Oraşul Orhei se afl ă la 50 m altitudine, având o populaţie de 38,4 mii locuitori în 1992 şi 25,68

mii în 2004, amplasat la intersecţia căilor rutiere Chişinău-Brest şi Călăraşi-Rezina, la 46 km de

Chişinău. Este aşezat pe panta lină a promontoriului Ivanos, în faţa luncii largi create în faţă,
cândva ocupat de un heleşteu. Acest lac a fost creat la iniţiativa domnitorului Alexandru
Lăpuşneanu în timpul celei de-a doua sa domnie, în jurul anului 1564, prin îndiguirea râului
Răut, la intrarea acestuia în «cheile» omonime ale râului, afl ate în partea de sud-est a
oraşului.

Primele menţiuni documentare cu denumirea Orhei datează din ultima treime a secolului al
XV-lea şi se refereau la pârcălabii cetăţii Orhei, afl ată la 18 km în aval pe cursul Răutului, loc
cunoscut sub denumirea actuală „Orheiul Vechi”.

Toponimul „Orhei” a fost explicat în mod diferit. La început a fost considerat derivat de la
cuvântul unguresc „Var” care are sensul de oraş, în acest caz vizând o aşezare urbană. După
unele opinii mai recente, toponimul este de provenienţă turanică „orga” şi ar însemna
reşedinţa hanului, explicaţie pusă în concordanţă cu preistoria cetăţii moldoveneşti Orhei. Cu
toate că nu există o contrazicere sensibilă în interpretările de mai sus privind sensul
toponimului, este evident că elucidarea lui ar aduce o lumină şi asupra istoriei acestor două
localităţi străvechi, situaţie afl ată astăzi în dispută ştiinţifi că. Acest termen a fost atestat în
perioada interbelică cu o utilizare locală în Basarabia, ce indica locul unde era „o gospodărie, o
curte boierească, părăsită şi distrusă cu totul”. Conform unei ipoteze mai noi, toponimul
„orhei” ar fi de origine greacă, provenit din „arhaios”(cu sens vechi, ieşit din uz), care în mediul
românesc a suferit mutaţia „orhaiosorheios-orhei”, eliberând sensul toponimului de legătura
genetică, instalată de istoricii din sec. XX-lea, între situl Orheiul Vechi şi oraşul Orhei. Există
numeroase localităţi „orhei” pe teritoriul locuit de români, dintre care 5-6 pe teritoriul
Republicii Moldova.

Oraşul actual Orhei trebuia să existe în timpul împărţirii în ţinuturi a Ţării Moldovei, când s-a
format hinterlandul sau din sate vecine. Fondarea târzie a localităţilor în Moldova era posibilă
numai prin iniţiativă domnească, domnitorului aparţinându-i pământurile libere; intenţiile de
fondare erau sortite eşecului din cauza necesităţii formării unor ocoale din satele vecine care,
de regulă, aparţineau boierilor. Nici un caz de fondare a târgurilor nu a rămas fără ecou în
documentele vremii, ceea ce ne face să credem că târgul Orhei, reşedinţa ţinutului omonim,
nu şi-a schimbat vatra, fi ind una dintre cele mai vechi, poate cea mai veche localitate urbană
de pe teritoriul republicii.

Atestări certe ale localităţii Orhei provin abia din vremea celei de-a doua domnii a
domnitorului Alexandru Lăpuşneanu, când după cum sa menţionat, a fost construit digul de la
cheile Răutului, după confl uenţa cu afl uentul său situat de-a dreapta Cula. Atunci s-a format
lacul din faţa localităţii care mai târziu a atras atenţia lui Dimitrie Cantemir: „târgul este frumos
şi înzestrat cu de toate cele necesare pentru viaţă, având un lac cu o insulă, cândva
remarcabilă, unde creşte viţă de vie”.

În 1599, Orheiul este atestat târg şi, în pofi da deselor atacuri tătăreşti şi căzăceşti, localitatea
se dezvoltă, mai ales din punct de vedere comercial, unul din proprietarii dughenilor nou
apărute fi ind pârcălabul de Orhei Nicoară Donici. În acest an sunt atestaţi patru preoţi, dintre
care unul este de la biserica domnească, ceea ce indică prezenţa mai multor biserici, dintre
care una ctitorită de un domnitor, cu aspectul, localizarea şi vestigiile rămase necunoscute.

Târgul cunoaşte o deosebită înfl orire economică în timpul domnitorului Vasile Lupu care
întemeiază lângă Orhei o „slobozie”, al cărei venit revenea doamnei sale şi susţine aici lucrări
de amenajare urbană. Este ctitorul catedralei Sf. Dumitru, instalând în interiorul ei o pisanie
ctitoricească, din care rezultă construcţia lăcaşului de cult în perioadă anterioară anilor 1638-
1639.

