Sunteți pe pagina 1din 6

Domeniul de aplicare a cauzelor de ineficacitate a contractelor

I. Introducere

1. Noţiunea de ineficacitate a contractelor

1. Noţiunea de efecte ale contractului

Orice analiză privitoare la cauzele de ineficacitate a contractelor, indiferent că sunt avute în vedere domeniul de aplicare a
acestora, condiţiile sau consecinţele pe care le produc, trebuie să pornească de la definirea conceptului de “ineficacitate a
contractelor”.

La rândul său, noţiunea de “ineficacitate a contractelor” îşi determină sensul în funcţie de accepţiunea dată conceptului de
“efecte”.

Ca în orice demers de a stabili un conţinut pentru o noţiune juridică, mai ales dacă acest demers este făcut în cadrul unui
sistem de drept continental, unde legea este principalul, dacă nu singurul izvor de drept, trebuie să se verifice în ce măsură
noţiunea respectivă este folosită de legiuitor.

Or, din acest punct de vedere, Codul civil român este generos în a contura noţiunea de “efecte”[1] .

Astfel, pe de o parte, potrivit art. 973 Cod Civil, “convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”.

Nu există nici o controversă cu privire la semnificaţia acestei dispoziţii legale. Este unanim admis că principiul vizat de acest
text este principiul relativităţii efectelor contractului, care presupune că drepturile şi obligaţiile la care dă naştere un acord de
voinţă perfectat în condiţiile legii nu se pot repercuta asupra persoanelor străine de contract, adică asupra terţilor.

De la acest principiu există excepţii, dintre care contractul în folosul unei terţe persoane (stipulaţia pentru altul) este singura
incontestabilă.

Există, cu toate acestea, cel puţin o dispoziţie în codul nostru civil în care noţiunea de efecte părăseşte această accepţiune
strictă (adică efecte = drepturi şi obligaţii): art. 1175.

Într-adevăr, conform acestei din urmă prevederi legale, “actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât
între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane”.

Nu vom reveni in extenso asupra “setului clasic” de consideraţii pe care doctrina şi jurisprudenţa noastră nu pregetă să le
facă asupra acestui articol. Spicuim doar: proasta inspiraţie a legiuitorului de a plasa în materia înscrisurilor, mijloace de
probă, o dispoziţie care aparţine, cu adevărat, instituţiei simulaţiei; formularea inadecvată a raportului temporal, în sensul că
legiuitorul sugerează în mod greşit că actul secret ar modifica actul public, dat fiind faptul că în realitate îl precedă şi,
totodată, îl lipseşte de “sinceritate”.

1
Ceea ce ne interesează aici este însă faptul că legiuitorul foloseşte doi termeni: “puterea actului”, atunci când se referă la
raporturile dintre părţi şi, după caz, succesorii universali şi cu titlu universal, respectiv “efectul actului”, atunci când priveşte
raporturile faţă de terţi.

Cu referire la aceasta din urmă, se observă că noţiunea de “efecte” nu mai corespunde accepţiunii date de principiul
relativităţii efectelor contractului, astfel cum l-am evocat mai sus, ci acelui principiu care, fără a se contrapune primului, se
situează în logica lui completare: principiul opozabilităţii contractului faţă de terţi.

A admite contrariul este neproductiv. Un contract, cu excepţiile arătate, nu produce efecte, în sens de drepturi şi obligaţii, faţă
de terţi nici atunci când el reflectă voinţa reală a părţilor; în acest din urmă caz, care nu interesează ipoteza prevăzută în art.
1175 Cod Civil, deosebirea faţă de soluţia cuprinsă în acest din urmă articol, este dată de faptul că un contract “sincer” va
putea fi opus terţilor ca o realitate socială, dar şi juridică de neignorat, cu toate consecinţele ce pot decurge din aceasta.
Dimpotrivă, după cum este binecunoscut, contractul simulat, “mincinos”, nu poate fi opus terţilor, aceştia din urmă putând
opta între “a lua în serios” actul public ignorând, în acelaşi timp, existenţa actului secret, şi a invoca dispoziţiile actului secret
împotriva părţilor înseşi.

