Sunteți pe pagina 1din 93

Motto: “Dacă îi dai unui om să mănânce un

peşte, îi dai hrana pentru acea zi, dar dacă îl


înveţi să pescuiască, acel om va avea hrană
pentru toată viaţa!”
Joel A. Freeman

1
CUPRINS:

Introducere...................................................................................................4

I. ELEMENTE PSIHO-SOCIOLOGICE ALE MEDIULUI


PENITENCIAR

1.1.Mediul penitenciar-caracteristici
generale..................................................................................................6
1.2. Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în
detenţie.................................................................................................11
1.3.Adaptarea la regimul de
detenţie..............................................................................................15

II. ALTERNATIVE LA SISTEMUL PENITENCIAR:


PROBAŢIUNEA ŞI JUSTIŢIA RESTAURATIVĂ ÎN
ROMÂNIA

2.1Probaţiunea ........................................................................................
...............................................................................................................2
5
2.2Justiţia
restaurativă...........................................................................................29

2
III. DESFASURAREA REINTEGRARII SOCIALE ÎN
MEDIUL PENITENCIAR

3.1. Definirea conceptului de reintegrare socială, metode de


reintegrare............................................................................................33
3.2. Programe de reintegrare - definire, caracterizare, clasificare,
funcţii...................................................................................................38
3.3.Evaluarea programelor de reintegrare-elemente
generale................................................................................................44

CERCETAREA
PRACTICĂ.........................................................................................................50
ANALIZA
DATELOR..........................................................................................................53
BIBlIOGRAFIE...................................................................................................67
ANEXE................................................................................................................69

3
Introducere

Mediul penitenciar românesc este un mediu în care este foarte dificil să


trăieşti. Condiţiile, de la lipsa libertăţii până la lipsurile elementelor esenţiale
unei vieţi decente (minimul de igienă, hrană adecvată) îşi lasă o amprentă foarte
puternică asupra stării psihice a indivizilor. Penitenciarul ne arată o lume
asemănătoare societăţii libere: relaţii şi interacţiuni sociale, organe de control şi
autoritate, ierarhii. Însă toate acestea sunt în cadrul unui subsistem bolnav.
Încarcarceraţii, consideraţi „bolnavi” ai societăţii sunt puşi în carantină în acest
mediu privativ şi se încearcă îmbunătăţirea stării lor de sănătate, însă uneori
„medicamentele” care sunt administrare nu sunt exact cele necesare sau
diagnosticul (nevoile deţinutului) pus pacientului este greşit.
Am ales să tratez tema “Evaluarea programelor de reintegrare socială”
deoarece mi se pare un subiect destul de important, într-o perioadă în care
numeroase cecetări arată că majoritatea celor care părăsesc închisorile după
terminarea pedepsei mai devreme sau mai târziu se întorc acolo, comiţând
aceleaşi sau alte infracţiuni. Consider că astfel se demonstrează că programele
de reintegrare lipsesc, au anumite părţi deficitare sau sunt aplicate ineficient. La
termniarea perioadei de detenţie, cu atât mai mult în cazul unor delicte grave
care implică privarea de libertate pe perioade foarte lungi, individul trebuie să
facă faţă unei lumi cu totul diferite decât aceea pe care a lăsat-o în momentul
condamnării (valorile societăţii se schimbă, familia şi prietenii nu întotdeauna
sunt acolo, locul de muncă nu mai există sau alte cazuri în care nu au nici
locuinţă). În aceste condiţii, individul este încercat de sentimente de teamă,
frustrare, de dezorientare, ceea ce îl determină să comită altă infr acţiune pentru
a se întoarce în singurul mediu stabil pe care îl stie în momentul respectiv.
Auzim foarte multe despre programele de reintegrare socială şi despre ce se
încearcă să se facă pentru a-i ajuta pe aceşti oameni să facă faţă cu bine punerii

4
în libertate. Însă reuşesc aceste programe să vină în întâmpinarea nevoilor
foştilor deţinuţi? Aceasta este întrebarea la care o să încerc să răspund în cele ce
urmează. Este interesant de observat şi modul în care sunt privite aceste
programe de către cei cărora li se adresează.

5
Capitolul I. Elemente psiho-sociologice ale mediului penitenciar

1.1 Mediul penitenciar-caracteristici generale

„În foarte multe feluri o unitate de încarcerare este ca o societate în


miniatură în cadrul unei societăţi mai largi”. (2,439)
Mediul penitenciar este un mediu ostil pentru individ încă de la primul
contact cu acesta. Chiar dacă nu intri în penitenciar, observi, dacă treci pe lângă
acesta, zidurile puternice, gardul de sârmă ghimpată, turnurile în care cadrele
înarmate aşteaptă orice semnal să tragă. Pe lângă acestea, ne sunt accesibile şi
scurte istorioare despre viaţa deţinuţilor, povestiri care nu fac din mediul de
detenţie un mediu în care să vrei să intri, nici măcar un mediu acceptabil pentru
traiul unor persoane. Dar să vorbim despre caracteristicile mediului penitenciar
din perspectiva celui care intră acolo şi nu doar în vizită , ci ca să rămână pentru
o perioadă de timp mai lungă sau mai scurtă.
Mediul penitenciar, cum spuneam mai devreme citându-i pe Bohn şi
Haley, este ca o societate în miniatură, însă în această societate apar
caracteristici semnificativ diferite faţă de societatea liberă. Principala trăsătură a
mediului carceral este privarea de libertate. Această dihotomizează lumea
deţinuţilor: cei liberi şi cei din spatele gratiilor, încarceraţii. Pe lângă privarea de
libertate apar alte privaţiuni cum ar fi lipsa spaţiului personal, deposedarea de
obiecte personale, pierderea unor drepturi pe care le aveau în viaţa civilă, lipsa
condiţiilor de igienă corespunzătoare şi altele. Odată încarceraţi, indivizii se
confruntă cu un mediu ostil din toate punctele de vedere. Cadrele înrăite de
munca în acest mediu nu mai au răbdarea necesară să îi trateze pe aceştia cu
umanitate şi li se adresează nu pe nume, ci cu apelative jignitoare care fac
referire la infracţiunea pe care au săvârşit-o: „băi criminale, băi violatorule”.

6
Colegii de detenţie sunt de asemenea foarte rezervaţi în ceea ce priveşte relaţiile
cu noii sosiţi. Spaţiul personal se limitează la un pat în cel mai fericit caz sau la
jumătate din acesta deoarece din cauza fenomenului de supraaglomerare uneori
dorm şi câte doi într-un pat. Deoarece resimt foarte puternic lipsa spaţiului
personal, unii deţinuţi aleg să muncească la bucătărie sau în diferite locaţii
pentru a-şi spori astfel acest spatiu. Spaţiul carceral are implicaţii numeroase,
atât psihologice, cât şi sociologice. Profesorul Tudorel Butoi prezinta cateva din
acestea în tratatul său de psihologie judiciară. Privarea de libertate aduce cu sine
„şocul încarcerării” care este resimţit ca un amalgam de trăiri , frământări
psihologice şi sociale. Include izolarea, închiderea în sine, agresiuni asupra
propriei persoane. Izolarea este venită şi din depersonalizarea despre care
vorbeam mai devreme. Pentru a putea să supravieţuiască, este necesar să
renunţe la ceea ce ştia înainte. Strategiile pe care le folosea în viaţa civilă nu îi
mai sunt de niciun ajutor. Valorile pe care le avea înainte nu mai au nicio
însemnătate într-un mediu în care agresivitatea şi violenţa sunt la ele acasă. Un
alt fenomen care apare în cadrul penitenciarului este cel de „prizonizare” definit
de către D. Clemmer ca: „socializare” la cultura carcerală (4,396). Prin
prizonizare, individul ajunge să îmbrăţişeze credinţele şi opiniile colegilor atât
faţă de mediul în care este în prezent (împotrivire faţă de cadre), cât şi faţă de
societatea liberă în general. Fenomenul de deprizonizare este procesul invers
care apare când deţinutul este tot mai aproape de eliberare şi îmbrăţişează un
comportament tot mai dezirabil pentru lumea de afară. La fel ca în societatea
civilă, în carceră apar reguli, relaţii, ierarhii, grupuri, însă din cauza
circumstanţelor în care apar sunt parţial diferite de primele.
Normele pe care le întâlnim în acest mediu sunt de trei tipuri, la fel ca în
societate: organizaţionale, acţionale şi raţionale. Cele organizaţionale se referă la
modul de funcţionare al instituţiei, cele acţionale la evaluarea situaţiilor şi
evenimentelor cu privire la colectivul deţinuţilor, iar cele raţionale privesc
modalităţile eficiente utilizate în relaţiile deţinutului cu alt deţinut, cu un grup

7
de deţinuţi sau cu personalul. În penitenciar, normele oficiale se împletesc cu
cele neoficiale. Normele oficiale sunt respectate de frica repercusiunilor care ar
putea surveni în urma încălcării acestora şi nu din convingere. Normele
neoficiale sunt cele după care se ghidează deţinuţii în interacţiunile dintre ei.
Acestea trebuie respectate în mod necondiţionat de noii veniţi deoarece primesc
ajutorul veteranilor doar dacă se conformează la normele neoficiale. Trebuie să
luăm în considerare faptul că normele neoficiale nu apar de la început, înainte de
ele trebuie să existe un grup care să le adopte.
În ceea ce priveşte sistemul relaţional, în cea mai mare parte ceilalţi intră
în relaţie cu tine doar dacă au ceva de câştigat pe urma acestui fapt. Pe acest
principiu se formează şi grupurile. Grupul are rolul de a îndeplini anumite nevoi
ale deţinutului pe care acesta nu şi le poate satisface singur. Când vorbim de
grup, trebuie să ne referim automat la ierarhie şi statut. Există persoane care
primesc anumite sarcini din partea cadrelor, ceea ce îi face lideri formali, însă
cea mai mare importanţă în acest cadru o au liderii informali, aceia care îi
conduc pe oameni din interiorul lor, nu din faţa lor. Liderii informali sunt aleşi
din categoria „şmecherilor” (4,397), iar statutul lor este o urmare firească a unei
perioade cât mai mari de detenţie avută la activ, a sumelor mari furate sau a
îndrăznelii de care au dat dovadă la comiterea actului. După şmecheri, în
ierarhie urmează indivizii care îşi asumă un statut pe care nu îl pot păstra
(„impresii”), apoi nepoţii care fac treburile în locul superiorilor. Există însă şi
alte roluri cum ar fi cel de „jupan” atribuit unei persoane cu statutul foarte
ridicat, iar la polul opus sunt cei cu statut scăzut - „fraierii”. Există şi lideri care
se remarcă prin calităţile lor profesionale sau intelectuale. Ierarhia se schimbă
frecvent în funcţie de diferite situaţii. Cei care sunt „căutaţi”, adică cei care
primesc pachet de acasă, trec în grupul şmecherilor după principiul despre care
vorbeam mai devreme: ceilalţi te primesc în grupul lor dacă au ceva de caştigat
de la tine. Există anumite categorii de deţinuţi care nu sunt primiţi de niciun
grup şi ne referim la cei care au ajuns în penitenciar pentru agresarea copiilor,

8
homosexuali, cei care au ucis sau atacat bătrâni. Pentru aceştia, singura soluţie
rămâne izolarea sau sancţionarea de către grup.
Nu putem să vorbim de grupuri fără să facem referire şi la comunicare.
Aceasta este întâlnită atât în varianta formală, de sus în jos preponderent, cât şi
în varianta informală. În varianta informală se preferă argoul şi jargonul, ambele
parte a culturii penitenciare deoarece sunt mai greu de înţeles de către cadre şi
sunt parte componentă a vieţii în detenţie.
Un alt aspect legat de grup este teritorialitatea. Grupurile îşi cuceresc
anumite teritorii pe care le apară de ceilalţi. Se disting două tipuri de teritorii:
primare, ce implică un control total din partea grupului sau a individului
(dormitoare, paturi) şi secundare, asupra cărora controlul este manifestat doar în
anumite momente (sala de mese, băncile). Deoarece nu le este permis să îşi
delimiteze teritoriul prin anumite afişe sau poze, încălcarea spaţiului personal nu
mai este resimţită atât de sever. Şi faptul că există nevoi mai importante care nu
sunt satisfăcute cum ar fi hrana şi asistenţa medicală, face ca aspectele legate de
teritorialitate să nu fie atat de grave.
Agresivitatea, „comportament verbal sau acţional ofensiv, orientat spre
umilirea şi chiar suprimarea fizică a celorlalţi” (4,398) este încă unul din
fenomenele întâlnite frecvent în penitenciar. Vorbim de agresivitate atât
împotriva propriei persoane, împotriva obiectelor, cât şi împotriva celorlalţi, fie
ei deţinuţi sau cadre. Mediul carceral, prin prisma privării de libertate, este unul
în care se adună foarte multe sentimente care duc la agresivitate. Spuneam mai
devreme că există anumite categorii de deţinuţi care sunt sancţionaţi de către
grup. Aceste sancţiuni se manifestă sub forma actelor agresive.
Un factor important este şi stresul, „o caracteristică a materiei vii, lipsa
totală de stres fiind echivalentă cu moartea” (4,401). Aici ne referim la stresul
dăunător, la stres în cantitate mare. Stresul apare ca urmare a unor situaţii
solicitante în care se află individul, iar în mediul penitenciar aceste situaţii sunt
permanente. Dintre sursele de stres specifice mediului privativ vom aminti aici:

9
poziţia ierarhică pe care o ocupă deţinutul, comportamentul pe care îl au
cadrele, imposibilitatea de a lua decizii cu privire la destinul propriu, pierderea
individualităţii şi rutina zilnică.
Panica, de asemenea, este un element destabilizator deoarece duce de
cele mai multe ori la acte iraţionale, la dezordonare. Este cauzată de obicei de
anumite zvonuri propagate în penitenciar sau de resimţirea unor ameninţări.
Problemele cu care deţinutul se confruntă duc la acte precum automutilările,
refuzul de hrană sau tatuaje. De asemenea, la scurt timp după intrarea în mediul
privativ, unor persoane le apar diferite tulburări psihice care în general dispar
odată cu trecerea timpului şi nu trebuie confundate cu tulburările care apar în
libertate sau care sunt legate de specificul individului.
O altă problemă cu care se confruntă mediul penitenciar este suicidul.
Cauzele sale sunt următoarele: abandonul, doliul, eşecul sentimental,
schimbările în ceea ce priveşte situaţia socială, iar formele pe care acesta le
îmbracă în cadrul penitenciar sunt: suicidul emotiv (prin el subiectul pune capăt
unei emoţii foarte puternice), suicidul pasional (individul pune capăt unei dureri
de ordin moral) şi echivalentele suicidare-automutilări, simularea unor boli
(folosite pentru că aduc beneficii din îngrijirea medicală căreia trebuie supus
individul în urma lor). (4,408). În mediile privative de libertate îşi face apariţia
şi fenomenul de homosexualitate. Vorbim atât de homosexuali autentici,
ambigui, cât şi de homosexuali ocazionali. Ultimul tip este cel mai întâlnit în
penitenciare. Din cauza privării de libertate şi lipsei unei vieţi sexuale , deţinuţii
încearcă ocazional această alternativă.
Un alt factor perturbator este zvonul. Acesta duce la comportamente
dezorganizate şi uneori iraţionale. Allport şi Postman scot în evidenţă trei legi
care stau la baza transmiterii zvonurilor: legea nivelării (face ca zvonul pe
măsura ce trece prin mai multe verigi ale lanţului să devină mai scurt şi concis),
legea accentuării (punerea accentului mai ales pe detalii) şi legea asimilării
(constă în reorganizarea informaţiilor în jurul unor informaţii principale). Cele

10
mai multe zvonuri sunt cu privire la: legislaţia penală şi modificările suferite de
aceasta, anumite decrete de graţiere, severitatea comisiilor de eliberare
condiţionată de la alte penitenciare sau legate de transferuri.
Scopul principal al detenţiei ar trebui să fie reeducarea persoanelor care
au comis infracţiuni şi înapoierea lor societăţii în postura de cetăţeni normali,
însă, deşi există programe de reintegrare, reeducare, s-ar părea că scopul
principal al executării sentinţei rămâne scoaterea individului din societate pentru
o perioadă de timp mai scurtă sau mai lungă şi pedepsirea prin luarea libertăţii.
Acestea ar fi principalele aspecte psiho-sociale cu care se confruntă
individul în mediul privativ, aspecte care deosebesc acest mediu de cel liber. Nu
putem nega că acestea se întâlnesc şi în afara închisorii, însă aici capătă valenţe
deosebite din cauza faptului că individul este mai slab, se supune celorlalţi
pentru a supravieţui, personalitatea sa este anulată şi nu poate să decidă cu
privire la propriul destin.
Am început acest capitol cu un citat şi vom încheia sperând că am ilustrat
faptul că societatea carcerală este o societate în miniatură, însă o societate
întemeiată pe altfel de norme, norme care ţin de condiţia deţinutului şi de
trăsăturile lui psihologice.

1.2 Drepturile şi obligaţiile persoanelor aflate în penitenciar

Deşi în momentul intrării în penitenciar, deţinuţii îşi pierd câteva


drepturi foarte importante pe care le aveau în viaţa civilă (cum ar fi dreptul la
vot) , pastrând totuşi drepturi şi obligaţii care sunt în acord cu condiţia lor din
detenţie.
Astfel că deţinuţii au dreptul să:
• fie informaţi cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au;
• primească hrana în următorul mod: trei mese pe zi, iar în cazul
persoanelor gravide şi minorilor se va face un regim special de alimentaţie;

11
• să beneficieze de un tratament amabil din partea celor din corpul
administrativ;
• să beneficieze de securitate personală, dacă deţinutul simte o
ameninţare şi se adresează organelor administrative, acestea trebuie să acţioneze
pentru ca deţinutul să se simtă în siguranţă;
• să primească în mod gratuit asistenţă medicală şi medicamente;
• înainteze petiţii cu caracter confidenţial care nu pot fi reţinute sau
deschise (referindu-ne aici la orice sesizare către autorităţile publice, intituţiile
publice, organele juridice, instanţele sau organizaţiile internaţionale);
• să comunice familiei şi rudelor mai apropiate locul de detenţie;
• să beneficieze de timpul liber în funcţie de programul zilei, cu
condiţia să respecte regulile stabilite de comportament;
• dreptul la a primi bunuri astfel: cei aflaţi în regim de detenţie
semideschis 20 kg, cei condamnaţi definitiv 15 kg, iar femeile şi minorii 30 kg;
(se pot primi şi sume de bani care sunt trecute pe fişa contabilă nominală);
• să poată să se aboneze la anumite publicaţii (ziare şi reviste) şi să
procure literatură fără a avea impus un număr maxim de publicaţii;
• sa beneficieze de activităţi cum ar fi acţiunile culturale şi sportive,
studiul în bibliotecă şi jocurile permise;
• dreptul la corespondenţă ce constă în primirea şi expedierea de
scrisori, telegrame, petiţii, care pentru a preveni introducerea de substanţe
interzise în penitenciar sunt deschise în faţa deţinutului , fără a fi însă citite;
• să beneficieze de asistenţă juridică (întâlniri cu avocaţii, mediatorul
sau alte persoane prevăzute de lege; frecvenţa acestor întâlniri fiind nelimitată);
• dreptul la convorbiri telefonice, numărul şi durata acestora fiind
stabilite de cei din administraţie, ţinându-se cont de numărul telefoanelor
publice şi de numărul de deţinuţi; costurile sunt suportate de către deţinut,