Paul de Alep, care a trecut prin Orhei în 1653 nota că este un „târg mare pe malul uni iaz,
reşedinţa unui episcop„ „...casele sunt din piatră şi lemn, iar străzile pavate cu scânduri, cum
erau şi la Iaşi”. Printre serdarii Orheiului a fost şi Mihalcea Hâncu, care împreună cu cetele de
oşteni participau la campaniile militare ale domnitorilor. În 1761, târgul este dăruit stolnicului
C. Râşcanu, iar în 1818 Orheiul aparţinea comisului Balş.

Lacul Orheiului, rezultat din acumularea râurilor Răut şi Cula a făcut mai multe inundaţii, până
la urmă rupând digul construit, iar lacurile care se formau pe cursul său se apropiau primejdios
de oraş.

După alipirea Basarabiei la Rusia, însemnătatea târgului Orhei decade şi, pentru un scurt timp,
reşedinţă a judeţului devine Chişinăul. După primirea, în 1833, a statutului de oraş ţinutal,
Orheiul îşi reia vechea funcţie. Localitatea veche a fost extinsă spre periferiile de nord şi de
vest, unde conduceau drumurile de tranzit: unul spre Rezina şi altul spre Bălţi şi Soroca. A
crescut şi în direcţia dinspre est, cu suburbia Slobozia Doamnei, amplasată pe malul stâng al
cheiului Răutului, unde a fost construit podul peste râu.

Planul de sistematizare urbană a întârziat să apară în comparaţie cu alte oraşe din Basarabia. S-
a propus doar redresarea structurii vechi de pe coasta dealului, unde de-a lungul a două străzi
paralele s-a format centrul public. Pe strada actuală Vasile Mahu, trasată pe culmea
promontoriului, s-a format centrul administrativ; pe strada actuală Vasile Lupu, una din vechile
artere stradale, porţiune a drumului de tranzit, s-a format centrul comercial. Spre nordest, în
depresiunea văii râului Ivanos, a fost fondată grădina publică, locul de odihnă al orheenilor.

În perioada interbelică oraşul a fost construit cu clădiri în spiritul curentelor stilistice:

neoromânesc şi modernului românesc, vile urbane, o baie, un liceu pentru fete.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, centrul oraşului a suferit din cauza
bombardamentului militar, unde fondul construit istoric a fost înlocuit cu clădiri de locuit în
comun.

Au supravieţuit de la distrugeri şi demolări clădirile ridicate pe strada Vasile Mahu şi actuala

stradă Renaşterii şi cea din partea de nord-vest a localităţii.

În scopul asigurării populaţiei oraşului cu locuinţe au fost construite clădiri cu apartamente,

iniţial cu două etaje, apoi în anii 70-80 ai secolului al XX-lea – cu 5 etaje, nivelul de înălţime
crescând mereu.

În 1997, oraşul Orheiul a devenit reşedinţă de judeţ, în 2004 a recăpătat funcţia veche de
centru raional.

Etapa I. Formarea tramei stradale şi a structurii urbane

Oraşul are o poziţie urbanistică deosebit de avantajoasă, fi ind aşezat pe panta lină, înclinată
spre sud-vest, a unui promontoriu alungit. În faţa se afl ă un şes străbătut de râul Răut, intrând
lângă Orhei în „cheile” formate din promontorii din piatră. Afl area promontoriului Ivanos cu
carierele de piatră la est de oraş, şesul inundabil la vest, alungit pe zeci de km în amonte spre
nord-vest şi „cheile” Răutului spre sud-est, au fost circumstanţele determinante ale reliefului,
care au favorizat concentrarea drumurilor de tranzit spre sud-est de oraş, unicul loc sigur de
trecere pe malul stâng al Răutului. Aceste drumuri, spre cetăţile de la marginea ţării şi spre
Orheiul Vechi, cetate afl ată la 18 km în aval pe Răut, se acumulau în faţa podului peste Răut şi
se intersectau pe teritoriul promontoriului Ivanos cu drumurile venite din direcţiile opuse,
formând trama stradală a localităţii. Segmentele drumurilor de tranzit pe teritoriul aşezării au
devenit străzi principale longitudinale, urmând cotele de relief, una orientată spre Vadul
Raşkov şi Rezina, alta – spre Hotin şi Ştefăneşti (Bălţi) şi mai departe spre Suceava. În partea de
răsărit, din aceste direcţii se forma un drum care urma malul Răutului spre Orheiul Vechi, iar
altul, cu orientare sudică – spre Tighina, Chişinău şi cetăţile de la Dunăre şi Marea Neagră.

