Universitatea “Spiru Haret”

Facultatea de Drept si Administratie Publica

Specializarea Drept Comunitar

Centrul Teritorial Pitesti

Masterand: CHELEMEC MIHAELA

Semestrul II –Master

Sesiunea Vara 2010

Referat:

Drept Comunitar General

Data:25.05.2010
 DREPT COMUNITAR MATERIAL

CAPITOLUL I

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ.
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

SECŢIUNEA I
CREAREA COMUNITĂŢILOR EUROPENE

Privire succintă asupra istoricului şi evoluţiei construcţiei

europene

Odată cu lansarea, la Paris, la 9 mai 1950, a planului “Schumann”, începe o fază

hotărâtoare în destinul comunităţilor europene1. La cele trei principii fundamentale ale acestui
plan, care urmărea plasarea producţiei de oţel şi cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei
organizaţii deschise altor ţări europene – luarea deciziilor de către organe compuse din
reprezentanţii guvernelor, statele nu vor fi obligate prin decizii contra voinţei lor (aplicarea
regulii unanimităţii), deciziile vor obliga numai statele ce le acceptă – au subscris şase state:
Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda.
Fundamentul economic al acestui Tratat se află în dispoziţiile art. 4, în sensul că sunt
recunoscute ca incompatibile cu piaţa comună a cărbunelui şi oţelului şi că vor fi abolite şi
interzise:
a. taxele la import şi la export ori taxele având efect echivalent şi restricţiile cantitative privind
circulaţia produselor;
b. măsurile şi practicile discriminatorii între producători, între cumpărători şi între consumatori,
în special în privinţa preţurilor şi condiţiilor de livrare ori a tarifelor şi condiţiilor de transport,
precum şi măsurile care împiedică libera alegere de către cumpărător a furnizorului;
c. subsidiile şi ajutoarele acordate de către state ori taxele speciale impuse de state în orice
formă ar fi ele;
d. practicile restrictive care tind spre împărţirea şi exploatarea pieţii.
La 20 mai 1955 printr-un Memorandum al ţărilor Beneluxului prin care se afirmă principiul că
integrarea economică ar trebui să preceadă integrarea politică.
S-a convenit crearea, ca atare, a unor instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia
Europeană, funcţiunile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de justiţie urmând a fi
îndeplinite de Adunarea şi de Curtea înfiinţate potrivit Tratatului CECO.
La data de 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică
1 A se vedea D. Simon, Le système juridique communautaire, PUF, Paris, 1997, pag. 19; J.
Tillotson, European Community Law. Text Cases and Materials, 2nd ed., Cavendish Publishing
Limited, London, 1996, pag. 7-10; W. Cairns, Introduction to European Union Law, Cavendish
Publishing Limited, London-Sydney, 1997, pag. 12.
Europeană şi Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice, care,
împreună cu Tratatul CECO, au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice
europene2. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a
ratificării lor de către părţile contractante.
În anul 1967 guvernul britanic şi-a manifestat voinţa de a accepta Tratatul de la Roma, cu
unele rezerve care ar rezulta din procesul de aderare la Comunităţi a unui nou membru şi asupra
unor probleme care generează unele dificultăţi (incidenţele politicii agricole comune asupra
costului vieţii şi asigurarea unei evoluţii pozitive a agriculturii britanice, sistemele ei de finanţare
şi implicaţiile bugetare, ca şi asupra balanţei de plăţi ori problemelor generate de existenţa
Commonwealth-ului).
Creşterea numărului de membri ai Comunităţilor europene, ca şi nivelul diferit de
dezvoltare şi al structurii economice, au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea
politicilor comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat
noilor cerinţe în condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea
politică. Rapoartele adoptate la Luxemburg în 1970, prin care s-au pus bazele Cooperării politice
europene, la Copenhaga în 1973 şi la Londra în 1981, ca şi Declaraţia solemnă de la Stuttgart din
1983 a şefilor de state şi guverne privind Uniunea europeană şi practicile stabilite gradual între
statele membre au fost confirmate prin Actul Unic European, semnat la 17 şi 28 februarie 1986
la Luxemburg.
În 1978 a urmat crearea unei unităţi monetare – ECU, iar la 13 martie 1979 a intrat în vigoare
un sistem de stabilizare a ratelor de schimb.
Actul Unic European cuprinde măsuri privind realizarea Uniunii economice prin înfăptuirea
unei pieţe interne în 1992, această piaţă cuprinzând o zonă fără frontiere interne în care libera
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalului este asigurată în conformitate cu
dispoziţiile Tratatului, precum şi măsuri privind politica socială, coeziunea economică şi socială,
dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică şi mediul înconjurător.
Prin Actul Unic European s-a creat o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor
reforme care vor trebui să permită realizarea Uniunii economice şi monetare şi să contribuie la
edificarea unei Uniuni politice.
O fază decisivă a procesului integrării europene a început o dată cu semnarea de către cei
doisprezece membri ai Comunităţilor europene, la 7 februarie 1992, a Tratatului de la Maastricht
privind instituirea unei Uniuni europene3. Obiectivul major al Uniunii este acela de a organiza în
mod coerent şi solidar relaţiile între statele membre şi între popoarele lor (art. A). În realizarea
acestuia s-a afirmat că se urmăreşte în mod special (art. B):
1. promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, prin crearea unui spaţiu fără
frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei Uniuni
economice şi monetare comportând, la sfârşitul ei, o monedă unică;
2. afirmarea identităţii pe scena internaţională în special prin punerea în aplicare a unei politici
externe şi de securitate comună, inclusiv definirea unei politici de apărare comună, întărindu-
se astfel identitatea Europei şi independenţa ei în scopul promovării păcii, progresului şi
