu
--Ei, acum ce mai ziceţi, zmeilor ? Mi s-a cam uscat gâtul. Hai să bem o cană cu vin.
Primul îşi reveni Retor.
--Păi bine, măi Zarzăre, nu spuneai tu că e vai de capul lui ? Că-i tremură mâna şi că miro
tură ?
--Păi dacă găseşte în fiecare zi câte un fraier care să-i dea de băut…
--Bravo mie ! O să-mi golească butoiul şi o să şi râdă de mine ! se lamentă Retor.
--Dacă vrei, îţi trag un picior unde trebuie şi nu mai ai nici o datorie la mine, zâmbi Ze
no.
În timp ce ei porneau spre butoaiele lui Retor, în depărtare apăruse Lexes, însoţit de caii
săi. Când ajunse în dreptul cetăţii, dădu animalele unui cunoscut ce-şi avea gospodăria în
ere şi apoi intră în Alba.
Soarele se apropia de apus şi împurpura cerul, în timp ce carele cu poamă se împuţinau. Pe
rumul ce venea dinspre pădure apăru un grup de călăreţi ce ridicau colbul în galopul armă
ilor. În apropierea cetăţii, bidivii trecură la trap uşor.
Un om cu plete albe şi coif din argint, pe care purta un vultur în zbor, părea şeful ace
lui grup. Calul îi juca în frâu. Îl urmau doi oşteni în cămăşi albe şi coifuri la fel de st
. Pieptarele le erau prinse strâns pe trupurile subţiri, iar pletele le fluturau în vân
t.
De pe metereze se auzi un corn sunând şi oştenii începură să se regrupeze pe ziduri. Arcaşi
loboziră un rând de săgeţi înspre pădure, în vreme ce agitaţia în cetate crescu.
Câteva urale se ridicară când călăreţii trecură porţile. Se îndreptară spre construcţia p
mijlocul pieţii.
Ajunşi acolo,oamenii descălecară . Un bătrân, în haine lungi, şi albe, înaintă spre războin
urta coif din argint, tăindu-i calea către scările ce se ridicau înaintea lui.
--Mărite apărător al cetăţii Alba, fii binevenit iar printre noi !
--Ah, bătrâne Alvius ! Prietenul meu din copilărie, ţin să-ţi spun că am colindat ţinutul n
, cu câmpiile şi apele sale, şi multe am văzut.Mă bucur însă că nu ne ameninţă cu război
de la răsărit, ca în alţi ani.
--Ar fi bine să fie pace, viteazule Valens, căci părul meu a albit şi ochii mei abia mai
văd, dar linişte nu a fost niciodată pe meleagurile acestea de când a murit marele Dec
ebal şi s-a stins sufletul Daciei.
--Ai dreptate, prietene. Neamurile germanice şi alanii n-ar fi ajuns niciodată stăpânii ţi
nuturilor noastre dacă romanii n-ar fi distrus ceea ce n-au mai putut să reconstrui
ască.
--Greşeşti, tată, interveni un tânăr cu plete negre şi ochi vioi. Dacii însăşi prădau în
ar împăratul de la Roma pentru asta i-a trecut prin foc şi sabie. I-a răpus, apoi le-a
distrus cetatea cea mare.
--Ehei, Sabinus, de multe ori ţi-am spus să nu te mai amesteci în treburile noastre.
Nu ai decât douăzeci de ani şi, deşi e drept că ai văzut lupte şi războaie cât pentru trei
ea ce ştim noi tu nu ai de unde să cunoşti. Uită-te la Virgilius, el nu se amestecă în tre
urile noastre şi el ar avea mai mult decât tine dreptul să o facă.
Tânărul privi spre cel din dreapta sa. Mai înalt şi mai voinic, cu plete blonde şi ochi
albaştri, Virgilius era mai închis şi mai tăcut decât fratele său. Mama lui fusese o fiică
thervingilor, pe care Valens o răpise şi o făcuse soţia sa. Numai că moartea îi despărţi
mult după aceea şi singura amintire a acelei iubiri aprinse fusese un copil cu părul
blond şi ochi albaştri.
--Întotdeauna mi l-ai dat drept pildă pe Virgilius. De parcă eu… Ah, dar iată-l pe Lexes
!
Părăsind grupul, Sabinus se îndreptă spre noul venit, ale cărui haine mai păstrau încă ur
teribilei lupte pe care o câştigase.
--Prietene Albius, am auzit că în lipsa mea a venit un sol de pace din Ţara-de-Jos cu
un mesaj de la Uvinius.
--Drept este, Valens.Sfatul bătrânilor l-a primit pe trimisul său. Uvinius ne-a urat r
ecoltă bogată. Te cheamă peste patruzeci de zile la marea sărbătoare pe care o va da la ce
tatea sa, Apia. Se împlinesc zece ani de când împreună cu tine şi cu Lepas, stăpânul din mu
l-aţi zdrobit pe Hermanaric, omul lui Athanaric, regele thervingilor, la Apa Nea
gră. De atunci nu am mai plătit dări germanicilor, aşa cum fac atâtea alte ţinuturi din Dac
a.
--Aşa e. Păcat de învrăjbirea ce a domnit între noi în ultimii ani, când săbiile noastre s-
ocnit cu cele ale oştenilor lui Uvinius.
--A fost mai bine că ai lipsit. Solul trimis a fost Marus, ucigaşul fratelui tău.
--Marus ? Cum de a îndrăznit să mi-l trimită tocmai pe el ? Da, a fost mai bine că am liip
sit, altfel aş fi călcat legea ospeţiei.
--Iată că soarele a apus şi oamenii s-au retras în cetate de la munca pământului. S-au apri
s făcliile şi tobele au început să bată. Auzi, Valens, strigătele de bucurie şi hohotele de
? A început sărbătoarea. În noaptea asta nu va dormi nimeni.
--Vom petrece ca pe vremea când eram tineri şi slujeam în oştile împăratului. Îţi mai aduc
nte, Alvius ? Ce tineri eram pe atunci !
--ŞI fără minte ! Iar acum avem minte, dar nu ne mai slujesc braţele şi picioarele. Să în
năm şi să ne simţim iar ca atunci când vântul ne bătea prin pletele negre şi priveam luna
din braţele unei codane.
X
Cutia aceea ciudată pe care o aduseseră apele râului l-a frământat multă vreme pe Lexes. N
-i dădeau pace mai ales cele două coarne de bour ce înconjurau soarele. Era semnul lu
i Odin, îl ştia prea bine. Vandalii, victoalii, taifalii, thervingii îl purtau pe coi
furi sau pe scuturi.
Mai ştia şi legenda pe care o spuneau bătrânii. Anume că regina victoalilor, fiind urmărită
duşmani, şi-a ascuns averea în munţi şi, ajutată de oameni credincioşi, a reuşit să fugă
e la miazănoapte, în regatul alanilor. Nu s-a mai aflat nimic despre ea. Bogăţia aceea a
r fi fost îngropată într-o peşteră, de unde izvorăşte un râu. Oare să fie Ulpisul, ale căr
useseră cutia ?
Oricum, undeva, pe firul acelei ape, se afla un tezaur. Inelele din cutie arătau a
cest lucru. Chiar dacă erau din argint suflat cu aur. De bună seamă că în aceeaşi ascunzăto
se găseau monede, brăţări, cercei, săbii din metale preţioase. Trebuia să urce în creierii
or şi să caute.
Se ridică diin pat. Lumina zilei pătrundea nestingherită prin ferestre.
Câteva clipe mai târziu îşi prindea sabia la brâu. Înghiţi ceva pe nemestecate şi bău lap
os dintr-o cană.
“Fără îndoială că Sabinus mă poate ajuta să găsesc tezaurul reginei. Împreună am reuşi să u
r .”
Zal îl aştepta în faţa uşii. Rana i se cicatrizase. Nu mai şchiopăta. Pe Lexes încă îl mai
itura primită în umăr, dar mişcările nu-i erau prea mult îngreunate din motivul acela. Put
a să se folosească destul de bine de arme.
Află că Sabinus era la vânătoare de mistreţi şi, îndrumat de un oştean, îşi îndreptă calul
Merse prin codru până ce dădu de urmele vânătorilor. Îl găsi apoi pe Sabinus. Nu arăta prea
şi nu era predispus la vorbă. Nu răpusese nici un mistrreţ, ba doi chiar îi scăpaseră d
e îi rănise. Era însoţit de uriaşul burtos pe nume Zeno.
--Aşa pricepuţi sunteţi la vânătoare ? râse de ei Lexes. Ar trebui să vă învăţ ce aveţi de
Uriaşul îl privi cam chiorâş.
--Te mănâncă limba, tinere, şi nu are cine ţi-o scărpina, bag seama.
--Au mai încercat şi alţii să o facă şi au muşcat din tăişul sabiei mele.
--Destul, Lexes ! interveni Sabinus. Zeno, pe care-l vezi aici, e cel mai bun ar
caş pe care l-ai întâlnit vreodată.
--Cel mai bun arcaş pe care l-am văzut vreodată sunt eu ! nu se lăsă Lexes.
--Eşti cam obraznic, tinere, şi n-ai fi primul pe care l-aş face de râs în ceea ce priveşt
mânuirea săgeţilor.
--Nu s-a născut încă omul care să mă întreacă. Până acum nu mi-ai arătat decât că eşti b
--Stai uşor, vere, vorbi iar Sabinus. Chiar vrei să-ţi arate că e cel mai bun ţinutul nost
ru ?
--Mi-e teamă că i-ar fi cam greu să reuşească.