12
excepţie făcând cazul în care acesta nu are mijloacele necesare, iar administraţia
penitenciarului suportă aceste cheltuieli;
• dreptul de a primi vizite (cu durata între 30 de minute şi 2 ore);
persoanele care vin în vizită şi pachetele aduse sunt controlate; vizitele sunt de
două tipuri: obişnuite şi de cabină, iar numărul de vizite de care pot beneficia
deţinuţii sunt în funcţie de încadrarea lor astfel: cei arestaţi preventiv-4 vizite pe
lună, recidiviştii-3 vizite pe lună, iar cei în sistem semideschis-4 vizite pe lună;
• dreptul să practice orice confesiune;
• dreptul la deplasare fără escortă în afara penitenciarului pentru o
perioadă scurtă în cazul unor situaţii personale excepţionale (conform cu art 236
Codul de executare);
Am trecut în revistă drepturile persoanei private de libertate ce includ
câteva din cele mai importante, iar în continuare vom prezenta obligaţiile pe
care le au persoanele condamnate.
Deţinuţii sunt obligaţi să :
• respecte prevederile tuturor actelor normative ce reglementează
detenţia (Codul de executare, Statutul executării);
• să respecte programul zilnic, regulile de comportament;
• să îndeplinească necondiţionat ce le solicită personalul administrativ;
• să accepte percheziţia la intrarea şi ieşirea din penitenciar şi ori de
cate ori li se solicită acest lucru de către cadre;
• să fie cooperanţi în timpul percheziţiei şi să ajute personalul prin
predarea obiectelor şi substanţelor interzise, prin scoaterea lucrurilor din
rucsacuri, genţi şi altele;
• să nu întreprindă activităţi care pot impiedica efectuarea sarcinilor de
serviciu ale personalului administrativ şi ale altor persoane;
• să evite acţiunile care pot afecta demnitatea unor colegi sau superiori;

13
• să comunice datele de identificare dacă sunt solicitate de către
personalul penitenciar;
• dacă încalcă anumite reguli ale regimului de detenţie, să aducă la
solicitarea administraţiei explicaţii cu privire la modul în care a avut loc
încalcarea;
• să salute personalul penitenciar şi vizitatorii prin ridicarea în picioare;
• să se alinieze şi să salute cadrele atunci când acestea intră în celulă;
• să se prezinte la vizitele medicale pentru depistarea anumitor maladii ;
• să respecte regulile de igienă şi să păstreze în condiţii optime bunurile
eliberate de penitenciar (uniformă, lenjerie de pat);
• să păstreze curăţenia în locurile de dormit şi de desfăşurarea a altor
activităţi;
• zilnic trebuie să aerisească încăperile în care îşi ispăşesc pedeapsa ;
• produsele alimentare şi obiectele de uz personal vor fi păstrate în
locuri speciale;
• cand ies la plimbare ,conform regulamentului, trebuie să păstreze
ordinea şi curăţenia în curte;
• să consume energia electrică şi apa în mod raţional;
• bunurile aflate în proprietatea pentenciarului vor fi păstrate cu grijă;
• respectarea regulilor cu privire la comportamentul de evitare a
incendiilor şi de protecţie a muncii;
• să fumeze doar în spaţiile prevăzute;
• să menţină ordinea şi să ţină pe toate lucrurile personale (pat, genţi cu
lucruri personale, noptiere) tăbliţa de identificare pe care este inscripţionat
numele;
• cea mai importantă pentru tema pe care am ales să o prezint este
obligaţia deţinuţilor de a depune o muncă şi de a-şi continua pregătirea şcolară
prin intrarea într-un program de calificare sau de recalificare profesională;

14
Pe lângă drepturile şi obligaţiile cărora trebuie să se supună, deţinuţilor le
sunt interzise numeroase comportamente. Aceste interdicţii sunt puse pentru a
reuşi să se menţină ordinea în cadrul penitenciarului şi orice încălcare a lor
atrage după sine sancţiunile specifice. În lumea aceasta închisă , regulile şi
normele sunt făcute de cei care deţin puterea, iar deţinutul trebuie să se supună
necondiţionat, însă deşi un simbol al puterii, fără ele s-ar crea un haos total, iar
organele administrative nu ar reuşi niciodată să gestioneze acest mediu.

1.3 Adaptarea la regimul de detenţie

„Din Raiul dulce şi din tihna


bună
Domnul i-a dat afară, în
furtună.”
(Tudor Arghezi-
Pedeapsa)

Am pornit cu un citat din poezia “Pedeapsa” a lui Tudor Arghezi. Aceasta


simbolizează foarte bine modul în care deţinutul din lumea liberă ajunge în
mediul penitenciar. Un mediu, după cum am spus anterior, depăşeşte orice
imaginaţie în ceea ce priveşte ostilitatea şi privaţiunile. Este o adevărată
„furtună”, raportându-ne la mediul liber, însă acestei furtuni deţinuţii trebuie să
îi facă faţă. În cele ce urmează, vom prezenta câteva date generale despre
tipurile de regimuri de detenţie şi despre tipurile de pedeapsă, tratând în acelaşi
timp şi adaptarea deţinuţilor la acestea.
În prezent, în România sunt următoarele regimuri de detenţie: de maximă
siguranţă, închis, semi-deschis şi deschis (conform legii 275/2006). Aceste
regimuri au fost stabilite în funcţie de durata pedepsei, astfel că avem:

15
Regimul de maximă siguranţă: persoane care au fost condamnate la
pedeapsa pe viaţă sau altă pedeapsă mai mare de 15 ani. Aceste persoane sunt
aflate sub supraveghere strictă şi continuă, desfăşoară activităţi educative,
terapeutice sau recreative în grupuri mici. Nu pot fi încadrate în regimul de
maximă siguranţă următoarele categorii de persoane: bărbaţi cu vârsta de peste
60 de ani şi femei cu vârsta de peste 55, femei însărcinate sau cu un copil cu
vârsta sub un an în grijă, minori, persoanele cu handicap de gradul I şi cele cu
afecţiuni locomotorii. Toate aceste categorii sunt încarcerate în regim închis.
Regimul închis: perioadă de detenţie de la 5-15 ani. Sunt cazate la
comun, desfăşoară activităţile în interiorul penitenciarului sub supraveghere,
însă cu aprobare de la conducerea penitenciarului pot să efectueze muncă în
afara penitenciarului, în condiţii de strictă supraveghere.
Regimul semi-deschis: condamnaţii la o perioadă cuprinsă între 1 an şi
maxim 5 ani. Sunt cazaţi în comun, au spaţii în care îşi desfăşoară activităţile
educative, de consiliere, terapeutice, sportive etc. Pot să desfăşoare activităţi în
afara penitenciarului sub supraveghere, iar în interiorul penitenciarului se pot
deplasa neînsoţiţi. În acest regim există anumite spaţii care rămân deschise pe
tot parcursul zilei.
Regimul deschis: se aplică celor care au fost condamnaţi la o pedeapsă
mai mică de un an. Aceştia pot să presteze muncă şi alte activităţi educative,
terapeutice, de consiliere în afara penitenciarului fără supraveghere. Există
posibilitatea trecerii de la un regim la altul, pe baza unor merite deosebite. Spre
exemplu, unul dintre subiecţii cercetării mele a trecut de la regimul de maximă
siguranţă la cel închis deoarece a dat dovadă de un comportament excepţional şi
a creat numeroase obiecte artistice din mărgeluţe şi beţişoare, unele dintre ele
expuse în afara penitenciarului.
Pedeapsa este: „măsura de represiune, sancţiune aplicată celui care a
săvârşit o greşeală”; „măsură de constrângere prevăzută de lege şi aplicată cuiva
de o instanţă judecătorească drept sancţiune pentru o infracţiune , condamnare,

16
osândă; situaţie în care se află cel pedepsit, condamnat”. (DEX,772) Din
definiţia pe care ne-o oferă DEX-ul reiese că pedeapsa are valenţe negative,
manifestându-se ca o constrângere, ca o sancţiune pentru comportament
neadecvat conform legii. Pedeapsa privativă de libertate este cea mai dură
deoarece la valenţele negative ale pedepsei se adaugă şi cele ale spaţiului
penitenciar, spaţiu privativ.
Perioada de detenţie, în opinia lui Florian Gheorghe, se împarte în trei:
carantina, executarea propriu-zisă şi pregătirea pentru eliberare. Aceste etape au
fost reluate şi de alţi autori. Vom prezenta în continuare ce înseamnă fiecare
etapă. Carantina este perioada care se întinde după cele 21 de zile prevăzute din
punct de vedere medical. În această perioadă starea deţinutului se stabilizează
până la un mod acceptabil. Cei care vin pentru prima dată în contact cu acest
mediu prezintă dureri de membre, slăbesc, sunt dezorientaţi, au insomnii şi stări
depresive. În partea întâi a acestui capitol vorbeam de şocul depunerii. Acesta
este resimţit foarte puternic de persoanele slabe, de cei cu probleme pe plan
afectiv şi social şi la cei bolnavi. Următoarea subetapă este trecerea la
sentimentul de victimizare. În acest moment, persoana realizează pierderile care
vin odată cu condamnarea: pierderea familiei şi prietenilor, pierderea locului de
muncă. Apoi, în mod firesc deoarece sunt supuşi unui mediu pe care nici nu şi l-
au imaginat vreodată, noii condamnaţi, văzând cum stau lucrurile şi că
agresivitatea este un mod de viaţă în penitenciar, că ceilalţi le iau bunurile
personale cu forţa, ajung să vadă aderarea la normele neoficiale, singura soluţie
a supravieţuirii în detenţie. Etapa de executare propriu-zisă este etapa cea mai
îndelungată. În cadrul acesteia se desfăşoară toate acţiunile de reeducare,
activitatea specifică fiind munca. Acum nu mai apar probleme, deţinutul ştie
cum merg lucrurile şi nu mai încalcă normele, se resemnează cu condiţia sa
actuală. Sentimentul de dezamăgire se păstrează şi în această perioadă, mai ales
că relaţiile cu ceilalţi deţinuţi duc la contaminare. Conform unei cercetări a lui
Florian Gheorghe, numeroşi deţinuţi afirmă că au învăţat de la colegii de

17
suferinţă lucruri mult mai rele decât s-ar fi aşteptat. Pentru noii-depuşi un factor
destabilizator este şi supraaglomerarea. Acest fenomen constă în depăşirea
locurilor de cazare, depăşire ce duce la modificarea vieţii deţinuţilor. Spaţiul
personal se micşorează, apar sentimente de frustrare, mânie, condamnatul nu
mai este capabil să anticipeze mişcările colegilor de celulă, scăzând astfel
securitatea personală. Există traume şi din punct de vedere psihologic. Toată
lumea interioară a deţinutului se prăbuşeşte deoarece coordonatele se schimbă,
societatea penitenciară este guvernată de alte norme, alte valori sau şi mai grav
de lipsa oricăror valori. Condamnatul se resemnează şi se închide în sine,
reveriile fiind ceva obişnuit în acest cadru, prin ele deţinutul evadând din
mediul privativ. Deţinutul, în noua sa postură, este un nimeni, un nume alăturat
unui delict. Sentimentele de regret, de răzbunare care se instalează după primii
doi ani de detenţie, duc la ruperea legăturilor cu famila prin divorţ sau
neacceptarea vizitelor membrilor familiei. Fenomene ca autorănirile, greva
foamei, înghiţirea diferitelor obiecte apar destul de des. La deţinut apare
„complexul zidului” care îl face pe acesta să se cufunde tot mai mult în sine şi
în condiţia de deţinut, nu iese la muncă, nu participă la nicio activitate, însă cu
timpul acest complex trece, deţinutul încercând să muncească, să participe la
concursuri sportive, îşi continuă şcoala, se califică sau se recalifică profesional.
Ultima etapă în ceea ce priveşte executarea unei pedepse este pregătirea pentru
libertate. În această perioadă care cuprinde câteva săptămâni dinaintea eliberării,
deţinutul are parte de un program special. Primeşte ultimele sfaturi în legătură
cu modul de comportament dezirabil în societatea liberă şi în legătură cu
problemele cu care se poate confrunta în noul loc de muncă. Numeroase
cercetări au scos în evidenţă că oamenii liberi îi privesc neîncrezători pe foştii
deţinuţi, nu îi cred capabili de reabilitare socială, şi sunt temători în relaţiile cu
aceştia. Astfel că persoana are o noua identitate socială faţă de cea pe care o
avea înainte de a intra în închisoare. Cerinţele din mediul civil sunt numeroase
faţă de cele cu care s-au confruntat în detenţie şi trebuie să le facă faţă în mod

18
acceptabil. Florian Gheorghe prezintă procesul de penitenciarizare , că
îmbinarea a patru etape:
• De acomodare- etapă dominată de teamă şi supunere, de încercare de a
trăi în noul mediu; în această perioadă sunt prezente sentimente de părăsire şi
neputinţă;
• De adaptare- deţinutul încearcă să câştige încrederea, bunăvoinţa
cadrelor şi să atragă recompensele de partea lor. Deţinutul urmează secvenţa
cunoaştere-valorizare-conduită. Astfel că deţinutul, urmărind ceea ce se
întâmplă în jurul său, evaluează comportamentele şi persoanele care îi aduc
recompense mai mari şi adoptă în funcţie de observaţia făcută o conduită sau
alta.
• De participare- deţinutul este parte integrantă a grupului, nu se mai
simte străin de ceilalţi şi se manifestă activ în relaţiile cu aceştia. Foarte
important în această etapă este că individul să fie acceptat de către ceilalţi.
Există cazuri în care oricât ar încerca, deţinutul să participe la activităţi de grup,
să relaţioneze, din cauza faptei comise, acesta să fie izolat de către colegi.
• De integrare- predomină o stare de echilibru în plan psihosonmtic.
Această ultimă etapă se poate împărţi în alte trei perioade, ce corespund
nivelului de integrare al deţinutului în mediul penitenciar: nivelul integrării
sociale, al integrării psihosociale şi cel al integrării subculturale.
a. Nivelul integrării sociale- relaţiile dintre deţinut şi grup s-au
armonizat, contactele interpersonale sunt intense, iar deţinutul împărtăşeşte
valorile şi atitudinile grupului din care face parte, scopurile sunt comune şi
fiecare are un loc bine stabilit în cadrul grupului, cum spuneam mai sus la
subcapitolul despre mediul penitenciar, eşti acceptat dacă ceilalţi au ceva de
câştigat de la tine, dacă satisfaci o anumită nevoie a grupului. Există şi situaţii în
care individul aderă la normele şi regulile grupului doar de formă, pentru că aşa
este mai bine pentru el.

19
b. Nivelul integrării psihosociale- deţinutul acţionează în funcţie de
statutul pe care îl deţine în acest moment, ceea ce duce la reducerea surselor de
stres.
c. Nivelul integrării subcultural- deţinutul a interiorizat sistemul de
valori şi norme informale ale grupului din care face parte, promovând aceste
reguli în viaţa de zi cu zi pe timpul executării pedepsei.
La Stefan Bruno, întâlnim o altă abordare cu privire la integrarea
deţinutului în mediul de detenţie. El vorbeşte de ritualuri de iniţiere şi de
ritualuri de adaptare. Ritualurile de iniţiere se referă la intrarea individului în
mediul penitenciar şi confruntarea cu privaţiunile mai sus menţionate. Astfel
ajunge să cunoască modul în care merg lucrurile şi capătă un statut în cadrul
grupului. Se vorbeşte de “botezul în celulă” ca modalitate prin care este stabilită
poziţia socială ulterioară. Botezul constă de fapt în povestirea faptelor care l-au
adus pe individ în această situaţie. De obicei sunt prezentate exact cum s-au
petrecut, şi de cele mai multe ori această relatare este urmată de fenomenul de
“prostire” (3,66) în care un alt deţinut mimează sentimente de compătimire şi
reinterpretează faptele într-un mod care îl face pe noul venit să treacă de la
sentimentele de remuşcare la cele de justificare a faptelor. Astfel, pedeapsa este
resimţită foarte aspră, iar gradul de vinovăţie din ce în ce mai redus, ceea ce îl
face pe individ să adere la părerile celorlalţi deoarece ei i-au oferit raţiuni
deculpabilizante. Pentru a menţine sprijinul moral, deţinutul trebuie să plătească
un anumit preţ (haine, mâncare, munci în favoarea protectorului) şi intră sub
protecţia unui “şmecher” luând statutul de nepot.
Refuzul plăţii sau renunţarea la a mai plăti pe parcurs implică pedepse
fizice sau sustragerea bunurilor personale. Cel mai umilitor aspect al botezului
este la duş. Deţinutul este luat în râs de ceilalţi, primeşte apelative
batjocoritoare (viol verbal: impotentule, păpuşă etc). Ameninţările cu referire la
organul sexual sau atingerile trupului noului venit sunt de asemenea prezente.
Botezul nu implică doar deţinuţii, ci este o practică acceptată şi încurajată de

20
cadre. Acest lucru se întâmplă deoarece şi cadrele trec printr-un botez specific.
Sunt alese în funcţie de nivelul de incultură, dintr-o clasă socială inferioară, plini
de dorinţa de a face carieră. Într-adevăr există şi cadre pregătite şi cu un
comportament mai “uman”, însă aceştia fiind puţini trebuie să suporte ironiile
celorlalţi. Ruxandra Cisereanu găseşte următoarele componente ca fiind
esenţiale în ceea ce priveşte reuşita unui botez al cadrelor: o foarte mare
capacitate de dezumanizare a condamnatului, cruzime excesivă, ascultarea
ordinelor ca nişte roboţi (nu gândeşte, execută), să se considere omnipotenţi,
asumarea unui ideal de masculinitate aspră, un trecut în care au existat umilinţe
(la şcoală sau în familie). Într-un cuvânt, toate acestea se rezumă la îndoctrinare.
Pe lângă acestea, cadrul nu are voie să spună ce se întâmplă la serviciu şi în
general, cadrele se înrudesc între ele, în sistemul penitenciar, predominând
nepotismul.
Ritualurile adaptative sunt imediat următoare “botezului”. În cadrul
acestora are loc o reconstrucţie a eului astfel încât noul venit să se plieze pe
cerinţele noului său statut. “Privilegiile din instituţiile totale, trebuie subliniat,
nu constau în indemnizatii speciale, în favoruri sau în valori, ci doar în absenţa
privaţiunilor pe care individul, în mod normal, nu se aşteaptă să fie nevoit a le
suporta. Conceptele înseşi de pedeapsă şi privilegiu nu sunt croite din stofa vieţii
civile.” (10,54). Astfel că persoana privată de libertate poate să piardă foarte
multe dintre drepturile sale dacă nu se adaptează cum trebuie la cerinţe.
Deşi pare că se promovează egalitarismul, mediul penitenciar nu este
deloc unul în care toţi să aibă acelaşi statut şi aceleaşi drepturi. Acest lucru se
observă şi de partea deţinuţilor şi de cea a cadrelor. În acest context, cadrele
mai au o cale de a scăpa de situaţiile care îi nemulţumesc, părăsind insituţia
pentru una care le oferă aceleaşi beneficii cu mai puţină luptă, însă deţinuţii
trebuie să rabde şi să accepte ceea ce li se întâmplă şi să găsească forma de
adaptare cea mai potrivită. În acest proces de adaptare, deţinutul este încercat de
gânduri de sinucidere şi de gândul că ar putea să înnebunească.

