Sunteți pe pagina 1din 9

PROECT

LA TEMA: „UMANISMUL”

Realizat de: Tisin Anastasia


clasa a XI-a „A”umanist
Obiective :

• Să definesc notiunea de curent literar;


• să prezint trăsăturile umanismului;
• să argumentez aparitia acestui curent;
• să accentuez necesitatea aparitiei umanismului;
• să compar umanismul român şi cel european;
• să-mi evoluez cunoştinţele privitor la umanism;
• să aduc referinţe critice.
Curent Literar
Ce numim curent literar?

Curentul literar este greu de definit, el desmnînd o realitate(cea artistică) de o


complexitate uriaşă, în continuă prefacere şi reaşezarea, în primul rînd recalcitrantă la
etichetări şi delimitări stricte,definitive. O definiţie ca aceea propusă de „Dicţionarul de
termeni literari (1976): „Mişcare literară de o anumită amploare şi durată; convergenţă a
unor principii generale de o natură complexă(artistică, ideologică, filosofică), exprimate în
literatură, care se pot subsuma unor viziuni comune într-o anumită perioadă istorică(…);
Rezultantă generală a tendinţelor unei epoci” îşi asigură o doză confortabilă de
flexibilitate, dar şi de o inevitabilă imprecizie. Oricum, periodizarea, chiar discutabilă şi
controversată, este indispensabilă istoriei literare, iar încercarea de a o organiza, de a
rîndui, de a da nume, specific omenesc.

„Curentul literar poate fi definit ca manifestarea activă, determinată de condiţiile social-


istorice, a scriitorilor trăind cu aproximaţie în aceeaşi epocă şi avînd un crez estetic
comun concretizat în operele lor(…)”
(VIOREL ALECU, Curentele literare…)

„Între curentele literare nu sunt posibile delimitări stabile. În aceeaşi epocă pot coexista
mai multe mişcări,ele se pot întîlni chiar în opera aceluiaşi scriitor.Elementele se
întrepătrund generînd fenomenele complexe nu totdeauna uşor de determinat. În
literatura franceză se vorbeşte despre un romantism al clasicilor(Emile Deschaneli,Le
Romantisme des Classiques) şi despre un clasicism al romanticilor (Pierre Moreau,Le
Classicisme des Romantiques)”
(VIOREL ALECU,Curentele literare…)

„Aşadar, curentul literar este un complex de însuşiri ideatice, de însuşiri ale lumii
reprezentate şi de însuşiri ale speciei, compoziţiei şi limbajului .Particularitatea sa,
irepetabilitatea nu rezidă, de obicei, în diferitele elemente,pentru că acestea pot fi găsite
şi în curentele literare mai timpurii şi în cele paralele, ci în intensitatea cantitativă a
acestor însuşiri şi în structura întregului pe care îl formează (…)
De aici se impune definiţia potrivit căreia curentul literar este un produs modelat
structural, sau poate,- dacă ne permitem să permitem să propunem un astfel de termen- el
are caracter structuroidal (…)
Curentul literar este o construcţie cu caracter tipologic. O asemenea expresie semnifică
o anumită idealizare a faptelor literare empirice pe care le conţine un asemenea curent
literar dat: nu există operă singulară care să exemplifice toate însuşirile lui (…)Curentul
literar este, totodată, o construcţie dinamică: componentele ei sunt, de regulă, evolutive ,
parţial-alternative…”
( H. MARKIEWICZ,Conceptele ştiinţei literaturii;
Trad.C.Geambaşu)
Umanism
Termenul de Umanism (din latină:humanitas=omenie,umanitate) are două semnificatii:

1. Poziţie filozofică care pune omul şi valorile umane mai presus de orice,
orieetîndu-se în special asupra omului ca individ. Omul constitue astfelvaloarea
supremă, este un scop in sine si nu mijloc. Umanismul implică un devotament
pentru căutarea adevărului şi moralităţii prin mijloace umane, în sprijinul
intereselor umane. Axîndu-se pe capacitatea de autodeterminare, umanismul
respinge validitatea justificărilor trascendentale cum ar fi dependenţa de credintă,
supranaturalul sau textele pretinse a fi revelaţiidivine. Umaniştii susţin moralitatea
universală bazată pe condiţia umană ca loc comun, sugerînd că soluţiile
problemelor sociale şi culturale umane nu pot provincialiste.