--Dar, dacă o va face, îmi vei vâna, cum ştii, de unde ştii, un mistreţ ? Nu vreau să mă în
mâna goală în cetate.
--S-a făcut ! De se va dovedi mai bun ca mine, îţi voi doborî un mistreţ. Dacă nu, mă vei î
munţi.
--Unde ?
--În munţi.
--Ce să facem acolo ?
--Îţi voi povesti mai târziu. Te prinzi ?
Sabinus nu avu de ales.
--Priviţi, le zise el, alegând ţinta. Creanga aceea, aflată la o sută de paşi, în mijlocul
eniţei. Aveţi dreptul să trageţi trei săgeţi. Cel care-şi va înfinge mai multe în creangă v
Uriaşul îşi încordă arcul şi slobozi prima săgeată. Aceasta şuieră scurt şi se înfipse în l
poi.
--Poţi aşa ceva, gură multă ? zâmbi Zeno, plin de el.
În loc de răspuns, Lexes ochi prelung, ţinându-şi respiraţia.
--Văd că te trec sudorile, viteazule, adăugă răutăcios uriaşul.
Săgeata şuieră şi se înfipse puţin în dreapta faţă de cea a adversarului.
--Ţi-a tremurat mâna, Lexes, îi zise Sabinus.
--Ţi s-a părut, vere.
Zeno se aşeză într-un genunchi şi ţinti iar. Treaba se complica. Tânărul nu era chiar novic
Săgeata lui porni.
--Ah ! îi scăpă uriaşului.
Avusese impresia că greşise. Dar nu, îşi nimerise ţinta. Scoase un oftat de uşurare.
--Ia să te văd, ai noroc şi a doua oară ? se întoarse el către tânărul său adversar.
Dar zâmbetul îi îngheţă pe buze. De data aceasta Lexes fu mult mai sigur. Nu avu cum să gre
scă.
--Hmm, se pare că nu eşti din acelaşi aluat cu ceilalţi. Ai ceva mână, tinere, recunoscu ur
aşul.
--Ceva mai mult decât tine.
--Nu ştii însă să te porţi cu cei care merită respectul tău.
Zeno îşi înfipse cea de a treia săgeată în creangă. La fel făcu şi Lexes. Întrecerea nu fol
nimic. De aceea, căzură de acord să continuie până când va greşi unul dintre ei.
Abia la a cincea probă, uriaşul sări în sus, furios. Nu nimerise ! Supărat, îşi rupse arcul
--Lemnul ăsta putred şi-a bătut joc de mine !urlă el.
--Trebuie să mai înveţi. Pentru un începător nu tragi rău, îi spuse Lexes în timp ce-şi înf
enguţă cea de-a cincea săgeată. Ce mai zici, Sabinus, cine e cel mai bun ?
--Nu ştiam că ai darul ăsta, vere… Când ai învăţat să tragi aşa de bine ?
--Nevoia şi singurătatea m-au învăţat, Sabinus. Şi, fiindcă mistreţii fug de uriaşul tău, a
se mai apropie de noi, iată de ce te căutăm…
Două zile mai târziu, în colbul ridicat de copitele cailor, doi tineri cu pletele în vânt
, însoţiţi de un uriaş arcaş, coborau drumul ce venea dinspre cetate şi se îndrepta către Ţ
Jos. În urma lor venea un bidiviu purtând merinde şi apă. Cei trei erau înarmaţi până în di
egetul unuia dintre ei strălucea un inel de aur ce avea grevat pe rubin un soare c
u două coarne de bour.
3.
După apusul soarelui, ajunseră într-un sat de munte şi cerură găzduire într-o casă mai ară
unui pădurean. Aflând că veneau de la Alba, omul îi întrebă câte în lună şi în stele despre
oinicii săi, despre recoltă şi despre thervingi. Apoi le povesti legendele pe care le şt
ia, amintind vremuri de mult apuse, când pe acolo se întindea regatul dacilor, când ex
ista o singură ţară, mare şi bogată, pe care o pismuia chiar Roma.
Ştia nenumărate legende despre Deceneu, Decebal şi împăraţii ce călcaseră pe pământul Dacie
e pe care le purtau munţii şi codrii, iar vântul le povestea seara când adia frunzişul, înf
orând pădurea.
--Acum pe aici se întindea stăpânirea uriaşă a lui Athanaric. Cine ştie însă, poate că împă
Constantinopolis va reface vechea Dacie, aşa cum spun oamenii. Poate că o vom înălţa chia
r noi, pământenii, într-o bună zi. Multe încercări grele ne vor aştepta însă pânî atunci.
Într-un târziu, omul rămase singur, privind focul care ardea. Oaspeţii săi, obosiţi de drum
l de peste zi, se cufundaseră într-un somn greu, reconfortant.
X

Apariţia zorilor îi găsi pe drum. Curând, ajunseră în dreptul unui rug de mure, care încă m
rta fructe. Sabinus şi Lexes se grăbiră să şi le dispute.
--Dar ursul nostru nu mănâncă asemenea bunătate ? întreabă Lexes.
--Doar n-a dat în mintea copiilor, i se răspunse.
În aceeaşi clipă răsună un mormăit înfiorător. Un animal uriaş se ridică dintre frunze. Păr
t gata să răstoarne pământul. Cu ghearele smulse o tufă şi se năpusti apoi către cei trei.
furios, iar balele îi acopereau botul. Dinţii, lungi şi ascuţiţi ca nişte pumnale, scântei
lumina dimineţii.
Lexes îşi duse imediat mâna către săgeţi.
--Te-a doborât frica, tinere, îi zise Zeno, zâmbind cu cruzime. Eu omor ursul doar c
u pumnalul.
--Nu face asta ! Te va sfâşia ! îi strigă Sabinus.
--E imens şi pare turbat, îi spuse Lexes.
Zeno însă nu-l băgă în seamă. Coborî de pe calul speriat şi îşi agită braţele. Ursul înţele
era adversarul. Se lăsă, câteva clipe, pe cele patru labe ale sale, apoi se ridică iar,
gata de atac. Gemu, după care se repezi, ca un zid imens, asupra lui Zeno, pe care
-l prinse sub greutatea lui. Ghearele şi colţii aveau să spintece prada în numai câteva cl
ipe !
Zeno privea uimit zidul ce se prăbuşea peste el. Nu auzi săgeata care zbârnâi sec şi se înf
e între ochii fiarei, aproape toată. Sângele ţâşni de îndată. Ca trăsnit, animalul rămase p
bit şi înnebunit de durere. Începu să bată cu labele aerul, să se izbească de copacii din j
Tot ce prindea între gheare sfărâma imediat. Furia lui extraordinară dură însă câteva clip
tfel că nici un om ori un cal nu fu prins de labele cu putere apocaliptică.
Animalul se prăbuşi la pământ, năucit, horcăind şi continuând să îi împroaşte cu sânge pe c
tul şi trupul îi erau pline de spumă. Urletele lui înfiorau codrul. Puterea îi scădea însă
ginos, cu fiecare clipă care trecea.
Curând, de abia se mai auzea. Respira adânc şi greu, iar trupul îi era cuprins de spasme
le morţii.
Zeno privi către vărul lui Sabinus cu ochii plini de ură.
--Asta n-am să ţi-o iert niciodată, Lexes, gemu el. Niciodată !
Se şterse de praf şi de sânge, apoi încălecă.
Lexes îşi întoarse calul şi nu mai zise nici un cuvânt. Ştia că uriaşul ar fi preferat să m
tă mai degrabă decât să se umilească în faţa celui care-I salvase viaţa.
X
Ajunseră în dreptul podului de lemn care făcea trecerea către Ţara-de-Jos.
--Iată, acesta este locul unde am găsit cutia. De aici încolo avem nevoie de mult nor
oc, căci pornim în necunoscut. Nu ştiu pe nimeni care să fi urcat până în creierul munţilor
povestească unde se află izvoarele Ulpisului.
Sabinus îşi roti roibul privind cu atenţie cursul râului.
--Da, vom avea de înfruntat vitregia munţilor şi a duhurilor care sălăşluiesc în locuri ne
te de picior omenesc. Va trebui să călărim chiar pe albia râului, căci nu există potecă pr
codru. Să pornim !
Stropind malurile cu copitele, cei patru cai porniră pe cursul râului. Din când în când,
alunecau sau se poticneau de pietrele numeroase presărate pe acolo. În jur erau doar
copaci şi tufe sălbatice, iar malurile, rupte din sol, se înălţau din ce în ce mai mult f
e albia apei. Pe culmea unui deal, un cerb puternic îşi izbea coarnele cu sete de sc
oarţa unui copac.
După mai multă vreme, râul începu a se îngusta şi a avea tot mai multe coturi.
Făcură apoi un popas. Îmbucară câteva merinde, după care se odihniră în linişte.
Lexes îşi curăţă sabia de apa care i se strecurase în teacă, în vreme ce Sabinus hoinărea p
ea viselor. Zeno zăcea nemişcat lângă un copac, astfel că nu se putea şti dacă dormea ori s
dea la ceva anume. Cert era că nu vorbeau între ei, iar atmosfera se dovedea a fi re
ce, distantă.
--Ce e asta ?
Lexes sări în picioare cu sprinteneala unei pisici sălbatice.
--Aţi auzit ? Un strigăt, zise el.
--Parcă…
Zeno avusese aceaşi impresie.
Trezit brusc din somn, Sabinus nu se arătă prea încântat.
--Ce v-a apucat ?
--Taci !
Lexes îşi ciuli urechile şi se concentră în speranţa că avea să mai distingă ceva. Dar vânt
intre copaci, iar frunzele foşneau risipind şoapte de neînţeles.
