Sunteți pe pagina 1din 276

Caappiittoolluull 11

C
maannţţee îînn ccoonnssttrruuccţţiiii
Exxiiggeennţţee şşii ppeerrffoorrm
E

1.1. Noţiuni introductive

Construcţiile se numără printre cele mai importante produse realizate,


deoarece asigură un cadru protejat pentru majoritatea activităţilor umane
şi, dintre toate bunurile, au cea mai lungă perioadă de utilizare. Clădirile
au atât o valoare utilitară, de ordin practic, dar şi o valoare artistică,
arhitecturală.

În consecinţă, orice construcţie trebuie să răspundă unui ansamblu bogat


de cerinţe (exigenţe) determinate de necesităţile de utilizare şi de cele de
ordin estetic, iar calitatea mai bună sau mai puţin bună a unei clădiri se
apreciază prin măsura în care aceasta răspunde exigenţelor.

Prin exigenţe în construcţii se înţeleg condiţiile care trebuiesc îndeplinite


astfel încât clădirile să corespundă necesităţilor şi posibilităţilor utilizatorilor
individuali şi societăţii în ansamblu.

În acest context definirea ştiinţifică a exigenţelor, care pot fi diferite de la o


societate la alta sau de la o etapă la alta, reprezintă o necesitate de primă

9
importanţă în industria construcţiilor, întrucât nu se poate concepe,
proiecta, executa sau optimiza un obiect fără a şti exact căror cerinţe
trebuie să răspundă.

Un sistem de exigenţe devine util când poate conduce la soluţionarea


următoarelor probleme:

a. determinarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească


construcţiile, în ansamblu şi pe părţi componente, ţinând seama de
funcţiile ce decurg din destinaţia clădirii şi de interesele colectivităţii care o
utilizează;

b. stabilirea soluţiilor constructive care să satisfacă aceste condiţii, a


modalităţilor de verificare, a materialelor utilizate şi a tehnologiilor prin care
se poate ajunge cel mai avantajos la rezultatul dorit.

Conceptul de „performanţă în construcţii” are un înţeles diferit de sensul


comun al noţiunii de „performanţă”. Construcţiile nu sunt performante în
sensul în care, de exemplu, sportivii sunt performanţi atunci când doboară
un record sau câştigă o medalie. O clădire nu trebuie să fie cea mai înaltă,
cea mai frumoasă sau cea mai scumpă pentru a fi performantă, dar
trebuie să răspundă unui set raţional, precis şi coerent de exigenţe.

În domeniul construcţiilor, noţiunile de bază ce conduc la definirea


conceptului de performanţă sunt cele enumerate în continuare.

a. Exigenţele utilizatorilor clădirilor – se referă la condiţiile pe care


aceştia le doresc îndeplinite în imobilele pe care le vor folosi.

Aceste condiţii sunt determinate de următoarele categorii de cerinţe:

• fiziologice – naturale (condiţii de igienă, confort şi protecţie faţă de


factorii nocivi);

• psiho-sociale (referitoare la senzaţia de contact cu microclimatul

10
clădirii, posibilitatea de a comunica sau de a se separa, satisfacţie
estetică etc.);

• de eficienţă (privind cheltuieli şi consumuri minime de achiziţie şi


exploatare a clădirii).

Exigenţele utilizatorilor sunt formulate la modul general, lipsite de expresie


cantitativă (numerică), fără a ţine seama de materialele sau procesele
tehnologice prin care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă a
utilizatorilor este cerinţa de linişte pentru a lucra sau pentru a se odihni.

b. Exigenţele de performanţă – sunt formulate de specialişti pentru a


satisface exigenţele utilizatorilor, luând în considerare factorii care
acţionează asupra imobilului. Ca şi exigenţele utilizatorilor, exigenţele de
performanţă sunt exprimate tot calitativ (fără formulare cantitativă) şi nu ţin
seama de materialele din care sunt realizate clădirile. Astfel, o exigenţă de
performanţă este izolarea acustică faţă de zgomotele provenite din afara
unei clădiri.

c. Criteriile de performanţă – constituie traducerea exigenţelor de


performanţă în calităţi pe care trebuie să le îndeplinească diferenţiat
părţile componente ale clădirii pentru ca exigenţele de performanţă să fie
satisfăcute. Unei singure exigenţe de performanţă generală, cum ar fi
izolarea acustică faţă de zgomotele exterioare, îi corespund pentru pereţi
capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene, iar pentru planşee
capacitatea de izolare la transmisia zgomotelor aeriene şi de impact.

d. Nivelurile de performanţă – reprezintă concretizarea cantitativă,


numerică, a criteriilor de performanţă, astfel încât acestea să poată fi
utilizate în proiectare, cu ajutorul diferitelor relaţii fizico–matematice de
dimensionare. Valorile minime, maxime sau optime ale nivelurilor de
performanţă sunt stabilite prin prescripţii tehnice (standarde, normative).

11
De exemplu, nivelul zgomotelor exterioare percepute în încăperi trebuie să
fie de maxim 35 dB.
Stabilirea nivelului de performanţă este o operaţie complexă, ţinând cont
că majorarea cantitativă a unui nivel, în afară de faptul că poate fi
nerentabilă, nu duce în mod obligatoriu la performanţe reale. De exemplu
nu este recomandabilă creşterea necontrolată a capacităţii de izolare
acustică a unui element de închidere, deoarece o stare prelungită de
linişte profundă, fără fondul sonor minim cu care organismul este obişnuit,
poate conduce la o stare de nelinişte greu de suportat.

1.2. Exigenţe de performanţă pentru clădiri civile

La nivelul Organizaţiei internaţionale pentru standardizare (International


Standard Organisation: ISO) s-a întocmit o listă ce cuprinde 14 exigenţe
de performanţă pentru clădiri civile, enumerate şi descrise succint în cele
ce urmează.

Stabilitate şi rezistenţă – intensitatea maximă a acţiunilor mecanice, în


gruparea de încărcări cea mai defavorabilă, nu trebuie să depăşească
capacitatea portantă a clădirii, respectiv a elementelor structurale ale
acesteia.

Siguranţa la foc – se referă la aprecierea gradului de risc la izbucnirea


incendiilor şi la siguranţa ocupanţilor şi a clădirii în caz de incendiu.

Siguranţa utilizării – are în vedere cerinţe referitoare la:

• securitatea muncii pentru lucrări de întreţinere, modernizare,


reparaţii etc.;

• securitatea de contact, ce reprezintă protecţia utilizatorilor la


posibilitatea producerii de leziuni prin contact cu suprafeţele
elementelor de construcţie;

12
• securitatea la circulaţie prin reducerea riscului de accidentare prin
alunecare, cădere, blocare etc., în timpul circulaţiei în clădire;

• securitatea la intruziuni prin protejarea clădirii, în special a


elementelor sale exterioare, împotriva pătrunderii nedorite a
oamenilor, animalelor, insectelor etc.

Etanşeitatea – se referă la calitatea elementelor de construcţie de a fi


etanşe la apa din diverse surse (meteorica, subterană etc.), la aer, gaze,
zăpadă, praf sau nisip antrenate de aer etc.

Confort higrotermic – pentru asigurarea în interiorul clădirii a nivelurilor


optime de temperatură şi de umiditate, în sezonul rece şi în cel cald.

Ambianţă atmosferică – prin asigurarea microclimatului încăperilor cu aer


proaspăt, cu ajutorul ventilării naturale şi/sau artificiale.

Confort acustic – ce se referă la protecţia fonică împotriva zgomotelor


exterioare, zgomotelor din încăperile învecinate şi zgomotelor datorate
funcţionării instalaţiilor.

Confort tactil – are în vedere cerinţele de protecţie la contactul cu diverse


suprafeţe ale clădirii, protecţie ce se poate referi la izolare termică, la
izolare electrică, sau la măsuri împotriva contactului mecanic cu diverse
elemente.

Confort antropodinamic – cu următoarele componente:

• confortul împotriva vibraţiilor sau mişcărilor induse ocupanţilor de


către clădire;
• confortul în cazul deplasărilor în clădire;

• uşurinţa în manevrarea uşilor, ferestrelor sau altor elemente mobile


ale clădirii;

Igienă – vizează măsurile împotriva poluării microclimatului clădirii


(emanaţii de gaze, fum etc., degajate de materialele din elementele de

13
construcţie) şi asigurarea condiţiilor de igienă cu ajutorul instalaţiilor
(distribuţia apei potabile, evacuarea apei menajere şi a gunoaielor).

Utilizarea spaţiilor – are în vedere funcţionalitatea spaţiilor interioare


(caracteristici geometrice, relaţiile dintre încăperi etc.) şi adaptarea la
utilizare a suprafeţelor finisate ale clădirii (rezistenţa acestor suprafeţe la
acţiuni mecanice, termice, chimice, atmosferice etc.).

Durabilitate – privitor la durata de viaţă a elementelor de construcţie şi a


clădirii în ansamblu şi la rezistenţa împotriva factorilor ce afectează
performanţele (agenţi climatici, chimici etc.).

Confort vizual – se referă la iluminatul natural şi cel artificial, aspectul


suprafeţelor vizibile şi vederea din clădire spre exterior.

Economicitate – se iau în considerarea următoarele aspecte:

• indicatori dimensionali: suprafeţe ale clădirii (aria desfăşurată, aria


construită, aria utilă etc.) şi volume (volum total, volum pe
niveluri etc.);

• indicatori derivaţi: gradul de ocupare a terenului, indicele


suprafeţelor de circulaţie, indicele volumului total etc.;

• costuri: iniţiale (de investiţie), de exploatare, de întreţinere


(remedieri, reparaţii) etc.;

• gradul de industrializare: ponderea elementelor de construcţie


realizate industrial.

În cadrul reglementărilor Uniunii Europene au fost adoptate 6 exigenţe


(cerinţe) esenţiale, însuşite şi de ţara noastră prin elaborarea
Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

14
Cele 6 exigenţe esenţiale prevăzute în cadrul acestei legii sunt:

A – Rezistenţă şi stabilitate

B – Siguranţă în exploatare

C – Siguranţă la foc

D – Igienă, sănătatea oamenilor, refacerea şi protecţia mediului

E – Izolaţie termică, hidrofugă şi economie de energie

F – Protecţie împotriva zgomotului

1.3. Aprecierea calităţii clădirilor

Calitatea unei construcţii poate fi apreciată în mod obiectiv folosind


conceptul de performanţă, prin utilizarea următoarelor metodologii:

a. Gradul de satisfacere a exigenţelor de performanţă

Prin acest procedeu se determină în ce măsură este satisfăcută fiecare


exigenţă de performanţă „i”, prin definirea unui raport, conform relaţiei:

nivel de performanţă realizat (cf. proiect)


pi = (1.1)
nivel de performanţă impus

Dacă valoarea raportului p i = 1 atunci exigenţa „i” este respectată. În

cazul când p i < 1 exigenţa de performanţă nu este asigurată, iar dacă

p i > 1 exigenţa este depăşită în sens favorabil.

Nu întotdeauna calitatea variază proporţional cu raportul p i, în sensul că o


creştere exagerată a acestui raport peste valoarea unitară nu conduce în
mod obligatoriu la o creştere a performanţelor.

15
De exemplu:
• creşterea capacităţii portante a unui planşeu din beton (prin
mărirea grosimii sau folosirea unui beton cu calităţi superioare),
peste capacitatea portantă minimă necesară nu este raţională,
întrucât este puţin probabil ca sarcinile gravitaţionale să crească
peste valorile de calcul prevăzute de normative şi, pe de altă parte,
cheltuielile de execuţie ar creşte nejustificat de mult;
• sporirea rezistenţei termice a unui element de închidere conduce la
un spor de confort şi la o economie de energie pentru încălzire, dar
peste anumite valori ale gradului de izolare aceste avantaje cresc
extrem de lent, ponderea pierderilor de căldură transferându-se
spre alte zone ale clădirii.

b. Ponderea exigenţelor de performanţă

Pentru exprimarea ponderii fiecărei exigenţe de performanţă „i” se


stabilesc în mod convenţional o serie de coeficienţi α i care reflectă faptul

că unele performanţe sunt mai importante decât altele. Coeficienţii α i sunt


subunitari şi au valori mai mari sau mai mici după cum decidem că o
exigenţă de performanţă este mai importantă sau mai puţin importantă. În
consecinţă, coeficienţii α i au un caracter oarecum arbitrar, dar în final

trebuie respectă relaţia: Σ α i = 1.

După definirea coeficienţilor α i , aprecierea performanţelor unei construcţii


se poate efectua pe baza unei note (calificativ) N obţinut cu relaţia:

N = ∑ αi .pi (1.2)

Relaţia precedentă poate fi utilizată şi în cazul când există mai multe


variante pentru o clădire şi dorim să alegem soluţia cu performanţe
optime.

16
1.4. Noţiunea de confort

1.4.1. Scurt istoric

Confortul în Antichitate şi Evul Mediu era dat, în principal, de spaţiu.


Înainte de Revoluţia franceză confortul se traducea prin bogăţia de
ornamente, iar la mijlocul secolului XX era asociat aproape în mod unic cu
echiparea sanitară.

Conştientizarea şi necesitatea intimităţii este un fenomen relativ recent.


Până la sfârşitul secolului XVII încăperile intime, unde un mic număr de
persoane se pot reuni în linişte, erau extrem de rare. Bogaţii Evului Mediu
şi ai renaşterii căutau confortul înainte de toate în grandoare, spaţii mari şi
proporţii arhitecturale, iar majoritatea populaţiei încerca să imite clasele
bogate în măsura în care dispuneau de venituri.

Principiul specializării încăperilor este de dată recentă. În Evul Mediu


imobilul nu era decât o anvelopa în care împărţirea interioară se făcea la
întâmplare, încăperile erau interschimbabile şi numai mobilierul indica o
destinaţie.

Începând cu sec. XVIII - XIX începe să se manifeste o specializare a


încăperilor. Bucătăria şi camera de zi devin încăperi particulare.
În prezent, principiul specializării se impune pentru toate încăperile
unei clădiri.

În perioada anilor 1950 se defineau ca fiind confortabile locuinţele care


dispuneau de:

• încălzire centrală individuală sau colectivă;

• WC în interiorul locuinţei;

• o baie sau un duş cu apă caldă şi rece.

17
În perioada anilor 1960 locuinţa a fost concepută în perspectiva
economisirii la maximum a efortului fizic şi a timpului destinat curăţeniei.
Această grijă pentru economia de energie a condus la abandonarea ideilor
tradiţionale de spaţiu şi lux decorativ. Noţiunile de curăţenie şi simplitate
au depăşit noţiunea de ornament.

Evoluarea pragurilor de confort a fost semnificativă în ultimele două


secole. Trecerea la noi sisteme de încălzire a adus aporturi apreciabile de
confort şi a condus la noi definiţii ale bunăstării. Exigenţele noastre de
confort referitoare la frig, mirosuri sau condiţii de iluminare nu mai
corespund exigenţelor bătrânilor.

O altă cerinţă de confort a utilizatorilor este aceea de igienă şi sănătate,


apărută în secolul XIX. Virtuţile de igienă nu s-au impus de la sine în
rândul populaţiei; a fost necesară o lungă perioadă de „ucenicie” prin
adoptarea unor noi reglementări în construcţii, apariţia şi dezvoltarea
dispensarelor, băilor publice, sanatoriilor, propagandă în şcoli şi prin
manuale de educaţie sanitară etc.

Construcţia trebuie să ofere un mediu sigur şi salubru ocupanţilor. Mediul


salubru nu trebuie doar să limiteze frecvenţa şi propagarea bolilor şi
infecţiilor; el trebuie să permită indivizilor, indiferent de vârstă, să-şi
desfăşoare activităţile casnice fără un consum exagerat de energie şi fără
a le fi impus vre-un dezagrement.

Ca adăpost construcţia trebuie să fie aptă să protejeze ocupanţii de


intemperii (precipitaţii, îngheţ, vânt), de riscuri naturale (seismicitate,
însorire, poluanţi atmosferici, emisii radioactive, paraziţi etc.), de
intruziunea unor persoane străine etc. Adăpostul constituie în acelaşi timp
un cadru social, un loc de odihnă, un refugiu împotriva rigorilor muncii, a
şcolii sau a altor activităţi.

18
1.4.2. Criterii şi niveluri ale confortului termic

Sensul general al noţiunii de confort este acela al unei stări de satisfacţie


în raport cu mediul. Din punct de vedere al sănătăţii, confortul poate fi
definit ca o stare totală de bine, atât fizică cât şi mentală şi socială.

Confortul termic este privit ca sumă a condiţiilor în care nici o restricţie


semnificativă nu este impusă mecanismelor termoregulatoare ale corpului
uman şi, din punct de vedere practic, constă în absenţa senzaţiei de prea
cald sau prea frig.

Atenţia deosebită acordată problemelor de confort termic se datorează nu


numai implicaţiilor de ordin fizio–psiho–sociologic, dar şi faptului că
realizarea acestuia este legată de consumurile de energie ce apar în
procesul de utilizare a construcţiilor.