2. Mişcare spirituală care stă la baza Renaşterii,apărută în Italia în secolul al XIV-lea


şi care s-a extins în mod progresiv în Europa apuseană pînă în secolul al XVII-lea.
Ea este marcată de reîntoarcerea la textele antichităţii greco-romane, care servesc
ca modele ale modului viaţă, de gîndire şi de creaţie artistică.

Istoric
Ca prin reprezentant al umanismului poate fi considerat Protagoras, sofist grec din secolul
al V-lea î.Chr., pentru care „omul este măsura tuturor lucrurilor”.Termenul de
„humanitas” îl întîlnim deja în scrierile lui Cicer, în care omul ocupă un loc aparte printre
alte vieţuetoare.În Evul Mediu, se vorbeşte despre „humaniores litterae”,care reprezintă
ansamblul cunoştinţelor profane predate în facultăţile de artă (artes liberales), spre
deosebire de „diviniores litterae”,care îşi au studiul Bibliei şi sunt predate în facultăţile de
teologie. În secolul al XVI-lea, „umaniştii” studiau ceea ce ei numeau „umanităţile”(studia
umanitatis),înţelegîndu-se prin aceasta scrierile clasice ale antichităţii. Pentru aceşti erudiţi
ai Renaşterii,noţiunea de”humanitas” avea acelaşi sens ca în epoca ciceroniană şi
însemna acea cultură care, desăvîrşind calităţile naturale ale omului, îl fac demn de acest
nume. Cuvîntul „Umanism” în înţelesul actual apare mult mai tîrziu, şi anume în 1808 în
scrierea lui Fridrich Immanuel Niethammer.

„Umanismul e organizarea vieţii, deci morala,politică,literatură; e cunoaştere prin


mijloace omeneşti, nu prin revelaţie, care se transmite prin tradiţie, prin texte şi poate
părea autoritate impusă , dar pe care omul o poate pune oricînd sub semnul întrebării.
Cunoaştere a omului însuşi şi a diverselor sale manifestări. Toate acestea
reprezintă,istoriceşte vorbind, nu doar unul, ci mai multe umanisme susceptibile de a se
contrazice(…)Umanismul poartă în sine contradicţia, în complexitatea însăşi a noţiunii
de om.”
(PIERRE BARRIERE, trad. Irina Petraş)
Umanismul European
În mod tradiţional, istoricii situiază începuturile umanismului în Italia secolului XIV-lea,
fiind legat de numele lui Francesco Petrarca(1304-1374) şi Giovanni Boccaccio(1313-
1375), dar se propagă şi în Germania ,Olanda, Anglia ş.a. tîrgurile de cărţi favorizează
schimburile culturale.

Olanda

Erasmus din Rottherdam, teolog şi erudit olandez este unul din cei mai eminenţi umanişti
din perioada Renaşterii şi Reformei din secolele al XV-lea şi al XVI-lea , ”primul
european conştient”(Stefan Zweing)Prin poziţia lui critică faţă de Biserica Catolică, este
considerat precursor al reformei religioase, deşi însuşi nu a aderat la protestantism,
priconizînd în mod conştient spiritul de toleranţă religioasă

Anglia
În Anglia, reprezentantul de vază a umanismului este Thomas Morus care scrie o lucrare
fundamentală de istorie a ideilor politice(„Utopia”,1516),devine cancelar al regelui Henric
VIII, dar nu uităm si de marele dramaturg al Umanismului William Shakespeare(1564-
1616) care prin celebra sa lucrare „Romeo & Julieta ” promoveaza ideile umaniste.