21
„Ritualurile adaptative se traduc prin expresia des întâlnită “a-ţi
face puşcăria uşoară”, adică posibilitatea de a crea condiţii normale într-un
mediu anormal: a avea un pat bun, o pătură bună, a-şi bea cafeaua de dimineaţă,
a putea comunica uşor cu ceilalţi deţinuţi şi cu familia, a putea telefona oricând,
a fi tratat cu respect de către ceilalţi”. (2,72). O primă modalitate prin care
deţinutul încearcă să arate că este încă stăpânul propriului său destin este legată
de plângerile şi reclamaţiile pe care acesta le înaintează când nu îi sunt
respectate drepturile.
O altă strategie de adaptare este construirea unei poveşti despre sine,
povestire în care condamnatul se prezintă în faţă celorlalţi că fiind vinovat de o
faptă mult mai măreaţă decât cea pentru care este acolo. Astfel, un simplu furt
poate să ajungă într-o povestire cea mai mare escrocherie contabilă. Deţinutul
se prezintă ca o persoană în plin proces de evoluţie, căreia i-a pus capăt această
condamnare, viitorul său stălucit curmându-se în momentul în care a fost prins,
altfel putând acum să fie foarte bogat. Astfel de povestiri sunt acceptate de
ceilalţi deoarece şi ei la rândul lor au nevoie să li se accepte povestirile. Şi în
tabăra cadrelor există de asemenea anumite lucruri cu care unii încearcă să iasă
în evidenţă în faţa altora. Unii spun că au fost garda de corp a unui demnitar, şef
de stat etc. Deşi nimeni nu crede şi toată lumea acceptă aceste fapte că fiind
adevărate, există o problemă în cazul deţinuţilor care se laudă cu un fapt comis
de altă persoană care ajunge să fie încarcerată în aceeaşi unitate de detenţie. În
acest caz, singura ieşire din situaţie este transferul în alt penitenciar deoarece
dacă rămâi, ajungi să fii bătaia de joc a celorlalţi.
Deşi povestirile ajută, deţinutul nu doreşte să rămână cunoscut doar
pentru o povestire, astfel fiecare încearcă să obţină o anumită specializare, să fie
cel mai bun la ceva. Specializarea obţinută ar trebui să fie un lucru bun şi pentru
ieşirea din detenţie deoarece deţinutul ar şti să facă ceva, însă meseriile din
detenţie sunt un fel de “schingiuiri” ale meseriilor de pe piaţa liberă. Pentru a
susţine acest lucru, Stefan Bruno oferă un exemplu cu privire la curelele de

22
distribuţie ale motoarelor. În puşcărie nu există curele de distribuţie şi pentru a
repara diferite motoare se folosesc improvizaţii din cârpe. Astfel că ajung să fie
mai importante cârpele şi căutarea lor decât căutarea curelelor propriu-zise.
Specializându-se într-o meserie diferită de cea din societatea liberă, deţinutul nu
are nicio şansă pe piaţa muncii în mediul civil. Tot ceea ce am spus despre
specilizarea într-un anumit domeniu este o metodă de “compensare”, (2,73)
compensarea eşecului prin ancorarea carierei într-un anumit domeniu. Ritualuri
adaptative sunt şi schimburile de materii din cadrul închisorilor (conserve în
bani, bani în ţigări şi alcool etc.) astfel că pe baza sacoşelor de acasă se poate
face avere într-un mediu de acest gen. În majoritatea lor, ritualurile de adaptare
sunt o modalitate de câştigare a bunăstării într-un mediu total neprielnic. Având
în vedere că România este în statisticile oficiale pe locul întâi în Europa în ceea
ce priveşte rata recidivei, deducem că adaptarea la mediul punitiv este foarte
puternică, astfel avem “persoane care învaţă atât de bine să trăiască în lumea
carcerală, încât aceasta devine pentru ei singura lume posibilă” (2,77).

23
Capitolul II. Alternative la sistemul penitenciar: probaţiunea şi
justiţia restaurativă în România

Judecătorul Dennis Challeen din Wisconsin, SUA, surprinde într-un


discurs sistemul penitenciar şi efectele sale asupra indivizilor, în următorul mod:
“ Vrem ca ei să aibă stimă şi valorizare de sine,
Aşa că le distrugem stima de sine.
Vrem ca ei să fie responsabili,
Aşa că le luăm orice responsabilitate.
Vrem ca ei să fie o parte a comunităţii,
Aşa că îi izolăm de comunitate.
Vrem ca ei să gândească pozitiv şi constructiv,
Aşa că îi înjosim şi îi facem nefolositori.
Vrem ca ei să nu fie violenţi,
Aşa că îi punem acolo unde sunt înconjuraţi de violenţă.
Vrem ca ei să fie oameni blânzi şi iubitori,
Aşa că îi supunem urii şi cruzimii.
Vrem ca ei să nu mai fie nişte duri,
Aşa că îi punem acolo unde durii sunt respectaţi.
Vrem să nu se mai întovărăşească cu rataţii,
Aşa că punem toţi rataţii sub acelaşi acoperiş.
Vrem ca ei să nu ne mai exploateze,
Aşa că îi punem acolo unde toţi se exploatează unii pe alţii.
Vrem ca ei să îşi controleze propriile vieţi şi propriile probleme şi să nu
mai fie nişte paraziţi,
Aşa că îi facem să devină total dependenţi de noi.” (Dennis Challeen apud
Bruno, 2006, pp. 171-172).

24
Acest citat explică foarte multe în foarte puţine rânduri. Explică
faptul că mediul penitenciar nu este cea mai bună soluţie pe care o poate găsi
societatea pentru pedepsirea infractorilor, întrucât are multe minusuri în ceea ce
priveşte reintegrarea deţinuţilor în cadrul societăţii libere după executarea
pedepsei. Ca alternativă la acest mediu s-au dezvoltat justiţia restaurativă şi
instituţia probaţiunii. În baza acestora, deţinutul poate să nu mai ajungă în
cadrul penitenciarului şi să nu execute pedepse privative de libertate. Vom
prezenta în continuare cele două alternative la detenţie şi vom puncta
principalele avantaje şi dezavantaje ale acestora.

2.1. Justiţia restaurativă

Justiţia restaurativă este un fenomen recent în România. A apărut în


principal în urma nevoii de a ne alinia la Uniunea Europeană, din punct de
vedere al sistemului de justiţie. Termenul a fost utilizat pentru prima oară în anul
1977 de către Albert Eglash, cu referire la justiţia penală, pe care o împarte în
trei paliere: justiţia retributivă care constă în pedepsirea infractorului, justiţia
distributivă care are ca scop reabilitarea delincventului şi cea restaurativă ce se
bazează pe repararea prejudiciului suferit de victimă. Primul fapt care reiese din
cele de mai sus este că justiţia restaurativă este singura care pune accent şi pe
victimă şi o implică activ în rezolvarea situaţiei.
Ca alternativă la sistemul penintenciar, acest tip de justiţie a apărut
pentu a rezolva anumite limite ale acestuia. Ne referim la limitele legate, de
gradul de satisfacţie al personalului specializat, cât şi al victimelor faţă de
sistemul tradiţional, la faptul că pedeapsa cu privarea de libertate constă doar în
izolarea individului pe o anumită perioadă, rolul socializator fiind cel mai des
ignorat, nevoia din ce în ce mai mare de a acorda sprijin victimelor, costurile
ridicate în ceea ce priveşte sistemul penitenciar şi aglomerarea de dosare prin
tribunale.

25
Când spunem justiţie restaurativă, ne referim la: procesul prin care
„toate părţile care au legătură cu o anumită infracţiune colaborează pentru
găsirea unei căi prin care să fie înlăturate consecinţele nefaste ale infracţiunii şi
implicaţiile sale pentru viitor”. (13,91-92). Tony Marshall vorbind de obiectivele
justiţiei restaurative găseşte următoarele aspecte:
• Răspunde la nevoile victimei şi celor apropiaţi ei (in cazul în care
sunt afectaţi), ne referim atât la nevoi materiale, emoţionale, financiare şi
sociale;
• Prin reintegrarea infractorului în cadrul comunităţii urmăreşte
prevenirea recidivei;
• Îl determină pe infractor să îşi asume responsabilitatea faţă de faptă
şi faţă de persoana prejudiciată;
• Justiţia restaurativă doreşte ca infractorul şi victima să găsească
sprijin în cadrul comunităţii şi ca aceasta din urmă să se implice activ la
soluţionarea conflictului şi prevenirea actelor delincvente ce ar putea să apară;
• Prin justiţia restaurativă, sistemul penal are doar de câştigat, scad
costurile, se evită aglomerările şi întârzierile. (Just restaurat Balica).
Există şi alte perspective asupra fenomenului de justiţie restaurativă dintre
care vom prezenta câteva:
Jeff Latimer consideră că justiţia restaurativă funcţionează cu
anumite concepte din practicile tradiţionale şi religioase (soluţionarea
conflictelor în cadrul culturilor indigene, iertare, reparare). El consideră că
primele care au dat naştere unor programe de justiţie restaurativă sunt anumite
grupuri religioase. În cadrul justiţiei restaurative, până şi comportamentul
delincvent capătă o nouă definiţie axată pe efectele pe care le are asupra victimei
şi în sens mai larg asupra comunităţii. Astfel, Jeff Latimer şi colaboratorii săi
oferă următoarea definiţie pentru comportamentul criminal: „o infracţiune este
înainte de toate, un conflict între persoane care produce prejudicii victimei,
colectivităţii şi delincventului.” (p. 7) Această definiţie scoate în evidenţă:

26
nevoia de a implica victima în mod activ în procesul de rezolvare a conflictului,
faptul că agresorul este nevoit să îşi asume responsabilitatea faţă de propriile
fapte şi să îndrepte prejudiciul şi implicarea comunităţii.
Un punct de vedere în ceea ce priveşte sistemul restaurativ este
exprimat şi de David Cooley: „justiţia restaurativă are la bază o idee simplă:
modul eficient de a răspunde unui conflict prin repararea prejudiciului cauzat de
actul reprobabil. Măsurile de reparaţie, materiale şi simbolice reprezintă punctul
de plecare, dar reparaţia în sens larg nu se limitează la despăgubirea victimei”
(p. 8). Acelaşi autor scoate în evidenţă un alt avantaj al justiţiei restaurative şi
anume acela că reuşeşte „să dea răspuns unui conflict imediat şi favorizează
dezvoltarea relaţiilor bazate pe respect între delincvent, persoanele care au
suferit prejudiciul şi membrii comunităţii”. (p. 8)
În centrul justiţiei restaurative se află procesul de mediere. Este
definită “ca un proces desfăşurat între victimă şi infractor, părţi care au
posibilitatea ca în mod voluntar să participe activ la rezolvarea problemelor
rezultate în urma comiterii unei infracţiuni, beneficiind şi de ajutorul unei a treia
părţi neutre care este un mediator profesionist sau un membru al comunităţii”
(evaluarea sistemului de justitie restaurativa,recomandarea 19/1999 Consiliul
Europei). Justiţia restaurativă poate să intervină pe tot parcursul procesului
penal, dar şi ca etapă postcondamnatorie, în acest ultim caz venind în sprijinul
modalităţilor de reintegrare a infractorului în societate. Cu privire la procesul de
mediere, aceasta poate fi directă (când victima şi agresorul sunt faţă în faţă) sau
indirectă (mediatorul se întâlneşte separat cu victima şi cu agresorul).
Coordonatele generale ale procesului de justiţie restaurativă se
întâlnesc şi în “Memorandumul explicativ la Recomandarea nr. 19/1999 a
Consiliului Europei”. Acestea sunt:
• Perceperea infracţiunii ca prejudiciu adus victimei;
• Centrarea în mare parte pe prejudiciul produs de infracţiune şi mai
puţin pe încălcarea normei penale;

27
• Victima şi agresorul primesc interes egal şi sunt implicaţi în aceeaşi
măsură în procesul de rezolvare a cazului;
• Accentul este pus pe victimă, (pe reabilitarea acesteia) care
primeşte sprijin pentru a-şi satisface nevoile aşa cum le percepe;
• Infractorul este sprijinit şi el şi făcut să înţeleagă actul şi să îşi
asume responsabilitatea faţă de victimă şi comunitate;
• Modalitatea şi măsura de reparare a prejudiciului este decisă de
victimă;
• Victima şi agresorul comunică direct sau indirect în cadrul
procesului de justiţie restaurativă;
• Comunitatea sprijină colaborarea dintre victimă şi infractor,
reabilitarea victimei şi reintegrarea socială a infractorului, lucru care nu se
întâmplă în sistemul represiv de justiţie;
• Victima, agresorul şi comunitatea sunt tratate cu respect;
• Evaluarea rezultatelor se face în funcţie de nivelul în care s-a
reparat prejudiciul pe cele două paliere (moral şi material) şi nu prin cât de gravă
este pedeapsa aplicată.
Am vorbit de justiţia restaurativă ca alternativă la sistemul penal şi
am trasat caracteristicile generale ale acestui proces. Să scoatem în evidenţă în
cele ce urmează principalele avantaje pe care le prezintă faţă de încarcerare şi
sistemul tradiţional represiv. În ceea ce priveşte justiţia restaurativă, victimele au
rol central în proces, pe când în cadrul celei restitutive au rol periferic. O altă
deosebire este faptul că în cadrul justiţiei restaurative accentul este pus pe
prejudiciul produs şi nu pe sancţionarea infractorului. Comunitatea este diferit
reprezentată în cele două cazuri. Dacă în sistemul represiv este reprezentată de
către stat, în cealaltă situaţie ea intervine activ prin membrii şi organizaţiile sale.
Poziţia părţilor este un alt element diferenţiator. În cazul tradiţional, părţile sunt
pe poziţii opuse (acţionează ca adversari), iar în celălalt (restaurativ) sunt incluse

28
în procesul de mediere şi este înlesnit dialogul şi negocierea. Un mare plus pe
care îl prezintă justiţia restaurativă este tratamentul pe care îl oferă
infractorilor. Aceştia sunt responsabilizaţi în legătură cu actul comis, sunt făcuţi
să înţeleagă şi sprijiniţi de către comunitate şi de către organele abilitate să se
schimbe în bine. Astfel, se face un pas foarte important în reinserţia socială a
individului. Modelul restaurativ este o metodă care umanizează tratamentul
aplicat infractorilor şi prin modul în care se desfăşoară procesul de reintegrare,
se previne în mod concret recidiva. Studiile efectuate arată că reintegrarea se
realizează mult mai eficient în cadrul justiţiei restaurative decât prin metodele
represive deoarece se face distincţia între faptă şi făptuitor, iar infractorul nu
este rejectat de societate, i se recunoaşte valoarea intrinsecă, fapta comisă fiind
cea dezaprobată de comunitate (13,2002).
Raluca Toroipan şi Gabriel Oancea susţin că la baza practicilor
restaurative stă modelul „Real Justice” care are la bază teoria lui Tomkins.
Această teorie susţine că în momentul în care individul se confruntă cu propriile
greşeli (în cazul infractorilor cu rezultatele actelor lor, suferinţa victimei), apare
ruşinea în mod spontan. Astfel, infractorul, văzând răul produs, încearcă să îl
îndrepte pentru a scăpa de acest sentiment. Un alt aspect este faptul că deoarece
comunitatea este implicată activ şi sprijină infactorul, acesta scapă de
stigmatizarea pe care ar întâlni-o în sistemul penitenciar şi care face din deţinuţi
membri ai unei subculturi sociale. Prin acest tip de justiţie, infractorul este făcut
să înţeleagă răul produs şi i se oferă şansa să înveţe din propriile greşeli, iar ca
urmare a faptului că i se oferă credit şi că nu este pedepsit prea aspru, îl poate
determina să îi respecte pe cei care au crezut în el şi să nu repete situaţia.

2.2. Probaţiunea în România

Probaţiunea este o sentinţă care poate fi impusă de către instanţă în locul


încarcerării. Un infractor care este “în probaţiune” a fost condamnat pentru o

29
crimă (aici ne referim la orice act care încalcă normele legale), dar a petrecut
doar o parte a sentinţei în închisoare sau nu a fost deloc încarcerat. Un infractor
aflat în probaţiune este obligat să urmeze anumite condiţii impuse de curtea de
judecată, fiind supravegheat de un ofiţer de probaţiune pentru a se asigura
îndeplinirea acestor condiţii. Probaţiunea este o modalitate de a diminua
supraaglomerarea penitenciarelor, care în România este o problemă foarte
importantă. Un alt aspect benefic pe care îl aduce probaţiunea este că scad
costurile deoarece infractorul nu mai este încarcerat, nemaifiind astfel întreţinut
din banii publici. În cele din urmă, prin acest sistem este evitată amplificarea
conduitei infracţionale care apare prin expunerea la modele negative în cadrul
penitenciarului. Să vedem însă definiţiile pe care le oferă lucrările de specialitate
pentru această metodă.
În dicţionarul Oxford sunt subliniate două sensuri ale termenului de
probaţiune: “sistemul prin care o persoană care a fost găsită vinovată pentru
săvârşirea unei infracţiuni nu este trimisă în penitenciar, dar căreia îi este legal
solicitat să se prezinte cu regularitate la un for oficial pentru o perioadă de timp
determinată”, şi “testarea aptitudinilor sau comportamentului unei persoane
pentru a constata dacă acea persoană este corespunzătoare în special pentru o
slujbă.”
O altă definiţie este oferită de Bohm şi Haley prin prisma cărora
probaţiunea este o sentinţă pe care instanţa o dă infractorilor care au pledat
vinovaţi sau au fost găsiţi vinovaţi. Infractorul plasat sub probaţiune nu este
încarcerat, ci rămâne în comunitate, fiind pus sub supravegherea unei agenţii de
probaţiune. În tot acest timp, cel ce a încălcat normele legale beneficiază de
supraveghere şi servicii. Dacă infractorul nu este de acord cu termenii impuşi,
poate să refuze, urmând să ispăşească pedeapsa privativă de libertate.
M. Tomic-Malic şi D. Kallogeropoulos (1981) dau următoarea definiţie:
“Probaţiunea este o modalitate de penalizare cu fundament socio-pedagogic,
caracterizată printr-o combinaţie între supraveghere şi asistenţă. Ea se aplică în

30
regim de libertate delincvenţilor selectionaţi în funcţie de personalitatea lor
criminologică şi de receptivitatea lor în raport cu regimul, scopul principal fiind
acela de a oferi subiectului posibilitatea de a-şi modifica atitudinea faţă de viaţa
în societate şi de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorinţă şi fără riscul
de a încălca din nou o normă penală” (3,452).
Din toate definiţiile menţionate anterior reiese faptul că probaţiunea se
referă la oferirea unei a doua şanse celor care au comis pentru prima dată o
infracţiune sau au săvârşit o infracţiune minoră. Acesta nu este încarcerat, ci
rămâne în comunitate fiind sprijinit în vederea înţelegerii şi asumării
responsabilităţii cu privire la actul comis şi reintegrării.
Serviciul de probaţiune are două funcţii principale: supraveghere şi
consiliere. Prin supraveghere se asigură îndeplinirea de către infractor a
obligaţiilor care îi revin, iar procesul de consiliere stă la baza reabilitării şi
reintegrării sociale. O altă activitate care intră în această sferă este culegerea
informaţiilor despre infractor şi punerea acestora la dispoziţia instanţei.
Referatele de evaluare cuprind informaţii psiho-sociale şi de natură
criminologică. Pe baza acestora, sunt propuse anumite măsuri de recuperare a
deţinutului.
Studiul asupra delincventului urmăreşte:
• “Analiza infracţiunii;
• Evaluarea psiho-socială a infractorului: cunoaşterea antecedentelor
comprtamentale;
• Plasarea în context structural, cultural şi biografic a infracţiunii,
identificarea motivelor, cauzelor posibile, intenţiei, nevoilor, a posibilităţilor de
alegere;
• Identificarea atitudinii faţă de infracţiune ;
• Evaluarea riscului pe care infractorul îl prezintă pentru comunitate”
(3,453).

31
În cadrul sistemului de probaţiune sunt incluse următoarele instanţe:
Biroul de reprezentare în faţa instanţei- însărcinat cu întocmirea raportului
pre-sentenţial pe baza căruia, dacă instanţa consideră că infractorul nu prezintă
un pericol ridicat pentru comunitate, propune una din următoarele măsuri:
1. supervizare – infractorul este obligat să se întâlnească periodic cu
ofiţerul de probaţiune, discutând despre modul în care face faţă programului şi
să îl înştiinţeze pe acesta în legatură cu orice schimbare de domiciliu sau a
locului de muncă;
2. munca în folosul comunităţii – presupune efectuarea unui număr de
ore de muncă în folosul comunităţii. Munca prestată este neplătită, ceea ce face
ca această masură să se apropie mai mult de ideea de pedeapsă decât
supervizarea;
3. închisoarea (3,453).