Percepţia nivelului de confort termic implică pe de o parte un pronunţat


grad de subiectivism, deoarece depinde de o multitudine de factori dificil
de apreciat direct (constituţia organismului, vârstă, stare de sănătate, tip
de activitate depusă etc.), dar în acelaşi timp este rezultatul acţiunii
simultane a unor factori obiectivi, cuantificabili (temperatura aerului
interior, temperatura suprafeţelor delimitatoare ale încăperii, umiditatea şi
viteza aerului interior, modul de funcţionare al instalaţiilor de încălzire etc.).

Evaluarea microclimatului interior al unei clădiri, din punct de vedere al


cerinţelor de confort termic, are la bază o serie de criterii şi niveluri de
performanţă, care au evoluat de-a lungul timpului.

a) Temperatura aerului interior

Valorile normate (necesare) ale temperaturii aerului interior sunt funcţie de


destinaţia încăperilor. Determinările în condiţii de exploatare, precum şi
datele experimentale de laborator au demonstrat că, pentru locuinţe,

19
temperatura confortabilă a aerului interior este de minim 18...20 ºC iarna şi
maxim 25...26 ºC vara.

Pentru a se evita tendinţa de răcirea neuniformă a corpului şi perturbarea


senzaţiei de confort termic, este necesar ca gradientul (variaţia) de
temperatură pe verticală între nivelul capului şi picioarelor să fie de maxim
2,5 ºC, iar pe orizontală maxim 2 ºC.

b) Temperatura suprafeţelor limitatoare

O influenţă accentuată asupra confortului termic o exercită temperatura


suprafeţelor limitatoare ale unei încăperi, explicabil prin faptul că
schimburile de căldură prin radiaţie (dintre corp şi suprafeţele pereţilor,
pardoselii şi tavanului) intervin cu o pondere importantă. Dacă, de
exemplu, pe suprafaţa interioară a pereţilor unei încăperi se înregistrează
o temperatură de 19 °C, starea de confort pentru o persoană îmbrăcată
uşor care prestează o activitate cu efort fizic mediu, se obţine pentru o
temperatură a aerului interior de 20 °C. In situaţia în care se menţine
aceeaşi temperatură a aerului, dar temperatura suprafeţelor delimitatoare
scade la +15 °C apare senzaţia de frig, datorită accentuării transferului
(pierderilor) de căldură prin radiaţie spre suprafeţele reci.

Pentru caracterizarea termică a ansamblului suprafeţelor limitatoare se


defineşte noţiunea de „temperatură radiantă medie”, ce poate fi apreciată
cu relaţia aproximativă:

Tr m =
∑ Tj A j (1.3)
∑Aj

unde: T j – temperatura suprafeţei limitatoare „j” (ºC);

A j – aria suprafeţei limitatoare „j” (m2);

20
Temperatura radiantă poate varia considerabil de la un punct la altul într-
un spaţiu, creând zone de inconfort local datorită asimetriei schimburilor
de căldură.

c) Temperatura rezultantă

O serie de cercetători (Missenard, Roedler) au propus drept criteriu de


performanţă „temperatura rezultantă” a unei încăperi, calculată în mod
simplificat ca medie aritmetică între temperatura aerului interior T i şi
temperatura radiantă medie T r m :

Ti + Tr m
Tr = (1.4)
2

Conform acestei relaţii, pentru asigurarea senzaţiei de confort termic într-o


încăpere, pe măsură ce scade temperatura suprafeţelor limitatoare este
necesară majorarea temperaturii aerului interior.

d) Diferenţa dintre temperatura aerului şi suprafeţelor

Diferenţa maximă de temperatură admisă între temperatura aerului interior


şi temperatura medie a suprafeţelor limitatoare constituie un criteriu de
performanţă şi este funcţie de destinaţia clădirii şi de tipul elementului de
construcţie. Pentru clădiri de locuit normativele în vigoare prevăd o
diferenţă de 4 ºC în raport cu pereţii, 3 ºC în raport cu tavanul şi 2 ºC în
raport cu pardoseala.

e) Umiditatea aerului interior

Umiditatea influenţează senzaţia de confort termic prin modificarea


cantităţii de căldură eliminate prin transpiraţie (aşa numita „căldură
umedă”), deoarece evaporarea este împiedicată într-o atmosferă saturată
cu vapori. Valorile favorabile pentru organism ale umidităţii aerului sunt

21
cuprinse între 30...70%, fiind cu atât mai mici cu cât temperatura aerului
este mai ridicată (φ i = 60% pentru T i = 18...20 ºC;φ i = 50% pentru
T i = 21...23 ºC; φ i = 40% pentru T i = 24 ºC).

Se recomandă ca umiditatea relativă a aerului interior să nu depăşească


vara 50...60%, iar în timpul iernii să nu scadă sub 30%.

f) Viteza de mişcare a aerului

Mişcarea aerului din încăperi se datorează ventilării naturale (prin


deschiderea geamurilor, uşilor) sau artificiale (prin diverse mijloace
mecanice: ventilatoare, instalaţii de climatizare etc.).

Circulaţia aerului interior este importantă pentru aportul de aer proaspăt şi


evacuarea poluanţilor atmosferici. Dar în interiorul încăperilor, circulaţia
prea rapidă a aerului are ca efect scăderea temperaturii pielii şi
degradarea confortului termic. Mişcarea aerului favorizează pierderea
căldurii prin evaporare.

Pe de altă parte, lipsa totală de mişcare a aerului poate deveni


supărătoare, conducând la o senzaţie de aer închis, stagnant.

Pentru asigurarea confortului, viteza curenţilor de aer din încăperi trebuie


să fie de cca. 0,1...0,2 m/s, maxim 0,5 m/s în sezonul cald.

g) Indicatorul termic global Van Zuilen

Pentru evaluarea calităţii termice a unui spaţiu o serie de cercetători (Van


Zuilen, Becker, Bedford etc.) au propus diverse expresii matematice pe
baza unor studii experimentale. Cea mai utilizată este relaţia lui Van Zuilen
pentru evaluarea unui indicator termic global B:

B = C + 0,25 (Ti + Tr m ) + 0,1 X − 0,1 (37,8 − Ti ) v (1.5)

unde: C – constantă egală cu 9,2 (iarna) şi 10,6 (perioada de vară);

22
Ti – temperatura aerului interior (ºC);

T r m – temperatură radiantă medie (ºC);

X – conţinutul de apă din aerul interior (g vapori / Kg aer uscat);

v – viteza de mişcare a aerului (m/s).

Funcţie de indicele B, gradul de confort se apreciază astfel:

B < –1 (prea rece); –1 ≤ B ≤ +1 (confortabil); B > 1 (prea cald)

Trebuie remarcat faptul că pot exista situaţii când valoarea indicatorului


termic global B rezultă în intervalul –1...+1 (confortabil), dar acest rezultat
nu se reflectă asupra ocupanţilor încăperii (unii dintre aceştia percep o
senzaţie de inconfort). Acest lucru este o urmare a faptului că relaţia
Van Zuilen ţine cont de factorii obiectivi ai confortului termic (temperaturi,
umiditate, viteza aerului), dar nu şi de cei subiectivi legaţi de intensitatea
metabolismului.

h) Indicatorul global PMV

Aprecierea globală a gradului de confort a unei încăperi, cu considerarea


simultană a factorilor microclimatici obiectivi şi a celor subiectivi este
posibilă prin utilizarea indicatorilor PMV (Predicted Mean Vote – opţiunea
medie previzibilă) şi PPD (Predicted Percentage of Dissatisfied – procentul
probabil de nemulţumiţi). Spre deosebire de indicatorul Van Zuilen, aceşti
indicatori iau în considerare nu numai valorile parametrilor microclimatici ci
şi natura activităţii şi tipul de îmbrăcăminte.

Starea de confort termic presupune ca temperatura corpului uman să se


menţină constantă, în apropierea valorii de 37 ºC. Acest lucru are loc în
cazul în care există un anumit echilibru al cantităţilor de căldură
transferate între corpul uman şi microclimatul clădirii. Din punct de vedere

23
matematic este necesar ca bilanţul termic dintre corp şi mediul
înconjurător să respecte relaţia:

Q intern + Q primit = Q cedat (1.6)

unde: Q intern – cantitatea de căldură produsă de corp, datorită metabo-


lismului, într-un interval arbitrar de timp τ;

Q primit – cantitatea de căldură primită de corpul omenesc, în


intervalul de timp τ;

Q cedat – cantitatea de căldură cedată de corpul omenesc, în


intervalul de timp τ.

În condiţii reale egalitatea (1.6) nu este perfect respectată, astfel că se


poate scrie:
ΔQ = Q intern + Q primit – Q cedat ≠ 0 (1.7)

unde ΔQ are semnificaţia unui reziduu termic, a cărui valoare trebuie să


fie cât mai apropiată de 0 pentru a fi îndeplinite condiţiile de confort termic.

Există mai multe modalităţi pentru determinarea indicatorului PMV.


O primă posibilitate constă în utilizarea relaţiei (1.8), rezultate din ecuaţia
de bilanţ termic a organismului, în care intervin atât caracteristicile
microclimatice interioare (factorii obiectivi) cât şi rata metabolică, consumul
de energie necesar pentru efectuarea unui lucru mecanic şi rezistenţa
termică a îmbrăcămintei (conform SR ISO 7730/2006).

(
PMV = 0,303.e −0,036.M + 0,028 . ∆Q ) (1.8)

unde: M – metabolismul energetic (cantitatea de căldură produsă prin


metabolism, funcţie de tipul activităţii desfăşurate, exprimată
2
sub forma fluxului termic unitar mediu în W/m );

24
ΔQ – reziduu termic, funcţie de temperatura aerului interior şi a
suprafeţelor interioare, viteza de circulaţie şi umiditatea
aerului interior, temperatura medie a suprafeţelor interioare,
dar şi de metabolismul energetic şi rezistenţa termică a
îmbrăcămintei.

O a doua modalitate de determinare a indicatorului PMV este pe baza


anexelor din standardul menţionat, în care sunt prezentate valorile
indicelui PMV pentru diferite valori ale temperaturii operative, vitezei
curenţilor de aer şi, pe de altă parte, funcţie de tipul activităţii depuse şi de
îmbrăcăminte.
A treia modalitate de apreciere a indicatorului PMV este prin măsurători
directe asupra unui număr suficient de mare de subiecţi, utilizând o
aparatură adecvată (integrator captator).

i) Indicatorul global PPD

Când reziduul termicΔQ este nul, deci corpul evacueaz


ă cantitatea de
căldură pe care o produce (şi pe aceea pe care eventual o primeşte),
conform relaţiei (1.8) indicatorul PMV = 0, astfel încât senzaţia termică ar
trebui să fie de confort deplin pentru toţi subiecţii.

Experimentele făcute pe un număr mare de oameni au arătat că este


practic imposibil să se creeze o ambianţă în care absolut toată lumea să
se declare în stare de confort termic. Chiar atunci când ΔQ = 0 (decişi
PMV = 0), în medie 5% dintre subiecţi resimt o stare de uşor disconfort.

În aceste condiţii a fost definit un nou parametru, notat cu PPD (procentul


probabil de nemulţumiţi) şi care reprezintă procentul mediu de persoane
care declară o stare de disconfort termic în raport cu o ambianţă dată.

25
Indicatorul PPD poate fi evaluat funcţie de valorile PMV pe baza relaţiei:

PPD = 100 − 95.e − (0,03353.PMV + 0, 2179.PMV 2 )


4
(1.9)

O a doua modalitate de apreciere a indicatorului PPD, tot pe baza


parametrului PMV, este cu ajutorul graficului din Fig. 1.1.

100%
90%
80%
70%
60%

PPD 50%
40%
30%
20%
10%
0%
-3 -2 -1 0 1 2 3
PMV

Fig. 1.1. Relaţia între indicatorii PPD şi PMV

Conform reglementărilor în vigoare, clădirile trebuie realizate astfel încât


ambianţele termice în spaţiile ocupate de oameni să corespundă
exigenţelor de confort cerute de activitatea ce urmează a se desfăşura în
condiţiile unei îmbrăcăminţi adecvate. Indicatorul PMV trebuie să se
încadreze în intervalul –0.5...+0,5, iar indicele PPD să fie mai mic de
10% (Fig. 1.1).

26
Caappiittoolluull 22
C
miicc îînn ccoonnssttrruuccţţiiii
Baazzeellee ttrraannssffeerruulluuii tteerrm
B

2.1. Consideraţii generale

Fizica construcţiilor are ca obiect studiul proceselor care se desfăşoară


între mediul exterior şi cel interior (delimitat de construcţie), în scopul
adoptării unor măsuri de protecţie care să conducă la asigurarea condiţiilor
optime pentru desfăşurarea activităţilor omului, respectiv a condiţiilor de
igienă şi confort, iar pentru clădiri cu alte destinaţii decât cele de locuit, a
condiţiilor favorabile unor procese specifice.

Funcţie de parametrul de confort avut în vedere în mod preponderent,


fizica construcţiilor cuprinde o serie de capitole de bază: higrotermica,
ventilarea naturală, acustica, iluminatul natural.

Deşi toate laturile fizicii construcţiilor sunt importante, higrotermica


necesită o atenţie deosebită, deoarece se ocupă de aspecte esenţiale
privind condiţiile de muncă, destindere sau odihnă ale oamenilor.

Higrotermica este o ramură a fizicii construcţiilor în cadrul căreia sunt


studiate acele fenomene şi caracteristici ale clădirilor ce au în vedere

27
satisfacerea cerinţelor de viaţă ale oamenilor şi în special protecţia contra
agenţilor climatici: variaţii de temperatură şi de umiditate, vânt, ploaie,
zăpadă etc. Astfel, sunt investigate procesele de transfer de masă şi
căldură în construcţii, respectiv transmisia vaporilor de apă (higro) şi a
căldurii (termo) prin elementele de construcţii, precum şi efectele pe care
aceste procese le au asupra condiţiilor de microclimat interior, a condiţiilor
de igienă şi confort, a durabilităţii şi a caracteristicilor fizice ale
elementelor.

Prin transfer de căldură se înţelege procesul spontan, ireversibil de


propagare a căldurii în spaţiu, reprezentând schimbul de energie termică
între corpuri, sau regiuni ale aceluiaşi corp, ca rezultat al diferenţei de
temperatură dintre acestea. Transferul de căldură este un transfer de
energie între sisteme fizico–chimice sau între diferitele părţi ale aceluiaşi
sistem, în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic.

Ştiinţa transferului de căldură are ca preocupare procesele în care energia


termică la parametri mai ridicaţi este transformată în energie termică la
parametri mai coborâţi. În mod curent, parametrul cu care se apreciază
calitatea căldurii este temperatura, privită ca o măsură globală a intensităţii
proceselor care determină energia internă a unui corp.

Schimbul de căldură respectă cele două principii fundamentale ale


termodinamicii.

• Principiul I al termodinamicii, care exprimă legea conservării


energiei:

„Dacă într-un sistem izolat termic, schimburile de căldură se


desfăşoară fără reacţii chimice, fără fenomene electromagnetice
sau de disociere şi fără deplasări de mase, cantitatea de căldură a
sistemului rămâne constantă, oricare ar fi schimburile termice dintre
părţile sale componente.”

28
• Principiul al II-lea al termodinamicii, care stabileşte sensul
natural al propagării căldurii, întotdeauna de la zona cu
temperatură mai ridicată către zona cu temperatură mai coborâtă:

„Dacă într-un sistem izolat termic, distribuţia temperaturilor este


neuniformă, vor avea loc schimburi de căldură, aceasta scurgându-
se din regiunile cu temperatură ridicată spre cele cu temperatură
joasă, până la completa nivelare a temperaturilor sistemului.”

Practic, transferul de căldură este prezent într-o măsură mai mare sau mai
mică în majoritatea domeniilor tehnicii actuale, iar importanţa lui este în
continuă creştere. Legile transferului termic controlează modul în care
căldura se transmite prin elementele exterioare ale clădirilor (anvelopa),
proiectarea şi funcţionarea unei extrem de mari varietăţi de aparate şi
instalaţii industriale etc.

Se poate afirma că obiectivele generale ale studiului transferului de


căldură sunt constituite de găsirea metodelor şi procedeelor de frânare a
acestui fenomen în cazul elementelor de izolare termică, sau de
intensificare în cazul unor instalaţii de diverse tipuri.

Clădirile trebuie să satisfacă anumite cerinţe de confort, pentru


îndeplinirea cărora mărimile fizice ce caracterizează microclimatul
încăperilor nu trebuie să depăşească anumite limite. De exemplu,
temperatura interioară în clădirile de locuit trebuie să fie minim 20 ºC iarna
şi maxim 26 ºC vara, umiditatea relativ
ă cca. 35...70% iarna şi 60% vara,
viteza maximă de mişcare a aerului interior 0.2 m/s.

2.2. Noţiuni fundamentale


Rezolvarea problemelor de transfer termic specifice construcţiilor se
bazează pe cunoaşterea legilor fizicii referitoare la schimbul de căldură,
stabilite în cadrul teoriei propagării căldurii.

