Primul Război Mondial

Războiul cel Mare, Războiul Naţiunilor, re-numit, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial,
Primul Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic, evenimentele s-
au desfăşurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-
Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru un stat suveran, Serbiei - considerată
responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie 1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susţinând Serbia,
decretează mobilizarea generală; în replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914,
război Rusiei şi, apoi, o zi mai târziu, la 3 august 1914, Franţei; la 4 august 1914 Germania a invadat
Belgia, iar Anglia şi dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său,
Austro-Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6 august 1914); Franţa
declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12 august 1914); la 23 august 1914,
Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul european devine mondial); Turcia declară, la
12 noiembrie 1914, război Triplei Înţelegeri; în 23 mai 1915, Italia declară război Austro-Ungariei; în 16
august 1916, România a intrat în război alături de Tripla Înţelegere (Antanta), iar la 6 martie 1917 şi
Statele Unite ale Americii intră în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00
s-a semnat actul de armistiţiu şi, astfel, la ora 11.00 dimineaţa, războiul a luat sfârşit. Combatanţii
războiului au fost Antanta şi Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de
mare de militari şi nu a implicat atâtea părţi pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea
conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping).
Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face şi mai multe victime.

O caracteristică a Primului Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranşeelor ca linii de
apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la graniţa cu Elveţia. Mai
mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea,
mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului, datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură
sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub
acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).

Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluţia industrială a secolului XIX-lea se traduce în
creşterea puterii distructive a armelor şi în diversificarea modalităţilor de atac aflate la dispoziţia
generalilor din acea epocă. Astfel, în Primul Război Mondial au loc primele bombardamente aeriene
din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili, în timp ce în Al Doilea Război
Mondial procentul acestora va fi de 50%.

Primul Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea
finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar,
Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut
rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendenţa fascismului în Italia, a nazismului în

Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică,
cea care avea să inspire ulterior revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba. În est,
căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă şi laicizarea statului succesor, Turcia.
În Europa Centrală au fost înfiinţate state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost
redefinită.

Cauze
În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului austro-ungar, a fost
asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb-bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de
cincisprezece asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu
legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile
de la Sarajevo provocate de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă.
Deşi acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale
trebuie căutate în deceniile premergătoare, în reţeaua complexă de alianţe şi contrabalansuri care s-au
dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franţei şi a proclamării Imperiului federal
german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de fier", Otto von Bismarck, în 1871.

Cauzele Primului Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor
implicaţi, între care: naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa surselor de materie
primă şi de pieţe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul de alianţe, guvernarea
fragmentară, întârzieri şi neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor etc.

Cauze şi responsabilităţi

Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul Primului
Război Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în
conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra
Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când
Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără
provocare. În această viziune, ipoteza este că responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea
Germaniei şi a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie au ripostat legitim acestei
agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich
Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori
suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată fiind importanţa
concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale, unde au triumfat rapid
şi uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuşi, dificultăţile
întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea război bur (1899-1902), au redus
probabilitatea că britanicii au fost naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o forţă
politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă
putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.

O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de alianţe cu
substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de
luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought".
Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie acerbă în construcţia vaselor
între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte
din Tripla Înţelegere (Antanta) se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a
crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile
ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb,
deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva
decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului:

toate naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând
astfel întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.
Primele bătălii
Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific. În
8 august 1914, un contingent mixt, compus din unităţi franceze şi britanice, a atacat protectoratul Togo.
La 10 august, forţe germane din Namibia au atacat Africa de Sud. Noua Zeelandă a ocupat Samoa
germană (30 august 1914), iar o forţă australiană (Australian Naval and Military Expeditionary Force]),
la 11 septembrie, a debarcat pe insula New Britain, care era o parte a Noii Guinei. Pe parcursul unor luni,
forţele Antantei au acceptat capitularea mai multor unităţi germane în zona Oceanului Pacific. Lupte
crâncene au continuat pe teritoriul Africii, pe parcursul întregului război.

