CĂLĂTORIE ONIRICĂ

Este un vis, un vis utopic în care dragostea învinge, aparent, totul. E un vis în care întotdeauna ea mi
se stinge în braţe, înainte de a atinge fericirea. De fiecare dată mă trezesc şi mă mint că ar fi o nălucire,
un vis urât. Dar oare mă trezesc cu adevărat sau trăiesc în acelaşi vis ?... ori poate e totul o iluzie
optimistă în care mă trezesc şi încep o pseudorealitate ce mă macină, iar eu, de fapt, continui un alt vis ?!
De fiecare dată, în acel vis o strâng în brate şi ne topim în splendoare, avem aceeaşi inimă care bate pentru
amândoi, am aripi, pot zbura . Îi aud inima bătând atât de încet şi rar, respiraţia uşoară pe gâtul meu.Simt
o dulce adiere de vânt răcorindu-mi tâmplele umezite de la căldura soarelui, o adiere în vele, curentul de
aer de sub aripi mă înalţă, mă duce până în înaltul cerului.Mi-e frică să nu cad ! Pentru o clipă aş putea
crede că îl strâng pe Dumnezeu în braţe, căci altfel mintea mea bolnavă nu şi-ar putea închipui cum un
astfel de sentiment poate fi provocat de o fiinţă umană. E o liniste cruntă, aş putea auzi acum şi bătăile din
aripi ale unui fluture. Totul e perfect, mă simt ca pe vârful unui munte, cu mâinile ridicate spre cer, visând
la disiparea existenţei mele în eter. Timpul s-a oprit în loc, întineresc oare sau nu mai am vârstă? Căci mă
simt la fel de puternic şi plin de viată ca un nou-născut. Ea îmi şopteşte uşor ceva ca într-o limbă străină,
deşi îmi sună cunoscut, nu pot întelege nimic ;aud doar suavul ei glas picurându-mi în ureche. Mă inundă
ecoul glasului ei ce îmi răscoleşte mintea…sunt vrăjit, fără scăpare ! Sunt vrăjit ! Savurez clipa, aş putea
spune, dar nu mai există clipa, timpul este o noţiune straină pentru mine acum. Trăiesc eternitatea într-o
clipă! Nu mai există concret, nu mai există nimic, suntem doar noi.E de nedescris sentimentul, totul a
îngheţat, parcă, totul s-a oprit! E momentul meu, închid ochii, iar mintea mea uită tot ce a fost rău şi
dureros vreodată, e goală! Sufletu-mi zboară, sentimente ciudate mă încearcă . Mă simt regele lumii pe cel
mai înalt pisc, cel al fericirii. Pentru prima dată mă simt bine, mă simt împlinit ; pot spune că îmi e
cunoscută fericirea, că am simţit raiul în suflet ! De unde a apărut această minune în viaţa mea? Cum ai
venit? Cine eşti? Unde vei pleca mai departe ?Eşti un înger ? Ce am făcut ca să merit asta ?
Dar nu, nu vreau să mă găndesc la toate astea acum, e clipa mea! Îi simt braţele firave pe umerii mei, îi
simt mâna plimbându-se uşor pe gâtul meu. Pielea parcă se strânge pe mine şi simt o senzaţie atât de
plăcută, ca mii de sărutări ce îmi ating întregul trup. Vreau să deschid ochii, vreau să văd totul, să-mi bucur
privirea …dar nu! Dacă voi pierde totul, dacă mă voi trezi din nou la trista realitate, la sumbrul adevăr ? Nu
vreau, nu, nu voi face asta, voi fi orb pentru iubire, voi fi orb pentru fericire ! Ce îti pasă ţie ochi, dacă vezi
culoare şi sufletul e negru ? Să-mi fie sufletul cald, inima mângâiată, simţurile ascuţite …dacă aceasta e
calea către fericire ! Renunţ la tot, nu mai vreau nimic din vechea lume, praful să se aştearnă pe ea şi legile
ei eterne! Nu am nevoie de nimic, voi trăi cu dragoste ; ca un orb voi închide ochii la toate, voi iubi
întunericul deoarece îmi va încălzi sufletul şi umple inima de simtăminte necunoscute până acum! Am simţit
iubirea, o simt cum îmi curge prin vene, cum mi-e propulsată de inimă in fiecare colţişor al trupului meu.
Fiecare atom din mine e fericit, sunt, în sfârşit, fericit! Vreau să strig, să mă bucur, să ştie toată lumea că
sunt singurul om, într-adevăr, fericit! Să ştie toţi că sunt infestat cu dragoste, că îmi curge prin vene, că
văd totul. Da! În întuneric văd totul! Cine zice că sunt orb ţinând ochii închişi, când eu văd şi simt atâtea ?!
Văd iubirea ce mi se strecoară prin ochi, văd sufletul cum se bucură , văd fiinţa mea cum se contopeşte cu
alta! Îi simt inima iubitei cum îmi bate în piept, parcă îmi cere să deschid, să o primesc la mine, să bată şi
pentru mine! Inconştient, o strâng mai tare în braţe, îi aud respiraţia vioaie cum şuieră la urechea mea!