--Ciudat… Să ne fi părut amândurora ?
--Bineînţeles ! Cine să umble prin pădurea asta blestemată ? făcu Sabinus. E aşa de întunec
i animalele sălbatice nu se prea avântă pe aici, iar tu auzi strigăte !
--Cu toate astea, nu cred că mi s-a părut.
--Să pornim mai departe, fără zăbavă. Avem încă destul de mers până la apusul soarelui.
X
Seara îi surprinse în jurul unui foc la care prăjeau puţină carne.
--Sper că mâine vom ajunge la izvorul râulu, făcu Sabinus.
--Da, se pare că nu mai avem mult de mers. De altfel, apa asta a devenit un pârâu.
--Nu are peşti decât mai mici de un deget. Şi cum zburdau prin unde cei de un cot , do
ar cu o zi în urmă !
--Ia te uită, un licurici albastru, făcu Lexes. Nu am văzut decât din cei roşii până acum.
c să-l prind.
--Ce idee ai, Lexes ! Am venit prin sălbăticiile astea ca să vânăm licurici !
--Degeaba spui asta, Sabinus. Eu tot mă duc să-l prind.
Se ridică în picioare şi porni în urmărire. Sabinus îl privi, apoi se culcă pe spate şi se
stelele ale căror lumini pătrundeau prin frunziş până la el.
--Oare ce ascund stelele astea, Zeno ? Şi de ce au culoarea argintului ?
--Ah, s-au născut din sângele zeilor, care are aceeaşi culoare şi sunt ochii prin care z
eii ne privesc noaptea şi uneori ne veghează.
Evitând orice zgomot,se îndreaptă către tufiş. Mâna cu pumnalul îi tremura uşor. Poate c-ar
rebuit să se arunce asupra tufişului şi să lovească nebuneşte în toate direcţiile. Sudoar
se prelingea pe frunte. Noaptea îl apăsa. Ochii, obişnuiţi cu întunericului, cercetară cu a
enţie tufişul. Cu mişcări prudente, îl înconjură. Nu desluşi nimic deosebit. Întinse mâna ş
iră crengile uscate, dar nu observă nimic altceva. Răsuflă uşurat, zicându-şi că se alarma
geaba.
Se apropie încet de cei doi tovarăşi ai săi. Privea însă către tufiş chiar şi după ce se în
s.
“Totuşi, nu cred că m-am înşelat. Am auzit paşi. Oare erau ai unui om ?”
Se uită către Zeno şi Lexes, care dormeau duşi. Nu mai auzi nici un zgomot, nici un foşnet
, deşi asculta încordat. După o vreme îşi lăsă capul pe blană şi închise ochii.
Calul lui Lexes necheză uşor. Sabinus tresări iar şi cercetă împrejurimile. Vărul său îi sp
Zal simţea orrice duşman care s-ar fi apropiat. Dar în pădure era linişte.
O cucuvea începu să ţipe.
“Asta mai lipsea ! Aducea ghinion,” îşi zise el.
Sforăitul lui Zeno acoperi însă strigătul cucuvelei, ori poate că aceasta se oprise.
Sabinus se înveli bine cu blana lui de urs, care îi servea şi drept şa, apoi se întoarse p
e o parte şi, nu mult după aceea, adormi.
X
Dimineaţa porniră mai departe pe cursul râului. Repezişurile zgomotoase învolburau apel
e, care tăiaseră adevărate chei în stâncă.
Pădurea nu mai era la fel de deasă. Adevăraţi pereţi de piatră străjuiau pârâul.
Drumul devenise anevoios şi periculos. Din când în când, pe deasupra lor trecea câte un
vultur, venind dinspre munţi. Uneori, o capră neagră sărea prudentă pe vârfurile stâncilor
Drumul dura mai mult decât crezuseră cei trei.
Îşi duceau caii de frâie, mergând cu picioarele când prin apă, când pe pietrele lunecoase
sărate pe albia pârâului. Bidiviul cu merinde era destul de uşurat, spre bucuria lui şi în
rijorarea celor trei.
Pe la apusul soarelui, ajunseră la o răscruce. Hotărâră că nu era bine să se despartă. Por
toţii pe partea dreaptă a apei. Abia făcură câţiva paşi, că imaginea ce li se înfăţişă îi
.
Două cranii, cu orbitele goale, rânjeau către ei din înălţimea unei crengi înfipte bine în
Unul mai avea încă păr, fire lungi, de culoare deschisă.
Pe Zeno îl impresionase mai puţin imaginea aceea.
--Suntem pe drumul cel bun ! hohoti el. Ce, credeţi că ne aşteaptă cu flori ?
Ceilalţi doi nu răspunseră nimic.
--Să ne continuăm drumul, făcu iar uriaşul. Mai avem de mers până la apusul soarelui.
--Oare ce fel de oameni trăiesc pe aici ? se cutremură Sabinus. Ori sunt duhuri rel
e ?
--Cine ştie ? Munţii au văzut multe, dar pietrele nu vorbesc niciodată, îi zise Lexes.
--Să se fi avântat germanicii până aici?
--Erau urmăriţi şi dacă ar fi fost prinşi, i-ar fi aşteptat o moarte cumplită. Omul, de fri
e bagă şi în gaură de şarpe.
--Astfel au ajuns aici, în creierii munţilor ?
--Dar aceştia doi de ce au fost ucişi ?
--Probabil că ştiau prea multe. Comoara era a reginei. Mie mi se par simple lucruril
e astea, făcu Zeno.
--Poate că au fost puşi doar ca să arate drrumul.
--Ciudat fel de a indica ascunzătoarea !
--E un avertisment, zise Lexes. Toţi cei care vor îndrăzni să atingă aurul reginei, ca ei
vor păţi…
--Şi acum ce vreţi ? se supără Zeno. Să vă întoarceţi ?
--Aurul germanicilor e blestemat, grăi Lexes. Ar fi bine să renunţăm la el.
--Cum ? după ce am bătut atâta drum ? se înfurie uriaşul. Aţi dat peste două căpăţâni înfip
să vă întoarceţi ? Uite ce fac eu cu aceste capete !
Le luă şi le aruncă în pădure.
--Nu trebuia să faci asta ! strigă Sabinus. Ai profanat morţii… Acum blestemul lor se v
a abate asupra ta…
--Nu-mi pasă mie de blestemul lor ! Hai, să mergem mai departe ! Vreau ca azi să înnoptăm
la izvoarele râului.
Porniră unul după altul, în tăcere. Merseră un timp astfel, apoi Sabinus sparse liniştea :
--Mă întreb dacă şi victoalii au urcat aici tot pe albia apei.
--Poate că nu. Mai există un drum, care vine de pe partea cealaltă a munţilor. Din câte şti
, pe acolo se întindea regatul victoalilorr.
--Priviţi ! Izvorul ! tună glasul lui Zeno, trezindu-i la realitate.
O stâncă neagră şi înaltă se ridica înaintea lor. Soarele îi înroşea marginile şi umbra ei
a peste celelalte stânci din jur. Izvorul pârâului se afla chiar sub acel bloc de pia
tră. Se puteau considera norocoşi. Ajunseseră la capătul drumului.
Se stropiră puţin cu apă, ca să se mai curăţe de praf, apoi făcură un foc pe cinste.
--Ce bine miroase carnea asta uscată ! spuse uriaşul. Mi s-a lipit burta de spate…
--Ce mai sfârâie ! se minună Sabinus. Nu eşti singurul înfometat de aici, Zeno.
Puţin mai târziu, cei trei se îngrămădiră în jurul frigăruii pe care o despicară cu pumnale
a fu înghiţită aproape pe nemestecate, după care sorbiră din unda îngheţată a izvorului.
În timp ce tovarăşii săi se întinseseră ca să doarmă, Lexes îşi îngrijea calul, scuturându
ma bogată. Animalul fornăia de plăcere şi îşi scutura capul ori de câte ori îl mângâia stăp
Lexes îşi aminti de câte ori îi salvase viaţa credinciosul Zal. Nu o dată, urmărit de arc
ecruţători, scăpase datorită picioarelor lungi ale bidiviului, care alerga mai repede ca
vântul. Îşi aminti de satul atacat de alani şi pustiit de ei, de cel care încercase să-l i
bească prin somn şi pe care Zal îl muşcase sălbatic de ţeastă. Apoi de acea iarnă când, răn
i, spălat în propiu-i sânge, calul îl scosese afară din pădure, reuşind să se îndepărteze d
lămândă care-i urmărea.
Zeno trase cu putere aer în piept.
--Simt mirosul aurului, făcu el. Voi nu ? Aş căuta comoara chiar acum. Ce ziceţi ? Să stăm
aşa, degeaba, toată noaptea? Nici nu aş putea dormi.
Lexes preferă să tacă.
--Ce poţi vedea pe întunericul ăsta ? îi răspunse Sabinus.
--Dacă vei cădea într-o prăpastie ? Decât să dispari într-o văgăună fără fund, mai bine tra
n.
--Priviţi ! Se adună norii, îi atenţionă Sabinus.
Stelele nu mai străluceau pe cer ca în nopţile anterioare. Nori negri înconjurau luna. F
ulgere îndepărtate luminau orizontul şi dădeau un aspect lugubru stâncilor.
--La câmpie furtuna s-a dezlănţuit, zise Lexes. Nu cred că mai ajunge până la noi.
--Dar cerul e brăzdat de fulgere !
--Ploaia nu ne-ar prii prea mult.
--S-a pornit şi vântul ! Din fericire suflă către câmpie. Poate că va spulbera norii.