29
Dintre criteriile de confort, de primă importanţă este cel care se referă la
valorile temperaturilor în spaţiile locuite, denumit confort termic. Datorită
diferenţelor de temperatură dintre aer şi elementele de construcţii are loc
transferul căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie (Fig. 2.1).

Conducţie

Convecţie

Radiaţie

Fig. 2.1. Transferul căldurii prin conducţie, convecţie şi radiaţie

a. Transferul căldurii prin conducţie constă în transmisia căldurii dintr-o


regiune cu temperatură mai ridicată către o regiune cu temperatură mai
scăzută, în interiorul unui mediu solid, lichid sau gazos, sau între medii
diferite în contact fizic direct, sub influenţa unei diferenţe de temperatură,
fără existenţa unei deplasări aparente a particulelor care alcătuiesc
mediile respective. În construcţii acest tip de transfer este întâlnit în special
la corpurile solide (pereţi, planşee, acoperişuri, tâmplărie etc.) şi se
desfăşoară prin vibraţia termică a reţelei cristaline şi, în cazul elementelor
metalice, cu ajutorul electronilor liberi (de valenţă).

30
b. Transferul termic prin convecţie reprezintă procesul de transfer al
căldurii prin acţiunea combinată a conducţiei termice, a acumulării de
energie şi a mişcării de amestec. Convecţia este cel mai important
mecanism de schimb de căldură între o suprafaţă solidă şi un fluid, între
care există contact direct şi mişcare relativă. În construcţii transferul
convectiv are loc în special la lichide şi gaze şi se datorează transportului
de căldura prin mişcarea moleculelor fluidelor. Fenomenul intervine la
suprafaţa de contact a elementelor de construcţii cu aerul interior sau
exterior.

c. Transferul energiei termice prin radiaţie este procesul prin care


căldura este transferată de la un corp cu temperatură ridicată la un corp
cu temperatură scăzută, corpurile fiind separate în spaţiu. Schimbul de
căldură prin radiaţie se realizează de la distanţă, fără contact direct între
corpuri. Fenomenul are sens dublu: un corp radiază energie, dar şi
absoarbe energia emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare.
Radiaţia termică are loc sub formă de unde electromagnetice şi intervine
în mod semnificativ la diferenţe mari de temperatură între corpurile solide,
sau între solide şi fluide, cum este în cazul elementelor de încălzire din
locuinţe (radiatoare).

Principalele noţiuni cu care se operează în cadrul problemelor legate de


studiul fenomenelor de transfer termic sunt:

a. Temperatura – reprezintă o mărime scalară de stare, care


caracterizează gradul de încălzire al corpurilor. Temperatura poate varia în
timp şi spaţiu fiind, în cazul cel mai general, o funcţie de 4 variabile (trei
variabile geometrice şi variabila timp): T = f(x, y, z, τ) .

Ca unitate de măsură se utilizează gradele, care diferă funcţie de sistemul


de măsură folosit: Kelvin (K), Celsius (ºC), Fahrenheit (ºF). În sistemul
internaţional (SI) unitatea de măsură a temperaturii este Kelvinul.

31
b. Câmp termic – reprezintă totalitatea valorilor temperaturii ce
caracterizează un anumit spaţiu (domeniu). Câmpul termic poate fi
constant (staţionar sau permanent) sau variabil (nestaţionar sau
tranzitoriu), după cum temperatura din fiecare punct este constantă sau
variabilă în timp. De asemeni, câmpul termic este unidirecţional (Fig. 2.2),
atunci când propagarea căldurii are loc în mod preponderent pe o singură
direcţie, bidirecţional sau plan (Fig. 2.3), dacă propagarea căldurii are loc
pe două direcţii şi tridirecţional sau spaţial (Fig. 2.4), în situaţia în care
propagarea căldurii are loc pe toate cele trei direcţii în spaţiu.

a Te = -15 ºC b Q

Ti = 20 ºC
Fig. 2.2. Câmpul termic unidirecţional într-un perete (câmp curent)
a. perete exterior omogen; b. harta temperaturilor
(temperatura scade de la nuanţele deschise spre cele închise)

a b

Q
Ti = 20 ºC

Te = -15 ºC Q

Fig. 2.3. Câmpul termic bidirecţional (plan) la colţul unui perete exterior
a. perete exterior omogen; b. harta temperaturilor
(temperatura scade de la nuanţele deschise spre cele închise)

32
perete interior
din zidărie

centură planşeu
termoizolaţie
perete exterior din zidărie

Fig. 2.4. Câmpul termic spaţial pe grosimea unui perete exterior din zidărie
(temperatura scade de la nuanţele deschise spre cele închise)

c. Linie izotermă – este locul geometric al punctelor de egală


temperatură, dintr-un câmp termic plan (Fig. 2.5). Deoarece un punct al
unui corp nu poate avea simultan două valori diferite ale temperaturii,
rezultă că liniile izoterme sunt continue şi nu se intersectează între ele.

d. Suprafaţă izotermă – este locul geometric al punctelor dintr-un câmp


termic spaţial, ce se caracterizează prin aceeaşi valoare a temperaturii
(Fig. 2.6; domeniul analizat este cel din Fig. 2.4). Suprafeţele izoterme
sunt continue şi nu se intersectează între ele, din acelaşi motiv ca în cazul
liniilor izoterme. Suprafeţele izoterme pot fi plane sau curbe.

33
perete exterior

termoizolaţie

planşeu

centură

Fig. 2.5. Linii izoterme la intersecţia unui perete


exterior din zidărie cu planşeul

Fig. 2.6. Suprafaţă izotermă într-un perete exterior


din zidărie, la intersecţia cu planşeul
(curbura spre exterior se datorează izolaţiei termice suplimentare din dreptul centurii)

34
e. Gradient de temperatură – este o mărime ce caracterizează variaţia
temperaturii pe o anumită direcţie din spaţiul (domeniul) analizat. Mai
riguros, se poate spune că gradientul de temperatură reprezintă limita
raportului între diferenţa de temperatură ΔT şi distanţa Δx dintre două
puncte, când Δx → 0 (din punct de vedere matematic este derivata
temperaturii în raport cu spaţiul):

∆T dT
grad T = lim =
∆x → 0 ∆x dx

f. Cantitatea de căldură (Q) – reprezintă o cantitate de energie şi în SI se


măsoară în Joule (J). Se pot folosi şi alte unităţi de măsură, cum ar fi Wh
sau caloria (cal).

g. Fluxul termic sau debitul de căldură (Φ) – este cantitatea de căldură ce


străbate o suprafaţă în unitatea de timp. Din punct de vedere matematic
reprezintă derivata cantităţii de căldură Q în raport cu timpul τ, şi se măsoară
în J/h sau, mai uzual, în W:
dQ
Φ=

h. Densitatea fluxului termic sau fluxul termic unitar (q) – reprezintă


cantitatea de căldură care străbate unitatea de suprafaţă în unitatea de
timp (Fig. 2.7). Fluxul unitar este o mărime vectorială, având direcţia
normală la suprafeţele sau liniile izoterme şi se măsoară în W/m .
2

2.3. Transferul căldurii prin conducţie


2.3.1. Mecanismul fenomenului

La corpurile solide nemetalice (dielectrice), conducţia termică se


realizează prin vibraţia termică a reţelei cristaline.

35
perete interior
din zidărie

centură planşeu
termoizolaţie
perete exterior din zidărie

Fig. 2.7. Harta fluxului termic unitar pe grosimea


unui perete exterior din zidărie
(nuanţele închise corespund valorilor mari ale fluxului)

La corpuri solide metalice şi semiconductoare, conducţia termică se


realizează prin transferul de energie datorită vibraţiei termice a reţelei
cristaline şi, pe de altă parte, cu ajutorul electronilor liberi (de valenţă).

Contribuţia electronilor liberi este de 10...30 de ori mai mare decât


contribuţia vibraţiei reţelei.

La corpurile lichide şi gazoase, conducţie termică apare sub forma a două


procese: ciocnirile elastice din aproape în aproape între molecule sau
atomi, poziţia reciprocă a acestora rămânând însă aceeaşi în spaţiu, şi
deplasarea electronilor liberi. În cazul particular al metalelor lichide şi
electroliţilor, contribuţia ultimului proces este de 10...1000 ori mai mare
decât la lichidele nemetalice. Gazele, având o distribuţie haotică a

36
moleculelor, cu legături intermoleculare slabe şi distanţe mari între
molecule, realizează cel mai redus transfer de căldură prin conducţie.

La materialele poroase, des întâlnite în construcţii, conducţia termică nu


mai apare în stare pură deoarece fluidele (aer, apă etc.) existente în
capilare şi pori pot efectua mişcări în cazul unor dimensiuni
corespunzătoare ale porilor. Astfel apare transfer termic prin convecţie şi chiar
prin radiaţie.

2.3.2. Legea lui Fourier

Relaţia de bază a transferului de căldură prin conducţie a fost propusă de


Fourier, prin legea care îi poartă numele, în cadrul lucrării Théorie
Analytique de la Chaleur, publicată în 1822.

Fig. 2.8. Baronul Jean Baptiste Joseph Fourier (1768–1830)

Fiind dat un element de construcţie omogen, de exemplu un perete


exterior (Fig. 2.9), cantitatea de căldură transmisă în regim staţionar şi

37
unidirecţional (perpendicular pe element), pe baza ecuaţiei lui Fourier, se
poate estima cu relaţia:

S.(Tsi − Tse ) .τ
Q=λ (2.1)
d

unde: Q – cantitatea de căldură transmisă prin conducţie (J sau Wh);

λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);

S – aria suprafeţei elementului prin care se face transferul termic,


perpendiculară pe direcţia de propagare a căldurii (m2);

T si , T se – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare a


elementului (ºC sau K);

τ – timpul (h);
d – grosimea elementului (m).

Q Q
Tsi

suprafaţa
exterioară
suprafaţa Tse
interioară

Fig. 2.9. Conducţia termică în regim staţionar, printr-un perete omogen.

38
Dacă în relaţia (2.1) se impune S = 1 m2, T si – T se = 1 ºC, τ = 1 h, d = 1 m,
atunci rezultă:λ = Q. În acest mod se poate defini coeficientul de
conductivitate termică ca fiind mărimea numeric egală cu cantitatea de
căldură ce trece printr-un element cu suprafaţa de 1 m , grosimea de 1 m,
2

timp de o oră şi pentru o diferenţă de temperatură dintre cele doua


suprafeţe de 1 ºC sau 1 K.

Cu ajutorul relaţiei lui Fourier se poate stabili atât modul de variaţie al


temperaturii pe grosimea unui element, cât şi expresia temperaturii într-un
punct oarecare, în regim termic unidirecţional şi staţionar. Pentru aceasta,
în cadrul peretelui omogen din Fig. 2.9 se consideră un strat de grosime
infinit mică „dx” în care temperatura variază cu o cantitate „dT” (Fig. 2.10).

Q Q
Tsi

dT

Tse

x dx
d

Fig. 2.10. Transmisia căldurii prin conducţie la un perete omogen

Expresia fluxului termic unitar (densităţii de flux) corespunzător stratului de


grosime „dx”, se poate obţine prin împărţirea relaţiei (2.1) la aria S şi la

39
timpul τ şi înlocuind diferenţa de temperatură T si – T se cu „dT” şi grosimea
„d” cu „dx”. Se obţine relaţia:

dT
q = −λ (2.2)
dx

dT
unde: – gradientul de temperatură (ºC/m).
dx

Semnul „–” din relaţia (2.2) indică faptul că fluxul termic are sens contrar
creşterii temperaturii (căldura se transmite de la zonele mai calde spre
zonele mai reci, conform principiului al II-lea al termodinamicii).

Pentru determinarea câmpului termic, deci a valorilor temperaturii în orice


punct al peretelui, se integrează ecuaţia diferenţială (2.2), pusă sub forma:

q
dT = − dx (2.3)
λ

Prin integrare se obţine:


q
T=− x+C (2.4)
λ

în care: C – constantă de integrare.

Valorile temperaturilor pe suprafaţa interioară, respectiv exterioară a


peretelui, sunt:

x = 0 → T = Tsi (2.5a)

x = d → T = Tse (2.5b)

Înlocuind valorile din condiţia (2.5a) în relaţia (2.4), se determină constanta


de integrare C:
C = Tsi (2.6)

40
Cu ajutorul condiţiei (2.5b) şi a relaţiilor (2.4) şi (2.6) se deduce:

q
Tse = − d + Tsi (2.7)
λ

Din ultima relaţie se explicitează fluxul termic unitar:

λ λ
q = (Tsi − Tse ) = ∆Ts (2.8)
d d

Temperatura într-un punct oarecare din perete, situat la distanţa „x” de


suprafaţa interioară a acestuia (Fig. 2.10) se deduce cu ajutorul relaţiilor
(2.4), (2.6) şi (2.8):

λ
∆Ts
q ∆Ts
Tx = C − x = Tsi − d x = Tsi − x (2.9)
λ λ d

Relaţia (2.9) este o funcţie de gradul I de variabilă „x” (geometric


reprezintă ecuaţia unei drepte), prin care se pun în evidenţă două aspecte
importante:

• în cazul unui element omogen temperatura variază liniar pe


grosimea acestuia, în ipoteza regimului (câmpului) termic
unidirecţional şi staţionar;

• la o distanţă oarecare „x” de suprafaţa elementului (Fig. 2.10)


valoarea temperaturii este constantă în orice punct; cu alte cuvinte,
într-un plan oarecare, paralel cu suprafeţele elementului,
temperatura este constantă. Acest lucru reiese şi din reprezentarea
câmpului de temperaturi din interiorul peretelui (Fig. 2.11).

41
Q Q

suprafaţa suprafaţa
interioară exterioară

Fig. 2.11. Câmpul termic unidirecţional la un perete omogen

2.3.3. Coeficientul de conductivitate termică

Majoritatea materialelor de construcţie, cu excepţia celor compacte


(metale, sticlă etc.), au o structură capilar–poroasă, alcătuită din cavităţi şi
schelet rigid, ce poate lega apa sub diferite forme, la presiuni mai mici
decât cele de saturaţie din afara corpurilor. De asemeni, aerul şi apa
migrează prin reţeaua de capilare şi pori. În consecinţă, căldura se
transmite concomitent sub mai multe forme:

• conducţie în scheletul solid şi în amestecul aer – apă din cavităţi;

• convecţie locală a aerului şi apei datorită diferenţelor de temperatură


între feţele opuse ale pereţilor cavităţii;

• schimburi repetate de fază (evaporări, condensări) în cavităţi.

În aceste condiţii este deosebit de dificilă evaluarea cantitativă a acestor


fenomene pe baza unor relaţii simple. Ca urmare, aprecierea coeficientului
de conductivitate termică, în aşa fel încât să reflecte complexitatea
proceselor de transfer termic, nu se poate efectua decât experimental,

42
determinându-se un coeficient echivalent, ce depinde de o multitudine de
factori:

λechiv = f(T, U, grad T, grad U, d,...) (2.10)

unde: T – temperatura absolută;


U – umiditatea materialului;
grad T, grad U – gradienţii de temperatură şi de umiditate;
d – grosimea materialului.

Coeficientul de conductivitate termică λ (sau, mai scurt, conductivitatea


termică) reprezintă o caracteristică termofizică de bază a fiecărui material
şi depinde, în cazul general, de natura şi starea materialului, de
temperatură şi de presiune. Pentru materialele de construcţie curent
folosite, acest coeficient are valori cuprinse între 0,04...3,0 W/mºC (cu
excepţia metalelor).

În Tabelul 2.1 sunt redate valorile coeficientului de conductivitate termică


pentru câteva materiale de construcţii des întâlnite.

Conductivitatea termică variază direct proporţional cu densitatea


materialului. Din acest motiv materialele uşoare (polistirenul, vata
minerală) au un coeficientλ mai mic şi deci proprietăţi de izolare termică
mai bune. De asemeni, coeficientul de conductivitate variază direct
proporţional cu umiditatea (deoarece conductivitatea apei este
considerabil mai mare – de cca. 20 de ori – decât cea a aerului), deci un
material va avea proprietăţi izolatoare mai bune cu cât va fi mai uscat.

43
Tabel 2.1. Coeficientul de conductivitate termică

Nr. crt. Material λ (W/mºC)

1 Polistiren expandat 0.044


2 Vată minerală 0,042 ... 0,05
3 Lemn 0,17...0,41
4 Zidărie din b.c.a. 0,25...0,34
5 Zidărie din cărămizi cu goluri verticale 0,46...0,75
6 Zidărie din cărămizi pline 0,8
7 Beton armat 1,62...2,03
8 Oţel 58,0
9 Aluminiu 220,0

2.4. Transmisia căldurii prin convecţie


2.4.1. Mecanismul fenomenului

Transferul de căldură prin convecţie, de exemplu de la suprafaţa mai


caldă a unui element de încălzire (Fig. 2.12) la un fluid (aer) mai rece, are
loc în câteva etape.