Prin îndiguirea râului Răut în a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu, cca 1564, a rezultat
un lac devenit renumit, care purta numele târgului. Crearea lacului Orhei pe şesul din faţa
localităţii, în depresiunea inundabilă, a oprit extinderea localităţii în această direcţie, malul
lacului conturând pentru totdeauna marginea de vest a oraşului.

Inundaţiile sezoniere ale târgului de apele lacului Orhei, din secolele XVI-XVII şi XVIII au făcut
ca gospodăriile, casele şi drumurile de tranzit prin localitate să se ridice tot mai sus, spre
coama promontoriului.

După cataclismele inundaţiilor, traseele vechi şi noi ale localităţii au fost folosite concomitent,
formându-se cu timpul patru străzi longitudinale, cu început şi sfârşit curbliniu, rezultat de la
curbele necesare drumurilor pentru urcarea şi coborârea promontoriului în pantă oportună,
pentru care cu tracţiune animală.

Prezenţa lacului Orhei a contribuit şi la formarea afânată, din mici proprietăţi insulare, la
marginea limitrofă lacului, fără o locuire intensă din cauza pericolelor de inundaţie. Zona era
străbătută de cărări orientate spre apă, amplasate perpendicular pe cotele de relief.

În schiţele de plan din secolele XVII, în partea de jos a oraşului Orhei sunt indicate câteva
biserici, printre care şi catedrala Sf. Dumitru, ctitorie a lui Vasile Lupu. Bisericile parohiale din
oraş sunt construite în secolul al XIX-lea; lor le-au precedat biserici al căror amplasament, din
cauza inundaţiilor a fost schimbat mai sus, pe panta promontoriului.

Schimbările dense şi intensitatea trafi cului de tranzit a făcut ca centrul localităţii, format de-a
lungul cotelor de relief, să fi e fărâmiţat sub forma unor cartiere mici, de străzi şi ulicioare,
ulterior comasate în cartiere mai mari, astfel că unele direcţii au fost estompate în interiorul
lor. Astfel se prezintă planul oraşului înainte de intervenţiile urbane din secolul al XIX-lea.

Este evidentă concentrarea masivelor de locuit în partea superioară a promontoriului, de-a

lungul căilor de comunicaţie de tranzit. La marginea de atunci a oraşului dinspre nord-vest se
afl a cimitirul ortodox.
Etapă a II-a. Redresarea structurii urbane

Primul proiect de sistematizare urbană în timpul Imperiului Rus nu s-a păstrat, dar se poate
presupune că acesta a existat. Este cunoscut planul cu fixarea situaţiei urbane, probabil în
prima jumătate a secolului al XIX-lea. Conţine planul localităţii cu masivele vechi de locuit şi
propunerile de redresare a structurii urbane prin trama stradală nouă, indicată prin linii
întretăiate.

Proiectul sistematizării urbane a oraşului Orhei, executat în anul 1888, a păstrat trama stradală
rezultată anterior din intersecţia drumurilor de tranzit şi de străzile de comunicaţie locală,
propunând doar redresarea acelor porţiuni unde situaţia urbană era afânată, prin comasarea
micilor proprietăţi insulare în cartiere, în partea centrală, de formă rectangulară şi poligonală la
periferii. Extinderea oraşului a fost propusă în sistem ortogonal, porţiune apărută dincolo de
cimitirul ortodox de la marginea de nord a oraşului. Au fost trasate cartiere

rezultate din intersecţia străzilor perpendiculare, cinci longitudinale şi trei perpendiculare

cotelor de relief. În plan sunt fi xate patru biserici, trei din ele păstrând până astăzi locul
amplasării: catedrala Sf. Dumitru, Sf. Nicolae şi biserica armenească. A patra biserică, afl ată în
apropierea străzii Scrisul Latin, a dispărut. În acest plan, în partea inferioară a oraşului, se
observă prezenţa pieţelor vechi, spre care sunt orientate străzile din vecinătate, azi dispărute.
În partea superioară - piaţa comercială, pe care, mult mai târziu, a fost construită Prefectura.

Ridicarea ulterioară a planurilor oraşului mărturiseşte faptul că proiectul din 1888 a fost
realizat parţial; cu excepţia părţii centrale, trama stradală a oraşului a rămas cea formată în
mod fi resc, în conformitate cu relieful şi străzile rezultate din direcţia drumurilor care
continuau să fi e utilizate. După planul de sistematizare urbană din 1888, oraşul s-a dezvoltat
spre nord, prin cartiere rectangulare până la mijlocul secolului al XX-lea.