--Dimpotrivă, iată că ne-a împrăştiat focul…
--Să ne adăpostim după stânci ! Vom dormi mai bine în cursul nopţii.
--Nu prea îmi place faptul că s-au pornit toate deodată, făcu Lexes. Caii sunt furioşi, ba
t din copite.
--Norii au înghiţit luna, iar pădurea geme sub puterea vântului. Auziţi copacii care trosn
esc ?
--Să ne legăm caii ! Se agită prea mult…
Oamenii se grăbiră să îi lege la adăpostul unui copac. Imediat după aceea începură să cadă
ropi, mari şi grei. Cerul învolburat gemea, iar fulgerele luminau codrul. Lexes zări a
stfel un adăpost săpat în piatră spre care îşi îndreaptă prietenii.
Uzi până la piele, cei doi veri se refugiară acolo. În schimb, Zeno primea ploaia drept în
piept. Apa i se scurgea pe barbă şi pe braţele ridicate către cer.
--Ploaia nu face rău nimănui, râse el. Veniţi alături de mine !
Ceilalţi doi ridicară din umeri. Nu era de mirare că uriaşul era obişnuit cu asprimile n
aturii. Şi ei erau, dar preferau să stea într-un loc uscat în clipele acelea.
Zeno, ud tot, veni şi el alături de cei doi.
--Nu vi se pare ciudată furtuna asta ? îi întrebă Sabinus.A izbucnit de cum am ajuns noi
la izvoarele Ulpisului. Pare un semn rău…
--Nimic n-o să mă împiedice să plec încărcat de aur de aici. Şi nu te mai gândi la asta, S
s ! Duhurile munţilor sunt cu noi ! Ele nu-i iubesc pe germanici.
--Mi se pare că de data asta nu ai dreptate, Zeno. Noi suntem nepoftiţii aici.
--Oare firul stăpânului meu să fie un fricos ? Oare nu cunoaşte el munţii noştri şi legile
?
--Legile se schimbă când vii să prazi.
--Hai, Sabinus , doar te ştiu de când erai mic. Noi doar vrem să luăm înapoi ce au prădat
lţii. Nu uita, muniţii ne sunt prieteni !
O bubuitură îi asurzi. Cerul se despicase, iar o flacără albastră, orbitoare, îi făcu să st
groziţi. Copacul din faţa lor, lovit de trăsnet, ardea ca o torţă uriaşă.
--Caii !
Înnebuniţi de groază, zbătându-se şi izbindu-se de trunchiurile copacilor şi de stânci, nec
cu sălbăticie, animalele încercau să îşi rupă frâiele care-i ţineau prinşi de imensul rug
Lexes ajunse primul la ei.
--Să nu vă scape frâul din mână ! le strigă el celorlalţi doi care îi repetau gesturile.
Vântul îi purta cuvintele în noapte. Bătuţi de ploaie şi de rafale necruţătoare, ameninţaţ
cei trei se luptau să desfacă legăturile. Cu un zgomot asurzitor, copacul se prăbuşi.
Torţa uriaşă îşi răspândi lumina în jur, acoperind cu foc stâncile.
Lui Sabinus i-a scăpat din mână frâul celui de-al patrulea cal. Nechezând sălbatic, animalu
a pornit în galop nebun printre pietre. Fulgerele îi luminau salturile apocaliptic
e. Pentru câteva clipe, păru a fi însuşi spiritul pădurii. Încă un salt şi un nechezat de g
e ridică din întuneric. Urmă un zgomot înfundat, izbitura unui trup de stânci. Apoi nimic
. Furtuna îşi continuă dezlănţuirea.
--L-au înghiţit văgăunile, gemu Sabinus. L-au înghiţit munţii…
Cei trei îşi stăpâneau anevoie caii în spume în timp ce se deplasau printre stânci. Copite
scoteau scântei izbindu-se de pietre. Vântul le amesteca pletele negre cu coamele bi
diviilor. Undeva, sus, luna a reuşit să spargă zidul norilor, aruncând o lumină palidă pes
e munţii întunecaţi.
Au ajuns la adăpostul lor. Oamenii respirară uşuraţi, iar sudoarea frunţii li se amestecă,
fireşte, cu stropii de ploaie. Animalele şi-au recăpătat încrederea şi au scăpat de groaza
re le ardea sufletele.
Toţi erau osteniţi. Fulgerele continuau să le lumineze chipurile, din când în când.
--Furtuna se potoleşte…
--Duhurile au cerut o viaţă. Şi au obţinut-o…
--Ce noapte urâtă ! Mi-a fugit tot somnul.
--În schimb, eu sunt dărâmat. Abia aştept să mă întind.
--Mă duc să leg caii de piatra aceea. Cred că ne-a ajuns o furtună în noaptea asta.
--Leagă-i, Sabinus. Grăbeşte-te, dacă vrei să mai dormim puţin, căci e trecut de miezul nop
Tunetele erau din ce în ce mai îndepărtate, iar fulgerele mai rare.
--Sper să nu mă jupuiţi de viu dacă v-am adus degeaba până aici, le zise Lexes.
--Poţi să fii convins de asta, mârâi Zeno. Ar fi o moarte prea uşoară pentru tine.
--Am impresia că armăsarul tău şi-a sucit piciorul, Zeno, îl atenţionă Sabinus. Ţine ridi
pita din faţă, în partea stângă.
--Îmi pare rău pentru el, dar nu mă mai scol până dimineaţă din culcuşul meu. Mâine, pe zi,
dea ce are.
Fulgerele nu mai străbăteau cerul. Stropii deveniseră foarte rari. Copacii se scutura
u de apă. Stelele apăreau prin spărturile norilor.
Ultimul care adormi fu Sabinus. Îl birui somnul în cele din urmă, cu toate sforăiturile
uriaşului din stânga sa.
Trecuse destul timp de când se potolise furtuna, când se auzi un zgomot, ca un fâşâit, ap
roape de adăpostul unde cei trei dormeau duşi. O pasăre de noapte scoase strigăte asc
uţite. Zal nechează.
Alt fâşâit.Dacă vreunul din cei trei ar fi fost treaz, zgomotul acela l-ar fi pus pe gând
uri. Sforăitul uriaşului acoperea însă respiraţia pădurii.
O umbră se desprinse de tulpina unui copac. Se târî ca o şopârlă printre pietre. Se opri
rusc, adulmecă aerul. Făcu două sau trei mişcări fără zgomot. Rămase apoi nemişcată, de par
ost o piatră.
Treptat, cu mişcări lente, evitând să producă orice fâşâit al ierbii sau al crengilor, se a
e de adăpost. Caii nu simţeau pericolul, căci fiinţa aceea se deplasa în partea opusă locu
ui unde ei erau legaţi. Vântul bătea dinspre ei. Pentru o clipă, luna lumină chipul necu
noscutului, dezvăluind vederii părul său alb, vâlvoi, ochii adânciţi în orbite, arcadele sp
nelor monstruos de mari. Braţele scurte şi uriaşe contrastau cu trupul lui mic, pe ca
re se sprijinea capul imens.
Necunoscutul părea a vedea prin întuneric. Târându-se printre cei care dormeau, se apr
opie de blana de urs a lui Lexes. Fiinţa se opri puţin în dreptul uriaşului, pândindu-i
sforăiturile, apoi se aplecă asupra lui Sabinus. Se roti în jurul lui şi îl privi din toat
e părţile. Brusc, ceva îi atrase atenţia. Se îndreptă iar către Lexes şi apucă blana de ur
are o strânse apoi în mână. Fără zgomot, îl ocoli pe tânăr şi o agitaţie neobişnuită puse s
lui Sabinus dormea ţinându-şi mâna stângă pe umăr. Pe unul dintre degete sclipea inelul
rubin. Semnul lui Odin !
Fiinţa întinse mâna şi atinse piatra preţioasă. Un sunet înfundat îi ieşi din gâtlej. Un ca
copite şi nechează uşor. Necunoscutul pipăi din nou rubinul. Un geamăt îi ieşi din piept.
ică un pumnal, gata să lovească. Calul nechează iar şi bătu puternic din copite.
Lexes şi Zeno se ridicară în aceeaşi clipă. Li se păru că zăresc o umbră ce se furişa, nu
de ei. Două pietricele se loviră, producând un zgomot distinct.
--Ce-a fost asta ? întrebă uimit uriaşul.
Caii nechezau, înfuriaţi. Strângând săbiile în mână, cei doi se repeziră afară din adăpostu
--Se pare că pe lângă noi s-a furişat o umbră, încercă Lexes să răspundă.
--Pe aici ! îi zise celălalt.
Nişte tufişuri din apropiere se mişcaseră. Ceva trecuse pe acolo.
Sabinus, trezit în toiul nopţii, dezorientat, se grăbi să se alăture tovarăşilor săi.
--Dar nu se vede nimic, se plânse el.
Lexes şi Zeno izbeau cu săbiile în tufiş.
--Ticălosul a dispărut, murmură Zeno.
Izbiră în continuare alte şi alte tufişuri, dar nu ajunseră la nici un rezultat.
--Să ne întoarcem, nu-l mai putem găsi, vorbi Lexes.
--Cine a fost ? îi întrebă Sabinus.
--Duhul munţilor !
--Să-l fi prins eu pe duhul acesta care voia să mă izbească prin somn şi nu i-aţi fi invidi
t soarta !
Deodată răsună un hohot de râs înfiorător, ale cărui ecouri spulberară liniştea munţilor. U
strigă în latineşte:
--Nebunilor ! Aurul lui Odin e blestemat ! Blestemat !