Şuvoaie de fiori mă leagănă asemenea unui lan de grâu în bătaia vântului sub soarele arzător. Genunchii îmi
tremură fără să îi pot stăpâni, totul e ca un vis ,făptura mea întreagă renaşte! Din cenuşă renasc, simt că
am aripi! Am murit oare? Am ajuns în rai? Sunt un înger ?
Îi simt obrazul lipit de al meu, e rece! Îmi răcoreşte faţa şi îi simt buzele cum se lipesc uşor de
gâtul meu, sunt reci! Din nou aceeaşi tornadă de fiori se iscă înăuntrul meu ! Oare mai exist? Oare mai sunt
cel ce ştiam că sunt ?! Trebuie să deschid ochii să văd, trebuie ....Încet, încep să deschid ochii, mi-e teamă
de ce se poate întâmpla ! Privesc o siluetă în faţa ochilor... ba nu, a dispărut. A fost o iluzie … Unde te-ai
dus? Unde ai plecat?!
Mă trezesc ameţit într-o cameră albă, nu găsesc uşa cu privirea. Văd doar un geam în care bate
lumină, ridicându-mă, mă apropii de el să văd ce e dincolo de umbrele ce se reflectă. Văd o grădină verde şi
omeni îmbrăcaţi în alb. O văd pe mama, îl văd şi pe tata. De ce au încă feţele bătrâne? Sunt oare în rai? Mă
întorc în pat, dar unde e fericirea? Unde sunt fiorii? Unde e sărutul? Unde e totul? Unde s-au dus toate?
Închid iar ochii şi îmi caut locul în care eram aşezat, rememorez, totul îmi trece prin minte. Aud
ecoul vocii şi acum !Dar nu, rămân blocat în dimensiunea asta. Deschid din nou ochii, totul e la fel ca mai
devreme,acelaşi alb orbitor mi se înfătişează dinaintea ochilor. Doar o fereastră, nu e nici o masă, nici un
scaun. Doar un pat învelit în burete şi o usă capitonată. Unde sunt? Unde am ajuns? Unde a dispărut totul
aşa repede? De ce ai plecat, iubire? De ce m-ai lăsat fericire? Unde te-ai dus dulce amor? De ce-ai plecat?
Am ramas aici, între aceiaşi pereţi albi să îmi blestem zilele si creatorul ! M-ai lăsat în ploaie, e
frig, parcă, a dispărut soarele deodată. Acum totul pare umed, e rece betonul ce mă înconjoară! Recunosc
lumea din care evadasem! Dar unde a dispărut totul?Sunt ameţit, mă simt slăbit, mă asez în pat. Nu mai pot
sta în picioare! Aud paşi, sunetul gol de paşi pe sală, ecoul lor !Şi apare deodată mama în usă! Din nou, mi se
umple inima la simpla ei vedere! Parcă o asteptam de o veşnicie, parca aş vrea să opresc timpul măcar o
secundă, încă o secundă ! Îl văd si pe tata în uşă, cu aceeaşi figură dură şi acelaşi calm ce ani de zile l-am
invidiat ;aceeaşi încercare de a părea rece şi distant, dar de data asta nu mai ţine…o lacrimă, o văd cum
încet i se prelinge pe obraz. Simt mâna catifelată a mamei ce îmi atinge obrazul…e tot rece! Vocea ei suavă
ce aş recunoaşte-o dintr-o mie îmi spune “totul va fi bine, doctorul va avea grijă de tine, te vei face bine,
te iubesc !” Deodată, ca la cinematograf îmi apare, parcă, o peliculă care rulează.E pelicula vieţii mele.Îl
văd pe tata cum, cu chipul lui sever şi vocea-i calmă, îmi spunea că "bărbaţii nu plâng", văd cum m-am urcat
prima dată pe bicicletă privind înaintea mea, în spate era tata care îmi ţinea de şea :"Ai grijă, nu te juca cu
aia, când treci strada să te uiţi în dreapta ta !"…şi când am publicat prima carte, mi-amintesc cum, cu o
expresie de bucurie pe chip şi cu ochii jucându-i în lacrimi, a venit să îmi strângă mâna şi să îi dau un
autograf. O văd pe mama cum, în prima zi de şcoală, a alungat o lacrimă văzându-şi odorul şcolar, într-un
penar şi-a pus un vis, să aflu eu în şcoala mea ce n-a putut să înveţe ea.Mi-ar fi adus fără să cer până şi luna
de pe cer !
Apoi, văd o rază de lumină, o simt că iar mă încălzeşte, mă cuprinde cu braţele-i calde. O văd pe mama
cu chipul ei brăzdat de atâţia ani ce au trecut, cu aceeaşi ochi verzi pe care i-am privit o viată şi care m-au
vegheat când eram neajutorat . Dar acum îi alunecau în cascade! Şi-apuc să-i spun “te iubesc, mă duc să fiu
fericit, să fiu iubit şi să iubesc”. O lacrimă îmi aleargă pe obraz, nu e de-a mea, e de-a mamei. E aşa rece, e
ultimul lucru ce am să îl mai simt vreodată, cu obrazul acesta bătut de atâtea încercări şi piedici ce viaţa mi
le-a pus înainte! Acum am plecat, mă duc să-mi întâlnesc soarta, lumina mă încălzeşte, revin la fericirea
mea. Iar simt iubita în braţe, de data asta nu mai deschid ochii ! Pentru nimic în lume…

Ţifui Lucian
Clasa a XII-a K