Etapa a III-a. Perioada interbelică

În planurile din perioada interbelică a fost fi xat planul oraşului, din care este evidentă trăinicia
vechii structuri. În toponimia păstrată până în anii interbelici, au fost fi xate informaţii

cu privire la bisericile din partea de jos a oraşului, demolate între timp, cum ar fi Stradela
prestolului, locul unde anterior se afl ase o biserică şi strada Sf. Gheorghe, ultima fi ind
orientată spre biserica indicată în planul din 1888, precum şi piaţa „Fânăriei” şi altele, toate afl
ate în partea inferioară a promontoriului, toate dispărute.

Etapa a IV-a. Perioada sovietică

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, partea centrală a oraşului a fost distrusă şi în
perioada postbelică s-a lucrat la redresarea structurii urbane, în conformitate cu cerinţele
transportului urban. În scopul permiterii unui flux ridicat de autoturisme, au fost lărgite străzile
longitudinale. Aceasta a condus la suprimarea străzii centrale din cele trei străzi ale părţii
centrale a oraşului, din care au rămas străzile perimetrale – azi Vasile Lupu şi Scrisul Latin.
Strada din mijloc a fost înglobată în cartierele comasate.

Strada centrală Vasile Lupu a fost construită cu blocuri de locuit cu două etaje, cu opt
apartamente. Casele erau amplasate la colţurile cartierelor, aliniate la liniile roşii ale străzilor.
Arhitectura lor a fost infl uenţată atât de tradiţiile populare, având acoperişurile în pantă,
susţinute de console, cu friză sub streaşină în spiritul artei populare, cât şi de tendinţele stilului
empir sovietic, cu balcoanele mici din piatră susţinute de console şi ancadramente la uşi şi
ferestre din arsenalul aceluiaşi stil.

După anul 1955, arhitectura locuinţelor în comun a cedat poziţiile, fi ind simplificată, fără
elemente de decor plastic, deşi se păstra amplasamentul anterior. În acest timp a fost construit
palatul de cultură, proiectat anterior, în faţada căruia s-au păstrat coloanele angajate şi
decorul plastic specific stilului, deşi reduse din volum.

În anii ’80 ai secolului al XX-lea a fost elaborat planul urban al Orheiului. Ca urmare, a avut loc
înlocuirea fondului construit istoric mai jos de strada Scrisul latin, prin clădiri de locuit cu multe
etaje, identice blocurilor construite în raioanele noi ale oraşelor, cu altă scară a mediului decât
cea formată istoric.

Străzile oraşului au obţinut o lărgire exagerată, cu „buzunare” sub formă de scuare în faţa
clădirilor cu importanţă urbanistică, cum ar fi Sediul sovietului de deputaţi, azi Prefectura,
Liceul teoretic, Primăria, hotelul Codru, cu deschideri ale străzilor necaracteristice centrului
istoric.

Se practica retragerea clădirilor noi de la linia roşie a străzilor, ce modifi că cadrul intim al
fostei localităţi. Au fost construite blocuri de locuit cu 9 etaje, alungite în plan, care au conturat
teritoriul urban dinspre vest şi imobile-turn, care au mărginit accesul de onoare spre oraş în
partea de nord, pe lângă staţia de autobuze.

Construirea blocurilor cu apartamente, alungite şi înalte, amplasate la talpa promontoriului

acoperă prin volumul lor cu gabarit depăşit peisajul urban al oraşului Orhei. Lucrările de
construcţie au fost executate la o scară exagerată în comparaţie cu cea a oraşului istoric, prin
detaliile imobilelor de locuit fi ind distrusă scara umană.
O altă soluţie, greu de acceptat, este amplasarea complexului sportiv raional pe locul fondului
construit distrus şi a tramei stradale istorice. Din oraşul istoric au rămas doar fragmente cu
utilizare redusă, fără sugestii istorice. Stadionul prin imensul spaţiu, cu regim de înălţime
redusă, provoacă o senzaţie de vid arhitectural în această zonă.

În partea de sud-est a oraşului, în preajma catedralei Sf. Dumitru s-au păstrat porţiuni ale
tramei vechi stradale, cu unele obiective ale fondului istoric. Ele sunt sugestive pentru istoria
localităţii, care împreună cu fragmentul tramei stradale vechi şi clădirea catedralei Sf. Dumitru,

ar trebui protejată ca o zonă istorică.