securităţii în Europa şi în lume;
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre prin instituirea
unei cetăţenii a Uniunii;
2L.
Cartou, Communautés Européennes, Daloz, 1991, pag. 51.
3Asupra Tratatului, a se vedea J. Cloos, G. Reinesh, D. Vignes et J. Weyland, Le Traité de
Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Bruylant, Bruxelles, 1993.
4. dezvoltarea unei cooperări mai strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, garantându-
se siguranţa şi securitatea popoarelor în condiţiile facilitării liberei circulaţii a persoanelor;
5. menţinerea a ceea ce s-a dobândit din punct de vedere comunitar (“l’acquis communautaire”)
şi dezvoltarea acestuia în scopul de a examina, într-o procedură anume prevăzută, în ce măsură
politicile şi formele de cooperare statornicite prin acest Tratat ar trebui să fie revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
Uniunea dispune de un cadru instituţional unic perfecţionat şi adaptat, constituit în principal, de
Consiliul european, Parlamentul european, Comisia şi Curtea de justiţie.
Prevederile art. B (2) alin. 3 au consacrat fundamentele Uniunii, în sensul că aceasta este
întemeiată pe Comunităţile europene, completate cu politicile şi formele de cooperare instituite de
Tratat.
Tratatul de instituire a Uniunii europene, Tratatele privind instituirea Comunităţilor
europene şi unele acte legate de acestea au fost modificate prin Tratatul din 2 octombrie 1997 de
la Amsterdam, urmare a desfăşurării Conferinţei interguvernamentale de revizuire a Tratatului de
la Maastricht, începută la 29 martie 1996, la Torino. Noul Tratat cuprinde trei părţi:
1) Modificări aduse tratatelor;
2) Simplificare;
3) Prevederi generale şi finale.
Au mai fost adoptate o anexă cu echivalenţa vechii şi noii numerotaţii şi protocoalele
anexate. Conferinţa a mai adoptat 51 de declaraţii şi a luat notă de alte 8 declaraţii. Tratatul a fost
supus ratificării de către statele membre ale Uniunii europene potrivit procedurilor naţionale
respective. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999 după depunerea la 30
martie 1999 a ultimului instrument de ratificare4.
Principalele dispoziţii din Tratatul de la Maastricht, relative la obiectivele Uniunii europene, în
cuprinsul cărora au fost aduse modificări prin Tratatul de la Amsterdam sunt:
- în art. A (1) par. 2 a fost înlocuit în sensul că Tratatul constituie o nouă etapă în procesul creării
unei uniuni fără încetare mai strânse între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai
deschis şi cât mai aproape posibil de cetăţeni;
- art. B (2) este formulat într-o anumită măsură diferit, în sensul că Uniunea îşi propune ca
obiective:
1. promovarea progresului economic şi social şi a unui înalt nivel de folosire a
forţei de muncă şi realizarea unei dezvoltări durabile şi echilibrate, în special prin crearea unui
spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice şi sociale şi prin stabilirea unei
Uniuni economice şi monetare, comportând în cele din urmă o monedă unică în conformitate cu
prevederile Tratatului;
2. afirmarea identităţii ei pe scena internaţională, în special prin punerea în aplicare
a unei politici externe şi de securitate comune, inclusiv elaborarea progresivă a unei politici de
apărare comună, care ar putea să ducă la o apărare comună, în conformitate cu art. J7 (17);
4 Asupra unor elemente de noutate aduse de Tratatul de la Amsterdam, precum şi asupra
unor probleme privind ratificarea, a se vedea V. Duculescu, Tratatul de la Amsterdam –
instrument juridic de referinţă în procesul integrării europene, în R.D.C. nr. 2/1999, pag. 63-
68; V. Duculescu, Constanţa Călinoiu, Ratificarea tratatelor de la Maastricht şi Amsterdam şi
unele implicaţii pe planul dreptului constituţional, în R.D.C. nr. 7-8/1999, pag. 65-71.
5 A solicitat aderarea la 22 iunie 1995.
3. întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor statelor membre, prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii;
4. menţinerea şi dezvoltarea Uniunii ca un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie,
în care libera circulaţie a persoanelor este asigurată în asociere cu măsuri specifice cu privire la
controalele la graniţele exterioare, azil, imigrare şi combaterea criminalităţii;
5. menţinerea integrală a acquis-ului comunitar şi dezvoltarea lui în scopul de a
examina măsura în care politicile instituite de Tratat ar trebuie să fie revizuite în vederea
asigurării eficacităţii mecanismelor şi instituţiilor comunitare”.
După adoptarea Tratatului de Maastricht, alte zece state au depus cereri de aderare: România5,
Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania.
Cu privire la cererile de aderare ale acestor state Comisia a adoptat la 16 iulie 1997
“Agenda 2000. Pentru o Europă mai puternică şi mai extinsă”, prin care se fac recomandări
detaliate în cazul fiecărei cereri şi asupra lansării procesului de negociere.
Prin Tratatul de la Nisa s-au modificat Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele care
instituie Comunităţile europene şi unele acte asociate acestora (Partea întâi – Modificări de fond:
art. 1 – art. 6; Partea a doua – Dispoziţii finale şi tranzitorii: art. 7 – art. 13). S-au mai adoptat 4
protocoale, şi anume:
1. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană şi Tratatul CE şi care
priveşte extinderea Uniunii europene;
2. Protocolul care a fost anexat la Tratatul privind Uniunea europeană, Tratatele CE şi Euratom
şi care priveşte Statutul Curţii de justiţie;
3. Protocolul care a fost anexat la Tratatul CE şi care se referă la consecinţele financiare ale
expirării Tratatului CECO şi la fondurile de cercetare privind cărbunele şi oţelul;
4. Protocolul asupra art. 67 din Tratatul CE, precum şi 24 de declaraţii, luându-se notă de alte 3
declaraţii.
Intrarea în vigoare a Tratatului în cauză este prevăzută pentru prima zi a celei de-a doua
luni ce urmează aceleia în care este depus instrumentul de ratificare de către ultimul stat
semnatar care îndeplineşte această formalitate.