Vântul stinse ultimele ecouri care purtau cuvintele acelea răspicate şi clare.
--Blestemat ! Blestemat ! Blestemat !
Se făcu apoi linişte. Doar murmurul izvorului mai pătrundea până la ei. Stâncile care-i în
jurau păreau a fi devenit, brusc, morminte…
4.
Odată cu răsăritul soarelui, cetatea Albă căpăta viaţă. Torţele încă ardeau pe creneluri c
unul după altul, porneau la munca de la câmp. Vitele şi oile păşteau în linişte ierburile
ase dinspre munte. Mulţi ciobani plecau departe cu turmele lor şi veneau rareori ac
asă, preferând să rătăcească prin locurile ştiute doar de ei, ajungând până la Tyras şi chi
de el, spre munţii Răsăritului.
Stăpânirea romană, cu toate că durase aproape două sute de ani, nu schimbase prea mult obi
ceiurile dacilor, pe care le preluaseră şi colonii stabiliţi în fostul regat al lui Dece
bal. Influenţa latină fusese foarte puternică în oraşele construite de cuceritori şi în sa
e de la câmpie. În munţi şi pe dealuri însă, mulţi mai vorbeau încă vechea limbă.
Numai că oraşele fuseseră distruse de cotropirile carpilor, marcomanilor, thervingilor
şi mulţi dintre locuitorii fostelor urbii înfloritoare se retrăseseră în pădurile întunec
care invadatorii nu se prea aventurau.
În depresiunile munţilor, pe culmile dealurilor, în poienile din codrul de la câmpie, pe
malul apelor apăruseră aşezări întărite cu valuri de pământ şi piatră, căci de multă vrem
rmeau şi se sculau cu arma în mână. Chiar fortăreaţa de la Alba fusese ridicată în jurul un
stru roman care, după retragerea legiunilor imperiale, rămăsese pustiu. Meşterii locali
îi consolidaseră zidurile şi îi extinseseră dimensiunile.
Învăţaţi a plăti dări cuceritorilor prin mai marii lor, locuitorii câmpiilor îşi vedeau mai
e de muncă, de creşterea vitelor, a albinelor, a viei şi a pomilor. Meşterii în piatră şi
n, fierari şi constructori se găseau oricând în aşezările daco-romane din acea vreme. Com
rţul cu imperiul Bizanţului, Noua Romă cum i se mai spunea era destul de intens, iar D
unărea era traversată zilnic de numeroase ambarcaţiuni. Pe drumurile vechii Dacii se întâl
neau oricând neguţători bizantini, romani, traci, germani. Aceste călătorii nu erau însă li
te de pericole şi multe încercări îl aşteptau pe cel neavizat. Cete de războinici therving
, alani ori de tâlhari pândeau drumurile, ascunse, nesfiindu-se ca să atace uneori tu
rmele sau chiar satele.
În acea dimineaţă, la Alba poposiră trei care cu arme, aduse de bizantini. Negustorii
fură apoi invitaţi de către Valens să bea şi să mănânce ceva până ce aveau să fie plătiţi.
--Cu armele acestea, de ne ameninţă vreo primejdie, putem ridica la luptă aproape cin
ci sute de războinici, Varius.
--Ba chiar mai mulţi, viteazule Valens. Avem sute de scuturi din lemn şi alarmă făcute
de meşterii noştri, astfel că putem înarma, cu topoare şi suliţe, încă mulţi alţi luptăto
--Iar de arcuri şi săgeţi nu ducem lipsă, interveni Alvius.
--Cu cât suntem mai puternici, cu atât ne bucurăm mai mult de roadele muncii noastre şi
aşezările de pe malul Ulpisului vor înflori.
--Fierarii noştri au potcovit caii şi vitele, dar dintotdeauna au bătut vârfuri de săgeţi ş
e suliţe.
--Iar războinicii de pe aceste meleaguri îşi învaţă copiii să cânte din fluier şi să se lup
la fragedă vârstă le sunt vieţile în pericol.
--Ai dreptate, Virgile, făcu Valens. Mai ţii minte, fiul meu, când te luaseră rob barbar
ii ? Aveai vreo cincisprezece ani. Cum mi-a mai bătut inima atunci… O vreme am crez
ut că te pierdusem pentru totdeauna.
--Dar spada, pumnalul şi norocul m-au ajutat. N-o să uit niciodată prin ce clipe cumpl
ite am trecut atunci…
--Ei, neguţătorilor, vă convine preţul pe care vi l-am plătit ? îi întrebă Valens pe bizant
--Ce să mai spunem ? Ne aşteptam să fiţi mai darnic, mărite. Dar, dacă am bătut atâta drum
vom da înapoi.
--Aţi avut, desigur, multe greutăţi în timpul călătoriei voastre.
--Nu prea multe. Greutăţile sunt în imperiu. Nu cu multă vreme în urmă a izbucnit răscoala
or din legiunile generalului Severus.
--Le-o fi ajuns şi lor cuţitul la os…
--Germanicii aceştia sunt războinici neînduplecaţi, mărite. Au trecut prin foc şi sabie pop
laţia paşnică şi au pustiit oraşele de lângă Danubius.
--ŞI împăratul ?
--Împăratul, în momentul acesta, e cam slab. Oştile sale i-au învins în cele din urmă pe g
dar după ce făcuseră prăpăd mare.
--Bizanţul e slab, Roma e slabă. Cine e atunci stăpânul lumii ?
--Trăim vremuri grele, mărite. Barbarii ne izbesc de secole. Imperiul e însă prea mare c
a să fie înghiţit de ei.
--Am înţeles chiar că împăratul Valens are de gând să treacă peste Danubius şi să vină cu t
.
--E adevărat. Vrea să o facă spre a-i pedepsi pe thervingi, căci goţii răzvrătiţi din imper
fost înţeleşi cu războinicii lui Athanaric.
--Poate că într-o bună zi îi veţi alunga alunga de aici. Noi vă aşteptăm. De v-ar fi soart
orabilă !
--Fie ca pacea să domnească pe meleagurile tale, mărite. Şi ca Alba să rămână nebiruită !
După ce se înclinară adânc, negustorii părăsiră sala.
--Tulburările de la miazăzi de Danubius au devenit ceva obişnuit, bătrâne Alvius.
--Câtă vreme aurul va sta îngrămădit în cetăţile romane,întotdeauna se va găsi cine să bat
el, Valens. Să nu uităm nici faptul că lăcomia bizantinilor nu cunoaşte margini.
--Ai dreptate, bătrâne. Dar toate neamurile şi seminţiile care lovesc Bizanţul se izbesc m
ai întâi de noi. Suntem ca un stâlp de piatră pus în faţa porţilor imperiale…
--Frământările de care a amintit neguţătorul m-au făcut să mă gândesc la tinereţea mea, of
De parcă mai mă crede cineva că am fost şi eu odată tânăr… Ţin minte când luptam în Galia,
icii apusului, oştile germanice ale francilor, atacaseră provinciile romane. Topoa
rele lor erau arme îngrozitoare… În cele din urmă însă, I-am copleşit. Căpetenia lor, un lu
alt, cu părul deschis la culoare, a rămas singur înaintea oştilor noastre atunci când toţi
ceilalţi căzuseră în puterea legiunilor imperiale. S-a aruncat cu toporul asupra noastră.
A ucis, din câteva lovituri, trei soldaţi. Degeaba am încercat să-l prindem viu, nu am
reuşit. Cu ultimele puteri blestema Cetatea Eternă care îl învinsese.
X
--Pe aici, pe undeva, trebuie să fie.
--Legenda spune că la izvorul unui râu.
--Dar ai văzut cu ochii tăi, Lexes, că lângă izvor nu e nici un loc unde să poată fi ascun
eo comoară. Va trebui să căutăm printre stâncile din jur şi printre copacii pădurii.
--Dacă aşa stau lucrurile, făcu Zeno, atunci cel mai bine ar fi să ne împărţim şi să încerc
să o aflăm. Primul care va găsi ceva, ne va da de ştire.
--E adevărat că astfel am putea-o afla mai repede, dar după ameninşarea de astă-noapte pa
rcă ar fi mai bine să stăm toţi la un loc.
--Ha, ha, Lexes s-a înmuiat ! făcu uriaşul. Să-mi cadă mie în mână nebunul care ne-a tulbu
omnul astă-noapte şi să vezi ce se alege de el.
--Fie ! cum doriţi voi, aşa vom face, cedă Lexes.
--Atunci să începem căutarea. Soarele s-a ridicat deja de două suliţe în înaltul cerului,
bi Sabinus. Vom merge la izvor, apoi vom porni, unul către răsărit, altul către apus şi ul
timul spre miazăzi.
De îndată ce ajunseră lângă apă, uriaşul se hotărî să meargă el către apus.
--Atunci tu vei porni către răsărit, Lexes, iar eu spre miazăzi.
--Aşa să fie, Sabinus, zise vărul său, scoţându-şi sabia.
Cele trei lame se împreunară pentru câteva clipe.
--Fie ca zeiţa Fortuna să ne ajute, iar aurul să ne surâdă.
X
Sabinus nu făcuse nici zece paşi, fiind nevoit să despice cu sabia câteva tufişuri spre a-ş
croi drum, într-atât de des şi de întunecat era codrul în acea parte. Doi copaci mai v
iguroşi se ridicau peste întinderea de arbuşti şi de tufe de înălţime mai mare decât cea a
i.
“Se pare că pe aici n-a mai călcat picior omenesc. Nimeni nu a tulburat vreodată liniştea
pădurii. “
Cu mişcări agile şi prudente, lovind continuu cu sabia, tânărul pătrundea cât mai adânc în
Evita pe cât putea spinii şi rugii aşezaţi ca nişte capcane.