Germania

Reprezentanţii germanici sunt: Frans Sachx, Martin Luther ş.a.. care din punct de vedere
politic erau adepţi noii mişcări sociale „Reforma” ce promova:
• NU! analfabetismului şi obscorutismului;
• NU! dogmei religioase;
• NU! scolasticii şi ascetismului;
• NU! pretentiilor nestăpînite ale regilor;
• DA! noului om erudit;
• DA! ştiinţei antice în literatură;
• DA! susţinerii financiare de la stat.

Umanismul Românesc

La noi, umanismul s-a afirmat cu oarecare întîrziere, dar a avut trăsături proprii ce-au
individualizat acest curent cultural în spaţiul românesc. În esenţă, orientarea generală a
Occidentului european s-a păstrat: toate iniţiativele culturale ce vizau emanciparea
spirituală a fiinţei umane. Încă înainte de sec. XVII-lea (epoca Umanismului la noi) au
existat iniţiativele venite din partea unor domnitori ca Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel
Mare, Neagoe Basarab etc., iniţiative ce anunţau orientări înnoitoare. S-au constituit
numeroase monumente religioase, a apărut un stil propriu în arhitectură şi pictură. Un
rol important în sec. XVII-lea, l-au avut şcolile domneşti şi bibliotecile de familie, cum
au fost cele ale lui Brîncoveanu,Cantacuzino sau Cantemir. În Transilvania şi Banat
apăreau gimnazii şi licee protestante, iar în 1640 se înfiinţă în Moldova Colegiul de la
Trei Ierarhi. Umanismul în România începe odată cu apariţia în cultura română a celor
trei mari cronicari: Miron Costin, Grigore Ureche,Ioan Neculce. Din paginile lor reiese
sentimentul utilităţii, conştiinţa că, datorită eforturilor lor, nu se va uita „cursul
vremurilor” şi un întreg popor îşi va putea contempla trecutul. Ei luptă pentru apărarea
demnităţii poporului lor, adesea defăimat. De aici, preocupările specifice, în jurul celor
trei mari idei: latinitate, continuitate, unitate. Descoperind actul povestirii, din plăcerea
şi ştiinţa lor răsar acele calităţi care dau farmec paginilor şi înalţă în zona interesului
literar.

Grigore Ureche-„Letopiseţul Ţării Moldovei”


„Ureche este stăpînit de un suflu de patriotism ,care, cu toată discreţia,
Vibrează totuşi în paginile sale.”
(Nicolae Cortojan)