SECŢIUNEA A II-A
IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR

În doctrină se disting două categorii esenţiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare
primare şi izvoare secundare.

1. Izvoarele originare (primare)

În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar6 constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare;
 - deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);

6 A se vedea în acest sens B. Goldman, A. Lyon-Caen, Droit commercial européen, 4ème éd. Dalloz,
1983, pag. 26-28.

- deciziile şi tratatele de aderare;

- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor europene privind Groenlanda
(17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte integrantă din
aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84 CECO, art. 207
Euratom).
Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele având
prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie absolută de
legalitate.
Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar, pot încheia convenţii între
ele privind:
“- protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca în cazul
drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
- eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
- recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art. 48,
păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta şi posibilitatea
fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
- simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor curţilor
ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”.
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii7: Convenţia din 1968 privind
recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa
judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din 1980
asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi de la
Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din 1990
privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor asociate8.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia
fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au
pregătit asemenea reguli, în domeniile energiei, proprietăţii industriale, falimentului (proiectul de
Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte proceduri similare,
stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul dintre statele membre;
totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai 2000 privind procedurile de
insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În asemenea situaţii se poate
recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea Comunităţii s-ar dovedi necesară
spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul dintre obiectivele Comunităţii şi
Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul acţionând unanim la propunerea
Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va lua măsurile necesare.
 2. Izvoarele secundare (derivate)

Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele adoptate
de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente, directive,
decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau recomandări care sunt
folosite de regulă în dreptul internaţional9.
Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ adoptat
de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate
contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice. În acelaşi timp,
dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale, ale Comunităţilor şi
obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul diverselor politici
comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale unei anumite
activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă, trebuie să fie
conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre exemplu, aplicările
diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci când regulile de
aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum şi prohibiţiile
specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE [23, 39, 43, 49]).
O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare
incluzând acele regulamente, directive şi decizii care dobândesc forţă juridică din regulile de drept
comunitar secundar.
3. Principiile generale ale dreptului

Principiile generale ale dreptului, ca izvoare juridice, se impun, în mod deosebit, datorită
caracterului de noutate a dreptului comunitar care se află încă în etapa consolidării sale, spre
deosebire de ordinea internă a fiecărui stat care cunoaşte o lungă perioadă în care ea s-a
sedimentat.
S-ar putea distinge trei categorii de principii:
- principii juridice obligatorii care sunt o moştenire juridică comună Europei ca formă a
dreptului natural; ele sunt mai greu de definit, dar dacă sunt încorporate în reglementările
comunitare, caracterul lor obligatoriu este de netăgăduit;
- reguli de reglementare comune legislaţiei statelor membre, cu sau fără elemente de
echitate şi imparţialitate; ele îşi au originea în apropierea sistemelor lor juridice, produsă de-a
lungul anilor şi în nivelul lor de dezvoltare economică, socială şi culturală sensibil egal (este, în
fapt, o condiţie a dobândirii calităţii de membru al Uniunii europene);
- reguli generale inerente ordinii juridice comunitare care sunt promovate independent de
ordinea juridică naţională; ele sunt o creaţie a instituţiilor comunitare (inclusiv a Curţii de
justiţie) ca urmare a interpretărilor şi motivărilor legale şi pot lua conturul unor principii
generale.
Aplicarea principiilor se poate face prin referire expresă în tratatele comunitare şi trebuie
să fie general acceptate în ordinea juridică naţională a statelor membre în scopul de a constitui
principii generale de drept comunitar. Nu este necesar, însă, ca ele să fie expres enunţate, ci
numai să fie acceptate chiar în diverse forme, precum în cazul încorporării în legea fundamentală
naţională, în legi ordinare, în practica jurisdicţională, etc.
7 Acestea sunt convenţii internaţionale care produc efecte numai în relaţiile dintre statele

membre aleU.E.