Frunzele moarte acopereau pământul umed şi de două ori a fost în pericol de a aluneca. Pi
cături de sudoare i se prelungeau pe frunte, căci efortul pe care îl făcea nu era chiar
uşor.
Se opri o clipă şi ascultă loviturile de sabie ale celorlalţi doi care îşi croiau drum pri
pădure. Oare unde ajunseseră ?
Porni mai departe şi avu impresia că tufele s-au mai rărit.
În clipa următoare, nişte spini îi sfâşiară mâna stângă. Durerea îl ţintui câteva clipe.
Drumul lui continuă apoi către o vale. Ajunse curând într-o poieniţă. Iarba înaltă îi venea
. Zări un pietroi şi se îndreptă către el. Să fi fost un indiciu al unei ascunzători ? Nu,
doar un loc bun de odihnă.
Sabinus se aşeză pe piatră ca să-şi tragă sufletul câteva clipe. Privi către cer şi văzu un
riaş care se rotea deasupra sa. Pasărea descrise un cerc, apoi un altul. Brusc, se
repezi ca o săgeată în jos, să-şi prindă prada. Nu mai putu să-l vadă datorită frunzelo
ur. Rămase cu ochii ridicaţi către cer.
“Ce culoare splendită are astăzi, “se minună el.” Îţi scalzi ochii în albastru… E atât de o
Apoi tresări. “Oare ce simt păsările când zboară ? Cum e când priveşti lumea din înălţimi
X
Nici lui Zeno nu-i fusese uşor să-şi croiască drum prin vegetaţia aceea încâlcită. Datori
lor sale puternice, se descurcase însă şi astfel se adâncise în codru.
Tocmai trecea peste o tufă, când un strigăt de mirare îi scăpă din piept. Abia apucase a se
prinde cu mâna stângă de trunchiul unui copac ! La timp ! În faţa lui se căscă văgăuna adân
e tufişuri. Inima îi bătea mai tare ca de obicei. Fusese cât pe ce să îşi lase oasele în v
eea…
Imediat îi trecu prin minte că acela putea să reprezinte locul ideal pentru a ascunde
un tezaur. Trebuia să coboare şi să cerceteze. Ar fi fost bine să-i anunţe şi pe ceilalţi d
? La ce bun ? Dacă avea să găsească totuşi ceva interesant, avea să-i cheme atunci.
Văgăuna era de vreo zece picioare adâncime. Stâncile şi pietrele ascuţite îi brăzdau pereţi
pereau fundul. Datorită întunericului, nu se vedea ce se ascundea acolo, jos.
Cu prudenţă, ţinându-se cu mâinile de colţurile ascuţite ale stâncilor, uriaşul coborî înce
n. Genunchiul i se izbi de o piatră şi un geamăt de durere îi scăpă din piept. Ajunse jos.
eva tufe de mărăcini creşteau şi pe acolo.
Erau însă mici şi uscate. Şirurile de pietre ascuţite, felurite adâncituri şi ridicături fo
fundul văgăunii.
Zeno începu să-i cerceteze pereţii cu mare atenţie. Pipăia cu palmele tăieturile, dar nu de
luşi nicăieri o deschizătură. După un timp, convins că se chinuia degeaba, se gândea să re
d o piatră îi atrase privirea.
“Dacă nici aici nu e … nu mă mai cheamă Zeno !” îşi zise el.
După acea piatră se afla o deschizătură alungită, de înălţimea lui. Părea însă prea îngust
a ce căuta ? Privi bolovanul acela, pus parcă special ca să acopere deschizătura. Inima îi
bătu mai tare. Uriaşul era sincer emoţionat :
“Dau de aur…”
Dincolo de crăpătura din perete nu se vedea decât întuneric.
Îşi scoase sabia şi o introduse în crăpătură. Arma nu întâlni nici un obstacol. O mişcă în
e. Peste tot era gol !
Îşi băgă tot braţul prin deschizătură, dar sabia nu atinse nimic. Sângele îi înroşi obraji
eînviase.
“Am găsit ascunzătoarea ! Am găsit-o !”
Îşi apropie obrazul de orificiul acela alungit, încercând să zărească totuşi ceva. Inutil.
“Trebuie să pătrund înăuntru !”
Pentru aceasta trebuia să dea deoparte bolovanul care acoperea jumătate din crăpătură. Înce
u să-l împingă cu disperare şi mânie. Nu-l clinti. Se opinti cu toate puterile, se înroşi
efort. Piatra abia se mişcă. Iar se opinti din răsputeri. Bolovanul se mai clinti puţin
.
Zdrobit de efortul depus, îi trebuiră câteva clipe ca să îşi revină. Respira greu, ca un t
rănit.
“Te mut eu de aici ! Ori tu, ori eu…”
Scrâşnind din dinţi, se înfipse iar cu picioarele în pământ şi cu umărul în bolovan. Înce
tra se deplasa.
Lupta a fost câştigată în cele din urmă de om. După efortul acela extraordinar, Zeno rămase
eva clipe sprijinit de peretele stâncos, fără putere. Când se mai întremă, îşi zise :
“Abia acum vom vedea ce taine adăposteşte întunericul de aici.”
Ce avea de înfruntat ? Deşi era curajos, Zeno simţi nevoia să strângă bine mânerul sabiei î
ma sa. Un fior îl străbătu din cap până în picioare când pătrunse, cu greu, prin deschizătu
Lumina slabă a zilei, care mai reuşea să se strecoare până acolo, sub pământ, îi permise t
vadă tavanul grotei în care intrase. Aceasta se găsea la câteva degete de capul său. Se b
oltea însă şi dispărea în întuneric. În faţă zări un fragment dintr-un perete. Întinse sabi
ar nu-l atinse. Făcu un pas înainte. O trosnitură răsună chiar în clipa aceea.
Îşi dădu seama că un craniu se sfărmase sub greutatea lui. Ceea ce luase drept o piatră fus
se un cap omenesc ! Ghici că la picioarele lui se aflau numai oase.
“Un mormânt ! Am intrat într-un mormânt !”
Rămase o vreme neclintit. Neliniştea şi disperarea alungară speranţa. Ce trebuia să facă ?
să de acolo sau să continuie să înainteze ? Tulburase liniştea morţilor… O făcea pentru a d
ară în decurs de câteva zile…
Oare ce dramă se petrecuse în creierul munţilor în vremuri de mult apuse ? Se afla acolo
, printre oase şi pietre. Printre morţi. Omul al cărui craniu îl zdrobise căutase oare tot
aur ? Ce păţise ? Fusese îngropat de viu ?
Oasele pârâiră sub picioarele sale. Cu sabia întinsă înainte, uriaşul se deplasa anevoie p
întuneric. Lama lui atinse curând un perete, acolo unde se aştepta să fie gol.
Îi cuprinse o îngrijorare mută. Îşi băgă sabia în teacă şi, tremurând, începu să pipăie
. Încăperea se termina acolo, la câţiva paşi de la deschizătură ! Intrase degeaba în acel
ascuns…
Eforturile lui fuseseră zadarnice ! Mâinile îi tremurau de supărare în vreme ce pipăiau pe
etele, iar ochii îi aruncau fulgere.
“Am fost un nebun că m-am băgat în văgăuna asta. Avea dreptate nemernicul care a zis că aur
ta e blestemat !”
Mânia îi sufoca. Abătut, se întoarse la deschizătura prin care intrase. Se aplecă şi luă o
ră. Apoi o aruncă, furios, în peretele ascuns de întuneric. Strigătul lui cutremură grota.
Azvârli încă un bolovan, ca să se descarce. Vru să apuce o altă piatră de jos, dar luă un c
.
--Ah ! Ce urât eşti ! Vrei şi tu aur ? Ia şi tu !
Îl zdrobi şi pe acesta în acelaşi mod. Apoi se strecură în văgăună şi trase aer în piept cu
--Am pierdut vremea degeaba ! îşi zise, cu voce tare.
Încruntat, furios, se îndreaptă către locul în care coborâse. Se prinse cu mâinile de pietr
ascuţite şi începu să urce. Efortul necesar pentru ascensiunea lui era considerabil, i
ar Zeno nu voia să facă nici o pauză ca să se odihnească până ce nu avea să ajungă sus.
Ajunse la gura văgăunii. Se prinse cu mâna stângă de tulpina groasă a unui tufiş. Vru să s
ndă şi cu dreapta, dar aceasta se cufundă în carnea umedă şi moale a şarpelui. Reptila tocm
ridica hidosul cap dintre frunze, când degetele omului o cuprinseseră cu iuţeală şi forţă.
În aceeaşi clipă, Zeno fu străbătut de un fior de scârbă şi groază. Ochii i se holbară şi u
man îi ţâşni din gura strâmbă. Dădu drumul la tot şi o clipă se simţi plutind în aer în tim
ptă simţea încă şarpele. Albastrul cerului şi întunericul văgăunii se amestecară în aceeaşi
5.
Când ajunse la gura văgăunii, Lexes era deja acolo. Părea că refuza să creadă ceea ce vedea
--A murit, murmură el.
--Cum ? făcu Sabinus.
Fulgerat de vestea primită, Sabinus privi în adâncimea gropii pe fundul căreia zăcea uriaş
l. Sângele îi înroşise hainele sfâşiate de stâncile ascuţite. Din craniul zdrobit, lichidul
or de viaţă se împrăştiase printre pietre…
--E înfiorător, gemu Sabinus. A căzut în prăpastia asta…
Nu mai suportă imaginea care i se înfăţişa, de aceea îşi întoarse privirea către vărul său.
se strecură pe obraz.