În partea superioară a oraşului Orhei au fost construite edificii care se raliază la normele
oraşului istoric, construcţiile fi ind aliniate la liniile roşii, cu creşterea densităţii clădirilor pe
strada Vasile Lupu.

Starea Monumentelor

În Registrul monumentelor de istorie şi cultură al RM sunt incluse 61 de titluri de monumente,

toate clădiri de importanţă naţională, caracteristice pentru trei perioade istorice, ale oraşului
Orhei. Cu câteva excepţii, clădirile istorice sunt bine întreţinute, fără a înregistra modifi cări ale
arhitecturii lor. S-au păstrat câteva fragmente urbane cu elemente de arhitectură de bună
calitate pe strada Vasile Mahu, strada Renaşterii. Oraşul are clădiri valoroase din punct de
vedere arhitectural-istoric, care merită să fi e introduse în listele suplimentare ale Registrului
monumentelor de istorie şi cultură al RM.

Monumente din perioada statului medieval moldovenesc

Catedrala Sf. Dumitru. str. Chişinăului, 6. În 1599, pentru prima dată este menţionat numele
preotului domnesc Istratie de Orhei. În concluzie, catedralei actuale, ctitorită de Vasile Lupu, i-
a precedat o altă biserică, ale cărei loc şi vestigii nu sunt cunoscute.

Datorită inscripţiei ctitoriceşti instalată deasupra uşii de intrare în biserică şi, în conformitate
cu circumstanţele istorice, construcţia clădirii a avut loc în perioada anterioară anilor 1638-
1639.

Este o biserică cu trei compartimente, acoperite cu bolţi sferice pe pandantivi. Turnul-

clopotniţă a apărut concomitent cu clădirea, având părţile inferioare deschise prin arcuri,
sprijinite pe stâlpi, după cum reiese din timpul reparaţiei din anul 2007. Uşa de intrare în
biserică a fost schimbată cu portalul de intrare în naos, când golul de intrare în naos a fost
înlocuit printr-un gol în arc larg, soluţii caracteristice pentru secolul al XVIII-lea. Portalul are
golul intrării realizat în mod caracteristic pentru uşile de trecere din pronaos în naos. Apare ca
o legitate la bisericile lui Ştefan cel Mare şi la descendenţii liniei domnitoare muşatine. De
obicei, la intrare erau goluri în arc frânt de tip gotic, încadrate cu sau fără portal. La biserica din
Orhei au fost iniţiate reparaţii neautorizate care au condus la înlocuirea ramelor din lemn ale
ferestrelor prin termopane, având loc dezbaterea tencuielii vechi din mortar de var şi
înlocuirea cu mortar pe bază de ciment.

În apropierea catedralei se afl ă câteva clădiri care alcătuiesc împreună un fragment al tramei
stradale vechi a târgului Orhei. Asemenea case de locuit cu unităţi comerciale s-au păstrat şi în
partea superioară a străzii V. Lupu (nr. 41, 43, 89), care nu se afl ă sub protecţia Legii.

Monumentele din perioada Imperiului Rus

Din această perioadă datează cele mai multe monumente, 48 de clădiri, fi ecare cu aspect
arhitectural.

Biserica Sf. Nicolae, str. Vasile Lupu, 22. Clădirea a fost construită în prima jumătate a secolului
al XIX-lea, reconstruită la sfârşitul aceluiaşi secol. Arhitectura este în spiritul bisericilor eclectice
ruse. În ultimul timp s-au efectuat lucrări de reparaţie neautorizate.

Biserica romano-catolică, 1904-1915, str. V. Mahu, 117. Este o biserică mică, construită de
comunitatea poloneză. Arhitectura este în spiritul stilizărilor istorice în baza stilului gotic, cu
faţadele din zidărie aparentă, din care sunt cioplite şi detaliile arhitectonice. Manopera
demonstrează o foarte bună calitate. În timpul războiului a pierdut turlele de la faţada estică. A
fost închisă şi folosită în mod neadecvat. În prezent au loc lucrări de restaurare.

Monumente din perioada interbelică

Mai multe clădiri cu valenţe arhitecturale nu sunt luate la evidenţă, printre care Complexul de
clădiri al spitalului raional (de boli infecţioase, gastrologie, oftalmologie, cardiologie), str. C.
Negruzzi, 85, clădirea bibliotecii cu sediul băncii Victoria Banc, str. Vasile Lupu, colţ cu Piaţa
Prefecturii, clădirea cu două etaje, str. Scrisul Latin, monumente caracteristice pentru fondul
urban – str. Vasile Lupu, nr. 41, 43 etc.