8A se vedea B. Goldman, A. Lyon-Caen, op. cit. pag. 33-35.

9 L. Cartou, op. cit., pag. 117; V. Marcu, Drept instituţional comunitar, Editura Nora, 1994,

pag. 91, care consideră că actele instituţiilor comunitare constituie “sursa cea mai

importantă a dreptului comunitar”.

3.1. Protecţia drepturilor fundamentale ale omului

În faţa Curţii de justiţie au fost puse în discuţie problemele privind protecţia drepturilor
fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele comunitare de bază
adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul de la Maastricht
prevede în art. 6 că Uniunea europeană se întemeiază pe principiile libertăţii, democraţiei,
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de drept, principii
care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt ele garantate
prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre10.
Respectarea acestor drepturi formează o parte integrantă a principiilor generale de drept apărate
de Curtea de justiţie de la Luxembourg. Protecţia acestor drepturi, cât timp sunt inspirate de
tradiţii constituţionale comune statelor membre, trebuie să fie asigurată în cadrul structurii şi
obiectivelor Comunităţii. Drepturile fundamentale constituie o parte integrantă a principiilor de
drept a căror respectare o asigură organele comunitare de jurisdicţie şi, în acest sens, Curtea de
justiţie şi Curtea de primă instanţă se inspiră din tradiţiile menţionate şi din orientările oferite de
tratatele internaţionale pentru protecţia drepturilor omului la care statele membre au colaborat
sau pe care le-au semnat, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului având o semnificaţie
specială în acest sens.
La Consiliul european de la Nisa din 7-11 decembrie 2000, Parlamentul, Consiliul Uniunii
Europene şi Comisia au proclamat solemn Carta drepturilor fundamentale ale omului.

3.2. Principiul respectării dreptului la apărare

Un alt principiu care trebuie să fie luat în considerare în procesul aplicării dreptului
comunitar este principiul dreptului la apărare sub multiplele sale aspecte. Astfel, sub aspectul
dreptului de a fi audiat, respectarea principiului se impune atât în privinţa audierii în procedurile
în care pot fi aplicate sancţiuni, chiar în procedurile administrative, cât şi în problema audierii
martorilor asupra unor probleme determinate, când aceasta a fost cerută.
Sub un alt aspect, dreptul la apărare trebuie să fie asigurat şi în privinţa dreptului de
asistenţă din partea autorităţilor naţionale şi a dreptului de asistenţă şi reprezentare legală în
legătură cu care există privilegiul profesional legal.
Nu mai puţin, principiul dreptului la apărare trebuie să călăuzească întreaga procedură în faţa
organelor comunitare de justiţie.
10 În Preambulul AUE s-a făcut referire numai la promovarea democraţiei pe baza drepturilor
fundamentale recunoscute în Constituţia şi în legile statelor membre, în Convenţia
europeană şi în Carta socială europeană.
11 A. Charlesworth, H. Cullen, European Community Law, Pitman-Blackstone, London, 1994.
3.3. Principiul autorităţii de lucru judecat

Principiul autorităţii de lucru judecat – un principiu larg acceptat – înseamnă că o acţiune

nu poate fi judecată decât o singură dată – non bis in idem. În practică, însă, dacă o sancţiune
este aplicată de două ori pentru acelaşi act, într-o procedură diferită, dar potrivit unor reguli
având în întregime scopuri diferite, se consideră că principiul este respectat.
Este necesar ca faptele incriminate să se fi produs pe teritoriul comunitar şi procedurile
respective să fie realizate în faţa instanţelor din statele membre.

3.4. Principiul certitudinii juridice

Principiul certitudinii juridice este un principiu fundamental, potrivit căreia aplicarea legii
la o situaţie specifică trebuie să fie previzibilă. Principiul poate fi descris ca obligaţia ce revine
autorităţilor publice de a asigura ca legea să fie uşor de stabilit de către aceia cărora li se aplică şi
ca aceştia să poată, nu fără temei, să prevadă existenţa ei, ca şi modul în care ea va fi aplicată şi
interpretată11.
Principiul că o măsură nu poate fi modificată odată ce ea a fost adoptată de autorităţile
competente constituie – a arătat Curtea de justiţie – un factor esenţial care contribuie la
certitudinea juridică şi la stabilitatea situaţiilor juridice în ordinea juridică comunitară, atât pentru
instituţiile comunitare, cât şi pentru persoanele a căror situaţie juridică şi de fapt este afectată
printr-o decizie adoptată de aceste instituţii.