„Letopiseţul Ţării Moldovei” a fost scris spre sfîrşitul vieţii, după 1642. G.Ureche scrie
letopiseţul „din dragostea ţării”, cum observă M.Costin, continuatorul său, şi cum, de
altfel, însuşi mărturiseşte. Îi înţelege pe înaintaşi că nu „s-au nevoit” să facă începătura
Cărţii Neamului, fiindcă „n-au avut de unde strînge cărţi”, că, pe lîngă lipsa de instruire,
n-au avut nici răgaz necesar şi „au scris mai mult din basne şi din poveşti”.
Letopiseţul trebuie să fie pentru generaţiile care vor urma un izvor de înţelepciune, să
ofere oglinda vieţii strămoşilor, să fixeze în memoria lumii, nu numai a neamului,.
„începătura” (adică actul de naştere ca popor), momentele importante ale evoluţiei.
Relararea istorică are finalitate morală(„să rămîie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de
învăţătură”), apără demnitatea ţării, a poporului. Un popor fără scrisoare (istorie ca
operă scrisă) ajunge „să se asemene fiarelor şi dobitoacelor celor mute si fără minte”. De
aceea, mărturiseşte efortul de „ a afla cap şi începătură moşilor; de unde au izvorît în ţară
şi s-au mulţit şi s-au lăţit, ca să nu înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au
lucrat…”
Grigore Ureche se arată preocupat de fixarea identităţii etnice a poporului său. Istoria
Moldovei, de fapt istoria românilor, trebuie privită în corelaţie cu a altor popoare, căci
„ nu să cade să nu pomenim, fiindu-ne vecini de popoare”. În acest context, face
consideraţii asupra Istoria didactică a literaturii române. Originea, continuitatea şi unitetea
de neam a românilor, trei teme ale cronicarilor noştri: „Românii, cărţi să află lăcuitori la
Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramureş, de la de la un loc suntu cu moldovenii şi
toţi de la Râm se trag”. Făcînd etimologie şi apropiind cuvinte româneşti de cuvinte
latineşti, Ureche constată cu nedisimulată mîndrie că limba română este de origine latină şi
„de ne-am socoti pre amăruntul, toate cuvintele le-am înţelege”.
Autorul descrie în această primă operă, de mari dimensiuni în limba română
evenimentele desfăşurate în Ţara Moldovei între 1359 şi 1594, folosind numeroase
mijloace artistice şi mărci stilistice precum sunt: naraţiunea, descrierea, portretul literar,
proverbe şi zicători, expresii populare, arhaisme ş.a., care l-au impus pe G.Ureche ca un
umanist al literaturii noastre.

Miron Costin- „Letopiseţul Ţării Moldovei”


„Costin este un memorialist atent asupra vieţii şi a oamenilor, scriitor în
adevăratul înţeles al cuvîntului, prozator, zugrav de moravuri şi de
caractere”.

(Alexandru Piru)

Miron Costin (1633-18 dec. 1691), continuatorul cronicii lui Grigore Ureche. Locul
principal în creaţia lui M.Costin îl ocupă cele două scrieri, „Letopiseţul Ţării Moldovei
de la Aron Vodă încoace” şi „De neamul moldovenilor”. Letopiseţul lui a avut soarta
multor creaţii din literatura noastră veche . Nu ni s-a păstrat originalul, dar au ajuns la noi
copiile fidele sau aproape fidele. Pentru istorici este un document foarte preţios, fiindcă
Miron Costin continuă letopiseţul lui Ureche, oferă o mărturie autentică despre viaţa
Moldovei între 1595-19661. S-au păstrat 49 de copii dintre care 3 variante în alte
limbi(latină, greacă, franceză). A fost publicată pentru prima dată de M. Kogălniceanu în
1852.
Letopiseţul aduce în atenţia cititorului o vreme foarte zbuciumată, cu rapide schimbări
de domni (în 66 de ani,22 de domni), încît tristeţea cronicarului, adesea exprimată în faţa
cititorului, trebuie înţeleasă : „Ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum,
de nu stăm de scrisori, ce de griji şi suspinuri”. Pentru cei 66 de ani a utilizat diverse
izvoare istorice, mai ales pentru sfîrşitul secolului al XVI-lea şi începutul secolului al
XVII-lea, la care a adăugat informaţiile din tradiţia internă, relatările tatălui său, sfetnic al
lui Miron Barnovski, ale boierilor bătrîni. Toate acestea sunt pomenite în cronică: „
Acestea am înţeles de la boieribătrîni de sfat u pre acele vremi”; „ Cecît au putut
înţeleg den boieri bătrîni den zilele lor…”. După 1653, cînd se întoarce din Moldova,
letopiseţul devine o lucrare cu caracter memoralistic: „Aşea şi nouă,iubite cititorule, cu
mult mai pre lesne a ne scrie de aceste vremi, în care mai la toate ne-am prilejit singuri”.
Autorul a fost, aşadar, marto la cele evocate după acrst an.
Fraza lui Costin este fabuloasă, alambicată adesea, barocă. G. Călinescu era de părere că
în sintaxă se află principala contribuţie a lui la proza românească. Prin caracterul savant al
stilului, Costin anticipează Şcoala Ardeleană.
Lectura letopiseţului atestă o personalitate complexă, cu mari disponibilităţi artistice,
fructificate între tendinţe adesea contrarii, determinate de sensibilitatea autentică a
autorului şi de cerinţele rigorilor discursului istoric.