32
Capitolul III. Reintegrarea socială în mediul penitenciar

3.1. Definirea conceptului de reintegrare socială, metode de reintegrare

În primul capitol am arătat aspectele pe care le implică mediul


penitenciar, care nu sunt dintre cele mai dezirabile pentru individ şi pentru
societate. Să ne imaginăm cazul unui deţinut care a petrecut foarte mulţi ani în
detenţie. În această perioadă a învăţat să facă faţă noului mediu, şi-a însuşit
normele, cultura carcerală. De cealaltă parte a gratiilor, lucrurile şi-au continuat
şi ele mersul firesc. Au apărut noi tehnologii, se caută alte meserii, s-au
schimbat poate regimurile de guvernare, banii au altă formă şi altă valoare. La
un moment dat, acest individ trebuie să iasă din detenţie, iar lumea pe care a
lasat-o este cu totul alta. În această situaţie, este total dezorientat deoarece
lucrurile învăţate în penitenciar nu îl ajută să se integreze şi nici cele pe care le
ştia dinainte de a fi încarcerat nu îi mai sunt de ajutor, întrucât nu se mai
confruntă cu aceleaşi situaţii. Care este soluţia acestui individ care simte că nu
mai este contemporan cu lumea în care trăieşte? După părerea mea, soluţia cea
mai simplă este să comită o altă infracţiune şi să intre iarăşi în penitenciar
deoarece măcar acolo ştie cum să se descurce. Însă există şi cea de-a doua
soluţie: reintegrarea. Aşa cum a învăţat să trăiască în mediul penitenciar, poate
să înveţe să facă faţă şi schimbărilor din societate. Însă în vreme ce în momentul
intrării în detenţie a fost obligat să înveţe noile reguli deoarece altă soluţie nu
era, în momentul eliberării, mai există posibilitatea recidivei. De aceea, individul
trebuie să fie sprijinit pentru a trece cu bine peste momentele în care ar putea
ceda tentaţiei de a săvârşi un alt act infracţional. Dacă penitenciarizarea constă
în socializarea la normele din penitenciar, atunci putem afirma, la modul
general, despre reintegrare că este procesul antitetic ce constă în socializarea la
normele sociale. Pedeapsa pierde din vedere scopul pe care îl are: de a reeduca

33
individul şi de a-i schimba comportamentul într-unul dezirabil din punct de
vedere social. De cele mai multe ori este axată pe ţinerea acestuia într-un mediu
închis, fără să fie interesată dacă la sfârşitul detenţiei redă în mediul civil tot un
infractor şi nu un individ responsabil, care să devină membru activ al familiei,
comunităţii şi societăţii. În ultimul timp s-a pus accentul pe îmbinarea lui “a
pedepsi” cu “a recupera”. Astfel, detenţia este orientată bidirecţional. Pe de o
parte, pedepseşte fapta comisă prin izolarea individului de societate şi privarea
acestuia de anumite drepturi, iar pe de altă parte urmăreşte transformarea
acestuia, astfel încât să nu comită altă infracţiune .
Reeducarea şi reintegrarea în societate sunt esenţiale pentru a schimba
sistemul comportamental şi atitudinal-valoric la persoanele care au petrecut o
perioadă în detenţie. Prin programe de acest gen sunt ajutate să facă faţă punerii
în libertate. Cum spuneam, scopul pedepsei cu privarea de libertate nu este să îl
ţină pe individ izolat pentru o perioadă de timp, ci este acela de a-l transforma pe
individ într-un cetăţean onorabil, un membru activ al societăţii. Florian
Gheorghe scoate în evidenţă factorii care au o acţiune favorabilă, cât şi cei care
au acţiune nefavorabilă în ceea ce priveşte recepţionarea mesajului educativ de
către deţinuţi.
Factori cu acţiune favorabilă:
• este favorabil ca deţinuţii să fie trataţi în mod civilizat, chiar dacă
sunt într-un mediu privativ de libertate;
• este favorabilă participarea unora dintre încarceraţi la programele
de reeducare;
Factori cu acţiune nefavorabilă:
• deţinuţii, nefiind un grup omogen, reacţionează în mod diferit la
programe;
• aprecierea pe care o face deţinutul cu privire la pedeapsa acordată,
în sensul că o consideră prea aspră, ceea ce duce la respingerea metodelor
reeducative;

34
• în mediul penitenciar, deţinuţii nu prezintă interes pentru vreo temă
sau alta, mai ales că abordarea cadrelor este una impersonală şi limbajul este
unul specializat, care impune distanţă.
Cadrele doresc prin programe să menţină ordinea, respectarea normelor,
să îi socializeze pe cei nou veniţi cu mediul penitenciar, să îi facă pe deţinuţi să
perceapă corect evenimentele din detenţie (formarea unor opinii corecte) şi să le
creeze sentimente umane. O viziune ideală, însă la polul opus se află o parte
dintre beneficiarii programelor de reintegrare. Pentru unii dintre deţinuţi,
scopurile nu mai sunt aşa de constructive. Există cei care fac acest lucru doar
pentru a elimina plictiseala, fără să înveţe nimic din experitenţa trăită. Apoi mai
sunt cei care participă la anumite activităţi doar pentru a le fi micşorată
pedeapsa. Desigur, sunt şi cei care se simt implicaţi în ceea ce fac, o fac din
plăcere, pentru a evita conflictele, pentru a se relaxa, pentru a pune bazele
viitorului în afara penitenciarului. Oricum ar fi privite programele de reeducare,
cu implicare sau nu, după părerea mea este bine că deţinutul este expus unor
modele pozitive.
Pedeapsa ar trebui să se centreze pe reintegrarea deţinutului în
mediul civil, pe reeducarea acestuia. Specialiştii au evidenţiat următoarele trei
funcţii ale pedepsei: de schimbare (se referă la intimidarea delincvenţilor „de
ocazie”), de neutralizare (referitoare la aplicarea pedepselor mari pentru deţinuţi
care nu pot fi recuperaţi) şi funcţia de readaptare (se referă la pedepsele
reeducative pentru deţinuţi care pot fi schimbaţi în bine). (11,41)
Un alt punct de vedere cu privire la intervenţiile din mediul penitenciar
este cel al lui D.L. Mackenzie care împarte aceste intervenţii în şase categorii:
• neutralizarea (folosirea pedepsei privative de libertate pentru a
reduce capacitatea individului de a comite altă infracţiune );
• disuasiunea (utilizarea pedepselor cu efecte neplăcute în vederea
descurajării actului delincvent);

35
• readaptarea (includerea delincventului în programe care să îi
permită schimbarea modului de a gândi, de a simţi şi de a acţiona);
• măsuri de control în comunitate (delincventul trăieşte în sânul unei
comunităţi şi prin supraveghere este împiedicat să ia parte la acte infracţionale);
• structura, disciplina şi stimularea (se referă la utilizarea unor
activităţi sportive sau mentale, care să aducă schimbări pozitive la nivel
atitudinal şi să modifice dorinţa individului de a comite infracţiuni);
• readaptare şi măsuri de control (se referă la forţarea individului să
rămână în limitele legale prin utilizarea unor „metode de tratament, de
supraveghere şi restrângere a activităţii”); (Feraru, 2008, p. 79).
Activitatea de reeducare este un aspect foarte important de ea depinzând,
cum am spus, transformarea deţinutului într-un membru responsabil al
societăţii. Reeducarea vizează următoarele secţiuni ale vieţii individului: viaţa
profesională (pe acest plan metodele se axează pe fomarea unui individ conştient
de valoarea muncii sale şi care să producă o anumită valoare pentru societate),
viaţa socială (individul reeducat trebuie să participe la îndeplinirea obiectivelor
generale ale societăţii), viaţa particulară şi familia (individul este învăţat să
acţioneze autonom şi să se integreze în familie, acţionând în funcţie de statutul
pe care ar trebui să îl aibă) şi ultima secţiune este viaţa culturală şi modul de
petrecere a timpului liber.
La baza procesului de reintegrare în societate, C. Turianu consideră că
stau următoarele principii: principiul reabilitării timpurii (se referă la faptul că
delincventul ocazional poate să se reabiliteze mai uşor decât unul recidivist),
principiul individualizării măsurilor, metodelor şi procedeelor de reeducare
(adaptarea acestora la vârsta deţinutului, personalitatea acestuia, perioada pe
care o are de petrecut în detenţie), principiul continuităţii acţiunilor de reeducare
(reeducarea pentru a da rezultate trebuie să fie un proces continuu, acţiunile
ocazionale nu au cum să educe un infractor) (11,42).

36
Pentru persoanele care au comis o infracţiune , care au încălcat normele
legale, procesul de integrare-reintegrare în societate cuprinde: reintegrarea
psiho-socială, reintegrarea economică şi reintegrarea culturală. Dar să vedem în
ce constau fiecare dintre acestea şi cu ce dificultăţi se confruntă individul pe
parcursul procesului.
Reintegrarea psiho-socială constă în modificarea anumitor trăsături de
personalitate pentru reechilibrarea eului şi a forţelor psihice ale individului.
Reintegrarea psiho-socială implică o socializare cu normele societăţii libere şi
orientarea deţinutului către acţiunile dezirabile. Pentru a putea să acţioneze în
conformitate cu ceea ce societatea consideră dezirabil, deţinutul trebuie pus
într-o postură în care să se simtă devalorizat. Faptul că un grup îi contestă ideile
şi modalităţile de acţiune , îl face pe individ să caute o soluţie deoarece altfel
ceilalţi îl izolează. Munca este o metodă prin care se poate reintegra individul
din punct de vedere psiho-social. Prin caracterul său educativ cât şi prin
atitudinea colegilor de muncă şi a cadrelor, munca reuşeşte să furnizeze seturi
noi de valori şi atitudini faţă de societate. Pot să apară anumite probleme în
cazul în care deţinutul se confruntă cu atitudinea de respingere a unor membri ai
colectivelor de muncă. Faptul că deţinutul este etichetat şi stigmatizat, duce la
situaţia în care deţinutul se va închide în faţa procesului de reeducare.
Închiderea apare şi în relaţiile cu colegii deoarece deţinutul se poate simţi
respins ca urmare a modului în care îi sunt aplicate anumite sancţiuni sau îi sunt
date anumite sarcini. Este important în cadrul metodelor reintegrative să se
asigure individului un cadru emoţional stabil, relaţii în care să se simtă acceptat
şi sprijin să facă faţă oricărei dificultăţi ce poate să apară pentru că doar
simţindu-se acceptat, valorizat că fiinţă umană şi sprijinit va putea să se dezvolte
într-un mod optim. Un alt aspect esenţial când vorbim de restructurarea
personalităţii individului este necesitatea ca personalul implicat în proces să fie
la curent cu povestea de viaţă a individului, cu trăsăturile lui de personalitate,
astfel încât să poată să adapteze metoda la acestea. Reintegrarea economică se

37
referă la viaţa profesională a individului. Poate să cuprindă metode cum ar fi
continuarea şcolii, cursuri de calificare şi recalificare într-o meserie. Este
esenţial pentru un fost deţinut să găsească un colectiv care să îl sprijine în
vederea obţinerii unor câştiguri în mod cinstit. Ultima formă pe care o îmbracă
procesul de reintegrare, cea culturală, se referă la posibilitatea oferită unui fost
deţinut de a avea acces la cultură.
Există trei domenii care vin în sprijinul metodelor mai sus menţionate,
prin reducerea şanselor unor acte delincvente. Acestea sunt: domeniul relaţiilor
semnificative, domeniul social şi domeniul convingerilor morale.
Un aspect foarte important în ceea ce priveşte reintegrarea vizează
personalitatea deţinutului. Astfel că în cazul în care acesta este o persoană
impermeabilă la influenţele exterioare sau nu prezintă un nivel înalt de motivare
intrinsecă, oricât ar încerca educatorul, nu are cum să îl determine pe deţinut să
se schimbe în bine sau să ia parte la programele din cadrul penitenciarului.
Trebuie să vrei tu să te schimbi pentru că altfel ceilalţi nu au cum să te ajute.
Aşa cum afirma şi unul dintre subiecţii cercetării: „Toată această problemă
rămâne că noi după ce ieşim de aici să facem tot ce ne stă în putinţă să
demonstrăm că merităm, că suntem pregătiţi să trăim printre oamenii care nu
au avut probleme cu justiţia. O uşă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi.
Nu există nu se poate şi dacă vreau să mă ajut cu ceva, acela sunt eu” (O. V.,
50 de ani, condamnat pentru omor).

3.2. Programe de reintegrare - definire, caracterizare, clasificare, funcţii

Pentru a putea să înţelegem ce înseamnă program de reintegrare trebuie


să tratăm cadrul mai larg, să vorbim despre programe sociale în general. Există
numeroase definiiţii date programelor sociale, însă apare o anumită problemă în
momentul în care aceste definiţii trebuiesc puse în practică. În ghidul de bune
practici, sunt trasate elementele esenţiale ale unui program social. Acestea sunt:

38
„preexistenţa unei nevoi sau probleme sociale, existenţa unui scop general şi a
unor obiective operaţionale, determinarea unui grup ţintă sau a beneficiarilor,
stabilirea unui calendar sau a unor termene, alocarea unui buget şi a unui
personal de implementare, identificarea activităţilor care să ducă la atingerea
obiectivelor, stabilirea unor modalităţi de evaluare a măsurii în care obiectivele
au fost atinse” (ghid, p. 7). De asemenea, un program poate să cuprindă şi date
despre nivelul de performanţă, despre rezultatele aşteptate, despre componentele
programului. Scopul tuturor acestor elemente este de a utiliza resursele în mod
optim în demersul de rezolvare a problemelor sociale.
Programele sociale, în sens general, încearcă prin acţiunile lor „să
contribuie la îmbunătăţirea calităţii vieţii prin dezvoltarea capacităţii oamenilor
de a participa la activităţi sociale” (Cace, 2002, p. 16). Corina Cace oferă o
definiţie a programelor sociale, definiţie ce sintetizează cele spuse anterior:
„programele sociale reprezintă un ansamblu planificat şi coordonat de resurse
(materiale, financiare, umane) şi activităţi alocate, derulate pe o perioadă de
timp (necesar pentru atingerea unui obiectiv), în scopul satisfacerii unei nevoi
sociale, al prevenirii sau al rezolvării unei probleme sociale” (Cace, 2002, p.
16). Programele sociale se confruntă cu anumite probleme din lipsa resurselor,
lipsa timpului, identificarea greşită a nevoii pe care doreşte să o rezolve. De
aceeea, în acest domeniu oricând pot fi făcute îmbunătăţiri.
În cele ce urmează le vom identifica în cadrul serviciilor de reintegrare
socială. Problema socială pe care acestea doresc să o rezolve este
infracţionalitatea. Reintegrarea socială are ca scop sporirea siguranţei publice,
iar dintre obiectivele operaţionale pot fi menţionate: evitarea încarcerării în
cazurile mai puţin grave, supravegherea condamnaţilor în libertate şi organizarea
de programe care să scadă riscul de recidiva în rândul deţinuţilor.
„Multe dintre serviciile şi programele umanitare existente în societatea
liberă sunt reproduse în cadrul instituţiilor” (Bohm şi Haley, 2002, p.442).
Deoarece nevoile individului sunt aceleaşi în orice mediu ar trăi, este de aşteptat

39
ca serviciile şi programele să fie oarecum asemănătoare. Hrana, îmbrăcămintea,
căldura, electricitatea, asistenţa medicală, serviciile, religioase sunt câteva dintre
condiţiile care se regăsesc atât în societatea liberă, cât şi printre încarceraţi. Deşi
standardele de manifestare a acestora diferă între cele două medii, mediul
penitenciar fiind mult mai privativ şi constrângător cu privire la toate acestea,
este de apreciat că se încearcă îmbunătăţirea condiţiilor.
În cele ce urmează, vom trece în revistă principalele programe care sunt
întâlnite în cadrul unui penitenciar.
Programele de şcolarizare sunt variate începând de la alfabetizarea
deţinuţilor, până la posibilitatea continuării studiilor universitare. Astfel există
alternative educaţionale pentru o mare parte dintre deţinuţi. Diplomele şi
atestatele sunt recunoscute de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi nu este
menţionat faptul că persoana a susţinut şi a finalizat cursurile în mediul
penitenciar. Sistemul penitenciar românesc oferă posibilitatea înscrierii la
cursuri de calificare profesională. În urma acestor cursuri, deţinutul primeşte o
diplomă care îi certifică noile abilităţi însuşite. Profesiile şi respectiv cursurile
variază de la o perioadă la alta, printre acestea numărându-se: cursuri operare
PC, croitorie, tâmplărie, instalator, zidar, dulgher şi parchetar, frizer etc. Nu
oricine poate să participe la cursuri şi nu există aceleaşi cursuri în fiecare
perioadă deoarece există două condiţii importante. Prima ar fi ca meseria în care
individul se califică trebuie să fie una căutată pe piaţa muncii, iar cea de-a doua
condiţie este ca deţinutul să fie cât mai aproape de terminarea pedepsei
deoarece altfel abilităţile însuşite pe perioada cursurilor vor fi uitate, nefiind de
niciun folos. În penitenciarul în care am mers, există o posibilitate a participării
la mai multe cursuri, însă dacă individul avea o meserie la bază, nu primea
diploma de absolvire a cursului, ceea ce face ca participarea să fie aproape nulă
din punct de vedere al unei ulterioare integrări profesionale.
O altă categorie de programe derulate în penitenciare sunt cele de natură
cultural- artistică. În sfera acestor activităţi se încadrează:

40
• Atelierele de pictură, în cadrul cărora sunt dezvoltate aptitudinile
artistice şi se încearcă echilibrarea şi armonizarea individului. Este impresionant
să ai acces în cadrul unui penitenciar şi să poţi observa lucrările realizate de
deţinuţi. Rămâi uimit cât talent există în acel mediu privativ şi în ce moduri iese
acesta în evidenţă.
• Echipele de teatru- există anumiţi deţinuţi care îndeplinesc rolul de
actori în cadrul unor echipe. Sunt susţinute reprezentaţii cu ocazia unor sărbători
aniversare. De asemenea există posbilitatea ca echipa de teatru să îşi pună în
scenă piesele şi în cadrul altor unităţi de încarcerare.
• Organizarea de expoziţii pe anumite teme are rolul de a scoate în
evidenţă creaţiile persoanelor încarcerate astfel că, prin mediatizare, comunitatea
să îşi modifice sentimentele negative faţă de acest mediu. Astfel, este evidenţiată
existenţa valorii chiar şi într-un mediu privativ.
• Concursuri tematice şi de cultură generală- concursuri care oferă
anumite premii câştigătorilor. Prin recompensa obţinută, aceştia sunt motivaţi să
studieze intens şi să se evidenţieze în cadrul competiţiilor de acest gen.
Parafrazând ceea ce spunea unul dintre respondenţii la interviu, rolul acestor
concursuri este şi acela de a realiza că încă eşti om şi că încă ai un creier care
funcţionează.
• Cercuri de creaţie literară, cenaclu literar- mediul privativ îi oferă
individului timp suficient să creeze, iar suferinţa prin care trece, dorul de familie
şi privaţiunile atât de numeroase îi oferă material suficient. Astfel că există
numeroase cărţi în care sunt cuprinse poeziile deţinuţilor.
• Redactarea unor reviste- este înca una din activităţile desfăşurate în
mediul penitenciar care scoate în evidenţă originalitatea şi talentul încarceraţilor.
La penitenciarul Vaslui am avut ocazia să văd reviste realizate în totalitate de
deţinuţi, fără utilizarea vreunui mijloc tehnologic. De la copertă până la ultima
pagină, toate desenele şi informaţiile erau realizate de mână. Aceste reviste

41
permit deţinuţilor să îşi exprime opiniile şi să împărtăşească experienţe de viaţă.
Uneori, revistele trec de zidurile penitenciarului.
• Realizarea unor emisiuni radio şi TV - penitenciarul Vaslui are un
post TV cu circuit închis EXPRES TV, în cadrul căruia sunt prezentate ştiri şi
emisiuni cultural- educative. Am avut posibilitatea să aflu că în realizarea
emisiunilor nu sunt implicaţi doar începători. Există şi persoane care în libertate
au lucrat în domeniu şi care participă cu plăcere la aceste activităţi.
Activităţile sportive şi recreative sunt esenţiale în orice mediu ar trăi
individul. Există adevărate competiţii între instituţiile de acest gen, mai ales în
ceea ce priveşte forbalul. Penitenciarul Vaslui are o echipă puternică, participă
la antrenamente şi se îndreaptă către vârful ierarhiei în competiţia dintre
penitenciare. De asemenea, sunt amenajate anumite zone (în cazul
penitenciarului Vaslui, prezente la regimul semi-deschis) în care se desfăşoară
exerciţii cu greutăţi. Prin sport, se doreşte eliminarea tensiunilor şi manifestarea
agresivităţii într-un mod constructiv. De asemenea, este încurajat spiritul de
echipă şi fair-play-ul.
Programe de intervenţie socială- au rolul de a ajuta individul să se
integreze mai uşor în societatea liberă. Pe plan intern, se referă la anumite
abilităţi pe care individul şi le dezvoltă şi ne referim la comunicare, relaţionare
eficientă cu ceilalţi. Participarea membrilor familiei la anumite activităţi are
efect benefic. De asemenea, pe plan extern, deţinuţii sunt puşi în situaţia să
interacţioneze cu cei din partea cealaltă a zidurilor. Am avut ocazia să vad un
grup de deţinuţi care urma să meargă într-o şcoală în care se derula un program
anti-drog pentru a împărtăşi experienţa lor şi pentru a vorbi de efectele negative
ale consumului de droguri.
Programe terapeutice- au anumite teme şi în vreme ce programele
anterioare se adresează tuturor, cele terapeutice se adresează unor anumite
categorii de indivizi. Dintre acestea fac parte: programele anti-drog (scopul lor
este de a preveni consumul şi distribuţia de substanţe interzise), programele care