Iniţial, căldura trece prin conducţie termică de la suprafaţa elementului la


particulele de aer adiacente acestuia, ceea ce are ca efect ridicarea
temperaturii (şi energiei interne) a acestor particule; acest proces se
desfăşoară în stratul subţire de fluid de lângă suprafaţa elementului,
denumit strat limită. În continuare, datorită încălzirii, aerul se dilată, îşi
micşorează densitatea şi, devenind mai uşor, tinde să se ridice spre
zonele superioare, formând un curent ascendent (curent convectiv). Locul
acestui fluid este luat de fluidul mai rece din restul spaţiului. Cu alte
cuvinte, particulele cu energie mai mare se deplasează către zone de fluid
cu temperaturi mai scăzute, unde, prin amestec cu alte particule, transmit

44
o parte din energia lor. Dacă temperatura radiatorului ar fi constantă în
timp şi nu s-ar produce pierderi de căldură, acest proces ar continua până
la egalizarea temperaturii aerului interior cu cea a elementului de încălzire.
În vecinătatea elementelor de închidere cu temperatură scăzută (pereţi
exteriori, geamuri) sensul transferului termic se inversează, formându-se
curenţi convectivi descendenţi (Fig. 2.12).

Fig. 2.12. Transferul căldurii prin convecţie

Convecţia este astfel un transfer de energie, masă şi impuls. Energia este


înmagazinată în particulele de fluid şi este transportată ca rezultat al
mişcării acestora. Factorii care influenţează convecţia căldurii,
determinând caracterul complex al acesteia, sunt: câmpul de temperatură
din solid şi din fluid în vecinătatea suprafeţei de contact, natura fluidului
(densitate, căldură masică, vâscozitate, coeficient de conductivitate

45
termică etc.), structura geometrică a sistemului în care fluidul se mişcă,
natura şi modul de prelucrare al suprafeţelor solidului etc.

Funcţie de cauza mişcării, convecţia se clasifică în convecţie liberă sau


naturală (mişcarea de amestec este rezultatul diferenţelor de densitate
produse de gradienţii de temperatură), şi convecţie forţată (mişcarea de
amestec este rezultatul unor cauze externe care produc diferenţe de
presiune, ca de exemplu un ventilator).

2.4.2. Legea lui Newton

Calculul fluxului termic transmis prin convecţie nu se poate efectua cu


ajutorul legii lui Fourier, datorită imposibilităţii cunoaşterii complete a
stratului limită şi a gradientului termic pe suprafaţa de contact dintre perete
şi fluid. Rezolvarea acestor dificultăţi, pentru calculele practice, se face cu
ajutorul legii lui Newton, care permite determinarea cantităţii de căldură şi
a fluxului termic schimbat prin convecţie între un solid şi un fluid.

Fig. 2.13. Sir Isaac Newton (1642–1727)

46
Fiind dat un element, de exemplu un perete exterior, cantitatea de căldură

primită (Q c ) sau cedată ( Q'c ) prin convecţie se determină cu relaţia lui

Newton astfel:

Q c = α c .S.(Ti − Tsi ).τ (2.11a)

Q 'c = α ,c .S.(Tse − Te ).τ (2.11b)

unde: T i, T e – temperatura aerului interior, respectiv exterior (ºC);

Tsi, Tse – temperatura suprafeţei interioare, respectiv exterioare a


peretelui (ºC);

α c , α’ c – coeficientul de transfer termic prin convecţie, la


suprafaţa interioară, respectiv exterioară a peretelui
(W/m2 ºC);

S – suprafaţa prin care are loc transferul termic (m2);

τ – timpul (h).

Coeficientul de transfer de suprafaţă


α se define
şte, asemănător cu
coeficientul de conductivitate termică λ, ca fiind mărimea numeric egală cu
cantitatea de căldură primită sau cedată într-o oră, printr-o suprafaţă de
1 m , când diferenţa de temperatură dintre perete şi fluid este de 1 ºC.
2

2.4.3. Coeficientul de transfer termic de suprafaţă

Definirea cantitativă a transferului de căldură prin convecţie cu ajutorul


legii lui Newton face ca în coeficientul de convecţie α c să se reflecte
majoritatea factorilor de care depinde procesul convectiv: tipul mişcării,
regimul de curgere, proprietăţile fizice ale fluidului, forma şi orientarea

47
suprafeţei de schimb de căldură. În felul acesta α c devine o funcţie
complicată, cu multe variabile şi dificil de determinat, de forma:

α c = f(ℓ, v, T p , T f , λ, c p , ρ, ν, ...) (2.12)

unde: ℓ – lungimea caracteristică a curgerii (m);


v – viteza de curgere (m/s);
T p , T f – temperatura peretelui, respectiv a fluidului (ºC sau K);
λ – coeficientul de conductivitate termică al fluidului (W/mºC);
c p – căldura specifică a fluidului la presiune constantă (J/KgºC);
ρ – densitatea fluidului (Kg/m3);
ν – vâscozitatea cinematică a fluidului (m2/s).

Determinarea coeficientului de transfer termic prin convecţie se poate face


prin patru metode principale:
• determinări experimentale combinate cu analiza dimensională;
• soluţiile matematice exacte ale ecuaţiilor stratului limită;
• analiza aproximativă a stratului limită prin metode integrale;
• analogia dintre transferul de căldură, masă şi impuls.

Toate aceste metode îşi aduc contribuţia la înţelegerea transferului de


căldură convectiv. Cu toate acestea, nici una din metode nu poate rezolva
singură toate problemele schimbului de căldură prin convecţie, deoarece
fiecare procedeu are anumite limitări care restrâng utilizarea sa practică.

2.5. Transmisia căldurii prin radiaţie


2.5.1. Mecanismul fenomenului

Radiaţia este un fenomen de transport al energiei, care are drept suport


undele electromagnetice. Radiaţia se propagă şi prin vid, deci poate să

48
apară ca mod elementar de transfer termic independent de conducţie şi
convecţie. Toate corpurile emit şi absorb radiaţii în proporţii diferite şi pe
lungimi de undă caracteristice. Macroscopic, fenomenele radiante
respectă principiile termodinamicii clasice.

La interacţiunea radiaţiilor cu un mediu material se evidenţiază efectul lor


termic. Din punct de vedere energetic radiaţiile se comportă la fel,
diferenţele apărând la lungimea de undă şi la efectele pe care le au
asupra mediului ambiant.

Energia radiaţiilor provine din energia internă a corpurilor şi diferă de la un


tip de radiaţie la altul. Cea mai mare cantitate de energie o transportă
radiaţiile infraroşii. Efecte nocive asupra organismelor vii au radiaţiile
cosmice, gama şi Röntgen. În doze mari şi celelalte radiaţii sunt
periculoase, deoarece pot provoca arsuri.

Toate corpurile cu o temperatură diferită de zero absolut emit continuu


energie sub formă de radiaţii. Radiaţiile au un dublu caracter: ondulatoriu
şi corpuscular. Energia şi impulsul sunt concentrate în fotoni, iar
probabilitatea ca aceştia să se găsească într-un anumit loc din spaţiu este
definită prin noţiunea de undă.

Mecanismul de transformare a energiei termice în energie radiantă, pe


baza interpretării lui Planck, se poate prezenta astfel: în urma unui şoc
(dintre molecule, atomi, electroni liberi) în interiorul unui corp, electronii
unui atom sunt scoşi temporar din starea de echilibru şi trec de la un nivel
de energie la altul (de pe o orbită pe alta). La revenirea în poziţia iniţială
(la nivelul de energie iniţial), care reprezintă o stare de stabilitate mai
mare, energia primită în urma şocului se eliberează sub forma undelor
electromagnetice care sunt emise în spaţiu. Acest fenomen are loc prin
transferul energiei termice între două sau mai multe corpuri şi prezintă
interes practic dacă între corpuri există diferenţe mari de temperatură.

49
2.5.2. Relaţia lui Stefan–Boltzmann

Cantitatea de căldură transmisă de un corp prin radiaţie Q r , conform


relaţiei lui Stefan–Boltzmann, este dată de expresia:

4
 T 
Q r = c r .S .   τ (2.13)
 100 

unde: c r – coeficientul de radiaţie (W/m2K4);


S – aria suprafeţei exterioare a corpului radiant (m2);
T – temperatura absolută (K);
τ – timpul (h).

Coeficientul de radiaţie c r reprezintă, din punct de vedere numeric,


cantitatea de căldură radiată de 1 m2 din suprafaţa unui material, într-o
oră, la o temperatură a suprafeţei radiante de 100 K.

Fig. 2.14. Josef Stefan (1835–1893) Fig. 2.15. Ludwig Boltzmann (1844–1906)

50
Cantitatea de căldură transmisă prin radiaţie de la aerul interior la
suprafaţa interioară a unui perete poate fi determinată cu relaţia:

 T  4  T  4 
Q r = c r .S.  i  −  si   .τ (2.14)
 100   100  

unde Ti, Tsi reprezintă temperatura aerului interior, respectiv temperatura


suprafeţei interioare a peretelui (K).

În mod analog, cantitatea de căldură transmisă prin radiaţie de la


suprafaţa exterioară a unui perete la aerul exterior se poate exprima cu
relaţia:

 T 4  T 4 

Q 'r = c ,r .S.  se
 −  e   .τ (2.15)
 100   100  

în care T se, T e reprezintă temperatura suprafeţei exterioare a peretelui,


respectiv temperatura aerului exterior (K).

Din punct de vedere al calculului practic este mai convenabil să se


exprime cantitatea de căldură sub forma unei expresii care să conţină
temperatura la puterea I-a. Acest lucru se poate obţine printr-un artificiu
matematic, înlocuind coeficienţii de radiaţie cr cu coeficienţi echivalenţi de
radiaţie αr, astfel:

 T  4  T  4 
Q r = c r .S.  i  −  si   .τ = α r .S.(Ti − Tsi ).τ (2.16a)
 100   100  
 T 4  T 4 

Q 'r = c ,r .S.   −  e   .τ = α r .S.(Tse − Te ).τ
se ,
(2.16b)
 100   100  

51
Pentru ca relaţiile (2.16) să fie valabile trebuie să fie îndeplinite
egalităţile (2.17).

 T  4  Tsi  4   T 4  T 4 

c r .  i  −    c ,r .  se
 − e  
 100   100    100   100  
αr = ; α ,r = (2.17)
Ti − Tsi Tse − Te

2.6. Noţiunea de rezistenţă termică unidirecţională

Prin rezistenţă termică se înţelege capacitatea unui element de construcţie de


a se opune propagării căldurii, deci de a diminua fluxul termic ce-l
traversează.

Câmpul termic şi câmpul electric sunt fenomene analoge. Aceasta


înseamnă că cele două tipuri de fenomene respectă ecuaţii cu forme
similare şi au condiţii la limită similare. Ecuaţiile care descriu comportarea
unui sistem termic pot fi transformate în ecuaţiile caracteristice unui sistem
electric, şi invers, prin simpla schimbare a variabilelor.

Astfel, legea lui Ohm, care exprimă în electrotehnică legătura între


intensitatea I a curentului, diferenţa de potenţial ΔV (sau tensiunea U = ΔV) şi
rezistenţa electrică R e, are o formă analogă în transferul de căldură prin
relaţia dintre fluxul termic unitar q, diferenţa de temperatură
ΔT şi o
mărime denumită rezistenţă termică (unidirecţională) R, conform relaţiilor:

ΔV ΔT
I= (câmpul electric) ⇔ q = (câmpul termic) (2.18)
Re R

În consecinţă, relaţia de calcul pentru rezistenţa termică a unui element


este, prin definiţie:

∆T
R= (m2 ºC/W) (2.19)
q

52
unde: q – fluxul termic unitar ce străbate elementul (W/m2);
ΔT – diferenţa de temperatură (căderea totală a temperaturii) între
cele două medii (aerul exterior şi interior) care mărginesc
elementul respectiv (ºC).

Prin aplicarea relaţiei (2.19) în cazul celor trei moduri fundamentale de


transfer a căldurii, se obţin expresiile particularizate ale rezistenţei termice
în cazul conducţiei, convecţiei şi radiaţiei.

În cazul transferului termic unidirecţional prin conducţie, rezistenţa termică


a unui element omogen, de grosime „d”, va fi:

∆T ∆T d
R= = = (2.20)
λ
q ∆T λ
d

În ceea ce priveşte transmisia termică prin convecţie şi radiaţie, trebuie


observat că, la nivelul calculului, cele două forme de transfer se pot
cumula.
Astfel, fluxul termic unitar total dintre un element de construcţie şi un fluid
va fi egal cu suma fluxurilor unitare prin convecţie şi prin radiaţie:

q = q c + q r = α c (Ts − Tf ) + α r (Ts − Tf ) =
(2.21)
= (α c + α r )(Ts − Tf ) = α . ∆T

unde: q – fluxul unitar total (datorită convecţiei şi radiaţiei) dintre element şi


2
fluid (W/m );
q c – fluxul unitar transmis prin convecţie (W/m2);

q r – fluxul unitar transmis prin radiaţie (W/m2);

αc – coeficientul de transfer termic superficial, prin convecţie (W/m2 ºC);


αr – coeficientul de transfer termic superficial, prin radiaţie (W/m2 ºC);

53
α – coeficientul de transfer termic superficial global (W/m2 ºC);
α = αc + αr

T s , T f – temperatura la suprafaţa solidului, respectiv în fluid (ºC).

Ca urmare, rezistenţa termică superficială, datorită schimbului de căldură


prin convecţie şi radiaţie între fluid şi element, este:

∆T ∆T 1
Rs = = = (2.22)
q α.∆T α

Aplicând ultima relaţie pentru suprafaţa interioară, respectiv exterioară a


unui element, se obţine:

1 1
Ri = ; Re = (2.23)
αi αe

unde: R i – rezistenţa termică superficială la suprafaţa interioară a


elementului (m2 ºC/W);
R e – idem, la suprafaţa exterioară a elementului (m2 ºC/W);

α i – coeficientul de transfer termic superficial la suprafaţa interioară


(W/m2 ºC);
α e – idem, la suprafaţa exterioară (W/m2 ºC).

2.7. Transmisia căldurii prin conducţie la


structuri în mai multe straturi paralele

Fie un element de construcţie exterior (de exemplu un perete), alcătuit din


mai multe straturi de grosimi d 1 , d 2 , d 3 , ... şi având conductivităţile termice
λ 1 , λ 2 , λ 3 , ... (Fig. 2.16).

54
Tsi λ1 λ2 λ3
Q Q
T1

T2 Tse
q1 q2 q3

d1 d2 d3

Fig. 2.16. Transmisia căldurii prin conducţie la


structuri în mai multe straturi paralele

Densităţile fluxului termic (fluxurile termice unitare) în cele trei straturi sunt:

λ3
q1 = λ1 (Tsi − T1) ; q 2 = λ2 (T1 − T2) ; q3 = (T 2 − Tse) (2.24)
d1 d2 d3

Regimul termic fiind considerat staţionar, fluxul termic va fi constant (egal


în toate straturile: q 1 = q 2 = q 3 = q). Explicitând diferenţele de temperatură
din relaţiile (2.24) se poate scrie:

d1
Tsi − T1 = q ; T1 − T2 = q d2 ; T2 − Tse = q d3 (2.25)
λ1 λ2 λ3

Prin adunarea relaţiilor (2.25), membru cu membru, se obţine diferenţa


totală de temperatură (diferenţa dintre temperaturile suprafeţelor):

 d1 d 2 d3 
Tsi − Tse = q  + +  (2.26)
 λ1 λ 2 λ 3 

55
Conform rel. (2.20), rapoartele dintre grosimile straturilor şi conductivităţile
termice ale acestora reprezintă rezistenţele termice unidirecţionale ale
fiecărui strat. Rezistenţa termică totală va fi egală cu suma rezistenţelor
termice ale straturilor componente:

d1 d 2 d 3
+ + = R1 + R 2 + R 3 = R (2.27)
λ1 λ 2 λ 3

Din expresiile (2.26) şi (2.27) se poate deduce relaţia fluxului termic unitar:

q= T si − T se = T si − T se = ∆Ts (2.28)
d1 + d 2 + d 3 R1 + R 2 + R 3 R
λ1 λ 2 λ 3

Temperatura T 1 de la suprafaţa de contact dintre primele două straturi


(Fig. 2.16) se poate calcula pornind de la prima relaţie (2.25), folosind şi
relaţia (2.28):

d1 ∆T R
T1 = Tsi − q = Tsi − q.R 1 = Tsi − s R 1 = Tsi − 1 ∆Ts (2.29)
λ1 R R

Temperatura T 2 de la suprafaţa de contact dintre ultimele două straturi


(Fig. 2.16) se poate calcula folosind primele doua relaţii (2.25) şi relaţia
(2.28):

d2 d d d d 
T2 = T1 − q = Tsi − q 1 − q 2 = Tsi − q  1 + 2  =
λ2 λ1 λ2  λ1 λ 2  (2.30)
∆T R + R2
= Tsi − q(R 1 + R 2 ) = Tsi − s (R 1 + R 2 ) = Tsi − 1 ∆Ts
R R

Prin generalizarea relaţiei (2.30), temperatura într-un plan vertical situat la


distanţa "x" de suprafaţa interioară a peretelui va avea expresia (2.31).