În concluzie, atunci când precizează că actul secret nu poate avea efect contra terţilor, legiuitorul doreşte, fără îndoială, să
afirme că un asemenea act juridic nu le este nici măcar opozabil, şi nu că nu ar genera drepturi şi obligaţii în patrimoniul lor.

2. Noţiunea de ineficacitate a contractului

Ambiguitatea pe care Codul Civil o oferă noţiunii de “efecte ale contractului” încurajează mulţi autori să susţină că însuşi
conceptul de opozabilitate trebuie definit într-o dublă dimensiune. În acest sens, se afirmă că opozabilitatea poate fi analizată
în raporturile dintre părţi (în acest caz, conţinutul şi sfera ei coincid cu cele ale principiului relativităţii) sau în raporturile dintre
părţi şi terţi.

Trebuie precizat că această ambiguitate a noţiunii de “efecte” în materia contractului nu reprezintă o creaţie a codificatorului
român, ci o moştenire a Codului Civil Francez.[2]

Pe de altă parte, art. 1321 Codul Civil Francez, sediul materiei simulaţiei pentru dreptul civil francez, dispune că: “Les
contres-lettres ne peuvent avoir leur effet qu’entre les parties contractants; elles n’ont point d’effet contre les tiers (subl.n. –
B.D)”.

Pentru a conchide asupra acestei chestiuni terminologice, a cărei clarificare prealabilă este însă necesară, pe de o parte,
pentru că ea facilitează urmărirea oricărei demonstraţii ulterioare, iar, pe de altă parte, deoarece tangenţa dintre relativitate şi
opozabilitate va reveni în studiul de faţă[3], vom opta, ca majoritatea autorilor, pentru accepţiunea mai “concentrată” a noţiunii
de efecte, descrisă exemplar în art. 973 Cod Civil: prin “efectele contractului” se va înţelege drepturile subiective civile şi
obligaţiile civile aflate în conţinutul raporturilor juridice născute, modificate ori stinse prin manifestarea de voinţă a părţilor,
drepturi şi obligaţii a căror existenţă este privită în relaţie exclusivă cu părţile.

A contrario, cauzele de ineficacitate a contractului se referă la acele împrejurări cărora legea le acordă posibilitatea de a lipsi
contractul de drepturile şi obligaţiile pe care părţile au urmărit ca acesta să le producă. Precizăm că această lipsă se va
analiza, de asemenea, exclusiv în raporturile dintre părţi.[4]

În consecinţă, nu vom include în sfera cauzelor de ineficacitate acele împrejurări care determină inopozabilitatea contractului
faţă de terţi. Acesta este motivul pentru care, de exemplu, acţiunea pauliană nu va face obiectul studiului de faţă, cunoscut
fiind faptul că admiterea acestei acţiuni nu prezintă nici o consecinţă legată de efectele contractului fraudulos astfel cum se
manifestă aceste efecte inter partes.

2
2. Privire generală asupra cauzelor de ineficacitate

A. temeiul legal al cauzelor de ineficacitate

1. Caracterul limitativ al listei cauzelor de ineficacitate

În doctrină s-a procedat la o clasificare a cauzelor de ineficacitate în funcţie de mai multe criterii.

Înainte de a face apel la câteva dintre aceste clasificări, trebuie subliniat un principiu pe care l-am sugerat prin chiar
definiţia dată cauzelor de ineficacitate şi care merită să caracterizeze această categorie juridică.

Avem în vedere faptul că ineficacitatea nu poate fi decât rezultatul unei împrejurări dotate de lege cu această funcţie.

Ca urmare, preocuparea ce nu poate fi părăsită cu nici un preţ este aceea de a lua în considerare o listă limitativă a cauzelor
de ineficacitate; nu se poate afirma, pur şi simplu, că un act nu produce efecte juridice, tot aşa cum trebuie evitată explicarea
ineficacităţii prin cauze “nenumite”, având o natură sui generis, ce nu ar putea fi circumscrisă nici uneia din cauzele de
ineficacitate consacrate de lege.