Nemişcat, Lexes se uita în pământ. Chipul lui, palid, era lipsit de expresie.Într-un târziu
murmură :
--Da, a murit. S-a zdrobit de stâncile astea… Şi totul e din cauza mea ! Eu v-am adus
aici. Eu…
Sabinus îşi puse mâna pe umărul lui, ca să-l încurajeze.
--Aur blestemat ! gemu Lexes.
Cu un gest furios îşi smulse inelul cu rubin de pe deget şi îl azvârli în văgăuna întunecoa
--Nu trebuia să faci asta, Lexes !
--A murit din cauza mea !
Lacrimile i se prelinseră pe obraz.
--Nu e adevărat, prietene. Se putea să mori tu. Ori să pier eu. Zeno ştia ce pericole îl
aşteaptă atunci când a pornit la drum cu noi.
--Şi cum vei spune asta copiilor lui ?
Sabinus înghiţi în sec. Simţea nevoia să îl îmbărbăteze pe Lexes, dar nu ştia ce să mai sp
i se învălmăşiră şi nu le putea aduna defel.
--Nu-i vina ta, prietene. Zeno a fost un războinic puternic şi viteaz. N-a reuşit însă ca
să învingă munţii.
Lexes privea în continuare în pământ. Sabinus se apropie iar de gura prăpastiei.
--Oare cum a căzut ? A fost împins de cineva ?
--Cine să o fi făcut ?
--Parcă poţi să ştii ? Chiar ticălosul care ne-a vizitat pe când dormeam…
--Ce mai contează ? A murit…
--Dacă a fost ucis ?
Sabinus avea dreptate. Se putea foarte bine ca arătarea din noaptea precedentă să-l fi
răpus.
Lexes îşi ridică ochii sticlind de ură către vărul său.
--Dacă-i aşa, ucigaşul va primi o pedeapsă cutremurătoare ! Îi voi scoate ochii şi îi voi
e părul până va muri în chinuri. Dacă el l-a ucis, atunci…
Tăcură amândoi preţ de câteva clipe. Fiecare se uita în jos, evitând privirea celuilalt.
--Sabinus,renunţăm la aurul acesta blestemat. Plecăm de aici imediat !
--Ce te-a apucat, vere ? Oare Zeno a murit degeaba ?
--Nu vreau să mai moară cineva. Plecăm chiar acum !
--Dacă vrei, fă-o singur. Eu rămân aici şi duc treaba până la capăt. Dacă ţi-e frică, plea
Celălalt nu mai avu puterea să scoată nici măcar un cuvânt. Se gândi un timp îndelungat, ap
grăi:
--Facă-se voia ta, Sabinus. Vom rămâne aici.
--Iar dacă va fi să mor, nu va fi din cauza ta. Singur mi-am ales soarta. Deşi, ca să fi
u sincer, eu cred că vom reuşi să găsim ceea ce ne-am propus.
--Pe mine m-au năpădit presimţirile negre.
--Alungă-ţi-le din minte ! Avem nevoie de forţe noi, ne aşteaptă noi încercări.
Liniştea se aşternu iar între cei doi.
--A fost un om grozav, Lexes. Un luptător viteaz… Mi-l amintesc din copilărie, l-am văzu
t înfruntându-i pe thervingi. Niciodată nu m-am gândit că va pieri astfel…
--Păcat că zeii nu au vrut să trăiască mai mult, oftă Lexes. Dar orice om se naşte ca să pi
--Va trebui să-l îngropăm, prietene. Îl vom acoperi cu pietre, lângă izvor. Cred că i-ar fi
ut mult să stea lângă izvor… Îi era mereu sete…
Soarele apusese şi ultimile lumini, roşiatice, amestecate cu înserarea şi cu limbile d
e foc în jurul cărora se odihneau cei doi tineri tăcuţi se răsfrângeau peste mormanul de pi
tre de lângă apa izvorului. O piatră dreptunghiulară fusese pusă la căpătâiul mormântului s
X
Seara a fost tristă, iar noaptea plină de gânduri. Cei doi au făcut pe rând de pază. De alt
el, somnul nici nu prea li se lipea de gene. Nu s-a petrecut însă nimic neobişnuit până la
ivirea zorilor. Soarele nu răsărise bine când Lexes îşi spăla faţa în apa rece. În spate
caii nechezau nervoşi.
--S-au săturat şi ei de locul ăsta, făcu el. Azi trebuie să găsim neaparat ceea ce căutăm.
Lexes privea piatra de mormânt şi parcă nu mai era atent la vorbele lui Sabinus.
--De data asta nu ne mai despărţim. Trebuie să fim atenţi şi să căutăm o grotă ori o peşt
--Spune-mi, Sabinus, de ce te interesează atât de mult comoara asta ?
--Mai trebuie să o fac ? Şi ,apoi, gândeşte-te, Lexes, cât este de important acest aur p
entru Alba. Am putea cumpăra cele mai bune arme din Bizanţ, am aduce mărfurile cele
mai scumpe, dar şi constructori vestiţi, care să ne întărească fortificaţiile, să le facă
cerit.
Vărul său oftă. Îşi luă armele de jos, apoi gustă nişte carne uscată. Curând, erau gata să
e.
--Încotro mergem ?
--Pe drumul meu. Ieri, tu şi Zeno v-aţi înfundat prea mult în pădure. Eu ajunsesem la nişt
stânci acoperite de muşchi. Cred că se ascunde ceva acolo.
După ce coborâră cu atenţie o pantă destul de abruptă, ţinându-se de crengi şi de rădăcini
îngrămădirea de pietre amintită.
--Vom afla vreodată cum a murit Zeno ? întrebă Sabinus.
--Ce mai contează cum ? S-a zdrobit de stânci…
--Mare ghinion a avut !
--O clipă de neatenţie şi… Ni se poate întâmpla şi nouă…
--Un pas greşit, un tufiş care ascunde o asemenea capcană şi gata ! Văgăunile astea nu iart
Un tufiş foşni în spatele lor. Sabinus se întoarse fulgerător, dar nu era decât o pasăre ca
luă zborul, speriată.
--Cerul e înnourat azi, vere, îi zise stăpânul lui Zal. S-ar putea să plouă.
--Nu m-ar mira.
Un alt foşnet se auzi, de data aceasta dinspre o tufă aflată pe culmea dealului coborât
de ei. În spatele frunzelor zăriră o formă omenească. Un cap se ridică încet. Părul încâlci
ea dimensiunile. Un ochi deschis privea către ei. Celălalt era zdrobit, stors pe faţa
arătării.
Cei doi se înfiorară. Capul dispăru brusc printre frunze.
Tinerii nu mai aşteaptară nici un îndemn şi se ascunseră imediat printre tufele din jur.
--Ne urmăreşte, şopti Sabinus. E ca o umbră… Va fi mereu în spatele nostru şi nu vom şti
se ascunde.
--Încep să înţeleag.Ticălosul acesta l-a ucis pe Zeno. L-a urmărit, aşa cum face cu noi, ia
d a ajuns la marginea văgăunii l-a împins cumva în adânc. Ah, ce rău îmi pare că nu mi-am
arcul! Acum, vântul I-ar fi uscat pielea.
--Până nu vom scăpa de el, vom fi în mare primejdie.
--Să încercăm să o facem chiar acum !
Cu pumnalul în mână, evitând orice zgomot, Lexes a început să se târască spre locul de unde
vise arătarea. Îi făcuse un semn vărului său pentru ca aceasta să ajungă în acelaşi loc, u
alt drum. Târându-se cu ochii ţintă spre tufişul respectiv, cei doi se apropiau, încet, de
scunzătoare. Când ajunseră însă în dreptul acesteia, nici urmă de arătare. Aceasta se topis
multă vreme în pădure.
--Aurul lui Odin e blestemat ! le strigă glasul acela răguşit . Blestemat ! Doar nebu
nii îl caută.
X
Cei doi reveniră la îngrămădirea de pietre.
--Ştii ce, vere ? Dacă până acum doar bănuiam existenţa unui tezaur fiindcă tu ai găsit ace
l cu rubin, acum suntem siguri că se află undeva prin apropiere, fiindcă arătarea aceea
stranie încearcă să ne oprească să ajungem la el.
--Ai dreptate.
--Mă gândesc însă şi la altceva. Nu crezi că vizuina dihaniei şi ascunzătoarea aurului e un
celaşi lucru ? Capul ăsta hidos trebuie să se odihnească pe tezaurul căutat de noi.
--Deci, dacă l-am urmări noi…
--Dar cum să o facem ? Ai văzut cât este de ager. Şi cunoaşte pădurea până la ultimul mărăc
În aceeaşi clipă, Sabinus se încruntă.
--E în tufişul din spatele tău ! îi şuieră lui Lexes printre dinţi.
--Cred că vine ploaia, îi zise cu glas tare vărul său, strângând pumnalul în mână.
--Asta ne-ar mai lipsi !
Trebuiau să continue dialogul pentru ca arătatea să nu priceapă că fusese dibuită.
--Totul ne e potrivnic, Sabinus. Cred că a venit vremea să renunţăm. Am rămas fără hrană. A
rdut un prieten, suntem răniţi şi obosiţi.
--Vrei să ne întoarcem ?
--Asta ne e soarta. Aurul nu e pentru noi. Să mergem ! Unde e poteca ?
Lexes se întoarse fulgerător. Două pumnale sclipiră în acelaşi timp, şuierând prin aer cătr
în care se ascunsese arătarea. Totodată, trăgându-şi săbiile, cei doi se repeziră spre ace
.