56
∆Ts R
Tx = Tsi − q.R x = Tsi − R x = Tsi − x ∆Ts (2.31)
R R

unde: R x – rezistenţa termică a fâşiei de grosime „x” (m ºC/W).


2

2.8. Transferul global de căldură

În cadrul proceselor de schimb termic căldura se transmite de cele mai


multe ori simultan prin două sau prin toate cele trei tipuri de transfer.
Numeroase aplicaţii tehnice presupun, de exemplu, schimbul de căldură
între două fluide separate de un perete despărţitor, astfel încât transmisia
căldurii se desfăşoară prin conducţie, convecţie şi radiaţie termică.

Fiind dat un perete omogen de grosime „d” (Fig. 2.17), transmisia căldurii
de la interior spre exterior se realizează în trei etape:

a) transmisia de la aerul interior cu temperatura T i, la suprafaţa interioară

cu temperatura Tsi, prin convecţie şi radiaţie; în acest caz, fluxul termic unitar
este:

q1 = α i (Ti − Tsi ) (2.32)

b) transmisia în masa (pe grosimea) elementului, prin conducţie:

λ
q2 = (Tsi − Tse ) (2.33)
d

c) transmisia de la suprafaţa exterioară cu temperatura T se la aerul

exterior cu temperatura T e, prin convecţie şi radiaţie:

q 3 = α e (Tse − Te ) (2.34)

57
q1 q2 q3
Ti
Tsi

suprafaţa
exterioară
suprafaţa Tse
interioară Te

Fig. 2.17. Transmisia globală a căldurii printr-un element omogen

În cazul regimului termic staţionar, cele trei fluxuri sunt egale: q 1 = q 2 = q 3 = q.


În consecinţă, relaţiile (2.32), (2.33) şi (2.34) se pot scrie:

q d q
Ti − Tsi = ; Tsi − Tse = q ; Tse − Te = (2.35)
αi λ αe

Prin adunarea celor trei relaţii (2.35), membru cu membru, se obţine:

1 d 1  Ti − Te Ti − Te ∆T
Ti − Te = q  + +  ⇒ q = = = (2.36)
 αi λ αe  1
+ +
d 1 Ri + R + Re R
αi λ αe

Rezistenţa termică totală (globală) la transmisia căldurii, printr-un element


omogen, va avea deci expresia:

1 d 1
U0 = R i + R + R e = + + (2.37)
αi λ αe

58
Prin inversarea rezistenţei termice globale se defineşte coeficientul global
de transfer termic, măsurat în W/m ºC, ce reprezintă cantitatea totală de
2

căldură ce trece printr-un perete cu suprafaţă de 1 m şi grosimea „d”, timp


2

de o oră, la o diferenţă de temperatură dintre aerul interior şi cel exterior


de 1ºC (sau 1 K), în regim termic staţionar:

1 1 1
U0 = = = (2.38)
R0 Ri + R + Re 1 d 1
+ +
αi λ αe

În cazul unui element alcătuit din mai multe straturi paralele între ele şi
perpendiculare pe direcţia fluxului termic, expresiile rezistenţei termice şi a
coeficientului de transfer termic vor fi:

n d n
1 1
R0 = +∑ + = Ri + ∑R j + Re
j
(2.39)
α i j=1 λ j α e j=1

1 1 1
U0 = = n d
= n
(2.40)
R0 1 1
+∑ + Ri + ∑R j + Re
j
α i j=1 λ j α e j=1

2.9. Transmisia căldurii în regim nestaţionar


2.9.1. Ecuaţia diferenţială a conducţiei termice
Datorită variaţiilor în timp ale temperaturii, atât la exteriorul cât şi la
interiorul clădirilor, are loc şi o variaţie a temperaturii elementelor de
construcţii. În această situaţie avem de-a face cu un regim termic
nestaţionar (variabil). Fluxul termic, care de această dată este o mărime
variabilă, se poate scrie folosind legea lui Fourier pentru câmpul termic
unidirecţional, conform relaţiei (2.41).

59
dT dq d 2T
q = −λ ⇒ = −λ 2 (2.41)
dx dx dx

Cantitatea elementară de căldura dq necesară pentru creşterea


temperaturii stratului dx cu dT grade, într-un interval de timp dτ este
proporţională cu capacitatea de acumulare termică a stratului şi cu variaţia
temperaturii în timp, conform relaţiei:

dT dq dT
dq = −c p .ρ . dx ⇒ = −c p . ρ (2.42)
dτ dx dτ

Din expresiile (2.41) şi (2.42) rezultă:

d 2T dT d 2 T c p .ρ dT 1 dT
−λ = −c p . ρ ⇒ = = (2.43)
dx 2
dτ dx 2 λ dτ a dτ

unde: c p – căldura specifică a materialului din care este alcătuit


elementul (cantitatea de căldură necesară pentru a ridica
temperatura unui kilogram de material cu un grad) (J/Kg ºC);
ρ – densitatea materialului (Kg/m3);
λ – coeficientul de conductivitate termică al materialului (W/m
ºC);
a – coeficientul de difuzivitate termică, ce reprezintă capacitatea
unui material de a transmite o variaţie de temperatură şi este
egal prin definiţie cu raportul λ / c.ρ (c – căldura specifică a
2
materialului) (m /s).

În concluzie, pentru regimul termic nestaţionar unidirecţional, ecuaţia


diferenţială a câmpului termic va fi:

d 2 T 1 dT
= (2.44)
dx 2 a dτ

60
În cazul câmpurilor termice plane, respectiv spaţiale, ecuaţia (2.44) devine:

∂ 2 T ∂ 2 T 1 ∂T
+ = (2.45a)
∂x 2 ∂y 2 a ∂τ

∂ 2 T ∂ 2 T ∂ 2 T 1 ∂T
+ + = (2.45b)
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 a ∂τ

Pentru cazul general al elementelor neomogene şi anizotrope, în regim


termic nestaţionar spaţial, cu surse termice interioare, ecuaţia căldurii are
forma:

∂  ∂T  ∂  ∂T  ∂  ∂T 
 λ ( x , y, z, τ)  +  λ ( x , y, z, τ)  +  λ ( x , y, z, τ)  +
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂z  ∂z 
(2.46)

+ ∑ q i ( x , y, z, τ) = [c( x , y, z, τ).ρ( x , y, z, τ).T ( x , y, z, τ)]
i ∂τ

unde: q(x,y,z,τ) – fluxul termic unitar al surselor interne de căldură (W/m2).

2.9.2. Mărimi caracteristice ale regimul variabil

a. Noţiunea de asimilare termică

În cazul regimului termic nestaţionar este importantă proprietatea


materialelor de a absorbi şi ceda căldura, ca urmare a variaţiilor periodice
ale fluxului termic.

Prin cercetări experimentale s-a demonstrat că fluxul termic are o variaţie


apropiată de o sinusoidă, cu perioada P de o zi, o lună, un an etc.
(Fig. 2.18).

Sub acţiunea variaţiei fluxului termic unitar q are loc o variaţie a


temperaturii T a elementului de construcţie. Din punct de vedere

61
matematic, asimilarea căldurii de către materiale este exprimată prin
raportul între amplitudinea A q a fluxului şi amplitudinea A T a temperaturii:

Aq q max − q med
s= = (2.47)
AT Tmax − Tmed

unde: s – coeficient de asimilare termică (W/m2 ºC);


q max, q med – fluxul unitar maxim, respectiv mediu (W/m2);
T max, T med – temperatura maximă, respectiv medie (ºC).

Aq
τ
P
Δτ
T

AT

τ
P

Fig. 2.18. Variaţiile sinusoidale ale fluxului termic şi ale temperaturii

Coeficientul de asimilare termică se defineşte ca fiind cantitatea de


căldură acumulată într-un ciclu de variaţie în timp a temperaturii, de către
un element plan cu suprafaţa de 1 m şi grosimea de 1 m. Depinde de
2

conductivitatea termică a materialului


λ, de ăldura
c specifică c p, de
densitatea aparentă ρ, de perioada Pşi practic se poate calcul a cu o
relaţie de forma (2.48).

62

s= λ c pρ (2.48)
P

b. Indicele de inerţie termică

Reflectă proprietatea elementelor de a se opune variaţiilor de temperatură,


diminuându-le efectul prin atenuarea amplitudinii şi întârzierea undelor
termice. Indicele inerţiei termice reprezintă numărul undelor ce pătrund în
grosimea elementului. Indicele de inerţie termică se determină cu ajutorul
relaţiilor (notaţiile fiind cele cunoscute):

• elemente omogene: D = R .s (2.49)

• elemente în straturi: D = ∑ R k .s k (2.50)


k

Funcţie de valoarea indicelui de inerţie, elementele de construcţii cu rol de


izolare termică se pot clasifica în:

• elemente cu masivitate mică: D ≤ 4;


• elemente cu masivitate mijlocie: 4 < D ≤ 7;
• elemente cu masivitate mare: D > 7.

c. Coeficientul de amortizare termică

Prin coeficient de amortizare a amplitudinii oscilaţiilor temperaturii aerului


exterior, notat cu ν, se înţelege raportul dintre amplitudinea variaţiei
temperaturii aerului exterior (A Te) şi amplitudinea variaţiei temperaturii
suprafeţei interioare a elementului (A Tsi ):

A Te
ν= (2.51)
A Tsi

63
Practic, coeficientul de amortizare reflectă capacitatea unui element de a
atenua variaţiile de temperatură ale aerului exterior (Fig. 2.19) în vederea
realizării unor condiţii bune de confort termic în încăperi. Acest indice
trebuie luat în considerare atât în condiţii de vară, cât şi în condiţii de
iarnă.

ATsi

ATe

Fig. 2.19. Amortizarea oscilaţiilor termice

În cadrul Normativului C 107/7–02 este descrisă o metodologie practică de


calcul a coeficientului de amortizare termică, bazată pe rezolvarea
analitică a ecuaţiei diferenţiale a căldurii în regim nestaţionar unidirecţional
(valabilă pentru câmpul curent al elementelor). Metoda este grevată de o
serie de ipoteze simplificatoare, motiv pentru care precizia rezultatelor
obţinute lasă de dorit.

O posibilitate mult mai precisă de calcul este modelarea cu ajutorul unui


program capabil să rezolve probleme de câmp termic în regim variabil.
O serie de studii efectuate la pereţi din panouri mari prefabricate au arătat
că valorile obţinute pentru coeficientul de amortizare prin modelare
numerică, în raport cu cele determinate cu relaţiile din Normativul C
107/7–02 (ambele în regim unidirecţional), au fost mai mici cu

64
cca. 30...40%. În plus, valorile obţinute prin modelare numerică în zonele
punţilor termice indică valori mai mici de cca. 4...5 ori faţă de cele obţinute
prin modelare în câmp curent, şi de cca. 6 ori mai mici în raport cu valorile
calculate cf. C 107/7–02.

d. Coeficientul de defazare termică

Reprezintă capacitatea elementelor de construcţii de a întârzia oscilaţiile


temperaturii aerului exterior. În perioada sezonului cald temperatura
exterioară creşte la valori maxime în jumătatea a doua a zilei. O defazare
termică corespunzătoare va face ca valul de căldură datorat temperaturilor
ridicate să poată fi întârziat, astfel încât sa ajungă în interiorul clădirii pe
timpul nopţii, când temperatura aerului exterior scade şi se poate utiliza
aerisirea prin deschiderea geamurilor. Întârzierea undei termice trebuie să
fie, conform normativelor în vigoare, de minim 8 ore la pereţii exteriori şi la
planşeele situate sub poduri, şi de minim 10 ore la planşeele acoperişurilor
terasă, întrucât suportă o perioadă de însorire mai mare.

Metodologia de calcul a coeficientului de defazare termică este descrisă în


cadrul Normativului C 107/7–02, fiind bazată pe rezolvarea analitică a
ecuaţiei diferenţiale a căldurii în regim nestaţionar unidirecţional.

Teste efectuate asupra comportării termice a unor panouri mari au relevat


că valorile coeficientului de defazare, calculate conform Normativului
C 107/7–02, sunt cu cca. 6% mai mari decât cele obţinute prin modelarea
numerică a câmpului termic unidirecţional, dar cu cca. 40% mai mari decât
valoarea medie din zona punţilor termice, rezultată prin modelarea
numerică a câmpului termic plan. Pentru alte cazuri studiate, coeficientul
de defazare calculat conform Normativului C 107/7–02 a rezultat cu
cca. 30% mai mic decât cel obţinut prin modelare numerică în regim
unidirecţional.

65
2.10. Condiţii de unicitate

Relaţiile matematice care guvernează fenomenele de transfer termic


(2.44, 2.45, 2.46) nu pot fi utilizate în rezolvarea practică a unui caz sau
altul deoarece, din punct de vedere matematic, conduc la o infinitate de
soluţii ce diferă între ele prin una sau mai multe constante de integrare.
Din acest motiv, pentru fiecare situaţie particulară se ataşează o serie de
condiţii ce definesc particularităţile cazului respectiv, numite condiţii de
unicitate sau condiţii la limită. Aceste condiţii sunt numeroase şi de diverse
tipuri, cele mai importante fiind descrise în continuare.

a) Condiţii geometrice, care definesc forma geometrică şi dimensiunile


elementului (domeniului) în care se desfăşoară procesul de transfer de
căldură (perete, planşeu etc.).

b) Condiţii iniţiale, care stabilesc valorile temperaturii în interiorul


elementului la momentul iniţial τ = 0. În cazul general această condiţie
poate fi exprimată analitic sub forma T o = f(x,y,z) la timpul τ = 0. Cazul cel

mai simplu îl constituie distribuţia uniformă de temperatură T = T o = const.

c) Condiţii de contur (de frontieră), care definesc legăturile elementului


cu mediul ambiant, din punct de vedere termic (Fig. 2.20):

• condiţiile de primul tip (de speţa I-a, sau condiţii Dirichlet) se referă
la cunoaşterea valorilor temperaturii pe suprafaţa corpului (sau pe
o anumită zonă din suprafaţă), în fiecare moment τ:

T s = f(x,y,z,τ) – cunoscute (2.52)

• condiţiile de al doilea tip (de speţa a II-a, sau condiţii Neumann)


definesc valorile fluxului termic unitar la suprafaţa corpului (sau pe
o parte din suprafaţă), pentru orice moment τ:

q s = f(x,y,z,τ) – cunoscute (2.53)

66
condiţia de condiţia de
speţa I-a: TS speţa a III-a:
TS - cunoscută qi = qe
qi qe

condiţia de condiţia de
speţa a II-a: speţa a IV-a:
qS - cunoscut q1 = q2
qS q1 q2

Fig. 2.20. Condiţii de contur la un perete bistrat

• condiţiile de al treilea tip (de speţa a III-a, sau condiţii Fourier)


implică cunoaşterea temperaturii mediului ambiant, în particular a
aerului din interiorul şi din exteriorul unei clădiri, şi legea după care
se desfăşoară transferul de căldură între suprafaţa unui element şi
mediul înconjurător. Dacă se consideră o arie egală cu unitatea pe
suprafaţa elementului atunci, potrivit legii conservării energiei,
cantitatea de căldură transferată prin conducţie prin element, care
traversează aria unitară, este egală cu cantitatea de căldură
preluată prin convecţie şi radiaţie de către fluidul din vecinătatea
elementului, de pe aceeaşi arie unitară, adică:

dT
−λ = α (Ts − Tf ) (2.54)
dx

unde: λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);

dT
– gradientul de temperatură (ºC/m);
dx

α
2
– coeficientul de transfer termic superficial (W/m ºC);

67
Ts – temperatura la suprafaţa corpului (ºC);

Tf – temperatura fluidului (ºC).

Membrul stâng al relaţiei (2.54) reprezintă fluxul termic unitar q i


(Fig. 2.20) ce iese din element, transmis prin conducţie (conform
relaţiei lui Fourier), iar membrul drept fluxul termic unitar q e
(Fig. 2.20) ce se propagă în continuare prin convecţie şi radiaţie în
fluidul ce mărgineşte corpul (conform relaţiei lui Newton), ecuaţia
exprimând egalitatea acestor fluxuri conform principiului conservării
energiei.

• condiţiile de al patrulea tip (de speţa a IV-a) definesc procesul de


conducţie la frontiera comună dintre două zone ale elementului, cu
caracteristici fizice (termice) diferite. În acest caz, dacă se
consideră contactul perfect, se poate scrie egalitatea dintre fluxul
unitar q 1 (Fig. 2.20) ce iese din prima zonă cu fluxul unitar q 2 (Fig.
2.20) ce intră în cea de a doua zonă, conform relaţiei:

 dT   dT 
λ1   = λ 2   (2.55)
 dx 1  dx  2

unde: λ 1 , λ 2 – coeficienţii de conductivitate termică ai celor două


zone (straturi) vecine (W/mºC);
dT
– gradientul de temperatură la suprafaţa de contact,
dx
pentru fiecare zonă (ºC/m).