42
au ca scop diminuarea agresivităţii, programele care se adresează persoanelor cu
probleme psihice etc.
O altă categorie este reprezentată de programele de adaptare instituţională
care are două etape: programul de observare şi evaluare iniţială (adaptarea la
mediul penitenciar a noilor veniţi) şi programul de pregătire pentru libertate.
Pregătirea pentru libertate este ultima etapă a perioadei de încarcerare,
începând cu cel puţin trei luni înainte de eliberare şi cuprinde o serie de
programe care să sprijine individul în vederea reinserţiei sociale. Complexitatea
acestor programe reiese din faptul că în derularea lor sunt implicate şi alte
instanţe decât penitenciarul (Serviciul de Protecţie a Victimelor şi Reintegrare
Socială a Infractorilor şi Serviciul Umanitar pentru Penitenciare). De asemenea,
programele se adresează şi familiei celui încarcerat cât şi comunităţii, în scopul
de a-i pregăti să primească în cadrul lor un fost deţinut. Vom prezenta şi aceste
tipuri de programe deoarece sunt extrem de importante în ceea ce priveşte
reintegrarea socială.
• Programele de consiliere cognitiv- comportamentală – sunt
destinate celor care în urma evaluării prezintă un risc crescut de recidivă. În
cadrul acestor programe, deţinutul este sprijinit să înţeleagă cauzele
comportamentului infracţional şi să îşi dea seama că poate să îl ţină sub control.
• Programele de consiliere vocaţională – au ca scop direcţionarea
deţinutului către acele studii, domenii de activitate care să fie în acord cu
abilităţile, interesele şi valorile personale. Deţinutul este încurajat să valorizeze
munca şi învăţat cum să îşi găsească un loc de muncă (să utilizeze sursele de
informaţie cu anunţuri pentru locuri de muncă, să îşi întocmească un CV, să se
prezinte la interviu). Şi în penitenciar, ca şi în afara zidurilor, se pune accentul
pe testarea psihologică pentru a vedea ce i se potriveşte individului.
• Programele de dezvoltare morală – cum spuneam mai devreme, un
domeniu care să favorizeze reintegrarea se referă la convingerile morale ale

43
individului. Scopul acestor programe este dezvoltarea morală a participanţilor şi
dezvoltarea şi exercitarea abilităţilor de raţionament moral.
• Programe de dezvoltare a abilităţilor sociale şi de rezolvare de
probleme - constau în învăţarea şi exersarea unor abilităţi sociale şi rezolutive.
De asemenea, tot în cadrul acestor programe sunt însuşite unele tehnici de
restructurare a personalităţii pe plan cognitiv, emoţional şi comportamental.
• Programe de asistare şi consiliere a familiilor deţinuţilor – sunt
centrate pe relaţia deţinutului cu familia. Se doreşte ca deţinutul să aibă
suportul familiei şi să menţină relaţiile cu aceasta. Intervenţiile asupra familiilor
sunt efectuate în funcţie de rezultatele unei evaluări. Evaluarea vizează situaţia
materială, relaţiile dintre membrii familiei, păstrarea legăturii cu deţinutul şi
modul în care familia percepe comportamentul infracţional al acestuia. În
general, intervenţiile constau în dezvoltarea unor abilităţi de relaţionare necesare
pentru buna funcţionare a structurii familiale şi în asigurarea unui suport
material în cazul în care este nevoie.
Aceste programe din cadrul penitenciarului sunt continuate în alte ţări cu
asistenţă post-penală. Asistenţa post-penală este acel tip de asistenţă oferit
persoanelor după ieşirea din penitenciar, de către organizaţii non-
guvernamentale sau instituţii de stat. Scopul asistenţei post-penale este acela de
a sprijini persoana eliberată în vederea dezvoltării unui comportament acceptat
de societate, a reintegrării familiale, profesionale şi vocaţionale.

3.3. Evaluarea programelor de reintegrare-elemente generale

Un aspect foarte important în ceea ce priveşte programele de


reintegrare socială ţine de evaluarea acestora. Prin evaluare se poate vedea cât
de eficiente sunt şi care sunt punctele lor minus. Pe baza acestor informaţii, se
iau decizii cu privire la schimbările necesare pentru îmbunătăţirea acestor
metode. Rezultatele evaluării sunt un feed-back oferit cadrelor care se ocupă cu

44
reintegrarea, cât şi finanţatorilor programelor. Astfel, aceştia stiu ce a mers bine,
ce trebuie să fie modificat pentru a-şi eficientiza munca. În cele ce urmează,
vom trata elementele generale cu privire la evaluarea în cadrul metodelor de
reinserţie socială.
Vom oferi mai multe definiţii pentru a putea să scoatem în evidenţă
ce înseamnă procesul de evaluare. Chapman oferă cea mai simplă definiţie:
„evaluarea presupune a afla dacă un program şi-a atins obiectivele”. (14,9). De-a
lungul timpului, literatura de specialitate a oferit şi definiţii complexe.
„Evaluarea este o colectare sistematică a informaţiilor despre activităţi,
caractreristici şi rezultate ale programelor în vederea sporirii eficacităţii şi/sau
pentru a fundamenta deciziile de management” (Patton, 1997 în Ghid de bune
practici, 2002 , p. 9). O altă definiţie este dată de Epstein şi Tripodi „evaluarea
programelor este procesul prin care sunt determinate eficacitatea şi eficienţa
programului. Ea implică colectarea, analiza şi interpretarea datelor despre
îndeplinirea obiectivelor programului”. Eficienţa şi eficacitatea sunt esenţiale
pentru a stabili în ce măsura obiectivele stabilite în urma programului au fost
atinse. Evaluarea are şi rolul de a trasa elementele pe care trebuie să le
îndeplinească un program de succes „evaluarea este un demers raţional care
examinează efectele politicii şi ale programelor asupra grupurilor ţintă, în
termenii îndeplinirii obiectivelor propuse. Prin metode obiective şi sistematice,
evaluarea estimează măsura în care obiectivele au fost realizate şi analizează
factorii de care depind succesul sau insuccesul unui program”. (14,10)
Alături de monitorizare, evaluarea face parte din etapa finală a unui
program. A nu se confunda montorizarea cu evaluarea. În vreme ce
monitorizarea este un proces de rutină prin care sunt colectate date despre
resurse, procese şi realizări, evaluarea este ceva mult mai complex, prin care se
face legătura între rezultatele intermediare şi scopurile generale ale insituţiei în
cadrul căreia sunt implementate programele. De-a lungul timpului evaluarea, de
la un simplu proces, a evoluat până la statutul de disciplină. Astfel, înglobând

45
noi metode şi tehnici şi un număr mare de informaţii specializate, după unii
analişti, „evaluarea- mai mult decât orice alta ştiinţă- este ceea ce oamenii spun
că este; şi în mod curent oamenii spun că este o mulţime de lucruri diferite”
(5,18). Cum spuneam, evaluarea nu este doar o parte a programului, ci este un
proces în sine care are următoarele etape: clarificarea obiectivelor, stabilirea
metodelor de evaluare, colectarea datelor, procesarea şi interpretarea datelor,
raportarea şi diseminarea (5,21).
Vom prezenta formele pe care evaluarea le poate lua, utilizând
criteriul propus de Sciven, după scop. Astfel avem:
1. Evaluarea procesului, care constă în înţelegerea programului, pe
baza dinamicii sale interne. Sursele de informaţie sunt: dosarele întocmite,
interviurile cu beneficiarii programului şi cu participanţii. Se urmăreşte
scoaterea în evidenţă a modului în care a fost implementat programul din punct
de vedere legislativ şi a modului în care a fost facută planificarea, pentru a putea
reflecta zonele cu probleme care necesită îmbunătăţiri.
2. Evaluarea calităţii serviciilor şi activităţilor – calitatea se
raportează la anumite standarde de calitate sau la indicatori de performanţă.
Acest tip de evaluare are ca obiectiv creşterea nivelului calitativ şi repararea
erorilor care pot să apară. De cele mai multe ori, când ne referim la calitate în
programele de reintegrare, ne referim la existenţa sau inexistenţa competentelor
şi abilităţilor personalului.
3. Evaluarea rezultatelor este o formă de evaluare foarte des
utilizată. Masoară atât rezultatele finale cât şi pe cele intermediare. Rezultatele
intermediare sunt măsurate prin urmărirea statisticilor şi documentelor din
timpul desfăşurării programului, însă cele finale sunt mult mai greu de evaluat.
Greu nu înseamnă însă imposibil. O metodă de evaluare a rezultatelor finale
este experimentul, în care un grup experimental este raportat la un grup de
control.

46
4. Evaluarea centrată pe clienţi, analizează gradul de satisfacţie al
beneficiarilor cu privire la program. Este foarte important ca un program să
ofere satisfacţie clienţilor săi deoarece satisfacţia duce la motivarea individului
să participe la un anumit program şi astfel să îşi schimbe comportamentul. În
programele de reintegrare socială este foarte importantă schimbarea
comportamentelor deoarece acestea sunt în general anti-sociale, astfel rezultă că
evaluarea centrată pe clienţi are un rol foarte important.
5. Evaluarea centrată pe parteneri este ultimul tip de evaluare în
această clasificare. Scopul acestui tip de evaluare este analiza utilităţii pe care o
au serviciile de reintegrare pentru parteneri (în general instanţele judecătoreşti).
Evaluarea nu este un simplu proces, este un demers complex de punere în
legatură a rezultatelor intermediare cu scopurile generale. Au fost precizate
tipurile de evaluare în funcţie de criteriul scop, iar în cele ce urmează o să
vorbim despre metodele de evaluare. “Metodele de evaluare se referă în special
la tipurile de informaţii culese, la sursele utilizate, la scopul evaluării etc.”
(14,15) Există anumite metode care sunt utilizate cu precădere într-un anumit tip
de evaluare (ex., focus grupul în evaluarea calitativă) şi metode generale care
sunt utilizate în toate cele cinci tipuri de evaluare menţionate mai sus (ex.,
chestionarul). Întrucât metodele de evaluare lucrează cu informaţie, trebuie să
menţionăm sursele din care aceasta provine. Avem surse directe şi indirecte. Din
prima categorie fac parte: documentele programului, beneficiarii şi practicienii,
iar ca surse indirecte menţionăm: mass-media, documente de politică sectorială,
parteneri din cadrul programelor şi membri ai comunităţii.
În cele ce urmează, vom prezenta clasificarea metodelor de evaluare în
funcţie de tipul de informaţie procesată. Astfel avem: metode cantitative, metode
calitative şi metode economice. Metodele cantitative sunt utilizate frecvent
datorită gradului de standardizare de care dau dovadă instrumentele utilizate.
Dintre acestea putem vorbi de observarea comportamentului unu grup după
ieşirea din program, observarea şi măsurarea unor anumite trăsături înainte şi

47
după program, experimentul care constă în scoaterea a intervenţiei programului,
măsurând diferenţele dintre două grupuri. Ultima din seria acestor metode este
sondajul pe verticală care constă în aplicarea aceluiaşi interviu unor persoane
care sunt incluse în program, însă în etape diferite. În metodele calitative, un rol
foarte important îi revine evaluatorului care culege, analizează datele şi emite
concluziile. Dintre tehnicile de culegere a datelor în cazul metodelor calitative,
analiza rezultatelor programului care se referă la toate produsele programului
atât scrise cât şi de natură fizică . O altă tehnică este observaţia care este de două
feluri, în funcţie de momentul în care sunt formulate scopurile, astfel că cea
sistematică are scop dinainte stabilit, în funcţie de care sunt selectate situaţiile ce
vor fi observate, iar cea nesistemică este observaţia ale cărei obiective se
formulează pe parcurs. În cazul interviului, se obţin informaţii cu privire la
părerile celor evaluaţi. Interviul are mai multe etape: pregătirea relaţiei cu
subiectul, pregătirea interviului, întrebările, înregistrarea răspunsurilor şi
încheierea interviului. Pentru a realiza un interviu într-un mod cât mai bun,
trebuie să trecem prin toate fazele menţionate anterior. O metodă care implică
persoane cu păreri diferite care pot prin discuţii să obţină rezultate deosebite este
focus-grupul. Forumul comunitar care este un grup autoselectat, evaluatorul
anunţă public data, locul şi scopul întâlnirii, urmând ca discuţiile să se poarte cu
cei care doresc să participe” (14,19). Am înşiruit principalele tehnici de culegere
a datelor, însă metodele calitative au şi forme specifice de analiză şi interpretare
a datelor. Dintre acestea: descrierea calitativă (prezentarea principalelor trăsături
ale programelor: activităţi, beneficiari, rezultate etc.), analiza de conţinut
(scoaterea în evidenţă a unor motive ce se repetă în discursul participanţilor şi
organizarea informaţiilor în funcţie de acestea) şi studiul de caz (descrierea în
detaliu a unei situaţii).
Metodele economice au în centrul lor banii. În societatea în care trăim ne
confruntăm în fiecare zi cu lipsa sau insuficienţa resurselor. Aceasta este
întâlnită în cadrul tuturor programelor sociale care se confruntă cu “necesitatea

48
continuă de a rezolva un număr mare de cazuri cu un minim de resurse” (5,13).
Alocarea resurselor este un aspect foarte important, întrucât utilizarea eficientă a
acestora oferă posibilitatea de a ajuta mai mulţi oameni aflaţi în nevoie. Din
punctul de vedere al utilizării resurselor, evaluarea se axează pe profit, eficienţă,
costuri, eficacitate. Analizele economice cele mai importante sunt: analiza
minimalizării costurilor (alegerea celui mai ieftin program, în cazul în care mai
multe programe au rezultate similare), analiza cost-eficacitate (se alege dacă se
aplică programul cu beneficii mai multe sau cel cu costuri mai mici), analiza
cost-beneficiu (în funcţie de costul pe beneficiu, şi de resursele disponibile, se
estimează volumul de beneficii) (5,20).
Am scos în evidenţă etapele, formele, metodele şi tehnicile utilizate de
evaluare. După cum am specificat, acest proces este foarte important deoarece
oferă feed-back cu privire la program. Dacă nu ar fi evaluare, programele nu ar
putea fi îmbunătăţite sau schimbate, ar fi implementate cu un consum mare de
resurse. Prin evaluare, putem afirma că programele se autoreglează.

49
Cercetarea practică

Am ales ca temă a cercetării Evaluarea programelor de reintegrare


socială ,întrucât, după parerea mea, programele de reintegrare socială au scopul
de a rezolva una dintre problemele importante din societate: recidiva. Lipsa
programelor de reintegrare sau aplicare lor ineficientă ne afectează pe toţi,
întrucât punerea în libertate a unui deţinut care nu este capabil să adopte un
comportament dezirabil ameninţă siguranţa întregii comunităţi.

Obiective generale:

• Descrierea mediului penitenciar şi a efectelor sale asupra


individului.
• Descrierea programelor de reintegrare socială.

Obiective specifice:

• Evaluarea eficienţei programelor de reintegrare socială, aşa cum


este ea percepută de beneficiari (deţinuţi).
• Evidenţierea atitudinii deţinuţilor faţă de viitor şi principalele
dificultăţi percepute de aceştia.

Documentare prealabilă:

Pentru întocmirea lucrării am folosit documentarea livrească, cât şi


documentarea de teren. În ceea ce priveşte documentarea de teren, am realizat o
vizită la penitenciarul Vaslui, unde am purtat discuţii cu psihologul instituţiei şi
cu una dintre persoanele care se ocupau de reeducare. Am realizat de asemenea

50
câteva interviuri cu deţinuţii deorece ei sunt beneficiarii direcţi ai programelor
de reintegrare.

Universul cercetării:

După cum afirma Ioan Marginean: „Definirea universului unei cercetări


înseamnă delimitarea populaţiei căreia îi este specific fenomenul (fenomenele)
studiat (e) la un moment dat. [...] se poate referi la populaţia globală, la
segmente de populaţie [...] sau la persoane dispersate în diverse colectivităţi
umane [...]” (Marginean, 2000, p. 111). În ceea ce priveşte universul cercetării
realizate de mine, acesta se referă la populaţia de deţinuţi din România.

În ceea ce priveşte unităţile de analiză, acestea se referă la „elemente


simple sau compuse ale universului cercetării [...] persoane, gospodării, diverse
grupuri umane [...]” (Mărginean, 2000, p.115). Unitatea de analiză în acest caz
este persoana, iar unitatea de înregistrare coincide cu aceea de analiză deoarece
informaţiile sunt culese „nemijlocit pentru unităţile de analiză” (ibidem).

Designul cercetării :

Optiunea in vederea realizarii acestui studiu a fost cea a efectuarii unei


cercetari calitative.Nu este esenţială obţinerea de date cantitative deoarece
acestea ofera prea puţine informaţii de interpretat. Evaluarea este una centrată pe
beneficiari, întrucât este foarte important ca deţinutul să fie mulţumit de un
anumit program pentru a accepta să participe la el. Metoda utilizată în culegerea
datelor este ancheta sociologică, tehnica interviului structurat, iar instrumentul
este ghidul de interviu. S-a utilizat un interviu cu 20 de întrebări cu răspunsuri
deschise. Întrebările s-au concentrat în principal pe programele de reintegrare,
(existenţa, scopul lor, utilitatea, dezavantaje) văzute prin prisma deţinuţilor. Pe

51
lângă problema programelor de reintegrare, interviul mai tratează două aspecte
importante: modul în care deţinuţii apreciază mediul penitenciar şi percepţia pe
care o au aceştia despre perioada de după eliberare. Respondenţii la interviu au
fost în număr de 6 (5 dintre ei din cadrul regimului închis, iar unul aflat în regim
de detenţie semi-deschis). Dintre respondenţi, 5 erau închişi pentru omor, iar
celălalt pentru tâlhărie. Eşantionarea a fost una de convenienţă, eşantionul fiind
unul „nereprezentativ compus din persoanele disponibile” (Chelcea, 2004 , p.
634). Interviul a fost aplicat în acelaşi loc cu toti subiecţii (clubul deţinuţilor),
sub supravegherea unui cadru.
Observaţia a fost la utila pentru analiza comportamentului non-verbal al
respondentilor.

Operaţionalizare concepte:

Evaluare – totalitatea activităţilor prin care se arată în ce măsură anumite


programe şi-au atins obiectivele fixate.
Program – ansamblu de activităţi desfăşurate într-o perioadă stabilită de
timp, cu implicarea unor cantităţi prestabilite de resurse (umane, financiare,
materiale) în vederea rezolvării unor probleme.
Reintegrare socială – este procesul prin care un individ ce aparţine unui
grup deviant este sprijinit să adopte un comportament dezirabil, devenind un
membu responsabil şi activ al societăţii.