Argumentul pentru teza caracterului limitativ şi determinat prin lege al cauzelor de ineficacitate a contractului rezultă chiar din
art. 969 alin.1 Cod Civil, potrivit căruia “Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Forţa cu care legiuitorul avertizează părţile asupra consecinţelor la care se expun prin perfectarea unui acord de voinţă
impune concluzia că efectele juridice rezultând din acest acord nu sunt susceptibile de a fi înlăturate decât într-una din
următoarele situaţii:

a) încheierea contractului fără a fi respectate condiţiile de validitate cerute de lege, ceea ce pune problema nulităţii;

b) manifestarea liberului arbitru al părţilor, adică mutuus dissenssus sau denunţare unilaterală acolo unde legea o
permite;[5]

c) survenirea, după încheierea unui contract valabil, a unei împrejurări care, dincolo de liberul arbitru al uneia sau alteia
dintre părţi, poate fi invocată astfel încât să se ajungă la lipsirea contractului de efecte juridice, ex nunc sau chiar ex tunc.

În concluzie, ori de câte ori există temeiuri pentru a se ajunge la soluţia ineficacităţii unui anumit contract, este obligatoriu să
se identifice cauza de ineficacitate prin raportare la categoriile deja reglementate de lege.

2. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate

3
Această concluzie, în principiu necontestat, suferă o grea încercare în situaţia în care legea însăşi greşeşte în a “nominaliza”
cauza de ineficacitate. Întrebarea care se pune în această ipoteză este dacă interpretul este ţinut de această calificare, cu
toate implicaţiile de rigoare, dintre care cea mai gravă este aplicarea unui regim juridic inadecvat.

Discuţia comportă un interes aparte tocmai în situaţiile în care, considerându-se că interpretul este legat de cauza de
ineficacitate identificată de legiuitor, s-ar ajunge să se aplice actului juridic respectiv consecinţe vădit ilogice şi inechitabile, iar
nu cele pe care le merită în raport cu cauza de ineficacitate cu adevărat incidentă în speţă.

3. Calificarea legală a cauzelor de ineficacitate. Aplicaţie în materie de rentă viageră

Pentru dreptul civil român, această dilemă nu este, din păcate, ipotetică. Reţinem, cu titlu exemplificativ, art. 1645 Cod Civil
plasat în materia contractului de rentă viageră, şi, mai recent, art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a
terenurilor.[6]

Cât priveşte primul caz, art. 1645 Cod Civil menţionează: “Contractul de rendită pe viaţă, în favoarea unei persoane afectate
de o boală de care a murit în interval de 20 zile de la data contractului, este nul”.

Soluţia surprinde pentru că legiuitorul ataşează sancţiunea nulităţii de o împrejurare ulterioară momentului încheierii
contractului.[7]

În literatura juridică s-a exprimat ideea că ne-am afla în prezenţa unei prezumţii absolute a lipsei de cauză imediată.[8]După
cum se ştie, cauza imediată în contractele aleatorii este dată de şansa câştigului şi riscul pierderii.

Această încercare de a subsuma art. 1645 Cod Civil unei cauze generale de nulitate absolută, pe baza unei prezumţii
absolute implicite, printr-un raţionament care leagă această dispoziţie legală de ideea de alea, justifică, pe cale de
consecinţă, restrângerea ipotezei acesteia la renta viageră cu titlu oneros.

Se subliniază, din acest punct de vedere, că renta viageră constituită cu titlu gratuit nu ar avea un caracter aleatoriu,
cunoscut fiind că subdiviziunea contractelor în contracte comutative şi contracte aleatorii nu este de conceput decât în
interiorul contractelor animate de “echivalenţa prestaţiilor” în sensul art.947 Cod Civil, unde sunt definite contractele cu titlu
oneros.[9]

4. Aplicaţii în materia înstrăinării terenurilor

Legea nr. 54/1998 oferă însă un exemplu mult mai delicat întrucât, în acest caz, calificarea legală a cauzei de ineficacitate ar
conduce la aplicarea unui regim juridic inadecvat.

Potrivit art. 2 alin. 2 din lege, “în cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea funciară a dobânditorului nu poate
depăşi 200 ha teren agricol în echivalent arabil, de familie”.[10]

Sancţiunea, prevăzută în alineatul 3 al aceluiaşi articol, este “reducţiunea actului juridic până la limita suprafeţei legale”.

De această dată, calificarea legală creează serioase dificultăţi.