68
Caappiittoolluull 33
C
maassăă îînn ccoonnssttrruuccţţiiii
Baazzeellee ttrraannssffeerruulluuii ddee m
B

3.1. Mecanismul transferului de masă

În capitolul anterior s-au tratat fenomenele de transfer de căldură, pe baza


tendinţei naturale a corpurilor de evoluţie către o stare de echilibru termic.
Dacă un sistem este alcătuit din unul sau mai mulţi componenţi în care
concentraţia variază de la un punct la altul, există de asemeni o tendinţă
de echilibrare, de această dată a concentraţiilor, prin transportul masei din
zonele cu concentraţie mai ridicată către cele cu concentraţie mai redusă.
Acest fenomen poartă numele de transfer de masă.

Mecanismul transferului de masă este analog celui de transfer de căldură.


Ambele sunt produse de o variaţie spaţială a unui parametru motor:
temperatura, în cazul căldurii, şi concentraţia (sau presiunea) în cazul
masei. De asemenea, intensitatea ambelor procese depinde de gradientul
parametrului motor şi de rezistenţa opusă de mediu la procesul de
transfer.

69
Transferul de masă apare la fluide, atât în faza gazoasă cât şi în faza
lichidă, în sistemele gaz – lichid, vapori – lichid, lichid – lichid, cu sau fără
transfer de căldură. Aplicaţiile tehnice mai importante ale transferului de
masă sunt absorbţia de gaz, adsorbţia unui lichid într-un solid adsorbant,
distilarea, extracţia de lichide, umidificarea etc.

Transferul de masă se poate face în două moduri: prin difuzie moleculară


şi prin difuzie turbulentă.

Transferul de masă prin difuzie moleculară este analog cu transferul de


căldură prin conducţie termică şi reprezintă transferul de masă (de
exemplu apa) în interiorul unui solid cu structură capilar-poroasă (zidărie,
beton etc.). Procesul se datorează tendinţei naturale de reducere a
diferenţei de concentraţie dintr-un fluid prin mişcarea dezordonată a
moleculelor sau atomilor care alcătuiesc fluidul.

Transferul de masă prin difuzie turbulentă este analog transferului de


căldură prin convecţie termică şi reprezintă transferul de masă (apa) de la
suprafaţa unui solid către un fluid în mişcare (aer) sau invers. Fenomenul
este dependent de proprietăţile de transport ale fluidului şi de
caracteristicile hidrodinamice ale procesului.

3.2. Ecuaţia diferenţială a transferului de masă

Conform legii conservării masei, viteza de variaţie a cantităţii de substanţă


dintr-un volum elementar este egală cu viteza de variaţie a fluxului de
substanţă care traversează suprafaţa volumului, la care se adaugă
cantitatea de substanţă generată în interiorul volumului elementar.

Prin transformări succesive, expresia matematică a acestei legi, în cazul


regimului staţionar, poate fi adusă în final la forma dată de relaţia (3.1).

70
∂  ∂ pv  ∂  ∂ pv  ∂  ∂ pv 
δ  + δ  + δ =A (3.1)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂z  ∂z 

unde: p v – presiunea parţială a vaporilor de apă din aer (daN/m2 sau Pa);
A – cantitatea de apă depusă prin condens (g);
δ – coeficient de conductivitate a vaporilor (g/m.h.Pa):

D
δ= (3.2)
CvT R D

D – coeficientul de difuzie a vaporilor prin aerul care umple porii şi


capilarele materialelor (m/h);
C v – constanta gazelor pentru vapori de apă (J/mol.K);
T – temperatura absolută (K);
R D – rezistenţa la difuzia vaporilor (m .h.Pa/g sau m/h).
2

Expresia (3.1) reflectă fenomenul real cu anumite simplificări, considerând


regimul permanent (staţionar) şi neglijând căldura degajată în procesul de
condens.

3.3. Umiditatea construcţiilor


3.3.1. Surse de umiditate

Prezenţa apei sub formă gazoasă (vapori), lichidă (picături) şi uneori solidă
poate avea efecte defavorabile asupra construcţiilor. Aceste efecte se
răsfrâng fie asupra microclimatului încăperilor, determinând condiţii sanitar
igienice improprii, fie asupra materialelor din elementele construcţiilor,
conducând la efecte negative cum ar fi: scăderea capacităţii de izolare
termică, apariţia condensului, diminuarea rezistenţelor mecanice etc.

71
Principalele surse de umiditate pentru construcţii sunt:

• apa din teren, ce poate afecta fundaţiile şi subsolurile;

• apa meteorologică, ce acţionează asupra elementelor exterioare


sub formă de ploaie sau zăpadă;

• apa iniţială datorată tehnologiei de execuţie (apa din betoane,


mortare etc.);

• apa de exploatare, datorită proceselor umede din anumite încăperi:


spălătorii, băi, bucătării etc.;

• apa degajată datorită prezenţei oamenilor (respiraţie, transpiraţie);

• apa higroscopică, prezentă în porii materialelor datorită proprietăţii


acestora de a reţine umiditatea din atmosferă;

• apa de condens, datorită condensării vaporilor de apă pe


suprafeţele sau în interiorul elementelor.

Fig. 3.1. Surse de umiditate la clădiri

Dacă protecţia la acţiunea apei provenite din exterior este asigurată prin
măsuri de hidroizolare adecvate, prevăzute prin proiectare şi urmărite

72
îndeaproape în timpul execuţiei, umiditatea excesivă din aerul interior este
mai dificil de controlat şi, asociată cu anumiţi factori de ordin constructiv şi
de exploatare (degajări de vapori, ventilarea insuficientă, suprafeţe cu
capacitate redusă de absorbţie a vaporilor din aer etc.), determină
fenomene de condens şi apariţia mucegaiului. Consecinţele defavorabile
ale acestor fenomene se manifestă prin modificarea caracteristicilor fizico
– mecanice ale materialelor, aspectul dezagreabil şi deteriorarea finisajelor
dar mai ales prin efectele negative asupra sănătăţii ocupanţilor, fiind
cunoscut faptul că sporii de mucegai provoacă alergii şi afecţiuni ale căilor
respiratorii, în special la copii şi persoane în vârstă.

3.3.2. Umiditatea aerului

Aerul atmosferic conţine întotdeauna o anumită cantitate de vapori de apă,


dar această cantitate depinde de temperatură. Cu cât temperatura este
mai ridicată, cu atât aerul este capabil să absoarbă o cantitate mai mare
de apă în stare gazoasă (vapori de apă). Astfel, la 22 ºC, 1 m3 de aer
absoarbe o cantitate maximă de cca. 19 g vapori, la 10 ºC absoarbe cca.
9 g, iar la –10 ºC absoarbe 2 g.

Cantitatea de vapori de apă, exprimată în grame, conţinută într-un m3 de


aer, poartă numele de umiditate absolută:

φ a = mv (g/m3) (3.3)
V

Cantitatea maximă de vapori ce poate fi conţinută într-un m3 de aer, la o


temperatură T, se numeşte umiditate absolută de saturaţie, notată cu φ s .

Raportul între umiditatea absolută şi umiditatea absolută de saturaţie


poartă numele de umiditate relativă (notată φ r ), exprimată cu relaţia (3.4).

73
φa
φr = 100 (%) (3.4)
φs

Unei umidităţi relativeφ r îi corespunde o presiune a vaporilor de apă

numită presiune parţială şi notată cu p v (exprimată în Pa, N/m , mmHg


2

etc.). Presiunea parţială reprezintă presiunea pe care o exercită vaporii de


apă din aer, dacă ar ocupa singuri volumul respectiv.

Umidităţii absolute maxime (de saturaţie) φ s îi corespunde o presiune

maximă p s , denumită presiune de saturaţie. Atât presiunea parţială cât şi


cea de saturaţie depind de temperatură şi variază direct proporţional cu
aceasta.

Umiditatea relativă poate fi exprimată şi ca raport între presiunea parţială


şi presiunea de saturaţie:

pv
φr = 100 (%) (3.5)
ps

Umiditatea relativă a aerului variază între 30...100% la exterior şi între


30...70% la interior (în încăperi).

Conform relaţiei (3.5), presiunea parţială se poate exprima:

ps φ r
pv = (3.6)
100

3.3.3. Umiditatea materialelor

Materialele de construcţii pot reţine apa sub următoarele forme:

• apa legată chimic, prin reacţiile de formare a structurii interne;


această apă nu este influenţată de procesul de uscare;

74
• apa de structură, sau de hidratare, care participă la formarea
structurii cristaline a unor materiale;

• apa higroscopică, reţinută de materiale prin absorbţie sau


adsorbţie, direct din faza gazoasă;

• apa liberă, reţinută mecanic, fără adeziune, prin contactul direct al


materialelor cu faza lichidă (infiltraţii din ploi sau din procesele
funcţionale) sau ca urmare a condensării vaporilor pe suprafaţa şi
în masa elementului.

În cazul proceselor de umezire–uscare variază numai apa liberă şi apa


legată fizic (de structură şi higroscopică).

Umiditatea materialelor se poate exprima pe bază gravimetrică sau


volumetrică, prin raportarea greutăţii G a sau volumului V a al apei

conţinute, la greutatea G o, respectiv volumul V o corespunzătoare


materialului uscat:

Ga 100 = G u − G o 100 Va 100


Ug = ; Uv = (%) (3.7)
Go Go Vo

unde: G u – greutatea materialului umed (daN).

Determinarea conţinutului de apă a unui material, respectiv a umidităţii, se


poate face prin metode gravimetrice (uscare şi cântărire), metode electrice
(bazate pe variaţia unui parametru electric cu umiditatea), electronice,
radioactive etc.

Pentru o bună comportare în exploatare a elementelor de construcţii este


necesar ca umiditatea materialelor din care sunt alcătuite să nu
depăşească umiditatea higroscopică de echilibru corespunzătoare
umidităţii relative a aerului din încăperi. Umiditatea higroscopică de

75
echilibru corespunde situaţiei în care reţinerea apei de către materiale
direct din aerul umed încetează, ca urmare a satisfacerii forţelor
superficiale de legătură între pereţii porilor, micro-capilarelor şi apă, după
o staţionare corespunzătoare în mediul respectiv.

Exigenţele legate de umiditatea elementelor de construcţii, alcătuite din


diverse materiale, diferă în raport cu funcţiile elementelor şi cu natura
materialelor. Elementele care se află în contact permanent cu apa trebuie
să fie impermeabile (pardoselile şi pereţii din băi şi bucătării, pereţii de
subsol şi fundaţiile în teren umed etc.), iar elementele exterioare de
închidere (cu excepţia ferestrelor) la care este posibilă apariţia
condensului la suprafaţă sau în structură trebuie tratate corespunzător (cu
bariere contra vaporilor, straturi de aer ventilat etc.).

3.4. Condensarea vaporilor de apă în clădiri

Degajările de vapori ce conduc la creşterea umidităţii aerului interior apar


în orice spaţiu în care sunt prezenţi oameni sau animale, fiind mai mari
sau mai mici funcţie de numărul de ocupanţi şi de natura activităţii.
Funcţiunea de locuire implică degajarea unor importante cantităţi de vapori
din respiraţie, prepararea hranei şi activităţi menajere.

Cantitatea medie de vapori degajată în interiorul unei locuinţe poate fi de


peste 100 g/h pentru fiecare ocupant. Cantitatea de vapori produsă de un
om prin expiraţia aerului umed şi prin transpiraţie depinde de efortul fizic şi
de temperatura ambianţei: în repaus degajarea de vapori este de ordinul a
50 g/h, dar poate să ajungă la 1000 g/h în cazul unui efort fizic intens.

În Tabelul 3.1 sunt prezentate orientativ cantităţile de vapori produse prin


activităţi casnice curente, în cazul unei familii compuse din 4 persoane.

76
Tabel 3.1. Cantităţi de vapori datorită activităţilor casnice (litri/săpt.)
Gătit (3 mese zilnic) 6,30
Spălatul vaselor (de 3 ori zilnic) 3,20
Îmbăiat 2,40
Spălatul rufelor 1,80
Uscatul rufelor la interior 10,0
Spălatul unei podele (cca. 30 m ) 2
1,30
Respiraţie normală şi evaporare la nivelul pielii 38,0
Total 63.0

Fenomenul de condens în clădiri se manifestă sub două forme, care pot


să apară independent sau simultan:

• depuneri de rouă pe unele zone ale suprafeţei interioare a


elementelor de închidere (în special pereţii exteriori), unde
temperaturile sunt mai scăzute (Fig. 3.2);

• acumulări de apă în masa elementelor stratificate ale anvelopei, pe


suprafaţa rece a termoizolaţiei (Fig. 3.3).

a b b a c d

a b c d

Fig. 3.2. Condens pe suprafeţe reci, în dreptul punţilor termice


a. intersecţie pereţi; b. conturul golurilor; c. nervură; d. colţ

77
perete acoperiş

Fig. 3.3. Condensarea vaporilor în masa elementelor de construcţie

Condensul pe suprafeţele interioare poate avea mai multe cauze:

• creşterea concentraţiei vaporilor de apă din aerul încăperilor, la


temperatură interioară constantă, până la valoarea concentraţiei de
saturaţie;

• scăderea temperaturii aerului interior până la valoarea la care


presiunea parţială a vaporilor devine egală cu presiunea de
saturaţie;

• scăderea temperaturii suprafeţei interioare a elementelor de


închidere, datorită scăderii temperaturii aerului exterior sau interior.

Un fenomen neplăcut, cu efecte dăunătoare asupra sănătăţii oamenilor,


este apariţia mucegaiului. Mucegaiul este o ciupercă parazită
microscopică, de culoare cenuşie sau verzuie, care îşi procură hrana din
materia organică pe care se dezvoltă. Mucegaiul domestic apare peste tot
unde umiditatea este ridicată.

Contrar aparenţelor, nu este obligatoriu să apară condensul pe o


suprafaţă pentru a se dezvolta mucegaiul. Este suficient ca umiditatea
relativă corespunzătoare acelei suprafeţe să se menţină un anumit timp,
de ordinul săptămânilor, la valori mai mari de 80 %.

78
Condensul în masa (interiorul) elementelor de construcţie apare în cursul
migraţiei vaporilor de apă de la interior spre exterior, prin aceste elemente.
Astfel, vaporii pot ajunge într-o zonă cu temperatură scăzută, care
favorizează condensarea (presiunea parţială a vaporilor atinge valoarea
presiunii de saturaţie). În această zonă surplusul de vapori se depune sub
formă lichidă, provocând umezirea.

Migraţia vaporilor prin elementele exterioare (perimetrale) se datorează


diferenţei dintre presiunea parţială a vaporilor din interior şi din exterior.
În perioada rece a anului aerul mai cald din încăperi poate absorbi o
cantitate mai mare de vapori decât aerul rece din afara clădirii. Ca urmare,
presiunea vaporilor din interior va fi mai mare decât a celor din exterior.

Intensitatea fenomenului depinde atât de diferenţa de presiune parţială cât


şi de permeabilitatea la vapori a materialelor.

3.5. Aprecierea prin calcul a riscului la condens

Cea mai mare parte a materialelor de construcţii, datorită structurii capilar-


poroase, permit trecerea vaporilor de apă, ca urmare a diferenţelor de
presiune parţială, fiind deci permeabile la vapori. Permeabilitatea la vapori
a materialelor se poate exprima printr-o caracteristică specifică, similară
coeficientului de conductivitate termică, numită coeficient de conductivitate
a vaporilor de apă (δ).

Fizic, acest coeficient (măsurat în g/m.h.Pa) reprezintă cantitatea de


vapori de apă care trece printr-o suprafaţă de 1 m a unui material cu
2

grosimea de 1 m, timp de o oră, când există o diferenţă de presiune


parţială a vaporilor de 1 Pa.

Pe baza coeficientului de conductivitate a vaporilor, pentru elementele de


construcţii se definesc permeabilitatea la vapori P v (g/m2.h.Pa sau h/m) şi

79
rezistenţa la permeabilitatea vaporilor R v (m2.h.Pa/g sau m/h):

δ 1 d dj
Pv = ; Rv = = ; sau R v = ∑ (structuri în straturi) (3.8)
d Pv δ j δj

Conform normativelor, rezistenţa la permeabilitatea vaporilor a unui


element compus din mai multe straturi paralele între ele şi perpendiculare
pe direcţia fluxului de vapori, se stabileşte cu relaţia (3.9).

n n
R v = R v1 + R v 2 + ... + R vn = ∑ R v, j = ∑ d j . μ Dj . M (3.9)
j=1 j=1

unde: d j – grosimea stratului „j” (m);


μ Dj – factorul rezistenţei la permeabilitate la vapori a stratului „j”;
este o mărime adimensională care indică de câte ori este
mai mare rezistenţa la permeabilitate la vapori a unui
material în raport cu rezistenţa la permeabilitate la vapori a
aerului;
M – coeficient de difuzie a vaporilor de apă (M = 54.108 s-1).