Se auzi un geamăt, apoi năluca albă ţâşni din tufiş, la câţiva paşi doar de Lexes. Tânărul
re pumnale i se înfipsese în picior.
--E rănit, Sabinus !
Se avântă după dâra de sânge. Puţin înaintea sa,fiinţa, în patru labe, urca foarte repede c
e. În plin elan, tânărul îşi azvârli sabia asemeni unui cuţit. Lama grea îi străbătu umărul
se scutură şi îşi smulse arma din rană, apoi dispăru dincolo de un tufiş.
--A scăpat ! gemu Lexes, care îşi recuperă sabia. Putem însă să o urmărim după dâra de sân
--Nu are nici un rost.
--Ce vrei să spui ?
--Gândeşte-te, vere ! Nemernicul acesta, care nu cred că e străin de cele două capete înf
pte în pari pe care le-am găsit pe drumul spre izvor, şi nici de moarte lui Zeno, a înţele
s că îi putem lua urma uşor. De aceea, rănit cum e , nu se va duce la vizuina lui, ci se
va îndrepta într-o cu totul altă direcţie.
--Ai dreptate. Ah, ce rău îmi pare că mi-a scăpat iar printre degete !
--Nu fi aşa sigur de asta. Rana pe care i-ai făcut-o îi poate fi fatală…
X
--E a treia grotă pe care o cercetăm ! Se pare că nici azi n-o să găsim nimic. M-am sătura
, Lexes.
--Eu am vrut să renunţăm de ieri. Tu ai insistat însă să ne continuăm căutările.
--Bine, m-am convins. Pierdem şi ziua de azi în acelaşi nobil scop.
--Dar dacă n-o vom găsi nici azi ?
--Atunci totul nu e decât o legendă.
--Şi piticul cu părul alb ?
--Un nebun care trăia prin munţi şi păzea nisipul dintre pietre crezând că-i aur.
Ţinutul era bogat în felurite ascunzitori şi ar fi trebuit să stea acolo câteva săptămâni c
cerceteze pe toate. Grota în dreptul căreia se aflau avea o intrare destul de îngustă,
iar înălţimea deschizăturii nu o depăşea pe cea a unui om. Când Sabinus se pregătea să intr
aceasta, vărul său îl prinse de mână şi îl trase înapoi.
--Stai ! Nu simţi nimic ?
--Ce să simt ?
--Mirosul şerpilor ! Ascunzătoarea asta e plină de cuiburile lor !
Prudenţi, cei doi se îndreptară încet de intrare.
--Cum vom pătrunde acolo ?
--Vei vedea.
--Ah, iată un şarpe !
Sabinus îşi scoase sabia şi spintecă reptila care se târa la câţiva paşi de ei.
--Unul mai puţiin. Dar câţi or fi oare ? Cum vom intra, Lexes?
--În nici un caz omorându-i unul câte unul. Am putea ucide un cal şi folosindu-i sângele
să-i atragem din ascunzătoare. Am însă o idee mai bună.
X
Mormanul de crengi uscate aruncate în gura grotei ardea mocnit, împrăştiind căldură şi fum.
i doi tineri, urcaţi pe o stâncă, nu scăpau nimic din priveliştea care li se oferea. Zeci
de reptile, înnebunite de foc şi fum, ieşeau din deschizătură şi se îndreptau grăbite spre
Una dintre ele se aruncă drept în flăcări şi un miros de carne arsă se răspândi imediat.
Cei doi se mirau de numărul şerpilor. Soarele se apropia de zenit. Norii care-l înconj
urau căpătau nuanţe de un violet straniu, amestecat cu un roşu intens. Focul de pe pământ p
a că se mutase în cer.
--Ascultă-mă, Sabinus. Simt că ne apropiem de capătul drumului.
--Ar fi bine dacă ai avea dreptate.
--Ne vom face nişte torţe. Cu ajutorul lor vom pătrunde în grotă. E mai bine să o facem în
pul nopţii, când şerpii sunt fără de putere.
--N-ar mai lipsi decât un urs care să ne înveselească puţin în întunericul cavernei !
După o vreme, cu făcliile aprinse, cercetau interiorul labirintului subteran. O umbră
traversă într-o clipă coridorul pe care se aflau. Nu fusese decât un şobolan, dar apariţia
ui îi descumpenise pentru moment. Se afundase într-o galerie laterală mai înainte ca ei
să poată face vreun gest. Dar dacă ar fi fost un şarpe ? Trebuiau să fie foarte atenţi în
ntinuare, să evite un eveniment tragic…
Lumina făcliilor proiecta pe pereţi umbre neregulate, generate de siluetele celor do
i. Şoapte nedesluşite şi zgomotul unor picături de apă, ritmice, se distingeau dinspre nec
unoscutul tărâm dinaintea lor. Ceea ce crezuseră a fi doar o grotă se dovedea, fără putinţă
adă, un adevărat labirint subteran.
Coridorul pe care porniseră era puţin mai mic în înălţime decât ei, de aceea trebuiau să m
plecaţi.Puţin mai târziu, Sabinus îl trase de mână pe tovarăşul său.
--Priveşte, Lexes ! Un coif !
În dreapta lor, lângă perete, luminat de torţa lui Lexes, un coif strălucitor, cu coarne d
e bour,zăcea pe pământ. De sub aurul din care fusese făcut, un craniu cu orbitele goale
şi negre, lipsit de mandibulă, îi privea tăcut, martor al unor grozăvii petrecute cu multă
vreme în urmă.
--Bizar drum am ales, murmură fiul lui Valens.
--Ai spus că aurul e important pentru Alba, îi răspunse Lexes.
--Adevărat .
--Iar pe mine mă va ajuta să răzbun moartea tatălui meu. Îl voi putea urmări pe Marus oriu
de în lume.
--În orice caz, acum ştim sigur că ne aflăm pe drumul cel bun. Pe aici, pe undeva, se af
lă tezaurul victoalilor 1
Pe măsură ce înaintau pe coridor, zgomotele pe care le auzeau deveneau tot mai intense
. Înţeleseră că era vorba despre un râu subteran. Curând, abia se mai auzeau din cauza aces
uia.
Coridorul făcu o cotitură şi, de îndată ce trecură de aceasta, în faţa ochilor li se înfăţi
pectacol. Dinaintea lor se revărsau, către ei, apele furtunoase ale râului. La câţiva paş
de ei, o ruptură în podeaua coridorului făcea ca lichidul să se prăbuşească spre adâncul p
.
Uimiţi, se apropiară de gura aceea care înghiţea toată apa. Zgomotul cascadei subterane er
a asurzitor. Adâncimea nu o puteau determina în nici un chip.
--Cerule ! se minună Lexes. Cum oare ne vom continua drumul către inima pământului ?
--Se pare că am pierdut iar, oftă Sabinus. Apele acestea ajung pe tărâmul umbrelor.
--Nu am pierdut , vere. Chiar de va fi să-l urmez pe Zeno pe tărâmul umbrelor, tot voi
ajunge acolo, jos. Dacă victoalii au putut să o facă, de ce nu aş face-o şi eu ?
--Ai înnebunit, Lexes ? Vrei să mori pentru ceva despre care nici măcar nu ştii sigur
că există cu adevărat ?
--Ştiu un singur lucru: trebuie să merg până la capăt.
--Dar acesta e capătul. Mai departe nu poate merge nici un om cu mintea întreagă !
--Să lăsăm vorbăria, fiindcă oricum nu mă convingi să renunţ.Mai bine să ne gândim cum voi
bor în adânc. Am adus frânghie cu noi. Sper să fie suficientă ca să ajung până jos. Să ne î
la cai şi să ne pregătim ! Nu avem timp de pierdut.
--Dar, vere, nu te pot lăsa ca să faci asta ! Dacă tu ai înnebunit, eu nu mi-am pierdut în
că minţile !
--Tocmai de aceea, îi zise Lexes zâmbind, fiindcă tu eşti un om cu capul pe umeri, dă-ţi se
ma că, dacă mor eu, vei rămâne tu singurul stăpân al tezaurului…
X
După ce legaseră frânghia de o stâncă, o lăsaseră să cadă în abisul necunoscut. Oare avea
tul de lungă ca să ating celălalt tărâm ?
--Cerul fie cu tine ! îi zise Sabinus, îmbrăţişându-l. Dacă nu te vei întoarce repede şi mi
părea că a trecut prea multă vreme de când ai coborât, voi veni după tine.
--Nu trebuie să faci asta. Mai bine porneşte imediat către Alba.
--Mă înveţi tu ce să fac ? Tu, care mi-ai nesocotit orice sfat ?
--Fie ca măcar tu să scapi cu viaţă. Porneşte imediat către Alba !
--Şi tezaurul ? Nu ai zis că va rămâne doar al meu? Trebuie să cobor ca să îl iau, prietene
răspunse, zâmbind.
Fără a mai spune ceva, Lexes se întoarse şi începu să coboare pe lângă coloana de apă care
în abis. Stropii desprinşi din aceasta îl udară imediat din cap până la picioare.
Deasupra lui, deschizătura prin care încă mai răzbătea lumina torţei lui Sabinus se făcea t
mai mică.
Cobora. Cobora cu agilitate, cu faţa şi ochii plini de apă ,cu urechile înfundate de zgo
motul cascadei pe care o ghicea sub el. Distanţa care îl separa de gura abisului încep
ea să-l îngrijoreze. Parcursese cam de cinci ori înălţimea unui om şi nimic nu indica fapt
l că s-ar apropia de un alt tărâm.

S-ar putea să vă placă și