În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de comunicare privind intenţiile exacte ale
celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia austro-ungară în Serbia, dar
interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor
nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra
Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a
forţat armata austro-ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata
sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august,
1914.

Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între elemente
ale Diviziei XXI austro-ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea şi
nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai
târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi,
în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a
putut să-şi atingă imediat scopul (eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze
soldaţi pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra
Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de Est, contra Rusiei (care se
mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era
mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin
Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei neutre, cu promisiunea că, dacă acesta
va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania i-a
declarat război, şi armata germană, după invadarea Luxemburgului, a început să treacă prin teritoriul
belgian spre Franţa. Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu
toate că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a
trimis un contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre
Belgia. Primul soldat al Imperiului Britanic, care a fost ucis în război, a fost John Parr, la 21 august 1914,
lângă Mons. Iniţial, germanii s-au bucurat de un mare succes în Bătălia Frontierelor (14-24 august 1914).

Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea
neaşteptat de rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia
a atacat Prusia Orientală, atrăgând forţe germane destinate Frontului de Vest. Germania a învins Rusia
într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2
septembrie). Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu
erau anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea
forţelor germane înspre Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat
Puterile Centrale să lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie
defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici
decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri
ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a le dirija spre Sedan, au
anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă.
Primele etape: de la romantism la tranşee
Entuziasmul aparent pentru război captează imaginaţia multor naţiuni. Motivaţi de propagandă şi de
fervoarea naţionalistă, mulţi tineri se înrolează repede în forţele militare, căutând aventura. Nimeni nu
este pregătit pentru adevărul de pe front. În imaginaţia colectivă a vremii, războiul avea să fie un conflict
de scurtă durată, cu puţine bătălii crâncene şi cu victorii zdrobitoare, ce vor "pedepsi duşmanul arogant".
Armatele se văd mărşăluind victorioase în capitalele inamice, iar soldaţii se visează primiţi cu bucurie, la
întoarcere, de către mândrii cetăţeni ai patriilor lor. Plecaţi pe front în august, soldaţii au credinţa că
războiul se va termina înainte de Crăciunul aceluiaşi an.

Multe figuri militare, ca Horatio Kitchener şi Erich Ludendorff, au prezis că războiul avea să dureze
mulţi ani. Alţi lideri politici, ca Bethmann Hollweg în Germania, se temeau de posibilele consecinţe
economice ale unui război de lungă durată.

Pe plan economic, bursele internaţionale intră într-o stare de criză, în iulie şi august, reflectând
îngrijorarea legată de consecinţele economice ale războiului.

Începutul războiului pe Frontul de Vest

Progresele în tehnologia militară au înclinat balanţa pe câmpul de luptă în favoarea apărării, cauzând un
număr enorm de pagube, deoarece tacticile contemporane deveniseră arhaice în noile circumstanţe.
Sârma ghimpată a fost utilizată într-un mod eficient, pentru a încetini atacurile infanteriei; artileria, care
devenise mai eficientă decât în deceniul 8 al secolului XIX 1870–1880, împreună cu mitralierele şi arma
chimică [arme chimice], aveau un efect extrem de distructiv împotriva infanteriei, pe un teren neted.
Mulţi din ofiţerii ţărilor europene ignoraseră învăţăturile războiului civil american şi erau de acord să
accepte pierderi mari.