Indiscutabil, intenţia legiuitorului a fost de a sublinia că închierea unui act juridic prin care s-ar depăşi limita prevăzută de lege
nu ar trebui să se soldeze cu ineficacitatea integrală a actului. Din contră, ineficacitatea ar trebui redusă până la limita în
interiorul căreia actul nu contravine dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din lege.

S-a dorit să se sublinieze această idee de (in)eficacitate parţială a contractului de înstrăinare pentru a se aduce un plus
reglementării anterioare în materie. Astfel, art. din Legea nr. 18/1991[11], menţiona că sancţiunea aplicabilă pentru depăşirea
limitei legale (la acea dată, 100 de hectare) este “nulitatea absolută a actului de înstrăinare.”

Din păcate, soluţia nouă este incorectă, pentru a nu mai adăuga faptul că o soluţie nouă în materie nu era necesară.
4
Soluţia nouă este incorectă pentru că, în loc de a se face apel la conceptul de nulitate absolută parţială, legiuitorul foloseşte o
noţiune ce corespunde unei alte cauze de ineficacitate, şi anume reducţiunea.

Fără a intra aici în detalii[12], este suficient să se precizeze că reducţiunea se bucură de consacrare în dreptul nostru civil în
legătură cu liberalităţile excesive. Esenţa reducţiunii este legată de faptul că efectele actului, determinate în raport cu
momentul la care se deschide succesiunea de pe urma dispunătorului, lezează drepturile moştenitorilor rezervatari.

Principial, orice liberalitate este susceptibilă de reducţiune, calculul masei succesorale fiind cel care va permite să se dea un
răspuns afirmativ sau negativ sub aspectul incidenţei efective a acestei sancţiuni. În alţi termeni, nu se poate şti despre o
liberalitate dacă încalcă sau nu drepturile recunoscute de lege moştenitorilor rezervatari decât după încheierea sa.

Dimpotrivă, depăşirea limitei legale prevăzute în art. 2 alin. 2 din Legea nr. 54/1998 se determină în raport cu momentul
încheierii actului juridic de dobândire. Ca atare, este o chestiune de nulitate, iar nu de reducţiune sau de orice altă cauză de
ineficacitate ce s-ar analiza în raport cu un moment posterior încheierii contractului.

Soluţia nu era însă nici necesară deoarece, optând, în mod justificat, pentru sancţiunea nulităţii absolute, Legea nr. 18/1991
nu excludea aplicarea, de la caz la caz, a unei nulităţi absolute parţiale.

Este precaut să ne gândim la aplicarea nulităţii parţiale “de la caz la caz”, iar nu de plano aşa cum o indică noua
reglementare, deoarece nu este sigur că această ultimă soluţie corespunde, în toate situaţiile, cerinţelor de echitate privite
prin prisma voinţei reale a părţilor. Nu de puţine ori, aplicarea unei ineficacităţi parţiale, făcute de dragul regulii actus
interpretandus..., poate fi sursa unui dezechilibru nemeritat de partea care s-a angajat juridic prefigurându-şi numai realizarea
integrală a efectelor juridice urmărite.

În aceste condiţii, se pune întrebarea dacă trebuie luată în serios opţiunea legiuitorului în termenii în care a fost exprimată
sau se va avea în vedere ratio legis.

În ce ne priveşte, aderând la punctul de vedere exprimat deja în literatura de specialitate[13], considerăm că domeniul de
aplicare a reducţiunii, prescriptibilitatea acţiunii în reducţiune, sfera restrânsă a persoanelor care o pot intenta şi alte
asemenea trăsături de regim juridic exclud posibilitatea de a aplica sancţiunii prevăzute în Legea nr. 54/1998 regimul juridic
al reducţiunii liberalităţilor excesive.

Desigur, exemplu selectat este “frapant” în sensul că soluţia de a trece peste calificarea legală şi de a face loc cauzei de
ineficacitate pe care însăşi raţiunea legii o impune beneficiază de argumente solide. Dacă am insistat în legătură cu acest
exemplu, am făcut-o cu titlu de principiu spre a învedera că, dincolo de faptul că ineficacitatea nu poate fi pronunţată fără a
avea în vedere incidenţa efectivă a unei anumite cauze de ineficacitate dintre cele recunoscute de sistemul dreptului civil,
rămâne un câmp liber de manifestarea rolului activ al interpretului acolo unde legiuitorul nu este inspirat în a califica el însuşi
cauza de ineficacitate aplicabilă.