3.5. Principiul egalităţii

Acest principiu considerat ca derivând din natura dreptului comunitar presupune, în primul rând,
excluderea discriminării, adică un tratament egal al părţilor în situaţii identice şi comparabile. El
este prevăzut, prin aplicaţii, în chiar textele tratatelor comunitare. Astfel, art. 141 CE interzice
discriminarea între sexe prin aplicarea principiului că femeile şi bărbaţii trebuie să primească
plată egală pentru muncă egală, iar art. 12 CE interzice expres discriminarea pe motive de
naţionalitate. Alte dispoziţii interzic discriminarea în materia liberei circulaţii a mărfurilor,
persoanelor şi capitalului12. Principiul nediscriminării se aplică tuturor relaţiilor juridice care pot
fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a
locului unde îşi produc efectele.
 3.6. Principiul proporţionalităţii

Înainte de a fi încorporat în alin. 3 din art. 3 B[5] CE, acest principiu a fost recunoscut
prin jurisprudenţă şi este afirmat în diverse sisteme juridice, cu deosebire în cel german. El
presupune ca legalitatea regulilor comunitare să fie supusă condiţiei ca mijloacele folosite să fie
corespunzătoare obiectivului legitim urmărit de aceste reguli şi nu trebuie să depăşească, să
meargă mai departe decât este necesar să îl atingă, iar, când există o posibilitate de alegere între
măsuri corespunzătoare, în principiu, trebuie să fie aleasă cea mai puţin oneroasă. Totuşi, s-a
accentuat că, într-un domeniu în care organele legislative comunitare au o largă libertate de
acţiune, care corespunde responsabilităţilor politice ce le revin prin Tratat, numai dacă o măsură
este evident necorespunzătoare având în vedere obiectivul care îi este cerut instituţiei competente
să îl urmărească, legalitatea ei este afectată.
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autorităţi trebuie să fie proporţionale cu scopul
lor.
În mod asemănător, s-a precizat că, în absenţa unor reguli comune privind vânzarea şi
cumpărarea unor produse, obstacolele la libera circulaţie a mărfurilor în cadru comunitar
rezultând din dispariţăţile dintre legislaţiile naţionale trebuie să fie acceptate în măsura în care
astfel de reguli, aplicabile produselor naţionale ori importate, fără distincţie, pot fi recunoscute ca
fiind necesare în scopul satisfacerii cerinţelor obligatorii privind protecţia consumatorilor, dar, în
acelaşi timp, ele trebuie să fie proporţionale cu scopul avut în vedere.

3.7. Principiul loialităţii (solidarităţii)

Acest principiu, consacrat de Tratat şi promovat, de asemenea, de Curtea de justiţie, denumit şi

principiul solidarităţii, este prevăzut la art. 10 CE, care dispune că statele membre vor lua toate
măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea
obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiile Comunităţii şi că ele
facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor ei. Ele se vor abţine de la orice măsură care ar
periclita realizarea obiectivelor Tratatului.
În acest principiu, considerat şi el ca derivând din natura dreptului comunitar, se constată
că sunt trei obligaţii în sarcina statelor membre, două pozitive şi una negativă. Obligaţiile
pozitive nu au o formă concretă, ci mai curând una generală; o formă concretă a lor va fi
dobândită, cu toate acestea, în conjuncţie cu obligaţiile şi obiectivele specificate în Tratat ori care
se întemeiază pe acesta.
Prima obligaţie pozitivă este precizată în partea I a art. 10 alin. 1, în sarcina statelor membre, în
sensul de a lua toate măsurile corespunzătoare, indiferent că sunt generale sau speciale, spre a
asigura îndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din Tratat ori din acţiunea întreprinsă de instituţiilor
Comunităţii.
Cea de-a doua obligaţie pozitivă – prevăzută în partea a doua din alin. 1 al art. 10 – privind
facilitarea realizării sarcinilor comunitare vizează îndatorirea statelor membre de a furniza
Comisiei informaţiile cerute spre a se verifica dacă măsurile pe care ele le-au luat sunt conform
dreptului comunitar, adică legislaţiei primare sau secundare.

Cea de-a treia obligaţie– negativă – constă în aceea că, potrivit art. 10 alin. 2 statele membre
trebuie să se abţină de la orice măsură care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.
Aceste obiective sunt prevăzute la art. 2 CE, dar, acest articol conţine şi mijloacele de realizare a
obiectivelor, prin care, la rândul lor, se face trimitere la activităţile implicate în acest proces,
menţionate la art. 3 şi 4.

12 A se vedea L.J. Constantinesco, La Constitution économique de la CEE în RTDE nr. II, 1977.
4. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma

a. Jurisprudenţa comunitară.
În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic continental13.
Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu, ele nu au efect
eerga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului necesită interpretare,
care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi suplimentate. Interpretarea
dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai generală şi lacunele mai
prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un izvor esenţial de drept
întrucât în numeroase probleme Curtea de justiţie completează şi precizează dispoziţiile
Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor14. Doctrina a mai arătat că Tratatul de la
Roma are în fapt caracteristicile unui tratat- cadru în sensul că el stabileşte în mod foarte general
un anumit număr de obiective şi precizează un cadru în care politicile destinate să realizeze
aceste obiective urmează că fie puse în aplicare, astfel că frecvent el recurge la concepte cu un
contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact ce înseamnă “măsuri cu efect echivalent”
restricţiilor cantitative sau art. 39 care nu specifică domeniul de aplicare a excepţiilor de “ordine
publică” la libera circulaţie a lucrătorilor15.
În concret, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenţa Curţii a putut fi
considerată ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau reglementarea
lacunară, ca în materia concurenţei relativă la validitatea noilor acorduri încheiate după intrarea
în vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justiţie a decis că “deoarece
Regulamentul presupune că atât timp cât Comisia nu a luat o decizie, acordul poate să fie
implementat pe riscul propriu al părţilor, urmează ca notificarea conform art. 4 alin. 1 din
Regulament nu are efect suspensiv”.
În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru
fundamentarea noilor hotărâri. Totuşi, alteori ea a decis că nu este obligată de hotărârile sale
precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre preliminară dacă
ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-o cauză anterioară,
aceste tribunale fiind libere să folosească hotărârile preliminare fără consultarea Curţii, chiar
dacă ele sunt tribunale de ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod normal să ceară darea unei
hotărâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept comunitar.
O serie de concepte sau principii de drept comunitar precum “efectul direct”, “prioritatea
dreptului comunitar”, “autonomia” ori “supremaţia dreptului comunitar”, “aplicabilitatea directă”
sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de către aceasta. Curtea a recunoscut şi
dezvoltat
principiile generale de drept comunitar, realizând un act creativ de legislaţie judiciară, unele
dintre ele fiind incluse în tratatele comunitare (principiul solidarităţii şi principiul nediscriminării
pe motiv de naţionalitate), iar altele fiind preluate din tradiţiile juridice naţionale ale statelor

13 Unii autori sunt de părere că jurisprudenţa ocupă un loc considerabil între izvoarele
dreptului comunitar, fără
argumentarea necesară ori susţinându-se “aptitudinea Curţii de a crea dreptul” – I.P.
Filipescu, A. Fuerea,Drept
instituţional comunitar european, Ed. Actami, Bucureşti, 1994, pag. 31.
14 A se vedea L. Cartou, op. cit., pag. 120.
15 R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills,
Basingstoke, Hamshire and London, 1998, pag. 72.
membre şi adaptate complexului comunitar (principiul egalităţii ca principiu general, drepturile
fundamentale ale omului, principiul proporţionalităţii)16.

b. Cutuma
Până în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de drept comunitar.

5. Dreptul internaţional şi dreptul naţional

a. Dreptul internaţional
Deoarece o mare parte din regulile de drept internaţional nu au o natură obligatorie, ele
sunt aplicate ca reguli de drept cutumiar sau ca principii generale de drept. Curtea de Justiţie a
aplicat dreptul internaţional ca izvor al dreptului comunitar, în materie vamală, deşi nu era
obligată, întrucât nu este stricto sensu parte a ordinii juridice comunitare.
Alteori, Curtea a făcut numai trimitere la principiile dreptului internaţional.
În privinţa drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din acordurile (tratatele) încheiate între
statele membre şi statele terţe, înainte de 1 ianuarie 1958 sau, pentru noii membri, înainte de data
aderării lor, art. 307 alin. 1 CE dispune că ele nu vor fi afectate de prevederile Tratatului CE;
aceasta înseamnă că este exclusă considerarea tratatelor în cauză ca făcând parte din ordinea
juridică a Comunităţilor, dar ele pot afecta dreptul comunitar. De aceea, textul art. 307, la alin. 2,
prevede că în măsura în care astfel de acorduri nu sunt compatibile cu Tratatul, statele membre în
cauză vor lua toate măsurile corespunzătoare spre a elimina incompatibilităţile stabilite.
Comunitatea europeană trebuie să respecte dreptul internaţional în exercitarea
competenţelor sale, fiind necesar, aşadar, să se conformeze regulilor cutumiare internaţionale
când adoptă un regulament ce suspendă concesiile acordate de sau în virtutea unui acord care a
fost încheiat cu o ţară nemembră; de unde rezultă că dreptul internaţional cutumiar privind
încetarea şi suspendarea tratatelor în virtutea unei schimbări fundamentale a împrejurărilor este
obligatoriu pentru instituţiile comunitare şi constituie parte a ordinii juridice comunitare.

b. Dreptul naţional
Uneori, dreptul naţional poate constitui izvor al dreptului comunitar prin referiri fie exprese, fie
implicite.
Referirile exprese sunt, evident, prevăzute în chiar actele comunitare cu este, de exemplu art. 48
CE, care priveşte constituirea societăţilor şi firmelor în conformitate cu legea statului membru.
Referirile implicite sunt făcute în special de instanţele comunitare de justiţie în unele cazuri în
care au aplicat noţiuni juridice din dreptul naţional.
Cu toate acestea, legea naţională nu se aplică discreţionar. Astfel, procedurile naţionale care
sunt mai puţin favorabile, nu pot fi aplicate.