52
Analiza datelor:

Au fost analizate datele culese în urma interviurilor în funcţie de


obiectivele propuse. Astfel că pentru a scoate in evidenţă aspecte ale mediului
penitenciar şi influenţa lor asupra deţinuţilor, am grupat primii patru itemi ai
interviului. În ceea ce priveşte cel de-al doilea obiectiv, o se bazează pe
răspunsurile date de către deţinuţi cu privire la programele de reintegrare şi pe
discuţiile purtate cu psihologul insituţiei şi cu unul dintre educatori. În ceea ce
priveşte evaluarea programelor de reintegrare, sunt tratate răspunsurile la itemii
5-16 şi la 20. Pentru a evidenţia atitudinea deţinuţilor faţă de viitor şi
principalele dificultăţi cu care cred aceştia că se vor confrunta la ieşirea din
penitenciar, sunt tratate răspunsurile la întrebările 17-19. Se va face întâi o
analiză a răspunsurilor pe fiecare item în parte pentru ca apoi să le grupez pe
obiective.
Răspunsurile de la primul item indică faptul că relaţiile şi condiţiile din
mediul penitenciar sunt unele acceptabile pentru cei intervievaţi. Subiectul 1 a
evidenţiat faptul că pentru el, mediul penitenciar a însemnat o întorsătură fericită
pe care viaţa sa a luat-o „De când am intrat, viaţa mea a luat o întorsătură din
fericire plăcută, datorită faptului că mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în
trecutul meu… m-au ajutat şi alţii. [..] M-am descoperit ca om [..]”. În ceea ce
priveşte relaţiile cu ceilalţi deţinuţi şi cu personalul, acestea sunt unele bune
deoarece consideră că are ce să înveţe de la cadre „am de învăţat pentru că sunt
oameni pregătiţi, cu experienţă”, iar în relaţiile cu colegii încearcă să se facă
plăcut. Cel de-al treilea subiect a fost singurul care a apreciat că „Viaţa aici nu e
simplă, e dură şi trebuie trecută.”, însă deşi apreciază viaţa ca fiind dură, despre
relaţiile cu ceilalţi spune că sunt unele pozitive: cadrele l-au sprijinit să îşi
îndrepte greşelile şi i-au acordat încrederea lor, iar cu colegii nu a intrat în
niciun conflict, existând doar mici neînţelegeri. Restul de 4 respondenţi
apreciază viaţa în penitenciar: acceptabilă, satisfăcătoare sau bună din toate

53
punctele de vedere. Consideră că singurele lucruri care ar trebui îmbunătăţite
sunt: posibilităţile de muncă (creşterea numărului acestora) și sporirea
colaborării cadrelor cu deţinutul.
Cea de-a doua întrebare are ca scop scoaterea în evidenţă a aspectelor din
viaţa liberă cărora deţinuţii le duc dorul. Patru dintre respondenţi menţionează
libertatea, familia adună şi ea patru voturi, iar restul aspectelor sunt: lipsa
ieşirilor în natură, „micile activităţi pe care nu le luam în seamă afară, dar aici
le ducem dorul”. Am observat că este foarte dificil pentru aceste persoane să
menţioneze ce le lipseşte deoarece aproape toţi tind să spună iniţial: totul.
Cum spuneam la partea teoretică, mediul penitenciar este unul în care
individul este expus la modele negative. Am încercat să văd care sunt lucrurile
pe care aceștia le-au învățat în penitenciar (atât bune cât şi rele) și la ce modele
negative pot fi expuși cei mai slabi. Primul subiect a afirmat că se ferește de
lucrurile negative, dar că a învățat în perioada de încarcerare „lucruri bune, cât
n-aş fi învăţat în 10 vieţi (şcoala vieţii, respect, conduita socială, familială,
rostul meu pe acest pământ, ţelul meu, tot ceea ce trebuie să fac eu ca om pe
acest pământ)”. Ceilalţi respondenţi, de asemenea, s-au declarat neinfluenţaţi de
lucruri negative, dar au specificat că există riscul să îţi strici vocabularul, să fii
expus la sentimente de ură, invidie, injurii, jigniri ale cadrelor, să îţi pierzi
demnitatea umană. Dintre învăţăturile pozitive sunt menţionate: preţuirea celor
dragi, răbdarea, un mod de gândire matur, metode de prevenire a unor probleme,
anumite activităţi (construcţiile din beţisoare, din mărgeluţe). Am văzut că
persoanele intervievate subliniază părţile bune ale mediului de detenţie. Parcă nu
ar exista pentru ei părţi rele.
Prin formularea celei de-a patra întrebare, am încercat să observ care sunt
activităţile principale ale celor aflaţi în penitenciar. Acestea sunt din cele mai
diverse. Am remarcat că fiecare găseşte ceva în care să se refugieze. Câteva
exemple ar putea fi: studiul Bibliei sau altor cărţi de rugăciuni („studiez Biblia,
cărţile bisericeşti, rugăciune” - subiectul 1; „îmi fac rugăciunile, am trecut la

54
credinţa adventistă de când sunt aici” – subiectul 5) , activităţi practice
(construcţii din beţisoare, sau mărgele), munca într-un anume domeniu (spre
exemplu: subiectul 2 ocupă postul de redactor al televiziunii cu circuit închis),
alţii rememorează cu plăcere anumite zile („Aş povesti o zi din altă unitate de
detenţie. Când am ieşit pentru prima oară la muncă, mă simţeam la fel ca liber,
doar că eram comandat, în rest îmi vedeam de treaba mea.” – subiectul 5). Alte
activităţi sunt cele care fac să treacă timpul: privitul la televizor, anumite jocuri
(şah, rummy), conversaţii cu colegii, citirea presei. După cum spunea şi
subiectul 1, zilele în detenţie sunt cam la fel, prea multe alternative de petrecere
a timpului neexistând. Cum spuneam, fiecare dintre respondenţi încearcă să
găsească o activitate care să facă timpul să treacă mai plăcut deoarece timpul
este singurul lucru cert pe care îl au în închisoare. Unii pot alege să îl piardă fără
vreun rost, însă exemplele celor intervievaţi arată că se pot susţine activităţi
constructive şi în acest mediu. Din toate cele răspunse la acest set de întrebări
mi-am dat seama că mediul penitenciar nu este neapărat acel mediu prezentat în
cărţile de specialitate. În Penitenciarul Vaslui, lucrurile par să fie destul de bune
pentru deţinuţi. Nu se plâng prea mult de condiţii, relaţia cu cadrele şi colegii
este în general bună, încearcă să evite neplăcerile şi deşi le lipsesc multe din
vreme când erau liberi reuşesc să se implice în activităţi constructive, vrând să
plece cu ceva bun dacă tot au petrecut atâta timp acolo. Consider că aceştia sunt
dintre cei fericiţi, întrucât doresc să facă ceva cu timpul lor, la polul opus
aflându-se cei care nu se implică în nicio activitate, lăsând zilele să îşi urmeze
cursul firesc. După părerea mea, este de apreciat ce fac aceşti oameni, iar ceilalţi
ar trebui să le urmeze exemplul. Am trecut în revistă unele aspecte ale mediului
penitenciar şi am remarcat că acesta nu este aşa de constrângător până la urmă.
Condiţiile sunt acceptabile, cadrele fac eforturi să se ridice la înălţimea
aşteptărilor, deşi poate nu reuşesc mereu, fiecare dintre cei care au răspuns
încercând să îşi facă viaţa mai uşoară, evitând conflictele. Mediul penitenciar
poate să aibă şi efecte pozitive asupra individului, cu condiţia ca acesta să vrea

55
să folosească experienţa în mod constructiv. Niciunul dintre cei intervievaţi nu
părea deznădăjduit aşa cum mă aşteptam.
Urmează să trec în revistă principalele programe şi activităţi disponibile
încarceraţilor de la penitenciarul Vaslui. O să folosesc informaţiile din interviuri
şi informaţiile oferite de persoanele care pun în aplicare programele. Există o
gamă destul de variată de programe şi activităţi, iar părerea de rău a cadrelor
care se ocupă cu reeducarea este că nu reuşesc să facă mai mult, întrucât sunt
foarte puţine în raport cu sarcinile. Acest aspect este din cauza fluctuaţiei de
personal.
Luând în considerare răspunsurile la itemul 8 al interviului, voi prezenta
succint programele pe care le oferă mediul penitenciar. Sunt menţionate
activităţile educative: „Educosan” – educaţie pentru sănătate, „Educolex” –
deţinuţi învaţă despre legile din penitenciare. De asemenea, se desfăşoară
programe de şcolarizare, de doi ani existând chiar posibilitatea efectuării
studiilor universitare în penitenciar. Concursuri de cultură generală, care au o
anumită tematică în funcţie de luna respectivă. De asemenea, sunt efectuate
cursuri de calificare/recalificare în anumite meserii (croitorie, tâmplărie, zidărie,
forjor electrician la un moment dat existând şi cursuri de operare calculator).
Problema acestor cursuri este că se realizează doar cu cei care sunt foarte
aproape de eliberare (pentru a fi în acord cu cerinţele pieţei muncii şi pentru a nu
se uita deprinderile dobândite), iar celor care au deja o meserie la bază nu li se
acordă diplome, chiar dacă participă la aceste cursuri. Un alt tip de programe
sunt cele sportive. Deţinuţii au posibilitatea de a juca fotbal, echipa
penitenciarului fiind una destul de bine pregătită, au aparate de fitness pe care le
pot utiliza (mai ales cei de la semi-deschis), însă există o problemă şi în acest
domeniu deoarece nu toţi sunt capabili facă efort fizic. Subiectul 6 prezintă o
potenţială soluţie: „Să scoată la club activităţi sportive, pentru şah, rummy,
măcar o dată pe săptămână. Să fie concurs pe camere şi învingătorul să joace
pe puşcărie.” Mai există activităţi artistice care se desfăşoară la club. Dintre

56
acestea fac parte: pictura, desenele, elaborarea revistei, sculptură, anumite piese
de teatru (cu care se merge şi în afara penitenciarului) şi construitul din beţişoare
şi din mărgeluţe. Aceste programe au rol de terapie deoarece relaxează
individul, îl fac mai sociabil. Deţinuţii afirmă şi existenţa programelor
terapeutice, desfăşurate în prezenţa psihologului (de exemplu, unul pentru
reducerea violenţei) care au rolul de a diminua comportamentele negative şi de a
promova modele dezirabile. Din discuţiile cu psihologul, educatorul, deţinuţii şi
din ceea ce am putut observa în scurtul timp în care am avut acces în
penitenciarul Vaslui, programele sunt puse în practică, am putut observa cum
deţinuţii plecau la fotbal, cum îl abordau pe domnul psiholog pentru a-i
introduce şi pe ei într-un program. Consider deci că există o gamă destul de
largă de activităţi disponibile pentru cei care doresc să îşi petreacă perioada de
detenţie într-un mod constructiv.
Cu privire la evaluarea programelor de reintegrare socială, cel de-al treilea
obiectiv al meu, voi face analiza răspunsurilor de la al doilea set de întrebări 5-
15. Este partea cea mai întinsă a interviului deoarece aceasta este tema pe care
am ales să o aprofundez. După cum am arătat la partea teoretică, evaluarea
constă în măsurarea gradului în care un program şi-a atins obiectivele. Tot la
partea teoretică am trecut în revistă formele pe care le poate lua procesul de
evaluare în funcţie de scop. Astfel, am căutat să evidenţiez gradul de satisfacţie
al deţinuţilor în legătură cu programele desfăşurate în penitenciar, adică forma
de evaluare centrată pe clienţi. Întrebările din această secţiune a interviului se
referă la aprecierile deţinuţilor cu privire la: gradul de utilitate al programelor, la
cât de bine răspund acestea nevoilor şi aşteptărilor, ce comportamente a reuşit să
schimbe programul, dacă s-au căpătat noi abilităţi în urma participării la
programe, cum consideră condamnaţii că îi va ajuta programul în momentul
eliberării. Este important şi la ce programe sau actvităţi participă deţinuţii sau de
existenţa căror programe ştiu deoarece este posibil ca dintr-un motiv sau altul
aceştia să nu participe la vreun program.

57
Întrebarea 5 se referă strict la acele activităţi la care au participat deţinuţii pe
durata şederii lor în penitenciar. O să reproduc o parte dintre răspunsurile celor 6
pentru a vedea care sunt aceste activităţi. Subiectul 1 afirmă ca a participat la
„Toate activităţile la care am fost chemat: spectacole, jocuri artistice, activităţi
social- educative”. Cel de-al doilea subiect are şi el o activitate impresionantă de
când este în penitenciar „Foarte multe concursuri de cultură generală, cursuri
pentru educaţie între egali (HIV, BTS), am fost un am în trupa de teatru în
Arad, am avut reprezenaţtii în Bucureşti, am fost în corul bisericii în Arad, în
Oradea am avut emisiune readio săptămânal, am participat la diverse
concursuri, am făcut lucrări artistice, mărţişoare de diferite modele.” Subiectul
4 are o poveste foarte interesantă. Condamnat pentru omor, a executat o parte
din sentință în Grecia, unde a învățat să facă adevărate opere de artă (construcții
cu bețișoare şi cu mărgele). Când a fost transferat, a adus cu sine această tehnică
şi i-a învăţat şi pe alţii. „Eu am venit de cinci ani şi de atunci penitenciarul a
cumpărat biluţe şi inventăm orice.” Tot el se ocupă de revista penitenciarului,
făcând toate desenele de mână. Colegul său mai tânăr, condamnat pentru
tâlhărie, a învăţat aceste metode: „În general lucrez toată ziua, îmi petrec timpul
construind din beţişoare. Această activitate are rol de terapie, relaxare psihică,
mă ajută să merg pe o linie dreaptă.” – Subiectul 3. Ceilalţi doi respondenţi au
pus accentul pe activităţi precum: cele sportive, lectură, cursuri biblice, diferite
concursuri şi cursuri de specializare. „Merg la bibliotecă, am participat la
activităţi, cursuri biblice, sportive, calificare: forjor, electrician.”- subiectul 6.
„Am participat la activităţi sportive, la concursuri (educaţia bunului cetăţean,
pe teme religioase, de istorie).”- subiectul 5.
Răspunsurile la întrebarea 6 au fost toate în favoarea implicării. Toţi cei
şase au luat parte la acele actvităţi pentru că le-a făcut plăcere şi pentru că s-au
simţit implicaţi. Niciunul nu a făcut ceva doar pentru a trece timpul mai repede
şi toţi au spus că dacă nu îţi place o activitate ,mai bine nu o faci. „Dacă nu îţi
place nu... trebuie să îţi placă...”- subiectul 4.

58
Itemul 7 se referă la activităţile pe care le susţin aceştia în prezent şi la
modul în care cred că îi vor ajuta aceste activităţi să facă faţă după eliberare.
Subiectul 1 povesteşte cum a lucrat vreme de 7 ani şi jumătate în biserica
penitenciarului şi doreşte ca la ieşire să urmeze calea Lui Dumnezeu. De
asemenea, crede că discuţiile pe care le poartă cu colegii de detenţie legate de
viitor şi de ce ar putea să facă mai bine, îl vor ajuta să plece din închisoare cu
ceva bun. De asemenea, se bazează pe Dumnezeu să îi scoată în cale o persoană
cu care să îşi îndeplinească o familie. Cel de-al doilea consideră că meseria pe
care o practică aici de redactor TV la televiziunea Expres TV (televiziune cu
circuit închis în penitenciarul Vaslui) îl ajută putând să o practice şi afară. Cel
mai tânăr dintre respondenţi spune că toate lucrurile te ajută odată şi-odată.
Poate că unii le consideră neînsemnate, dar pentru el sunt nişte meserii (se referă
la activităţile cu biluţe si beţisoare). Ceilalţi doi consideră că prin activităţile
prestate şi-au îmbunătăţit cunoştinţele (unul dintre ei pune accentul pe şcoala
profesională pe care a făcut-o) şi comportamentul. Se pare că fiecare găseşte
ceva bun în toată perioada asta care să îi fie de ajutor şi după eliberare.
Răspunsurile la întrebarea 8 le-am analizat mai devreme când am vorbit
despre programele din penitenciar. O concluzie a fost că toţi deţinuţii ştiu de
existenţa programelor şi activităţilor pe care le aplică personalul pentru a-i
pregăti pentru eliberare. Următoarea întrebare se referă la participarea la
programe. În general există unele probleme cu privire la participarea la
programe. Deoarece unele persoane au o meserie de afară sau mai au multă
vreme până la eliberare, nu pot să participe la programele de calificare. Acestea
se fac la o distanţă cât mai mică de ziua ieşirii din detenţie pentru a fi de
actualitate în ceea ce priveşte cerinţele de pe piaţa muncii sau pentru a nu se uita
cele învăţate. Mai sunt aşa-numitele programe de terapii ocupaţionale la care
după cum am spus doi dintre respondenţi participă.
Chiar dacă unii nu sunt încadraţi în niciun program, deţinuţii consideră că
acestea sunt utile. „Sunt foarte utile, pentru că omul iese cu o diplomă, deprins

59
în meseria respectivă pentru care s-a pregătit în penitenciar.”- subiectul 1.
Utilitatea este acceptată şi de al doilea subiect dar cu o excepţie: „Categoric,
pentru că întotdeauna este bine să înveţi ceva. Sunt de folos celor care vor să
facă ceva cu viaţa lor. Cei care sunt cu 7-10 intrări le fac doar aşa. Cei care
vor să îşi refacă viaţa sunt stimulaţi de aceste programe.” Programele sunt
apreciate pentru că te ajută să socializezi, să îţi păstrezi nivelul de cunoştinţe, fie
pentru motivul că „decât să înveţi lucruri rele, mai bine să înveţi lucruri bune”.
Şi faptul că practica ajută, este menţionat de către cel de-al şaselea respondent.
Concluzia ar fi că programele sunt utile, însă pentru cei care vor să schimbe
ceva la ei. Se învaţă lucruri bune, prin practicarea lor împreună cu alţii devi mai
sociabil sau în ceea ce priveşte programele de calificare/recalificare ai o diplomă
pe care o poţi utiliza să te angajezi la ieşire.
În legătură cu efectele pe care le au programele au fost formulate şi
întrebările 11-13. Acestea se axează pe schimbările care survin în ceea ce
priveşte abilităţile, comportamentul sau rezolvarea unor probleme. La această
categorie de itemi opiniile sunt împărţite. Subiectul 3 afirmă că prin participare
la programul de terapii ocupaţionale a reuşit să devină mai calm, mai relaxat,
mai sociabil. Comportamentul său imatur care l-a adus în penitenciar s-a
modificat şi consideră că este meritul activităţilor şi noului mediu. Întrebat dacă
programul l-a ajutat să rezolve probleme importante spune că: „E o chestie şi de
psihic. Astfel te ajută: apar probleme pe acasă, iubita are vreo acţiune care nu
îmi place... având în vedere că există o ocupaţie, treci peste starea proastă, te
ajută moral şi psihic.” Colegul său de la care a învăţat să construiască spune
aceleaşi lucruri despre sine: este mai sociabil, îi trece supărarea dacă munceşte,
îl relaxează. Consideră că la nivel comportamental nu au apărut schimbări, dar
în ceea ce priveşte itemul 13 spune că o problemă importantă a fost rezolvată:
„Am trecut de la maximă siguranţă la regim închis ca urmare a
comportamentului şi activităţii prestate. Dacă nu participi la activităţi care să
te evidenţieze, nu poţi trece de la un regim la altul.”- subiectul 4. Subiectul 2,

60
participă la concursuri şi consideră că acestea produc anumite schimbări la
nivelul abilităţilor „Mai multă manevrabilitate, creaţie, la concursuri şi restul
programelor stimularea creierului, îţi arată că eşti încă om şi dacă nu evoluezi,
măcar să nu involuezi.” şi comportamentului deoarece presupun un orar ceea ce
implică disciplină. Trei din cei şase intervievaţi vorbesc despre efectele pozitive
ale programelor în care sunt implicaţi, ceilalţi neparticipând la activităţi nu au
putut să răspundă la întrebările ce vizau schimbări comportamentale probleme
rezolvate sau abilităţi dobândite.
Itemul 14 încearcă să scoată în evidenţă gradul în care programele
desfăşurate în penitenciar răspund nevoilor şi aşteptărilor deţinuţilor.
Răspunsurile sunt destul de diferite, astfel că subiecţii 4 şi 6 dau nişte răspunsuri
foarte scurte. Fiecare spune că programele răspund nevoilor deţinuţilor şi
precizează şi nevoia căreia îi răspund: detensionare, nevoia de a face ceva şi
respectiv de integrare în societate. Subiectul 2 şi subiectul 5 găsesc şi puncte mai
puţin bune ale programelor în ceea ce priveşte nevoile şi aşteptările deţinuţilor.
Subiectul 2 afirmă că în mare parte programele răspund nevoilor şi aşteptărilor,
însă nu există interes din partea deţinuţilor „Dacă s-ar implica toţi, s-ar găsi
programe. Bunăvoinţă din partea lor să fie.” Părerea celui de-al cincilea
respondent este una destul de importantă, întrucât el consideră că programele
răspund nevoilor şi aşteptărilor în mică măsură: „Suntem persoane diferite, cu
pedepse diferite. Ar trebui să se facă programe pentru diferite categorii de
oameni. Programele sunt şablonate. Ar trebui să se adreseze individului sau
grupului de indivizi. Spre exemplu, eu nu mai sunt aşa de tânăr să pot juca
fotbal, astfel că ar trebui să existe activităţi sportive şi pentru noi.” Această
ultimă părere mi se pare foarte relevantă pentru cercetarea pe care mi-am
propus-o, întrucât pot să scot în evidenţă şi anumite minusuri ale programelor.
Am remarcat că în general punctele de vedere tind să fie destul de diferite. Poate
pentru că şi nevoile indvizilor sunt diferite, fiecare îşi formulează opiniile în
funcţie de acest lucru.