După succesul lor iniţial în Prima bătălie de la Marne, Antanta şi forţele Puterilor Centrale au început o
serie de manevre de încercuire, pentru a forţa inamicul să se retragă, în aşa numita "Întrecerea la mare".
Forţele franceze şi britanice au descoperit rapid poziţiile defensive germane, care se întindeau de la
Lorraine până în Flandra. Marea Britanie şi Franţa au încercat să treacă la ofensivă, pe când Germania
apăra teritoriile ocupate. Tranşeele germane erau construite mai bine decât cele ale duşmanilor săi:
tranşeele anglo-franceze erau concepute doar ca bariere "temporare" până când forţele lor o să treacă prin
liniile germane. Unii sperau că situaţia incertă va lua sfârşit cu ajutorul tehnologiei. În aprilie 1915,
germanii au realizat, pentru prima oară, o breşă de şase kilometri în liniile Aliaţilor, când soldaţii francezi
s-au retras. Această breşă a fost acoperită de soldaţi canadieni, la Ypres. Nici unul din oponenţi nu a fost
capabil să iniţieze un atac hotărâtor, cu toate că acţiunea germană în Bătălia de la Verdun, în 1916, şi
eşecul Antantei în Bătălia de pe râul Somme, din vara anului 1916, aproape au distrus armata franceză.
Încercările zadarnice ale francezilor de a lansa atacuri puternice şi directe contra liniilor germane s-au
terminat cu pierderi enorme pentru infanteria franceză şi au cauzat acte de insubordonare, care au pus în
pericol integritatea frontului francez după Ofensiva Nivelle, în primăvara anului 1917. Noutatea
revoluţiei ruse, Revoluţia Rusă din 1917, a intensificat sentimentele socialiste. Steaguri roşii au fost
ridicate şi, cu mai multe ocazii, a fost cântată "Internaţionala". Până la sfârşitul rebeliunii, au participat la
aceasta între 30.000 şi 40.000 de soldaţi francezi. Pe parcursul perioadei 1915-1917, Imperiul Britanic şi
Franţa au suferit cu mult mai multe pierderi decât Germania, însă ambele părţi au pierdut milioane de
soldaţi din cauza rănilor şi a bolilor.

Teatrele de operaţie sudice

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianţei secrete
turco-germană semnată pe 2 august, 1914, ameninţând teritoriile ruse din Caucaz şi mijloacele de
comunicare britanice cu India şi cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez. Acţiunile Imperiului
Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) şi Mesopotamia, cu toate că, iniţial, Turcia a
reuşit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia, după campania dezastruoasă din
Kut (1915-16), forţele Imperiul Britanic s-au reorganizat şi au capturat Bagdadul în martie 1917. Mai
departe, înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda eşecurilor iniţiale, forţele Britanice au capturat
Ierusalimul Decembrie 1917 şi forţa (Egyptian Expeditionary Force), comandandată de generalul
Edmund Allenby, a învins forţele otomane la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au
triumfat în Caucaz. Enver Pasha, comandantul suprem al forţelor armate turce, era un om foarte ambiţios,
cu visul de a cuceri Asia Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a iniţiat o ofensivă cu 100.000 de
soldaţi contra Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra poziţiilor
defensive ruse în munţi, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forţa sa la Bătălia de la Sarikamis.
Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele victorii asupra turcilor,
a forţat turcii să părăsească Armenia modernă şi, într-un mod tragic, a creat contextul pentru deportarea
şi genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a acaparat controlul
operaţional de la Iudenici. Deţinând controlul unei părţi a coastei Mării Negre, Nicolai a continuat
construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaţilor săi. El a fost pregătit pentru o ofensivă în
primăvara anului 1917. Totuşi, din cauza revoluţiei ruse, nici o ofensivă nu a fost iniţiată şi forţele ruse s-
au destrămat.

Teatrul italian

Italia a fost aliatul Imperiului German şi Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea şi planurile sale
proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria şi Dalmaţia, aflate în teritoriul austriac . În 1902,
Italia a încheiat un pact secret cu Franţa care a anulat datoriile ţării faţă de alianţa anterioară. Italia a
refuzat să se alipească forţelor germane şi austriece la începutul războiului, deoarece alianţa lor originară
avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei. Guvernul Austriei începuse negocieri
pentru a obţine neutralitatea Italiei, cu promisiunea că Italia va obţine Tunisia, însă ea a intrat în Antanta,
semnând Pactul de la Londra, în aprilie, şi declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste
cincisprezece luni, Italia a declarat război şi Germaniei.