16 J. Tillotson, op. cit., pag. 74-75.

CAPITOLUL II
POLITICILE EXTERNE COMUNITARE

1. Obiectivele PESC (Politicii externe şi de securitate) a U.E.

Comunităţile europene nu au fost constituite ca entităţi închise. Pentru a-şi realiza

obiectivele a trebuit să se integreze în sfera largă a raporturilor internaţionale prin promovarea
unor relaţii de cooperare şi de schimb în diverse domenii, în cadrul unei politici comune a
relaţiilor externe.
Statele membre sprijină activ şi fără rezerve politica externă şi de securitate comună a Uniunii
într-un spirit de loialitate şi solidaritate reciprocă.
Acţiunile comune angajează statele membre în poziţia pe care ele o adoptă şi în conducerea
activităţii lor.
Politica externă şi de securitate comună include, pe lângă ansamblul problemelor relative
la securitatea Uniunii europene, şi definirea unei politici de apărare comună, care ar putea să
ducă, la momentul oportun, la o apărare comună, în cazul în care Consiliul european decide în
acest sens, în această ipoteză el recomandând statelor membre adoptarea unei decizii în această
privinţă conform cerinţelor lor constituţionale respective (art. 17 par. 1 partea întâi).
Prin Tratatul de la Nisa au fost introduse în Tratatul de la Maastricht noi dispoziţii (art. 27
A – art. 27 E) privind cooperarea întărită în domeniile avute în vedere în Titlul V în discuţie,
constituind un progres, deşi prudent, în această materie, faţă de Tratatul de la Amsterdam147.
Astfel, în par. 1 din art. 27 A, după ce sunt stabilite obiectivele generale care trebuie să fie
urmărite prin instituirea unei cooperări în unul dintre domeniile Titlului V – adică salvgardarea
valorilor şi susţinerea intereselor Uniunii în ansamblul ei prin afirmarea identităţii acesteia ca
forţă concurentă pe scena internaţională – sunt trei condiţii pentru această instituire, în sensul
cărespectiva cooperare trebuie să respecte:
- principiile, obiectivele, orientările generale şi coerenţa politicii externe şi de securitate
comune, precum şi deciziile luate în cadrul acestei politici;
- competenţele Comunităţii europene şi
- coerenţa între politicile Uniunii şi activităţile ei externe.
 2.Relaţiile externe

2.1.Relaţiile cu organizaţiile internaţionale şi cu ţări terţe

Celelalte trei tratate comunitare fundamentale – CE, CECO, Euratom – prevăd competenţa
specifică pentru Comunităţile respective în vederea desfăşurării relaţiilor externe, în virtutea
personalităţilor juridice proprii.
Cu toate că nici art. 74 (70), nici art. 75 (71) din Tratat nu conferă expres Comunităţii
autoritatea de a încheia acorduri internaţionale, este posibil ca, prin legislaţia subsidiară,
Comunitatea să fie împuternicită să încheie acorduri cu ţările terţe într-un domeniu determinat.

17 În acest sens, St. Rodrigues, Le traité de la Nice el les coopérations renforcées au sein de
l’Union européenne, în
RMCUE nr. 444/2001, pag. 15.

Ori de câte ori dreptul comunitar a creat pentru instituţiile Comunităţii competenţe în
sistemul ei intern pentru atingerea unui obiectiv, Comunitatea – în opinia Curţii – are autoritatea
de a intra în angajamente internaţionale necesare pentru atingerea acelui obiectiv chiar în absenţa
unei prevederi exprese în acea conexiune.
În realitate, prin art. 300 este pus la dispoziţie doar cadrul procedural pentru încheierea
acordurilor. Acest cadru a devenit mai complicat ca urmare a modificărilor intervenite prin
adoptatarea Tratatului de la Maastricht, ca şi prin Tratatul de la Amsterdam.
Atunci când Consiliul intenţionează să încheie un acord care să modifice Tratatul CE,
modificările trebuie să fie mai întâi adoptate potrivit procedurii prevăzute în art. 48 din Tratatul
de la Maastricht.
Acordurile încheiate în conformitate cu art. 300 obligă instituţiile Comunităţii şi statele
membre.

2.2.Acordurile internaţionale încheiate de statele membre cu state terţe

Comunitatea europeană poate avea relaţii cu organizaţiile internaţionale. În acest scop

Comisia, conform art. 302 CE, va asigura menţinerea unor raporturi adecvate cu organele
Naţiunilor Unite şi ale instituţiilor sale specializate, precum şi cu toate organizaţiile
internaţionale. Comunitatea va stabili toate formele corespunzătoare de cooperare cu Consiliul
Europei (art. 230 CE). De asemenea, ea întreţine o strânsă colaborare cu OCDE, în modalităţile
care sunt fixate de comun acord (art. 304 CE).
Sunt stabilite relaţii diplomatice cu un mare număr de state terţe.
Instituirea Comunităţilor europene şi a Uniunii europene nu a înlăturat şi nici nu înlătură
posibilitatea pentru statele membre de a încheia independent acorduri internaţionale. Ele sunt
suverane în a decide dacă şi când să convină asemenea acte juridice. Nici unul dintre tratatele
comunitare nu conţine vreo referire expresă în această privinţă. Singurele elemente restrictive,
care, pe fond, nu ar afecta capacitatea de a încheia acorduri internaţionale, ar putea fi considerate
cele ce sunt de domeniul art. 10 CE care prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice
măsură care ar putea să pericliteze realizarea obiectivelor Tratatului, şi al art. 226 CE, în legătură
cu neîndeplinirea unei obligaţii potrivit Tratatului de către un stat şi posibilitatea sesizării Curţii
de justiţie şi de către Comisie.