61
Răspunsurile la cea de-a cincisprezecea întrebare nu oferă vreo informaţie
relevantă pentru cercetare. Pot doar să notez că este permis accesul la bibliotecă,
televizor, surse radio şi presă scrisă, însă nu există un anume tip de informaţii
căutate. Dintre sursele menţionate mai sus, televizorul este în topul preferinţelor,
biblioteca trecând la finalul listei. Informaţiile sunt diverse: de natură religioasă,
ştiri, filme, fotbal, divertisment.
Am încadrat în această categorie şi ultimul item al interviului, cel referitor la
sugestiile pentru îmbunătăţirea programelor de reintegrare. Iniţial, această
întrebare îi cam debusolează pe deţinuţi deoarece parcă nu ştiu ce ar trebui să
răspundă sau dacă să zică ce îi deranjează. Nu prea văd cum s-ar putea schimba
ceva, deci nu are rost să răspundă, sau mai sunt cei care afirmă că din moment
ce factorii de decizie nu se gândesc la ce ar trebui făcut, ce rost are să se
gândească ei. Câteva dintre schimbările propuse le-am menţionat şi mai
devreme: mai multă încredere din partea cadrelor şi individualizarea
programelor astfel încât să răspundă nevoilor fiecăruia. Subiectul 1 are un punct
de vedere care merită reţinut de noi toţi în relaţiile cu ceilalţi. Susţine că
personalul ar trebui să fie mai apropiaţi de deţinuţi, să pună mai mult suflet şi să
îi trateze „ca pe nişte oameni cărora nu li s-ar fi întâmplat nimic. Cum poţi tu,
să reeduci un om, să îl readuci pe calea cea bună, cum poti sa-l respecţi, dacă
tu nu ştii să te respecţi pe tine?”. Cel de-al doilea respondent îşi menţine poziţia,
specificând că trebuie să existe bunăvoinţă din partea celor ce participă, că
programe există. Subiectul 6 propune ca deţinuţii să fie scoşi la muncă deoarece
altfel cei de la regimul închis nu au nicio şansă să îşi reducă pedeapsa. Un alt
punct de vedere vine de la cel mai tânăr subiect. Acesta consideră că trebuie să
petreci cât mai mult timp învăţând pentru că el, prin participare la programe a
reuşit să îşi schimbe comportamentul şi viaţa. De asemenea, el consideră că
fluctuaţiile de personal şi numărul redus al acestora trebuie înţelese. Cele mai
multe referiri tind să fie făcute cu privire la cadre. Se sugerează o apropiere mai
mare a acestora de indivizi, tratarea şi valorizarea lor ca fiinţe umane. Deşi se

62
menţionează că trebuie înţeleasă fluctuaţia de personal şi numărul redus al
acestora, se vorbeşte despre ea ca de o problemă a implementării programelor.
Însuşi educatorul menţionează lipsa personalului ca un impediment în
desfăşurarea acestor activităţi.
Din ce am observat, analizând răspunsurile la itemii referitori la programele
de reintegrare, reiese că la Penitenciarul Vaslui sunt implementate numeroase
programe pe care deţinuţii le consideră utile din anumite puncte de vedere.
Totuşi sunt trasate şi anumite direcţii de schimbare a acestor activităţi.
Ultimul obiectiv se referă la modul în care percep deținuții viitorul lor după
ieșirea din penitenciar. Am putut să descopăr lucruri diferite de cele pe care le
așteptam. Credeam că o să descopăr niște persoane care se gândesc la viitor cu
teamă sau deznădejde, care nu mai văd nimic bun după eliberare. Lucrurile nu
au stat deloc aşa, din discuţii reieşind că deşi dificultăţile sunt conştientizate, se
păstreză optimismul. Voi analiza în cele ce urmează răspunsurile la întrebările
16-19.
Prima întrebare din acest set se referă la sentimentele care îi încearcă pe
indivizi când se gândesc la ziua eliberării. Sentimentele sunt diferite: nerăbdare,
fericire, libertate (să nu mai fie nevoie să te trezeşti sau să te culci la program),
sentimentul că te-ai născut a doua oară (că ai posibilitatea să iei viaţa de la
capăt). Subiectul 3 doreşte ca în momentul eliberării să aibă o perioadă în care
să fie singur şi să se pună la curent cu toate schimbările survenite în lipsa sa.
Răspunsurile la întrebarea 17 se referă la modul în care cei şase văd relaţiile
cu familia, angajarea, integrarea în comunitate după eliberare. Fiecare are un
anumit scenariu în minte când vorbeşte de ziua eliberării. Toţi se gândesc la
familie, în sânul căreia vor ajunge, la profesia de care trebuie să se ocupe. În
ceea ce priveşte relaţiile cu comunitatea sunt conştienţi că vor fi priviţi altfel,
însă nu prea le pasă deoarece dacă cei apropiaţi (familie, prieteni) le sunt alături,
pot să treacă peste orice „Atâta timp cât este familia aproape, restul nu mai
contează.” Subiectul 1 este de părere că după eliberare depinde de fiecare să

63
demonstreze că merită să fie acceptat de ceilalti. „Toată această problemă
rămâne că noi după ce ieşim de aici să facem tot ce ne stă în putinţă să
demonstrăm că merităm, că suntem pregătiţi să trăim în oamenii care nu au
avut probleme cu justiţia. O uşă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi. Nu
există nu se poate şi dacă vreau să mă ajut cu ceva, acela sunt eu.” Am văzut
că cei şase deţinuţi văd viitorul destul de frumos, considerând că alături de
familie sau prieteni vor trece peste toate obstacolele.
Prin utilizarea itemului 18 am dorit să evidenţiez principalele dificultăţi cu
care cred subiecţii că se vor confrunta după eliberare. Primul subiect spune că
„Per ansamblu, toate sunt şi pot să le trec şi la capitolul dificultăţi, pentru că
orice început este greu în viaţă, totul este greu dacă priveşti lucrurile cu
uşurinţă şi aştepţi să ţi se ofere, să vină pe tavă.” Consideră că dificultăţile apar
pentru cei care au impresia că ei sunt nişte oameni foarte importanţi şi nu
acceptă o slujbă care implică muncă, vor ceva mult mai bun deoarece cred ei că
merită. Tot la probleme cu angajarea se referă şi respondenţii 2, 5 şi 6. Cinci
dintre ei văd mentalitatea oamenilor ca pe un obstacol în ceea ce priveşte
integrarea profesională. Singurul care afirmă „Nu vreau să mă gândesc la
piedici. E ca şi cum m-as gândi dinainte la eşec.” este cel de-al treilea subiect.
Dacă trebuie să se gândească la dificultăţi, principala problemă este confruntarea
cu părerea celor din jur. În România, societatea nu este educată să îi primească
pe infractori. Nici măcar nu li se oferă şansa să demonstreze că s-au schimbat,
astfel comunitatea în loc să se implice în recuperarea unui membru, prin
stigmatizare şi izolare unui fost deţinut poate să participe la recidiva acestuia.
Ultima întrebare în legătură cu viitorul este singura la care toţi cei
intervievaţi au răspuns „NU!”. Cel mai relevant mi se pare răspunsul subiectului
3 „Cui ar putea să îi lipsească un colţişor dintr-un coşmar? Dacă am fost în
relaţii bune cu o persoană de aici, ne vom întâlni şi afară.” S-ar părea că
persoanele aflate în detenţie nu simt că nu o să poată face faţă după eliberare. Ei
în principal văd partea bună a lucrurilor, considerând că dificulţile se pot depăşi

64
alături de cei dragi. Toţi aşteaptă cu nerăbdare eliberarea, unii dintre ei având
planuri concrete de viitor. Subiectul 1 afirmă: „ca plan de viitor îmi mai doresc
să ofer copiilor mei faţă de care am gresit o reparaţie materială pentru că
suferinţa şi lipsa mea nu mai am cum să le schimb.”
Experienţa de la Penitenciarul Vaslui a depăşit cu mult ceea ce am citit în
cărţi. Am avut ocazia să văd cum stau lucrurile cu privire la anumite aspecte
întâlnite doar în cărţi. Poate că este un caz singular, însă este cu siguranţă un
caz fericit. Deţinuţii cu care am putut colabora în realizarea cercetării au făcut ca
mediul acesta să pară mai puţin înfiorător. Condiţiile apreciate au fost bune,
programele prezentate într-o lumină pozitivă, iar viitorul văzut ca o nouă şansă,
nu ca un obstacol.
Prezint în cele ce urmează câteva dintre concluziile la care am ajuns realizând
cercetarea de la Penitenciarul Vaslui.

65
66
Bibliografie:

1. Balica, Ecaterina, Cusmir, Anca, Justiţia restaurativă

2. Bohm, Robert M., Haley, Keith N., Justiţia penală - o viziune asupra

modelului american, Bucureşti, Editura Expert, 2002.


3. Bruno, Stefan, Mediul penitenciar romanesc. Cultură şi civilizaţie

carcerală, Iasi, Editura Institutul European, 2006.


4. Butoi, Tudorel Badea, Psihologie Judiciara, tratat universitar, Bucureşti,

Editura Pinguin Book, 2008.


5. Cace, Corina, Evaluarea programelor sociale, Jurnalul practicilor

pozitive comunitare, numărul 3-4/2002.


6. Chelcea, Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode
cantitative şi calitative, cap. 8 Interviul ca tehnică de cercetare ştiinţifică,
Editia a II-a, Editura Economica, Bucureşti, 2004.
7. Durnescu, Ioan, Manual consilierului de reintegrare socială şi
supraveghere, Craiova, Editura Themis, Fundatia Europeana „Nicolae
Titulescu” filiala Craiova [fa].
8. Feraru, Daniela Petronela, Condiţiile deţinuţilor din România înaintea

aderării la Uniunea Europeană, Iasi, Editura Lumen, 2008.


9. Gheorghe, Florian, Psihologie penitenciară, Editia a III-a revizuita,

Bucureşti, Editura Oscar Print, 2002.


10. Goffman, Ervin, Aziluri,

11. Leaua, Anamaria, Penitenciarul. Psihologie socială aplicată, Iaşi, Editura

Lumen, 2006.
12. Marginean, Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Iaşi, Editura
Polirom, 2000.
13. Toroipan, Raluca, Oancea, Gabriel, Justiţia restaurativă-metode de

reinserţie pentru tinerii delincvenţi din România, Jurnalul practicilor


pozitive comunitare, numărul 3-4/2002.

67
14.Evaluarea sistemului de justiţie restaurativă din România, Bucureşti,
Editura Oscar Print, 2004.
15. Ghid de bune practici, Evaluarea serviciilor de reintegrare socială şi

supraveghere, Anul 1, Nr. 5/2002.


16. Zidaru, Petrache, Drept penitenciar, Bucureşti, Editura Univers Juridic,

2001.
17. http://www.judecatorie.ro/drepturiarestaţi.php

68
:ANEXE

Ghid de interviu:

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul


cadrelor, relaţiile cu colegii)
2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
3. Vă rog să îmi menţionaţi câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada

de detenţie (ne referim atât la lucrurile bune ,cât şi la cele negative).


4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
7. Există vreo activitate pe care să o susţineţi în prezent, care credeţi că va
va fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta
şi cum consideraţi că vă poate ajuta?
8. Ştiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?

69
16.Daca vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
17. Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi

despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în


care vă va accepta comunitatea.
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?

70
Anexa 1

Subiectul 1:
Condamnat la 18 ani pentru omor: a executat 12 şi mai are 2.
Vârsta- 50 de ani, în libertate a lucrat, are calificări, este pensionat pe caz de
boală.
Este foarte optimist cu privire la viitor.

1.Cum apreciati viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul


cadrelor, relaţiile cu colegii).
De când am intrat, viaţa mea a luat o întorsătură din fericire plăcută, datorită
faptului că mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva în trecutul meu… m-au ajutat
şi alţii. Privirea şi sufletul mi s-au îndreptat către Dumnezeu. L-am descoperit
pe Dumnezeu şi m-am descoperit ca om. Am încercat să am o relaţie bună, am
de învăţat pentru că sunt oameni pregătiţi, cu experienţă (despre cadre). Cu
colegii de suferinţă am încercat să mă port ca o persoană placută, am încercat să
ajut. Dacă am facut vreun rău, a fost din întâmplare.
2.Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Dupa arestarea mea, mi-a lipsit familia. Sunt şi voi fi un familist convins.
Afară mă regăseam alături de ei: copii, de soţie, sora mea, mama mea. Refuzam
să mă gândesc la cei care au facut parte din anturajul meu şi care m-au învăţat de
rău.
3.Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada de
detenţie (ne referim atât la lucrurile bune, cât şi la cele negative).
După cum v-am spus, am ajuns aici. Viaţa mea a prins altă culoare. Am avut
posibilitatea să învăţ lucruri bune, cât n-aş fi învăţat în 10 vieţi (şcoala vieţii,
respect, conduită socială, familială, rostul meu pe acest pământ, ţelul meu, tot

71
ceea ce trebuie să fac eu ca om pe acest pământ). De lucruri rele m-am ferit,
vorbesc doar de familie şi de un viitor frumos. În aceşti ani eu am suferit pentru
că familia nu m-a căutat şi am fost ajutat de străini. Suferinţa mi-a adus
înţelepciune. Acum, şi de acum ştiu să fac deosebirea între oamenii adevărati şi
cei mai puţin bine intenţionaţi. Am lucrat la biserică, am învăţat slujbele
bisericesti nouă ani şi jumătate, în compania preotului am învăţat multe din
tainele Bibliei.
4.Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
Zilele sunt cam asemănătoare, dar în ceea ce priveşte persoana mea, studiez
Biblia, cărţile bisericesti, rugăciune, poate mai facem şi câte o gluma, ne
descreţim frunţile. Mă ataşez de oamenii care folosesc vocabularul decent.
5.La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
Toate activităţile la care am fost chemat: spectacole, jocuri artistice, activităţi
social educative, alături de educatori care ne-au susţinut, ne-au ajutat, ne-au
îndrumat.
6.Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
Tot ce am facut de când sunt aici, am făcut din plăcere, suflet. De fiecare dată
simţeam că este o chemare a Lui Dumnezeu, pentru a mă linişti, pentru a-mi
demonstra calităţile, defectele. Cred că am facut impresie plăcută celor care m-
au selectat.
7.Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că va va
fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Un an şi jumătate în biserică nu a mai fost viaţă deoarece preotul a ieşit la
pensie. Eu am descoperit că sunt foarte bolnav, am ciroză hepatică de la atâta
consum, plâns după familie şi după copii, de la atâta muncă, însă gândul mi-e
mereu la Dumnezeu şi îl rog să mă ducă într-o biserică. Intenţionez să îl urmez
pe Dumnezeu şi în libertate şi să fac numai bine. Nu ni se permite mersul la
spectacol şi nici întâlnirile cu alţi deţinuţi de la alt penitenciar. Ieşim la aer,

72
avem curte cu aparatură pentru exerciţii fizice. Discutam despre ce am putea
face bun. Eu mă gândesc să... am rămas fără familie, sunt despărţit de soţie... să
îmi scoată Dumnezeu în cale o persoană pentru a ne putea întemeia, din nou o
familie, să ne regăsim şi să ne descurcăm, să plecăm de aici cu ceva bun. Dacă
s-a întâmplat ceva şi am executat această pedeapsă mare, măcar să plec cu ceva.
8.Ştiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
Da. Cursuri de tâmplar, zidar, croitor, programe educative.
9.Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
Nu, pentru că eu am meseria de afară, tehnician prelucrător prin aşchiere, am
permis de conducere, am autorizaţie de macaragiu, de mecanic auto, calificare
de sudor. O să am cu ce să mă ocup, am un strung, intenţionez să îmi fac acasă
atelier. Am lucrat şase ani în străinătate, am lucrat la canale, pe şantiere.
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Sunt foarte utile, pentru că omul iese cu o diplomă, deprins în meseria
respectivă pentru care s-a pregătit în penitenciar. Nu ştiu cum vom fi percepuţi
de patroni şi de oamenii care dirijează forţa de muncă. Nu suntem bine văzuţi,
toată lumea ne respinge... Sunt unii care pe bună dreptate vor să muncească. Şi
pentru un caz nu trebuie să...
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?

73
Da. Urmăresc emisiunile cultural-educative, fotbal. Nu prindem Trinitas, dar
ascult la radio Trinitas, înfiinţat de Mitropolia din Moldova. Mă uit la ştiri, nu
prea mă uit la filme, citesc ziarele, am acces la club (clubul deţinuţilor unde se
desfăşoară activităţi artistice, educative), la masa de tenis.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Nu ştiu ce aş putea să spun după atâţia ani. Primul pas pe care îl voi face va
fi într-o biserică, voi participa la slujbă alături de ceilalţi, mă spovedesc, dau o
lacrimă pentru... îmi vor da lacrimile de bucurie. Bucurie pe care cred că ar
trebui să o împărtăşească şi ceilalţi (cei cu care m-au ajutat cu siguranţă mă voi
întâlni cât de repede posibil, mama, copiii pe care trebuie să îi caut şi să le cer
iertare că nu am fost lângă ei când aveau cea mai mare nevoie de mine).
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care
vă va accepta comunitatea.
Relaţiile mele şi societatea sunt conştient că un semn de întrebare va exista
chiar dacă până la săvârşirea acestei fapte am fost un om care nu am făcut
probleme societăţii şi justiţiei. Toată această problemă rămâne că noi după ce
ieşim de aici să facem tot ce ne stă în putinţă să demonstrăm că merităm, că
suntem pregătiţi să trăim printre oamenii care nu au avut probleme cu justiţia. O
uşă închisă nu înseamnă că trebuie să renunţi. Nu există nu se poate şi dacă
vreau să mă ajut cu ceva, acela sunt eu.
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?
Per ansamblu, toate sunt şi pot să le trec şi la capitolul dificultăţi, pentru că
orice început este greu în viaţă, totul este greu dacă priveşti lucrurile cu uşurinţă
şi aştepti să ţi se ofere, să vină pe tavă. Ar putea să fie o dificultate în cazul în
care se gândesc că trebuie să se trezească la ora 10, că cineva trebuie să îi
aştepte cu cafeaua, tigara pe masă, micul dejun lângă ele, şi aşteptând poate să i

74
se ofere un loc la un birou. (vorbeşte de dificultatea pentru ceilalţi) Toţi trebuie
să înţelegem că trebuie să plecăm de jos pentru a putea ajunge sus. Să nu ne
gândim că cineva are obligaţia sau eu sunt o persoană care merită să mi se ofere
un loc la un birou.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
În primul rând aş putea spune că nu o să îmi mai aduc aminte decât de
oamenii cu care am fost în relaţii bune (cadre, colegi) de la care poate am avut
ceva de învăţat şi care la nevoie m-au îndrumat. În rest, puşcăria pentru mine a
însemnat: şcoala vieţii, apropiere de Dumnezeu şi suferinţa prin care am trecut.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Ca să nu fiu părtinitor, aş putea să spun că eu în general am fost şi sunt
mulţumit într-o oarecare măsură de relaţia mea cu educatorii cu care am lucrat,
cu personalul întregului penitenciar. Dacă ar fi să existe o problemă pentru mine,
aş menţiona faptul că o parte sau unii dintre toti aceştia privesc lucrurile dintr-un
alt punct, fără să se gândească că la urma urmei suntem şi noi oameni şi merităm
să fim trataţi că pe nişte oameni cărora nu li s-ar fi întâmplat nimic. Cum poţi tu,
să reeduci un om, să îl readuci pe calea cea bună, cum poţi să-l respecţi, dacă tu
nu ştii să te respecţi pe tine? Trebuie să se pună mai mult suflet, să încerce să
apropie omul, să rezolve problemele oamenilor. Ca plan de viitor, îmi mai
doresc să ofer copiilor mei faţă de care am gresit o reparaţie materială pentru că
suferinţa şi lipsa mea nu mai am cum să le schimb.