Calculul la condens are ca scop principal stabilirea situaţiilor în care este


posibilă apariţia fenomenului de condens pe suprafaţa interioară sau în
masa (în interiorul) elementelor de construcţii.

3.5.1. Condensul pe suprafaţa interioară

Temperatura la care presiunea parţială a vaporilor de apă devine egală cu


presiunea de saturaţie, poartă numele de temperatură de rouă (θ r ), ale
cărei valori sunt întabelate în standarde, funcţie de umiditatea relativă şi
temperatura aerului interior. Altfel spus, temperatură de rouă reprezintă

80
temperatura la care apare prima picătură de apă din condens pe suprafaţa
interioară a unui element.

De exemplu, pentru o încăpere cu temperatura aerului interior T i = 20 ºC şi


umiditatea relativă de 65% (ce corespunde unei concentraţii de cca.
10 g vapori / kg aer), temperatura punctului de rouă este θ r = 12,5 ºC. Prin
urmare, pe suprafeţele cu temperaturi egale sau mai mici de 12,5 ºC vor
apărea picături de rouă.

Pentru ca fenomenul de condens pe suprafaţă să nu se producă trebuie


ca temperatura T si în orice punct al suprafeţei interioare a elementelor cu
rol de izolare termică să verifice relaţia:

Tsi > θ r (3.10)

În construcţii, fenomenul de rouă apare în special ca urmare a unei


exploatări neraţionale (surse de vapori cu debit mare, aerisire
necorespunzătoare etc.), a încălzirii insuficiente în perioada de iarnă, sau
datorită unor elemente cu grad redus de izolare termică. Fenomenul este
localizat mai ales în zonele reci (punţile termice): colţurile pereţilor,
îmbinările panourilor prefabricate din beton, centuri, buiandrugi etc.

Măsurile de evitare şi limitare a fenomenelor de condens şi apariţie a


mucegaiului rezultă din analiza factorilor determinanţi şi au în vedere
înlăturarea sau diminuarea cauzelor. Acestea se rezumă la conformare
corectă din punct de vedere higrotermic şi la exploatare raţională.

Măsurile legate de conformarea higrotermică se referă la o bună protecţie


termică, cu atenţie deosebită asupra modului de tratare a punţilor termice
şi asigurarea unui sistem de ventilare continuă şi moderată, care să nu
depindă de intervenţia utilizatorului (sisteme de ventilare higroreglabile,
autoreglabile etc.).

81
O exploatare corectă sub aspectul evitării riscului de condens presupune:

• reducerea pe cât posibil a degajărilor de vapori;


• ventilare prin deschiderea ferestrelor sau punerea în funcţiune a
ventilatoarelor după sau în timpul derulării unor activităţi cu degajări
importante de vapori;
• regim de încălzire continuu, sau cu întreruperi a căror durată să nu
determine o scădere a temperaturii aerului interior sub 20 ºC şi a
temperaturii pe suprafeţele interioare sub valorile punctului de rouă.

Prevenirea dezvoltării mucegaiului implică unele măsuri suplimentare


legate de exploatare, cum ar fi :

• uscarea şi curăţarea în maximum 24 de ore a tuturor defecţiunilor


care produc umezirea suprafeţelor şi înlocuirea, dacă este
necesar, a tapetelor, mochetelor sau altor materiale afectate de
umezeală;

• uscarea suprafeţelor umede după folosirea duşului, golirea şi


curăţirea cu regularitate a bazinelor de colectare a apei de la
dezumidificatoare, refrigeratoare, sisteme de ventilare şi evitarea
oricăror situaţii care favorizează stagnarea apei;

• curăţirea mucegaiului pe măsură ce apare cu soluţii antimucegai.

În cazul persistenţei fenomenului sunt necesare analize pentru a


determina specia de mucegai şi gradul de periculozitate.

3.5.2. Condensul în interiorul elementelor

Condiţia evitării riscului de condens este ca în orice punct din interiorul


elementului presiunea parţială a vaporilor să nu atingă valoarea presiunii
de saturaţie.

82
În ipoteza regimului staţionar şi unidirecţional de migraţie a vaporilor,
valoarea presiunii parţiale (p vx) într-un strat paralel cu suprafeţele
elementului, situat la distanţa „x” de suprafaţa interioară, se determină cu
relaţia:

R vx ( − )
pvx = pvi − pvi pve (3.11)
Rv

unde: p vi – presiunea parţială a vaporilor la suprafaţa interioară a


elementului (Pa);

p ve – idem, la suprafaţa exterioară (Pa);

R vx – rezistenţa la permeabilitate la vapori pe porţiunea de


element de grosime „x” (m2.h.Pa/g);

Rv – rezistenţa totală a elementului la permeabilitate la vapori


(m2.h.Pa/g).

Expresia (3.11) este similară cu aceea pentru calculul temperaturii,


deoarece fenomenul termic şi cel de difuzie a vaporilor sunt guvernate de
ecuaţii diferenţiale cu forme similare.

Valorile presiunii de saturaţie a vaporilor depind de temperatură şi sunt


precizate în standarde, sub forma unor relaţii analitice sau tabelar.

Pe aceste baze, verificarea apariţiei condensului în interiorul unui element


alcătuit din mai multe straturi paralele se efectuează trasând curba
presiunilor parţiale a vaporilor şi curba presiunilor de saturaţie (Fig. 3.4).
Dacă aceste curbe se intersectează, în zona respectivă există riscul de
apariţie a condensului.

83
Psi suprafaţa
Pssi exterioară
Pvi
Ps1 zonă teoretică
de condens
suprafaţa
interioară
A
B Psse Ps
Ps2
Pve

Rv1 Rv2 Rv3

Fig. 3.4. Verificarea la condens în interiorul elementelor

Pentru trasarea curbelor presiunilor se parcurg următoarele faze:

a. Se calculează rezistenţele termice unidirecţionale ale fiecărui strat


component cu relaţia (2.20) şi rezistenţa termică unidirecţională totală a
elementului cu relaţia (2.39).

b. Se determină temperaturile la suprafaţa interioară şi exterioară, precum


şi la limita dintre straturi, conform metodologiei cunoscute din calculul
termic:

Rx ( − )
T x = Ti − Ti T e (3.12)
Ro

unde: T i, T e – temperatura aerului interior, respectiv exterior (ºC);

R x – rezistenţa termică a zonei situate între suprafaţa interioară a


elementului şi un plan aflat la distanţa „x” de aceasta (m2 ºC/W);

R o – rezistenţa termică totală a elementului (m2 ºC/W).

84
c. Se calculează rezistenţele la trecerea vaporilor pentru fiecare strat „j” al
elementului, utilizându-se relaţia (3.9).

d. Se stabilesc presiunile de saturaţie ale vaporilor în aerul interior şi


exterior (p si, p se) şi la suprafaţa fiecărui strat (p ssi, p s1 , p s2 , p sse) folosind
tabelele şi relaţiile din normativ, funcţie de valorile temperaturii (calculate
la punctul a), de valorile rezistenţelor termice ale straturilor şi de zona
climatică:

2
 k R j −1, j 
p sk cor = p sk, m + z ∑  (3.13)
 j=1 R 
 

unde: p sk cor – presiunile corectate de saturaţie ale vaporilor de apă


la limitele dintre straturile elementului (Pa);

p sk,m – presiunile de saturaţie ale vaporilor de apă funcţie de

temperatura T k , conform tabelului corespunzător din


normativ (Pa);

z – coeficient de corecţie funcţie de zona climatică în care


este situată clădirea din care face parte elementul
calculat;

R j-1,j – rezistenţa termică unidirecţională a stratului dintre


suprafeţele j–1 şi j (m2 ºC/W);
k
∑ R j−1, j – suma rezistenţelor termice Rj-1,j ale straturilor elementului
j=1
de construcţie, dintre suprafaţa interioară şi suprafaţa
„k” (m2 ºC/W);

R – rezistenţa termică unidirecţională totală a elementului (m2 ºC/W).

85
Deoarece curba presiunii de saturaţie are o variaţie neliniară, sub forma
unor arce de parabolă aplatizate, este indicat ca valorile acesteia să fie
calculate şi în puncte intermediare pe grosimea fiecărui strat (cel mai
simplu într-un singur punct, în centrul stratului).

e. Se determină presiunile parţiale ale aerului interior p vi şi exterior p ve,


folosind relaţia (3.6):
psi φ i pse φ e
pvi = ; pve = (3.14)
100 100

unde: psi, pse – presiunea de saturaţie a aerului interior, respectiv exterior (Pa);

φi, φe – umiditatea relativă a aerului interior, respectiv exterior (%).

f. Se reprezintă grafic elementul considerat (Fig. 3.4). Este recomandabil


ca desenul să se facă la scara rezistenţelor la permeabilitatea vaporilor
(nu la scară geometrică). În acest mod presiunea parţială are o variaţie
liniară pe întreaga grosime a elementului, chiar dacă acesta este alcătuit
din mai multe straturi cu caracteristici diferite; astfel calculul presiunilor
parţiale va fi necesar doar la suprafaţa interioară şi exterioară. Dacă se
lucrează la scară geometrică, presiunile parţiale se vor determina cu
ajutorul relaţiei (3.11) şi la limita dintre straturile elementului.

g. Se reprezintă grafic, pe baza valorile calculate la punctele d şi e,


presiunea parţială şi presiunea de saturaţie şi se verifică dacă cele doua
grafice se intersectează sau nu (există sau nu există posibilitatea de
apariţie a condensului).

În cazul în care curbele se intersectează, fâşia definită de cele două


puncte de intersecţie A şi B (Fig. 3.4) constituie zona de condens din
interiorul elementului. Aceasta este considerată ca fiind o zonă teoretică,
întrucât curba presiunilor parţiale pe segmentul AB nu are sens fizic

86
(presiunea parţială nu poate depăşi presiunea de saturaţie). Pentru
determinarea grafică a zonei reale de condens se duc tangente la curba
presiunilor de saturaţie (Fig. 3.5, segmentele M’M şi N’N), zona reală de
condens rezultând mai restrânsă, conform metodologiei propuse de
Glaser.

R 'v R"v Zona de condens (detaliu)


zonă reală
de condens
M’
exterior A
interior

A
M
tangente B
N
B
N’

zonă teoretică
de condens
Fig. 3.5. Determinarea grafică a zonei reale de condens

În situaţia apariţiei condensului este necesară determinarea temperaturii


aerului exterior T e cond de la care începe fenomenul de condens. Calculul
se realizează prin încercări, adoptând pentru temperatura exterioară valori din
ce în ce mai mici, până când curba presiunilor parţiale devine tangentă la
curba presiunilor (necorectate) de saturaţie. Funcţie de temperatura T e

cond astfel determinată, se adoptă din standard durata N w (în ore) a

perioadei de condensare, precum şi temperatura exterioară medie T es pe


această durată. Cu aceste date se trasează noile grafice ale presiunii
parţiale p v şi presiunii de saturaţie p s , considerându-se T es ca temperatură

87
exterioară.

Cu ajutorul valorilor astfel determinate, conform normativelor în vigoare,


trebuie efectuate următoarele verificări:

a. Se calculează cantitatea totală de vapori de apă m w ce se poate


acumula în element în perioada de iarnă:

p −p p −p 
m w = 3600  vi ' sM − sN " ve  N w (3.15)
 Rv Rv 

unde: m w – cantitatea de apă condensată (Kg/m2);

p vi, p ve – presiunile parţiale ale vaporilor din aerul


interior/exterior (Pa);

p sM, p sN – presiunile de saturaţie (egale cu cele parţiale) ale


vaporilor, pe suprafeţele zonei de condens
(corespunzătoare punctelor M şi N, Fig. 3.5) (Pa);

R 'v , R "v – rezistenţele la permeabilitatea vaporilor ale zonelor

elementului cuprinse între suprafaţa sa interioară şi


frontiera verticală din stânga zonei de condens,
respectiv între frontiera verticală din dreapta zonei de
condens şi suprafaţa exterioară a elementului,
2
conform Fig. 3.5 (m .h.Pa/g);
Nw – numărul de ore al perioadei în care are loc fenomenul
de condensare (h).

b. Se determină cantitatea totală de vapori de apă m v ce s-ar putea


evapora din element în perioada de vară:

88
p −p p −p 
m v = 3600  vi ' sM − sN " ve  N v (3.16)
 Rv Rv 

unde: m v – cantitatea de apă evaporată (Kg/m );


2

N v – numărul de ore al perioadei în care are loc fenomenul


de evaporare (h).

Calculul se efectuează cu o valoare a temperaturii exterioare Tes' ,


determinată în mod analog ca temperatura T es .

c. Se verifică acumularea progresivă de apă în interiorul elementului, de la


un an la altul, datorită fenomenului de condens. Cantitatea de apă m w
provenită din condensarea vaporilor în perioada rece a anului trebuie să
fie mai mică decât cantitatea de apă m v care se poate evapora în perioada
caldă, ceea ce implică verificarea relaţiei:

mw < mv (3.17)

d. În afară de satisfacerea condiţiei (3.17), este necesar ca nivelul de


umezire al materialelor în care are loc condensul să fie suficient de redus,
pentru a nu afecta semnificativ caracteristicile sale termofizice şi
mecanice.

Astfel, creşterea umidităţii ΔW la sfârşitul perioadei de condensare nu


trebuie să depăşească valorile maxime admisibile ΔW adm prevăzute în
normativ, funcţie de caracteristicile higrotermice ale materialelor din zona
de condens:

100 m w
∆W = ≤ ∆Wadm (3.18)
ρ dw

89
unde: ρ – densitatea aparentă a materialului umezit prin conden-
3
sare (Kg/m );
d w – grosimea zonei în care se acumulează umiditatea (m).
În afară de metodologia de calcul prezentată mai sus, pentru prevenirea
fenomenelor de condens în masa elementelor este necesară respectarea
unor reguli de alcătuire a elementelor şi de exploatare a clădirii, cele mai
importante fiind:

• asigurarea unei ventilări naturale corespunzătoare a spaţiilor


interioare, în special a acelora unde au loc degajări importante de
vapori (băi, bucătării etc.), prin prevederea canalelor de ventilare şi a
unor grile de aerisire la geamuri;

• asigurarea unui regim corect de încălzire în perioada rece a anului,


prin asigurarea temperaturii aerului interior la valoarea de minim 20 ºC;

• folosirea unor bariere de vapori, dispuse de regulă pe faţa caldă a


stratului de termoizolaţie;

• limitarea punţilor termice şi corectarea celor ce nu pot fi evitate, şi


folosirea elementelor de construcţii prevăzute cu strat de aer ventilat.

90
Caappiittoolluull 44
C
meelloorr ddee ccââm
Reezzoollvvaarreeaa pprroobblleem
R miicc
mpp tteerrm

4.1. Câmpul termic

Conform celor arătate în Capitolul 2, prin câmp termic se înţelege


totalitatea valorilor temperaturii din interiorul unui domeniu (element sau
zonă a unui element). În majoritatea cazurilor, domeniul analizat se referă
la elementele de construcţii cu rol de izolare termică (pereţi exteriori,
planşeu peste ultimul nivel, planşeu peste subsolul neîncălzit etc.), sau la
anumite zone din cadrul acestor elemente (intersecţii ale pereţilor,
intersecţii între pereţi şi planşee, zona perimetrală a golurilor de ferestre
etc.). Deoarece un volum conţine o infinitate de puncte, câmpul termic va
avea o infinitate de valori. Din punct de vedere practic este însă suficient
dacă se cunosc temperaturile într-un număr finit de puncte caracteristice,
a căror poziţie trebuie să fie suficient de apropiată, astfel încât calculul
parametrilor termici derivaţi (de exemplu fluxul termic) pe baza
temperaturilor să se înscrie în limite de precizie acceptabile.

În cazul cel mai general, temperatura dintr-un punct curent al unui câmp
termic este o funcţie continuă de patru variabile, primele trei fiind variabile

91
geometrice (de poziţie), iar cea de a patra fiind timpul:

T = f(x,y,z,τ) (4.1)

În calcule, expresia (4.1) poate fi considerată sub diverse forme


simplificate, conform Tabelului 4.1, după cum se iau în considerare una,
două, trei sau toate cele patru variabile.

Tabel 4.1. Tipuri de câmp termic

Bidirecţional Tridirecţional
Câmp termic Unidirecţional
(plan) (spaţial)
Constant
(staţionar sau T = f(x) T = f(x,y) T = f(x,y,z)
permanent)
Variabil
(nestaţionar sau T = f(x,τ) T = f(x,y,τ) T = f(x,y,z,τ)
tranzitoriu)

Ca urmare, în raport cu timpul, câmpul termic poate fi:

• constant (staţionar sau permanent) – dacă temperatura în toate


punctele câmpului se consideră a fi constantă în timp;

• variabil (nestaţionar sau tranzitoriu) – dacă temperatura din fiecare


punct este variabilă în timp.