3.Acordurile de asociere

Aceste acorduri sunt încheiate de Comunităţile europene în principal cu diverse state

europene terţe, deseori ca o modalitate de tranziţie, de adaptare sau de aşteptare în vederea
dobândirii statutului de membre ale Uniunii europene. Ele sunt convenite în temeiul art. 310 CE
şi art. 206 Euratom. Iniţial, asemenea acorduri au fost limitate la ţările mediteraneene – Grecia,
Tunisia, Maroc, Malta, Cipru, Turcia, dar, au rămas în vigoare acordurile cu Turcia, Malta şi
Cipru, iar Grecia a aderat la Comunităţile europene. Cu Tunisia şi Maroc, recent, au fost
încheiate acorduri mediteraneene de asociere – Deciziile Consiliului şi Comisiei din 26 ianuarie
1998, respectiv din 24 ianuarie 2000.

18A se vedea F. Laursen, Trade and Aid, în Developments in the european Union (Ed. By
Laura Cram, D. Dinan, N.
Nugent), pag. 218-219.
În ultimii ani au mai fost convenite acorduri de asociere cu: România, Cehia, Slovacia,
Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia şi Lituania148. Un tip distinct de acorduri
– de cooperare şi parteneriat – a fost conceput pentru ţările din fosta U.R.S.S. Asemenea acorduri
au fost semnate, spre exemplu cu Rusia la 24 iunie 1994, cu Ucraina, la 14 iunie 1994, cu
Moldova în noiembrie 1994, intrat în vigoare la 1 iulie 1998.
Acordul european de asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile europene şi
statele membre ale acestora, pe de altă parte, a fost semnat de ţara noastră la 1 februarie 1993 şi
ratificat prin Legea nr. 20 din 6 aprilie 1993 (intrat în vigoare la 1 februarie 1995). Până la
momentul intrării în vigoare a Acordului a fost operant un Acord interimar privind comerţul şi
aspectele legate de comerţul dintre România, pe de o parte, şi Comunitatea europeană şi CECO,
pe de altă parte, semnat la
Bruxelles, la 1 februarie 1993, şi ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 16 din 29 martie 1993149.
Acordul cuprinde 9 titluri care se referă la:
- dialogul politic;
- principii generale;
- libera circulaţie a mărfurilor (produse industriale, agricole şi piscicole, prevederi comune);
- circulaţia lucrătorilor, dreptul de stabilire şi furnizare de servicii;
- plăţi, capital, concurenţă;
- alte prevederi cu caracter economic şi armonizarea legislaţiei;
- cooperarea economică în diverse sectoare: industrie, investiţii, standarde agroindustriale,
ştiinţă şi tehnologie, învăţământ şi pregătire profesională, agricultură şi sectorul agroindustrial,
energie, sectorul nuclear, mediul înconjurător, gospodărirea apelor, transporturile,
telecomunicaţiile, serviciile bancare, politica monetară, spălarea banilor, dezvoltarea regională,
domeniul social, turism, întreprinderi mici şi mijlocii, protecţia consumatorilor, vamă, droguri,
etc;
- cooperarea culturală;
- cooperarea financiară;
- prevederi instituţionale, generale şi finale.
 Acordul mai conţine 19 anexe care privesc definirea produselor industriale şi agricole,
concesiile comunitare şi ale României în domeniile industrial, agricol şi piscicol, exercitarea
dreptului de stabilire şi proprietatea intelectuală, precum şi 7 protocoale relative la textile şi
îmbrăcăminte, produsele de resortul CECO, comerţul privind produsele agricole prelucrate,
definirea conceptului de produse originare şi metodele cooperării administrative, prevederi
specifice privind comerţul între România şi Spania şi Portugalia, asistenţa reciprocă în materii
vamale, unele concesii.

19Monitorul Oficial nr. 66 din 30 martie 1993. A se vedea textul integral în Partea a III-a,
Cap. I

BIBLIOGRAFIE

- Acad. prof. Filipescu Ion, Dr. Augustin Fuerea, Drept instituional comunitar european, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2000;
- L. Cartou, D. Fasquelle, Joly communautaire, faisant suite à Dictionnaire du Marché commun,
Paris, GLN Joly à partir de 1995;
- Cartou L., L’Union européenne: traités de Paris – Rome – Paris, Précis Dalloz, 2e éd, 1996.
- R. Dehousses, European institutional architecture after Amsterdam: Parliamentary system or
regulatory structure?, CML Rev. 1998, p. 595;
- F. Dehousse, Le traité d’Amsterdam; reflect de la nouvelle Europe, Cah. dr. eur. 1997, p. 265;
- V. Constantinesco, R. Kovar, D. Simon (dir.), Traité sur l’Union européenne (signé à
Maastricht le 7 février 1992). Commentaire article par article, Paris, Economica, 1995;
- Lyon-Caen Gérard, Les relations internationales de travail, Ed. Liaisons, Paris, 1991.
- J. Cloos, G. Reinesch, D. Vignes, J. Weyland, Le Traité de Maastricht. Genèse, Analyse,
Comentaires, Bruxelles, Bruilant, 1994, 2e éd;
- Simon D., Le systéme juridique communautaire, Paris, coll. Droit fondamental, PUF, 2e éd.,
1999.