75
Anexa 2

Subiectul 2:
Vârsta- 32 de ani.
Condamnat la 30 de ani din care a făcut 9, mai are 13.
Doreşte să reia cursurile universitare în cadrul penitenciarului.

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul

cadrelor, relaţiile cu colegii).


Bună din toate punctele de vedere. Poate că ar trebui să existe mai multe
posibilităţi de muncă.
2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Libertatea de mişcare, micile activităţi pe care nu le luam în seamă afară, dar
aici le ducem dorul, ieşirile în natură săptămânal.
3. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada
de detenţie (ne referim atât la lucrurile bune, cât şi la cele negative).
Cel mai important este că am învăţat să previn majoritatea problemelor. În
ceea ce priveşte exemplele negative la care am fost supus şi din care puteam să
învăţ, aş fi putut să îmi stric limbajul şi să îmi pierd demnitatea ca om.
4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
Trezire la şapte şi ceva, opt fără, igiena personală, cafeaua de dimineaţă, ne
uităm la televizor la diverse emisiuni, în general Razvan şi Dani, între 11 şi 15
sunt la studioul TV în cadrul unităţii (televiziune cu circuit închis Expres TV).
Apoi masa, citirea presei şi trece timpul şi vine apelul de seară, apoi ne uităm la

76
ştiri şi apoi la televizor până pe la 11-1 noaptea. Sâmbăta şi duminica este doar
program de uitat la televizor şi este plictiseală.
5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
Foarte multe concursuri de cultură generală, cursuri pentru educaţie între
egali (HIV, BTS), am fost un am în trupa de teatru în Arad, am avut
reprezentaţii în Bucureşti, am fost în corul bisericii în Arad, în Oradea am avut
emisiune radio săptămânal, am participat la diverse concursuri, am făcut lucrări
artistice, mărţişoare de diferite modele.
6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
Categoric. Le-am făcut cu plăcere şi le fac în continuare.
7. Există vreo activitate pe care să o susţineţi în prezent care credeţi că vă va
fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Cea de redactor TV, pentru că am lucrat şi în libertate redactor la Radio
Contact, am fost şi DJ. Este o activitate pe care o fac şi am făcut-o cu plăcere.
8. Ştiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
Educative, concursuri lunare, bilunare (de cultură generală). Tematica este în
funcţie de luna respectivă. Cum pe 29 iunie este ziua penitenciarului, Sf. Petru şi
Pavel, concursurile au temă religioasă. Mai sunt calificări în tâmplărie, croitorie.
Au fost şi cursuri de iniţiere în calculatoare.
9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
Nu, deoarece intră în program doar cei care mai au un an până la eliberare,
pentru că altfel meseriile pe care le înveţi le uiti şi poate nici nu mai sunt în
concordanţă cu piaţa muncii.
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Categoric, pentru că întotdeauna este bine să înveţi ceva. Sunt de folos celor
care vor să facă ceva cu viaţa lor. Cei care sunt cu 7-10 intrări le fac doar aşa.
Cei care vor să îşi refacă viaţa sunt stimulaţi de aceste programe.

77
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
Mai multă manevrabilitate, creaţie, la concursuri şi restul programelor
stimularea creierului, îţi arată că eşti încă om şi dacă nu evoluezi, măcar să nu
involuezi.
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
Sigur, în primul rând pentru că în cadrul unui program există un orar care
impune disciplina.
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
În mare parte da. Nu prea este interes din partea colegilor. Dacă s-ar implica
toţi, s-ar găsi programe. Bunăvoinţă din partea lor să fie.
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?
Da. Informaţii cât mai diverse. Politică, ştiri, emisiuni de divertisment şi
curiozitate.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Greu de exprimat. Nerăbdare! Nerăbdare! Nerăbdare! Senzaţia că ne naştem
a doua oară. Avem şansa să luăm viaţa de la capat.
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în
care vă va accepta comunitatea.
Liniştit şi îndestulat. Profesional doresc să mă încadrez în domeniu sau dacă
apar alte cursuri de specializare. Cred că în ceea ce priveşte comunitatea o să fie
vorba de o toleranţă reciprocă, fără prea multe implicaţii. Atâta timp cât este
familia aproape, restul nu mai contează.

78
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?
Mentalitatea oamenilor. Probabil din această cauză îmi voi găsi mai greu un
loc de muncă.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
Absolut nimic.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Momentan care sunt sunt suficiente, trebuie să existe bunăvoinţă din partea
celor ce participă. În general sunt acoperite toate domeniile.

79
Anexa 3

Subiectul 3:
Vârsta -22 de ani.
A făcut 3 ani şi mai are 58 de zile.
1.Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul
cadrelor, relaţiile cu colegii).
Având în vedere că au avut încredere în mine, mi-au dat şansa să îmi repar
greşelile. Viaţa aici nu e simplă, e dură şi trebuie trecută. În ceea ce îi priveşte
pe colegii mei, în trei ani şi jumătate nu am avut niciun conflict. Au mai existat
certuri mici, neînţelegeri, însă sunt genul care evită aceste lucruri.
2.Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Nu ştiu cu ce să încep: totul. Libertatea, tandreţea unei fiinţe dragi, familia.
Indiferent în ce măsură îţi menţii relaţiile, nu mai există căldura de altădată,
acestea se răcesc.
3.Va rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada de
detenţie (ne referim atât la lucrurile bune, cât şi la cele negative).
Lucrurile rele nu le iau în seamă, trec pe lângă ele. Educaţia pe care am
primit-o mă ajută să mă feresc de cele ce mă dezavantajează. În această
perioadă am învăţat să gândesc matur, să nu mai am încredere în toată lumea, să
construiesc cu beţişoare. Poate într-un fel nu mai am încredere nici în mine. Am
făcut actorie, am jucat în două piese de teatru şi am învăţat să îi preţuiesc pe cei
dragi şi să îmi cunosc limitele.
4.Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.

80
Sincer nu stiu ce aş putea spune dintr-o viaţă care nu e viaţă. În general,
lucrez toată ziua, îmi petrec timpul construind din beţişoare. Această activitate
are rol de terapie, relaxare psihică, mă ajută să merg pe o linie dreaptă.
5.La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
6.Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
Chiar mă simt implicat pentru că îmi place. În libertate nu aveam timp de
chestiile astea pentru că sunt migăloase, însă acum au devenit o relaxare.
7.Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că va va
fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Consider că totul este de ajutor. Odată si-odată te loveşti de aceste lucruri pe
care unii le consideră neînsemnate. Eu le consider meserii.
8.Ştiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
Terapie ocupaţională, programe sportive, programe socio-educative,
concursuri.
9.Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
Pentru moment, particip doar la programele de terapie ocupaţională şi la
concursurile care se organizează.
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Cu siguranţă, te ajută să socializezi şi îţi ridică moralul. În cercul din cameră
e foarte greu să păstrezi o linie din punct de vedere al vocabularului şi al
comunicării. Se pierd cunoştinţele. Foarte puţini sunt pregătiţi şi te pot ajuta într-
un anumit fel. Spre exemplu, am un coleg cu care exersez engleza. Este nevoie
mereu de cineva care să te ajute.
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
Cu siguranţă. Am învăţat să respect o persoană, am devenit mai calm şi mai
prietenos. Am învăţat să fac anumite lucruri constructive.

81
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
Niciodată libertatea nu se compară cu viaţa de aici. Perioada de început este
foarte grea, sunt multe lucruri îţi lipsesc şi care te afectează. Am învăţat să mă
calmez şi să îmi cunosc limitele. Înainte eram copil, iar comportamentul şi
gândirea imatură şi-au spus cuvântul.
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?
E o chestie şi de psihic. Astfel te ajută. Apar probleme pe acasă, iubita are
vreo acţiune care nu îmi place... având în vedere că există o ocupaţie, treci
peste starea proasta, te ajută moral şi psihic.
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?
În ceea ce priveşte accesul la bibliotecă, avem, însă nu am mai citit de vreo
4-5 luni o carte. Nu prea îmi place să citesc cărţi. Citesc reviste în care caut
informaţiile despre lumea mondenă, pentru că eu sunt o persoană mai
complicată şi nu pot să îmi explic anumite lucruri. După parerea mea, o
persoană care citeşte ,este o persoană care se simte singură.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Nu mă gândesc ce se va întâmpla. Pentru moment vreau doar singurătate, să
mă relaxez şi să mă reintegrez. Să îmi dau seama de schimbările din timpul
lipsei mele. Totul se demodează, apar tot timpul lucruri noi.
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în care
vă va accepta comunitatea.
Persoana iubită o să treacă pe locul secundar, nu este importantă acum, am
învăţat să îmi cunosc limitele, m-am îndepărtat de ea. Cândva eram mai tandru.

82
Am renunţat la afectivitate pentru că eram prea bun şi aveam de suferit. Îmi
doresc să îmi creez un viitor şi să plec din ţară... chiar din Europa. În ceea ce
priveşte relaţiile cu familia, acestea sunt foarte bune, totul e foarte bine, distanţa
însă e grea, îţi lipsesc foarte mult. Niciodată nu am fost în relaţii proaste cu
familia. Profesional e o problemă. Eu am facut silvicultură şi o să încerc să văd
ce se caută că să mă pot recalifica. Societatea cu siguranţă o să mă priveasca cu
alţi ochi, dar sunt o fire comunicativă, nu am avut niciodată probleme de
comunicare, am fost în relaţii bune cu toată lumea.
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi intâmpina în momentul
punerii în libertate?
Nu vreau să mă gândesc la piedici. E ca şi cum m-aş gândi dinainte la eşec.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
Cui ar putea să îi lipsească un colţişor dintr-un coşmar? Dacă am fost în
relaţii bune cu o persoană de aici, ne vom întâlni şi afară.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Nu sunt în măsura să mă gândesc la acestea. Cu cât mai mult timp petrecut
învăţând, cu atât mai bine. Trebuie să înţelegem lipsa personalului şi fluctuaţiile
acestuia. Am participat la orice tip de program şi s-a schimbat comportamentul
şi viaţa mea.

83
Anexa 4

Subiectul 4:

Vârsta -40 de ani


A făcut 8 ani din pedeapsă în Grecia, apoi a fost transferat aici unde a
executat ani şi mai are 7.
A lucrat ca dulgher, tâmplar şi are permis de conducere categoriile B,C,E.

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul

cadrelor, relaţiile cu colegii).


Bună din toate punctele de vedere.
2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Soţia, copiii, familia, toată lumea.
3. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-ati învăţat în perioada
de detenţie (ne referim atât la lucrurile bune, cât şi la cele negative).
Ai ce învaţa şi bun. Am făcut obiecte din biluţe, din beţişoare, plus lucruri
care pot fi utilizate în exterior (aici se referă la o figurină în formă de ou care a
fost expusă în centrul Piteştiului în perioada sărbătorilor de Paşte). Asupra mea
nu au fost influenţe negative.
4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
Păi nu aţi vorbit cu colegul meu? Cel dinaintea mea stă cu mine în cameră şi
avem cam acelaşi program. Plancton pe cameră, terapii ocupaţionale.

84
5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
Am făcut reviste, desene, am participat la expoziţii. Eu am venit de cinci ani
şi de atunci penitenciarul a cumpărat biluţe şi inventăm orice.
6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
Dacă nu îţi place nu... trebuie să îţi placă...
7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că vă va
fii de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Cu activităţile astea aş putea supravieţui şi afară.
8. Stiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
Da. Vreau să ştiu, de cultura generală, Educosan, Educolex (ni s-a prezentat
legea penitenciarelor. Cu doamna Ardeleanu am mai făcut alte programe, cu
domnul psiholog am avut un program contra violenţei.
9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Normal, decât să înveţi lucruri rele, mai bine să înveţi lucruri bune.
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
Cu biluţele, pe mine unul mă calmează. Dacă lucrez ceva, îmi trece
supararea. Consider că am devenit şi un om mai sociabil.
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
Tot aşa este... comportamentul tot aşa l-am avut. Hai să zicem că am mai
crescut în vârstă, nu mai sunt aşa de copil.
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?

85
Am trecut de la maximă siguranţă la regim închis, ca urmare a
comportamentului şi activităţii prestate. Dacă nu participi la activităţi care să te
evidenţieze, nu poţi trece de la un regim la altul.
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
Da. De a face ceva, de a mă detensiona.
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?
Da, am acces. Urmăresc ştiri, sport, fotbal, filme.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Fericire.
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în
care vă va accepta comunitatea.
Bun. Profesional cred că o să mă descurc cu activitatea aceasta, iar relaţiile
cu familia sunt bune. Nu mă interesează ce cred ceilalţi, mă gândesc doar la
mine şi familia mea.
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?
Nu sunt. Nu am de ce... am casa mea, familia mea. O să am până mă asociez
cu lumea. Dacă trec la alt regim, o să mă asociez mai bine. Este altă lume la
semi-deschis. Schimbi o vorbă cu ceilalţi, nu mai stai mereu închis în cameră.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
Nu.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Sunt bune aşa, totuşi nu ar strica mai multă încredere din partea cadrelor.

86
Anexa 5

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul

cadrelor, relaţiile cu colegii).


Satisfăcătoare.
2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Libertatea, evident.
3. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada
de detenţie (ne referim atât la lucrurile bune ,cât şi la cele negative).
Răbdare în primul rând, ajutorare, facere de bine. Sunt foarte multe
sentimente negative în închisoare: invidie, sentimente de ură.
4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
Mă scol de dimineaţă. Apoi îmi fac rugăciunile, am trecut la credinţa
adventistă de când sunt aici, apoi scriu scrisori, de curând am început să compun
şi poezii, urmează masa de prânz, apoi program la televizor, joc rummy cu
colegii de detenţie, se face seara şi vine apelul şi apoi mai rămânem să ne uităm
la televizor până se dă stingerea.
5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
Am participat la activităţi sportive, la concursuri (educaţia bunului cetăţean,
pe teme religioase, de istorie).
6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?

87
Cu siguranţă.
7. Există vreo activitate pe care să o susţineţi în prezent care credeţi că vă va
fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Ar trebui intervenit cu cât mai mulţi factori de decizie care să ne ajute. Şi în
ceea ce priveşte activităţile, cred că o să mă ajute faptul că mi-am îmbunătăţit
cunoştinţele şi comportamentul de când sunt aici. Sunt mai puţin impulsiv.
8. Stiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din
detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?
Da. Programele educaţionale, cele de calificare şi recalificare.
9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
Ar trebui diversificate, să fie mai multe domenii de activitate pentru că noi
suntem diferiţi şi nu întotdeauna există programe care să ni se potrivească.
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Da, sunt utile pentru că ajută la schimbarea comportamentului şi gândirii.
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
12. Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?

(exemple)
13.V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme
importante?
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
În mică masură. Suntem persoane diferite, cu pedepse diferite. Ar trebui să se
facă programe pentru diferite categorii de oameni. Programele sunt şablonate.
Ar trebui să se adreseze individului sau grupului de indivizi. Spre exemplu, eu
nu mai sunt aşa de tânăr să pot juca fotbal ,astfel că ar trebui să existe activităţi
sportive şi pentru noi.
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?

88
Da. Informaţii de natură religioasă.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Voi fi un om liber. Nu îmi va mai impune nimeni ce să fac, să mă culc sau să
mă scol la program.
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în
care vă va accepta comunitatea.
Nu mi se pare prea roz. Pentru toată societatea românească este această
situaţie. În niciun caz ceilalţi nu mă vor privi cu ochi buni, majoritatea ne văd
cu ochi răi. Societatea românească nu este pregatită să îi primească pe deţinuţi
în cadrul ei. Ar trebui educată pentru asta.
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?
Unii mă vor respinge, iar cel mai greu îmi va fi să găsesc un loc de muncă
din cauza cazierului. În general, oamenii nu îi primesc pe cei ca noi, nu le oferă
un loc de muncă.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
Se gândeşte destul de mult, parcă rememorând toţi anii în petrecuţi în
penitenciar şi spune: Nu cred.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Nu ştiu, pur şi simplu nu ştiu. Dacă factorii de decizie nu se gândesc ce
putem să zicem noi. Ştim cu toţi care sunt problemele şi dacă era să se rezolve
ceva, se făcea. Am fost şi la Rahova şi am răspuns la diferiţi studenţi şi am zis
ce nu îmi convine şi nu s-a schimbat nimic.

89
Anexa 6

1. Cum apreciaţi viaţa în mediul penitenciar? (condiţiile, comportamentul

cadrelor, relaţiile cu colegii).


Acceptabilă. Ar trebui să existe o colaborare mai mare între cadre şi deţinut.
2. Ce vă lipseşte cel mai mult din perioada în care eraţi liber?
Lipsa familială şi libertatea.
3. Vă rog să îmi menţionati câteva lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada
de detenţie (ne referim atât la lucrurile bune, cât şi la cele negative).
În detenţie am fost în mai multe unităţi, am urmat cursuri de calificare,
recalificare, dar având o meserie la bază, tot în aria aia am lucrat (lăcătuş
mecanic). Nu am ce să învăţ negativ deoarece am vârsta pe care o am şi.... e altă
concepţie, îi învăţ eu pe alţii. Dar sunt modele negative: înjurături, tatuaje,
jignirea cadrelor.
4. Descrieţi o zi din viaţa dumneavoastră.
Aş povesti o zi din altă unitate de detenţie. Când am ieşit pentru prima oară
la muncă, mă simţeam la fel de liber, doar că eram comandat, în rest, îmi
vedeam de treaba mea.
5. La ce activităţi aţi participat în cadrul penitenciarului?
Merg la bibliotecă, am participat la activităţi, cursuri biblice, sportive,
calificare: forjor,
electrician, dar nu s-au dat diplome. Eu nu am dat teste pentru că aveam o
meserie de bază.
6. Aţi simţit că sunteţi implicat în activităţile la care aţi participat?
Am făcut toate acestea pentru cunoştinţa mea.
7. Există vreo activitate pe care să o susţineti în prezent care credeţi că va va
fi de ajutor în momentul punerii în libertate? Dacă da, care este aceasta şi
cum consideraţi că vă poate ajuta?
Meseria pe care am făcut-o, şcoala profesională.

90
8. Stiţi de existenţa unor programe care să vă ajute să faceţi faţă ieşirii din

detenţie? Dacă da, care sunt aceste programe?


Scoaterea la muncă este o activitate necesară pentru viitor.
9. Participaţi la vreunul dintre aceste programe? Dacă nu, de ce?
10.Credeţi că aceste programe sunt utile?
Da. Dacă stai în cameră şi nu practici, uiţi. Dar cei care au lucrat, greu mai
uită.
11.Credeţi că aţi învăţat abilităţi noi în urma participării la program/e? Dacă
da, care?
12.Credeţi că programul v-a ajutat să vă schimbaţi comportamentul?
(exemple)
13. V-a ajutat sau credeţi că vă ajută programul să rezolvaţi probleme

importante?
14.Răspunde programul nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră?
Da. Ajută la integrarea în societate.
15.Aveţi acces la bibliotecă, la surse de informare (radio, tv, ziare)? Cum le
utilizaţi? Ce informaţii urmăriţi?
Da. Caut informaţii diverse.
16.Dacă vă gândiţi la ziua în care veţi termina perioada de încarcerare ce
sentimente/emoţii trăiţi?
Şi bune şi rele. Sunt alături de familie să îi pot ajuta, dar este foarte greu să te
angajezi.
17.Cum vedeţi viitorul dumneavoastră după ieşirea din detenţie? Vorbiţi
despre relaţiile cu familia, despre o potenţială angajare, despre modul în
care vă va accepta comunitatea.
Cred că oamenii o să se uite foarte urât la mine, o să fie zvonuri peste
zvonuri, sfială din partea angajatorului
18.Care credeţi că sunt dificultăţile pe care le veţi întâmpina în momentul
punerii în libertate?

91
Angajarea, din cauză că am cazier.
19.Există vreun aspect care o să vă lipsească din perioada de detenţie în
momentul în care veţi fi pus în libertate?
Nu.
20.Ce sugestii aţi avea pentru îmbunătăţirea metodelor de reintegrare
socială?
Să scoată la club activităţi sportive, pentru şah, rummy, măcar o dată pe
săptămână. Să fie concurs pe camere şi învingătorul să joace pe puşcărie. Să
scoată deţinutul la lucru. Cei de la regimul închis nu au nicio şansă pentru
reducerea pedepsei, ar trebui să ni se dea o şansă.

92
93