În general, forţele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forţele Austro-
Ungariei au beneficiat de poziţiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care, nicidecum, nu favoriza
ofensive militare. Pe parcursul războiului, situaţia pe acest front s-a schimbat puţin, în ciuda luptelor
crâncene dintre forţele austriece Kaiserschützen şi Standschützen şi forţele italiene Alpini.

Începând cu 1915, Italia a iniţiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de lângă
Trieste), însă toate au fost respinse de către forţele austriece, care aveau avantajul terenului mai înalt.
Forţele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri din Asiago înspre Verona şi Padua, în primăvara anului
1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar puţine progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând
oraşul Gorizia. După această victorie minoră, frontul a rămas practic nemişcat mai mult de un an, în
pofida mai multor ofensive italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situaţiei favorabile
de pe Frontul de Răsărit (Primul Război Mondial), austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând
şi forţe de asalt germane. La 26 octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie
majoră în Bătălia de la Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanţă de
100 de km, ea a reuşit să se reorganizeze şi să stopeze forţele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave.
În 1918 austro-ungarii nu au reuşit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, şi, după ce a
suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în faţa forţelor Antantei
(noiembrie 1918).

Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o aversiune
acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol pentru ţara sa. Trădarea
lor în 1915 l-a înfuriat şi mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat raţiunea şi l-a condus să aleagă o
strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România şi Italia în anii Primului Război Mondial

Încă de la începutul războiului mondial, între România şi Italia, până la 1914 membre ale grupării
Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state."Un acord între
Italia şi România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii, acreditat la Bucuresti, la 12
august 1914, şefului Consultei, marchizul Antonio di San Giuliano. I.C.Brătianu dorea ca România,
împreună cu Italia, să constituie o alianţă capabilă să determine Antanta să accepte şi să sprijine
realizarea dezideratelor naţionale ale celor două ţări. La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul
acordului propus de San Giuliano, opinând că acesta corespundea "integral sentimentelor şi dorinţelor
poporului român." Carlo Fasciotti, scria Consultei că era necesar un angajament formal de informare
"asupra propunerilor ce ni se fac". Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relaţiile bilaterale,
obliga cele două ţări să nu iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte şi să se
consulte în probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

România şi Italia în timpul Conferinţei de Pace de la Paris (1919-

1920)
România şi Italia s-au găsit, la finele primei conflagraţii a secolului, în tabăra statelor învingătoare, însă
ambele state s-au declarat "nemulţumite" de tratamentul oferit de forumul păcii de la Paris din 1919.
Totuşi a existat o deosebire esenţială în ceea ce priveşte statutul celor două state la conferinţa din capitala
Franţei. În vreme ce reprezentanţii Italiei au făcut parte din organisme decizionale ale forumului păcii
(Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a luptat pentru a i se recunoaşte statutul de ţară
aliată. România şi Italia doreau ca prevederile tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să
fie integral îndeplinite. Atitudinea delegaţiei americane, condusă de preşedintele W.Wilson, de
recunoaştere a clauzelor încheiate de România şi Italia cu Antanta, nu putea constitui decât un prilej de
apropiere între cele două ţări, care tocmai îşi desăvârşiseră unitatea lor teritorială.

Romania şi pacea separată de la Buftea-Bucureşti

Situaţia militară a României la sfârşitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război şi
cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esenţiali, a dus la angajarea negocierilor cu
Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistiţiu. Pacea se încheia după negocieri
îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea, opinează că acolo "singurul
lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult din armată". Mai departe, cunoscutul
om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire de armistiţiu pentru începerea tratativelor de
pace şi în actul semnat la Buftea se prevede numai principiul unor rectificări ale graniţelor Carpaţilor fără
nici o specificare şi fără nici o hartă anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel
mai important al păcii era subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către
Germania şi Austro-Ungaria. "Pacea" de la Bucureşti s-a dovedit a fi un act politico-militar fără
precedent în istoria raporturilor internaţionale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei
păci reiese şi din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniştri aliaţi de la Iaşi,
între care şi Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au cotat-o
drept un exemplu de "lăcomie şi ipocrizie a imperialismului german" şi au cerut guvernelor lor să afirme
că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.

Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la Bucureşti.

Războiul în Balcani

După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei ofensive
puternice compusă din forţe austro-ungare, germane şi bulgare, în octombrie 1915. Armata sârbă s-a
retras în Albania şi Grecia. La sfârşitul anului 1915, o forţă britanico-franceză a sosit la Salonic, în
Grecia, pentru a oferi asistenţă forţelor greceşti contra Puterilor Centrale. Din păcate pentru Aliaţi,
guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forţei aliate şi regele pro-german,
Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaţilor până în 1917. În această perioadă,
frontul din Salonic a rămas într-o situaţie, practic, inertă. Doar la sfârşitul războiului, după ce majoritatea
forţelor germane şi austro-ungare părăsiseră frontul, lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reuşit Antanta să
obţină o ruptură critică în liniile inamicilor, forţând Bulgaria să semneze armistiţiul (29 septembrie
1918).

Frontul de Est
Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranşeele Frontului de Vest, conflictul era mai dinamic în
Est. Planurile ruse iniţiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiţia, vizând Austria, şi
alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus iniţial, în Galiţia, a avut succes, în Prusia, forţele ruse au
fost respinse de către Hindenburg şi Ludendorff, în Bătălia de la Tannenberg şi Bătălia de la Lacurile
Mazuriene (august şi septembrie 1914), infrastructura economică şi militară inferioară a Rusiei neputând
rezista forţelor unite ale Germaniei şi Austro-Ungariei. În primăvara anului 1915, forţele ruse au fost
respinse până în Galiţia şi, în mai, Puterile Centrale au reuşit să avanseze în sudul Poloniei, capturând
Varşovia, la 5 august, şi forţându-i pe ruşi să abandoneze complet Polonia, în aşa numita "Mare
Retragere".

Revoluţia Rusă
Insatisfacţia pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor obţinute
de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiţia de Est contra austriecilor.
Situaţia Aliaţilor s-a îmbunătăţit puţin doar în momentul când România a intrat în război, la 27 august,
însă foarte repede contingente germane au întărit forţele austro-ungare în Ardeal, şi Bucureştiul a fost
capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În această perioadă, situaţia internă în Imperiul
Rus devenise instabilă, deoarece ţarul era plecat pe front şi conducerea incompetentă a Împărătesei
Alexandra cauza proteste din toate colţurile Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de
aristocraţi conservatori a lui Rasputin, un preferat al împărătesei, în decembrie 1916. .

În martie 1917, demonstraţiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea ţarului Nicolae al II-lea al
Rusiei şi constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărţea puterea cu
Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie şi haos, pe front şi în
ţară, iar armata a devenit din ce în ce mai puţin eficientă.

Războiul şi guvernul pierdeau continuu susţinerea poporului, un fapt care a permis ascensiunea Partidului
Bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluţia Bolşvică din Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost
urmată, în decembrie, de un armistiţiu şi negocieri cu Germania. La început, bolşevicii au refuzat
termenii duri de capitulare propuşi de germani, însă când Germania a reînceput războiul şi a înaintat
rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care
a însemnat terminarea participării Rusiei la război şi cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii
întinse, care au inclus Finlanda, Statele Baltice, Polonia şi Ucraina.

După ieşirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul mişcării
nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieşirea ei din război, ci să susţină forţele ţariste în Revoluţia Rusă.
Soldaţi aliaţi au sosit în Arhangelsk şi în Vladivostok. Forţele Antantei aveau ordine să apere proviziile şi
armamentul contra soldaţilor germani; în realitate, acestea le apărau contra comuniştilor ruşi.

Ultima jumătate
Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea soartei războiului, cu toate că efectele lor nu
au fost simţite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de forţele Antantei a
început să aibă un efect puternic asupra moralului şi productivităţii germane. Ca rezultat, în februarie
1917, liderii militari germani au reuşit să-l convingă pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să
declare războiul submarin total, cu scopul de stopa alimentarea forţelor britanice. Submarinele germane
au reuşit să scufunde 500.000 de tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuşi, după iulie, noul sistem
britanic de convoaie s-a dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine.
Marea Britanie nu mai era în pericol de înfometare.

Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea de la

Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona planurile şi
acţiunile comune. Anterior, armatele Franţei şi ale Imperiului Britanic operau sub conduceri diferite.

În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistiţiu cu Rusia, permiţând, astfel, mutarea forţelor de
pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forţe germane ar fi putut să fie mai mari
dacă achiziţiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor germane şi a soldaţilor americani
pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie hotărât pe acest front. Puterile Centrale ştiau
că nu puteau să câştige un război îndelungat, deoarece numărul soldaţilor americani creştea continuu,
însă ele contau pe o ofensivă rapidă şi decisivă, utilizând întăririle lor şi tactici noi pentru infanterie.
Acţiunile Aliaţilor şi ale Puterilor Centrale au fost accelerate şi de pericolul identificat de către Ivan
Bloch în 1899, care afirmase că un război industrial îndelungat ameninţa integritatea sistemului social şi
putea să provoace revoluţii prin toată Europa. Ambele părţi doreau o victorie hotărâtoare şi rapidă pe
Frontul de Vest, deoarece se temeau de consecinţele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război

Din cauza politicii tradiţionale americane de izolare, mulţi americani considerau că SUA nu trebuie să se
implice în Primul Război Mondial, care era considerat un război european.

La începutul anului 1917, Germania a declanşat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea completă a
relaţiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor asupra navelor
comerciale americane, Preşedintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6 aprilie 1917, să declare
război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o largă majoritate. Wilson a sperat
că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar descoperind că acest lucru nu era posibil,
SUA a declarat război şi Austro-Ungariei, în 7 decembrie 1917.

Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reuşit să dezvolte o producţie militară suficientă
şi completă şi, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanţiale. Primii soldaţi americani au sosit în
Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului 1918. Germania conta pe faptul
că ofensiva submarină va încetini flota americană şi transferul soldaţilor, sperând că va reuşi să câştige
războiul înainte ca forţele americane să ajungă pe front.

Marea Britanie şi Franţa au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a întări
poziţiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forţele americane nu au avut destule unităţi proprii de
artilerie, aviaţie şi geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forţei americane American
Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unităţile americane pentru a întări forţele britanice sau
franceze, aşa cum doreau Aliaţii. Pershing a utilizat atacuri directe, o strategie care deja fusese întreruptă
de către comandanţii francezi şi britanici. Ca rezultat, American Expeditionary Force a suferit un număr
foarte ridicat de pierderi în toamna anului 1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operaţiunea numită Michael ca o ofensivă
generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht) avea scopul să
despartă forţele britanice şi franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul german spera să lanseze
un atac hotărâtor înainte ca forţele americane să fie gata pentru luptă în Europa. Înainte de începutul
ofensivei, Ludendorff a făcut o greşeală crucială, lăsând partea principală a Armatei a VIII-a germane în
Rusia şi mutând doar o parte mică a forţelor germane pe Frontul de Vest.

Operaţiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra forţelor
Marii Britanii, pe direcţia Amiens. Intenţia lui Ludendorff a fost să separe armatele britanice şi franceze
în acest punct. Forţele germane au reuşit să avanseze 60 de km. Pentru prima dată, după 1914, manevrele
militare au fost întrebuinţate iarăşi pe Frontul de Vest.

Tranşeele britanice şi franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei germane.
Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de artilerie, urmate de o
serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata germană a utilizat artileria sa doar
pe o perioadă scurtă şi a infiltrat grupe mici de soldaţi în unele puncte vulnerabile ale inamicului, atacând
punctele de comandament şi încercuind punctele cele mai puternice. Aceste poziţii izolate au fost, apoi,
distruse de către infanteria grea. Succesul forţelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.