B. Clasificarea cauzelor de ineficacitate

1. Precizări prealabile

O altă precizare prealabilă oricărei încercări de clasificare este oportună pentru a delimita sfera analizei, în sensul că aceasta
vizează, în mod specific, cauzele de ineficacitate a contractelor civile.

Desigur, mai ales în măsura în care ar fi relevante, fie şi pentru comparaţie, pentru dezlegarea unor raporturi de drept civil,
îşi vor găsi locul unele consideraţii asupra specificului pe care dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul familiei îl determină
asupra unora dintre cauzele de ineficacitate.
5
În al doilea rând, nu se confundă cauzele de ineficacitate a contractelor cu cauzele de stingere a obligaţiilor. Acestea din
urmă au ca premisă lipsa celor dintâi, căci a examina dacă o obligaţie a fost stinsă prin plată ori printr-un alt mod
(compensaţie, novaţie ş.a.m.d.), presupune că această obligaţie subzistă în sensul că nu a dispărut ca urmare a unei cauze
de ineficacitate ce a afectat izvorul obligaţiei (în cazul faţă, contractul).

2. Clasificări ale cauzelor de ineficacitate

În ce priveşte clasificarea cauzelor de ineficacitate, cele mai importante delimitări s-au făcut între:

– cauze de ineficacitate aplicabile tuturor contractelor: nulitatea, revocarea prin mutuus consensus, mutuus dissenssus,
îndeplinirea condiţiei rezolutorii, neîndeplinirea condiţiei suspensive;

– cauze de ineficacitate aplicabile anumitor contracte: rezoluţiunea, rezilierea, riscul contractului, reducţiunea liberalităţii
excesive, revocarea liberalităţilor, caducitatea;

– cauze de ineficacitate care produc consecinţe numai pentru viitor (ex nunc): rezilierea, caducitatea;

– cauze care produc consecinţe şi pentru trecut (ex tunc), făcând posibilă restituirea prestaţiilor ce ar fi fost executate:
rezoluţiunea, îndeplinirea condiţiei rezolutorii.

Clasificarea prezintă interes pentru că în ipoteza cauzelor de ineficacitate ce produc consecinţe ex tunc este posibilă
restituirea prestaţiilor executate după încheierea contractului.

– cauze de ineficacitate care depind de conduita părţilor cu privire la executarea prestaţiilor cuprinse în contract: rezoluţiunea,
rezilierea, revocarea;

– cauze de ineficacitate care nu depind de conduita părţilor cu privire la executarea prestaţiilor cuprinse în contract: nulitatea,
reducţiunea liberalităţii excesive, revocarea, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, neîndeplinirea condiţiei suspensive, caducitatea.

Importanţa clasificării este reliefată de aspectul că acolo unde ineficacitatea este imputabilă uneia dintre părţi devin aplicabile
regulile răspunderii civile contractuale, ceea ce, pentru a face o legătură cu clasificarea precedentă, va presupune urmări
specifice inclusiv pe planul întinderii obligaţiei de restituire.

– cauze care pot fi invocate numai de părţi şi succesorii acestora;

– cauze care pot fi invocate şi de alte persoane interesate: nulitatea absolută, îndeplinirea condiţiei rezolutorii, neîndeplinirea
condiţiei suspensive, caducitatea;

– cauze de ineficacitate care pot fi invocate oricând, fără limită de timp: denunţarea unilaterală, revocarea prin mutuus
consenssus, mutuus dissenssus, nulitatea absolută, neîndeplinirea condiţiei suspensive, îndeplinirea condiţiei rezolutorii,
caducitatea;

– cauze de ineficacitate care pot fi invocate într-un anumit termen: nulitatea relativă, rezoluţiunea, rezilierea, riscul
contractului.

Pentru a reveni la prima clasificare, vom sublinia că prin domeniu de aplicare a cauzelor de ineficacitate vom înţelege
categoriile de contracte la care se aplică aceste cauze.