Trăsăturile distinctive ale curentului:


European:
• OMUL UNIVERSAL(MULTILATERAL);
• Încrederea în libertate, demnitate şi perfectibilitatea fiinţei umane;
• Încrederea în raţiune;
• Armonia dintre om şi natură;
• Admiraţia faţă de antichitate.

Românesc:

• Nararea faptelor trecutului in cadrul unor meditaţii adînci asupra destinului


neamului şi al omului;
• Afirmarea rolului educativ al cărţii(literaturii);
• Încrederea în dreptate, adevăr, eroism;
• Afirmarea ideii de reevaluare a raporturilor omului cu sine şi cu alţii;
• Demonstrarea latinităţii limbii române ş.a.

Genurile şi speciile abordate:


• Liric:
romanţa,
poezia lirică;
• Epic :
cronica,
letopiseţul,
romanul alegoric,
povestirea ilustrativă,
parabola,
povestire moralizatore,
povestirea filosofică.
• Dramatic:
piesa (Romeo şi Julieta).

Mijloace artistice de exprimare, mărci stilistice:


Dialogul, descrierea, portretul literar(G.Ureche), expresii populare, arhaisme, imagini
artistice(epitete,metafore,etc), neologisme, detaliu ştiinţific (M.Costin), alegoria
(D.Cantemir), pamfletul (D.Cantemir ), replica sentenţioasă metaforică (W.Shakespeare),
detaliu artistic (W.Shakespeare), antiteza, ironia ş.a.
Concluzia:

Umanismul şi-a lăsat amprenta în literatură. A dăruit omului înalta preţuire a demnităţii
şi a posibilităţilor omului, de aprecierea valorilor materiale şi intelectuale ale vieţii
umane, de spiritul combativ îndreptat împotriva vechilor relaţii sociale, a constrîngerilor
medievale. El este legătura celor mai de seamă scriitori cu tradiţiile şi cu spiritul popular,
precum şi cu tradiţiile istorice ale poporului dat.
Cronicarii: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce au plasat în paginile sale senti-
mentul unităţii, conştiinţa că, datorită eforturilor lor, nu se va uita originea şi un întreg
popor îşi va putea atinge istoria prin lectură. Ei luptă pentru apărarea demnităţii poporului
lor. De aici, preocupările asupra celor trei mari idei: latinitatea limbii române,
continuitatea, unitatea teritorială. Ei au atribuit istoriei un farmec prin care scot în evidenţă
trăsăturile lui specifice ţării lor. „ O ţară se poate moşteni, dar nu şi puterea de a o lăsa
moştenire urmaşilor.” (Nicolae Iorga)
Umanismul avînd ca trăsătură de bază „omul unitatea de măsură a tuturor lucrurilor”
fondează temelia pentru dezvoltarea spirituală a societăţii umane, ajuta omului să se
ridice pe scara evoluţiei intelectuale.
După părerea mea, umanismul e cel care a dat posibilitate omenirii să depăşească
întunericul medieval şi să între în epoca Renaşterii.

Bibliografie:

*„Istoria didactică a literaturii române” de Gheorghe Crăciun;


*”Literatura Română” manual pentru cl. a XI-a ,liceu autori Constantin Şchiopu şi
Marcela Vâlcu-Şchiopu;
* Conspectul a lecţiei de literatură universală, profesor Bolea Tatiana;
* Internet: www.Wikipedia.ro;
* „Mic dicţionar-antologie” pentru elevi alcătuit de Irina Petraş.