Linia frontului era acum la o distanţă de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant, supranumite
"Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra oraşului, cauzând părăsirea
oraşului de către mulţi locuitori. Etapele iniţiale a ofensivei au avut un asemenea succes încât Kaiserul
Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare naţională. Mulţi germani considerau că victoria era
aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva germană a fost stopată. Pierderile germane între 21
martie şi 5 aprilie 1918 au fost de 270.000 de oameni.

Diviziile americane, cu care Pershing intenţiona să formeze o forţă independentă, au fost alocate
armatelor franceze şi engleze (28 martie). La conferinţa Doullens a fost creat un comandament suprem al
Antantei, iar mareşalul Douglas Haig a cedat controlul forţelor sale lui Ferdinand Foch, numit
comandant-şef al forţelor Aliaţilor.

După Operaţiunea Michael, Germania a lansat Operaţiunea Georgette în nord, contra porturilor Canalului
Mânecii. Această operaţiune a fost oprită de către Aliaţi după pierderi teritoriale mici. Operaţiunele
Blücher şi Yorck au fost, apoi, iniţiate de către armata germană la sud, înspre Paris. Apoi, Operaţiunea
Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15 iulie, cu scopul de a înconjura oraşul Reims.
Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a Aliaţilor, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forţele
germane s-au retras până la poziţiile deţinute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei
serii de bătălii, armata germană nu a mai luat niciodată iniţiativa .

Victoria Antantei

Contraofensiva Aliaţilor, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8 august, 1918. Bătălia de
la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I franceză - pe flancul drept, şi
forţe canadiene şi australiene - în centru. Aliaţii au utilizat tancuri de clasa Mark IV şi Mark V şi 120.000
de soldaţi. Forţele Antantei au reuşit să pătrundă 12 km în doar şapte ore. Erich Ludendorff a numit
această zi "ziua neagră a armatei germane".
Totuşi, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unităţile Imperiului Britanic au întâlnit multe probleme cu
majoritatea tancurilor lor (cu excepţia a doar şapte din ele). Pe data de 15 August 1918, Generalul Haig a
stopat acţiunea şi a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă în Albert. A doua bătălie de pe
Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de soldaţi americani au luptat, împreună cu
soldaţi ai Armatei a III-a şi IV-a britanice . Bătălia a fost un succes enorm pentru Aliaţi. Armata a II-a
germană a fost forţată să se retragă de-a lungul frontului de 55 km. Oraşul Bapaume a fost capturat în 29
august şi, la 2 septembrie, forţele germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul
războiului.

La 26 septembrie, Aliaţii au iniţiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg. 260.000 de
soldaţi americani au atacat direct şi toate diviziile au reuşit să captureze ţintele lor iniţiale, cu excepţia
Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistenţă puternică la Montfaucon şi nu a reuşit să
avanseze în prima zi. Acest eşec a permis germanilor să se regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27
septembrie; totuşi, incapacitatea Aliaţilor să cucerească oraşul în ziua anterioară a fost una din cele mai
costisitoare greşeli ale campaniei.

La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaţilor nu funcţionau într-un mod ideal.
Multe tancuri se stricaseră şi cele care încă funcţionau nu puteau fi întrebuinţate din cauza naturii
terenului. Cu toate că Aliaţii aveau aceste probleme, Ludendorff nu-şi făcea, încă de la începutul lunii
septembrie, iluzii despre sfârşitul războiului, afirmând că Germania are două opţiuni: distrugere totală
sau un armistiţiu. El recomandase această a doua cale şi la întâlnirea de comandament a Puterilor
Centrale desfăşurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe parcursul lunii octombrie, artileria lui
Pershing a continuat să bombardeze forţele germane care deja erau epuizate şi derutate pe întregul front
Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaţilor nu s-a oprit până la sfârşitul războiului.

Din cauza numeroaselor pierderi, mulţi comandanţi ai armatei germane considerau că o înfrângere totală
era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer şi Ludendorff au decis să
iniţieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane. Ştiind că o astfel de acţiune ar fi
refuzată de către guvernul Prinţului Max von Baden, Ludendorff a decis să nu-l informeze despre
planurile sale. Totuşi, informaţia despre atacul anticipat a ajuns în Kiel. Mulţi marinari au participat la o
rebeliune şi au fost arestaţi, pentru refuzul de a participa la o ofensivă maritimă pe care ei o considerau
sinucidere fără sens. Ludendorff şi-a asumat răspunderea pentru acest incident şi Kaiserul l-a demis din
funcţie (26 octombrie).

După sfârşitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul politic al
Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradiţional, a hotărât să iniţieze o revoluţie politică limitată,
prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a "democratiza" Germania, însă satisfăcând
monarhiştii, prin faptul că a menţinut domnia Kaiserului. El credea că democratizarea o să demonstreze
poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe, astfel micşorând probabilitatea unei insurecţii
socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917. Totuşi, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un
motiv ulterior pentru planul său. Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-
ului, în special partidelor de centru, în această perioadă: partidul centrist, liberalii şi social-democraţii.
Astfel, cum Ludendorff ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un
armistiţiu. Cu 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morţi, 4.216.058 răniţi), ei au procedat exact
astfel. Însă curând, Ludendorff a trecut printr-o schimbare radicală şi a început să declare că aceleaşi
partide care au căpătat putere de la dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Aceşti politiceni au
"înjunghiat Germania în spate"--un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff şi care a fost ulterior
utilizat de către mai multe grupări naţionaliste germane, ca NSDAP.

Prinţul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au început
imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între o monarhie
constituţională sau abolireaa ei completă. Totuşi, decizia a fost luată din mâinile sale de către Philipp
Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al Reichstag-ului, că Germania
trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunţat că împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească
tronul. Germania imperială a murit şi o nouă Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârşitul războiului
Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistiţiu separat la data de (29 septembrie
1918). La 30 octombrie a capitulat şi Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-Ungaria a trimis un steag
alb comandantului italian pentru a-i cere un armistiţiu şi termenii păcii. Termenii au fost aranjaţi, prin
telegraf, cu autorităţile Antantei de la Paris şi au fost comunicaţi Austro-Ungariei, iar aceasta i-a
acceptat. Armistiţiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora 3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie.
Austria şi Ungaria au semnat armistiţii separate, în urma prăbuşirii monarhiei habsburgice. După
izbucnirea Revoluţiei germane, a fost proclamată o republică, la 9 noiembrie, marcând sfârşitul
Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-a acordat azil politic (a se vedea
Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie), la Compiègne, în Franţa, la ora 05.00, într-un
vagon de tren a fost semnat armistiţiul. La ora 11, în aceeaşi zi, a încetat focul şi armatele au început să
se retragă. Datorită ordinelor confuze şi a încercărilor criminale ale unor ofiţeri de a se evidenţia în
ultimul moment, peste cadavrele bieţilor soldaţi, în aceste şase teribile ore, după ce totul fusese încheiat
şi semnat la masa tratativelor, au murit inutil aproape 3 000 de soldaţi şi au fost răniţi alte peste 6 000.
George Lawrence Price este considerat, ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora
10.59.

Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă şapte luni până la încetarea finală,
consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) şi a următoarelor tratate
cu Austria (la St. Germain), Ungaria (Trianon), Bulgaria (Neuilly) şi Imperiul Otoman (Sèvres). Astfel,
multe memoriale oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în contrast, cele mai multe comemorări ale
războiului se concentrează asupra armistiţiului din 1918.

Cronologie
• 1 august, Germania declară război Rusiei şi la 3 august Franţei. Italia îşi declară neutralitatea, pe
care o menţine până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de război cu Austro-Ungaria.

• 4 august Anglia cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.

• 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei

• Muntenegru (7 august) şi Franţa (11 august) declară război Austro-Ungariei.

• 23 august - Japonia declară război Germaniei

• 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca precondiţie la

predarea blocului german.

• 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primeşte înapoi
toate regiunile istorice româneşti de la Austro-Ungaria, Bulgaria şi Rusia.

• 18 ianuarie 1919 - începe Conferinţa de Pace, la Paris, la care participă 28 de ţări învingătoare.