În raport cu spaţiul, câmpul termic poate fi:

• unidirecţional, atunci când propagarea căldurii are loc în mod


preponderent pe o singură direcţie;

• bidirecţional (plan), dacă propagarea căldurii are loc pe două direcţii;

• tridirecţional (spaţial), în situaţia în care propagarea căldurii are loc


pe toate cele trei direcţii în spaţiu.

92
Deoarece elementele de construcţii sunt corpuri tridimensionale supuse
unor condiţii de temperatură schimbătoare, câmpul termic real este
spaţial şi variabil.

Câmpul termic constant constituie o simplificare a câmpului real, acceptată


din necesitatea diminuării volumului calculelor curente de proiectare şi
utilizată în cazul determinării anumitor mărimi termotehnice, cum este de
exemplu rezistenţa termică. Pentru aprecierea altor caracteristici ale
elementelor de construcţii, cum ar fi coeficientul de amortizare termică,
coeficientul de defazare termică etc., abordarea sub o formă sau alta a
câmpului termic variabil nu mai poate fi evitată.

Câmpul termic unidirecţional, caracterizat prin izoterme paralele între ele şi


normale pe direcţia fluxului termic (Cap. 2, Fig. 2.2), este de asemeni o
simplificare a câmpului termic real, admisă în zona curentă (centrală) a
elementelor omogene (mai rar întâlnite în construcţii), sau a elementelor
alcătuite din straturi paralele cu suprafeţele elementului.

Câmpul termic bidirecţional (Cap. 2, Fig. 2.3) poate fi adoptat în cazul


elementelor a căror secţiune transversală rămâne constantă pe lungimea
acestora.

4.2. Rezolvarea numerică a câmpurilor termice


4.2.1. Generalităţi

Metodele analitice de rezolvare a problemelor de câmp termic presupun


găsirea unei soluţii matematice exacte. Determinarea acesteia devine
complicată în cazul ecuaţiilor diferenţiale de ordin superior. Cu toate că
există tehnici de rezolvare a acestui tip de ecuaţii, acestea presupun de
regulă serii matematice şi funcţii complexe, care pot fi obţinute doar în
cazul unei geometrii regulate şi a unor condiţii la limită simple.

93
Aceste soluţii sunt însă foarte preţioase, fiind sub forma unor funcţii
continue de variabile independente, astfel că se pot calcula cu precizie
valorile mărimilor dorite în orice punct de interes din mediul analizat.
În plus, astfel de soluţii pot fi extrem de utile pentru validarea altor metode
de rezolvare a problemelor de câmp termic.

Metodele analitice, deşi foarte bine documentate în literatura de


specialitate, sunt aproape nefolositoare în cazurile practice ce presupun
de obicei geometrii şi condiţii la limită dintre cele mai diverse.

Ca urmare, începând cu a doua jumătate a secolului trecut, în domeniul


cercetării problemelor de câmp a început să se contureze o nouă tendinţă,
aceea de a folosi un anumit tip de metode aproximative, denumite metode
(tehnici) numerice. Aşa au apărut metoda diferenţelor finite (FDM), metoda
elementelor finite (FEM), metoda elementelor de frontieră (BEM) şi altele.

În contrast cu metodele analitice, care generează rezultate exacte pentru


orice punct, metodele numerice generează rezultate aproximative în
anumite puncte. Totuşi, avantajul acestora este că pot rezolva modele cu
geometrii complicate şi condiţii la limită complexe, şi de cele mai multe ori
reprezintă singura modalitate de rezolvare prin calcul a problemelor
multi-dimensionale şi / sau nestaţionare de transfer termic.

Principiile de bază ale metodelor numerice:

a) Comportarea elementului studiat la nivelul unei particule infinitezimale


este descrisă de ecuaţiile diferenţiale caracteristice:

• rezistenţa materialelor: ecuaţiile teoriei elasticităţii;


• mecanica fluidelor: ecuaţiile Navier-Stokes;
• câmpuri magnetice: ecuaţiile Maxwell;
• câmpuri termice: ecuaţia căldurii.

94
b) Pentru soluţionarea ecuaţiilor diferenţiale se stabileşte o reprezentare
aproximativă, cât mai simplă, pentru funcţia necunoscută.

c) Prin proceduri specifice metodelor numerice (utilizarea diferenţelor, a


dezvoltărilor în serie etc.) problema descrisă de ecuaţia diferenţială se
transformă într-un sistem liniar de ecuaţii algebrice.

d) Prin soluţionarea sistemului de ecuaţii se determină valorile


necunoscute într-un număr finit de puncte. Mărimile caracteristice
calculate sunt:

• rezistenţa materialelor: deplasarea;


• mecanica fluidelor: viteza, presiunea;
• câmpuri magnetice: potenţialul magnetic;
• câmpuri termice: temperatura.

În esenţă, cu ajutorul metodelor numerice, ecuaţia diferenţială ce reflectă


matematic un anumit fenomen este transformată într-un sistem liniar de
ecuaţii algebrice, uşor de soluţionat cu ajutorul calculatorului. În cazul
modelării câmpului termic ecuaţia diferenţială cu care se lucrează este
ecuaţia căldurii (Cap. 2, pct. 2.9.1) sub diverse forme, funcţie de tipul
câmpului termic studiat, considerată împreună cu condiţiile de unicitate
corespunzătoare (Cap. 2, pct. 2.10). Ecuaţia diferenţială împreună cu
condiţiile la limită aferente poartă numele de problemă la limită.

Practic, toate metodele numerice se bazează pe un proces numit


„discretizare”, ce constă în „fragmentarea” (divizarea, descompunerea)
sub o formă sau alta a obiectului modelat şi pe determinarea valorilor
necunoscute (temperaturi) în nodurile sau elementele reţelei de
discretizare.

Într-o formă elementară, această idee a fost utilizată încă din antichitate.

95
Un exemplu îl constituie aproximarea ariei cercului prin poligoane regulate
înscrise sau circumscrise, ceea ce este echivalent cu descompunerea
cercului într-un număr de elemente triunghiulare. Cu cât numărul de
triunghiuri este mai mare, cu atât valoarea ariei cercului obţinută prin
aproximare se apropie de cea reală (Fig. 4.1).

În legătură cu acest exemplu, sunt de reţinut două idei importante:

• utilizarea unei aproximări bazată pe folosirea de elemente mai


simple, pentru care avem la dispoziţie o soluţie;

• sporirea exactităţii calculului prin rafinarea discretizării.

Deşi aproximative, metodele numerice de calcul converg cu suficientă


rapiditate spre soluţia exactă, astfel încât, dacă se respectă anumite
condiţii minime de rigoare, rezultatele obţinute sunt de bună calitate.

Fig. 4.1. Aproximarea ariei cercului prin poligoane

96
4.2.2. Metoda diferenţelor finite

Concepută încă de pe vremea lui Euler şi utilizată iniţial sub forma


calculului manual, metoda diferenţelor finite este cea mai simplă din punct
de vedere al algoritmului de aplicare, şi constă în înlocuirea derivatelor
funcţiei de temperatură din cadrul ecuaţiei căldurii cu diferenţe de
temperaturi, care definesc în mod aproximativ funcţia căutată prin valorile
sale în diferite puncte.

Practic, domeniul de definiţie al funcţiei se înlocuieşte cu un sistem discret


ce constă într-un ansamblu de puncte. În acest scop zona din cadrul
elementului analizat se acoperă cu o reţea ortogonală de linii, la
intersecţiile cărora se consideră punctele de discretizare, numite noduri
(Fig. 4.2). Cu cât reţeaua adoptată este mai fină, cu un număr mai mare
de noduri, precizia rezultatelor va fi mai ridicată, deci câmpul termic va fi
mai riguros caracterizat.

puncte de discretizare
(noduri)

Detaliul A

Δy
Δy

Δx Δx

Fig. 4.2. Discretizarea colţului unui perete exterior

97
Prin aplicarea ecuaţiei căldurii transcrisă în diferenţe finite pentru fiecare
din cele „n” noduri ale reţelei adoptate, rezultă un sistem de „n” ecuaţii
algebrice cu „n” necunoscute, care reprezintă temperaturile din punctele
respective; rezolvarea sistemului conduce la cunoaşterea câmpului termic,
pe baza căruia se pot stabili în continuare toate caracteristicile termofizice
ale elementului pe porţiunea considerată.

În cazul elementelor fără surse interioare de căldură, ecuaţia caracteristică


a căldurii pentru câmpul termic plan staţionar se poate scrie, conform
relaţiei:

∂  ∂ T ( x , y)  ∂  ∂ T ( x , y) 
 λ ( x , y)  +  λ ( x , y) =0 (4.2)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y 

În cazul elementelor omogen şi izotrope ( λ = ct. ), expresia (4.2) devine:

∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T ∂ 2T
λ 2 +λ 2 =0 ⇒ + =0 (4.3)
∂x ∂y ∂x 2 ∂y 2

Derivatele de ordinul I ale temperaturii pe direcţia Ox, la stânga şi la


dreapta unui nod curent 0 (Fig. 4.3), au expresiile aproximative:

∂T Tx + ∆x , y − Tx , y T1 − T0
≈ = (4.4.a)
∂x x + ∆x , y ∆x ∆x

∂T Tx , y − Tx −∆x , y T0 − T2
≈ = (4.4.b)
∂x x − ∆x , y ∆x ∆x

98
y Δx Δx

3 Tx,y+Δy
Δy
Tx–Δx,y Tx,y Tx+Δx,y
2 0 1
Δy
4 Tx,y–Δy

0 x
Fig. 4.3. Reţea de calcul ortogonală pentru aplicarea metodei
diferenţelor finite (detaliul A din Fig. 4.2)

Cu ajutorul expresiilor 4.4, derivata de ordinul II pe direcţia Ox în nodul


central 0, se poate scrie:

∂T ∂T T1 − T0 T0 − T2
− −
∂ 2T ∂x ∂x ∆x = T1 − 2T0 + T2
= ∆x
x + ∆x , y x − ∆x , y

∂x 2 x,y
∆x ∆x ∆x 2

În mod analog se poate deduce o relaţie asemănătoare pentru derivata


a II-a pe direcţia Oy. Expresiile finale ale celor două derivate vor fi:

∂ 2T T1 − 2T0 + T2 ∂ 2T T3 − 2T0 + T4
≈ ; ≈ (4.5)
∂x 2 x,y
∆x 2
∂y 2 x,y
∆y 2

Prin înlocuirea derivatelor date de expresiile 4.5 în relaţia 4.3 se obţine:

T1 − 2T0 + T2 T3 − 2T0 + T4
+ =0 (4.6)
∆x 2
∆y 2

99
Dacă reţeaua are ochiuri pătrate (∆x = ∆y), relaţia (4.6) devine:

1
T0 = (T1 + T2 + T3 + T4 ) (4.7)
4

ceea ce înseamnă că temperatura într-un punct al reţelei unui domeniu


omogen este egală cu media aritmetică a temperaturilor punctelor vecine.

Dacă expresiile 4.6 sau 4.7 se scriu pentru fiecare nod interior al reţelei
adoptate, rezultă un sistem de ecuaţii algebrice în care necunoscutele
sunt temperaturile nodurilor. Sistemul trebuie completat şi cu expresiile
temperaturilor în nodurile de pe conturul domeniului, obţinute prin folosirea
condiţiilor la limită. Se utilizează de regulă condiţia de speţa a III-a, tip
Fourier (Cap. 2, pct. 2.10)

Există numeroase metode de rezolvare a sistemului de ecuaţii, ce pot fi


directe sau iterative. Metodele directe presupun un număr fix de operaţii
aritmetice şi sunt recomandate atunci când numărul de ecuaţii (egal cu
numărul nodurilor) este mic. Chiar dacă se foloseşte un calculator, aceste
metode utilizează o cantitate mare de memorie şi presupun mult timp de
calcul. De cele mai multe ori este mai eficientă folosirea metodelor
iterative. Cu toate că în cazul acestora numărul de operaţii aritmetice nu
poate fi prezis, procedeele iterative conduc la reducerea necesarului de
memorie şi de timp la sistemele mari de ecuaţii.

La adoptarea reţelei de discretizare se recomandă următoarele (Fig. 4.4):

• reţeaua, de preferinţă ortogonală, trebuie să fie cât mai apropiată de


alcătuirea interioară a elementului;

• unele axe ale reţelei trebuie să coincidă cu limitele elementului;

• reţeaua se extinde cu un pas în afara domeniului, în aerul exterior şi


interior, pentru a se putea utiliza condiţiile la limită.

100
beton

termoizolaţie

Fig. 4.4. Discretizarea unui domeniu plan neomogen

4.2.3. Metoda elementelor finite

Modelarea numerică cu elemente finite a fenomenelor de transfer termic


constituie un proces complex, interdisciplinar, care se concretizează
într-un sistem format din modelul geometric, modelul numeric cu elemente
finite şi programul sau pachetul de programe destinat rezolvării problemei.

Domeniul continuu (elementul analizat) se descompune într-un număr finit


de sub-elemente geometrice, numite elemente finite, cu aceleaşi
proprietăţi fizice ca ale corpului în ansamblu (Fig. 4.5). Aceste elemente se
consideră interconectate în noduri, unde urmează să se determine soluţia
problemei: valorile temperaturilor.

Spre deosebire de metoda diferenţelor finite, metoda elementelor finite nu


necesită o reţea rectangulară. Elementele finite pot fi liniare (segmente de
dreaptă), plane (triunghiuri sau patrulatere), spaţiale (tetraedre, hexaedre
etc.), de acelaşi tip sau de tipuri diferite în cadrul aceluiaşi domeniu de
analiză (Fig. 4.6).

Dimensiunile elementelor finite influenţează direct convergenţa soluţiei,


deci precizia rezultatelor obţinute, tendinţa fiind de a se adopta elemente
finite cu dimensiuni cât mai mici, mai cu seamă în zonele cu variaţii mari

101
ale mărimilor caracteristice ale câmpului. Ca şi în cazul metodei
diferenţelor finite, nodurile se poziţionează ţinând seama de
discontinuităţile fizice şi geometrice ale elementului.

Fig. 4.5. Descompunerea unui domeniu în elemente finite (discretizare)

a.

b.

c.

Fig. 4.6. Tipuri de elemente finite şi nodurile aferente


a. liniare (unidimensionale); b. plane (bidimensionale);
c. spaţiale (tridimensionale)

102
În cadrul metodei elementelor finite, se parcurg următoarele etape:

• introducerea datelor de intrare: mărimile geometrice şi fizice ale


domeniului studiat, condiţiile la limită etc.;

• discretizarea domeniului (elementului) analizat;

• generarea ecuaţiilor caracteristice pe elemente (ecuaţii elementale);

• asamblarea elementelor finite, respectiv a ecuaţiilor, într-un sistem


general, obţinându-se astfel modelul numeric global;

• rezolvarea sistemului de ecuaţii, ce conduce la valorile temperaturilor


în nodurile reţelei de discretizare;

• calculul unor mărimi derivate: fluxul termic, fluxul termic unitar,


rezistenţa termică etc.

Dezvoltarea informaticii şi a tehnicii de calcul din ultimii ani a permis


realizarea unor programe perfecţionate de generare automată sau
semiautomată a reţelei de discretizare cu elemente finite şi de rezolvare a
sistemului de ecuaţii.

4.2.4. Programe de calcul

O dată cu apariţia şi dezvoltarea pe scară largă a microprocesoarelor şi în


continuare a calculatoarelor personale şi a staţiilor de lucru inginereşti
(după 1980), metodele numerice au cunoscut o amploare deosebită.
În special metoda elementelor finite a suscitat în mare măsură interesul
specialiştilor, datorită avantajelor sale bine cunoscute. Pe baza acestui
model matematic au fost concepute programe performante, printre care
NASTRAN, ANSYS, LS-DYNA, ABAQUS, COSMOS etc.

Toate aceste programe dispun de module de calcul extrem de puternice şi


de facilităţi deosebite de pre şi post procesare.

103
a. Programul RDM

RDM este un program francez, scris de Yves Debard, de la Institutul


Universitar de Tehnologie din Le Mans. Programul rulează în mediul
Windows şi, cu toate că nu se încadrează în categoria programelor
profesionale, are meritul de a fi bine organizat, uşor de învăţat şi suficient
de precis.

Cu acest program pot fi efectuate următoarele tipuri de analiză:

• analiza statică a grinzilor drepte solicitate la încovoiere plană;

• analiza elastică a stării plane de tensiuni şi deformaţii;

• calculul plăcilor la încovoiere;

• analiza câmpului termic plan.

În ceea ce priveşte analiza termică, pot fi studiate domenii plane cu


diverse forme geometrice, omogene sau neomogene, cu sau fără izvoare
de căldură, în regim termic staţionar, cu condiţii la limită de speţa I, II, III şi IV.

Preprocesarea

Acest proces constă în definirea geometriei domeniului analizat. Pot fi


utilizate puncte, drepte, segmente de dreaptă, cercuri şi arce de cerc.
Practic, deşi gama elementelor geometrice nu este prea largă, poate fi
generată (sau aproximată suficient de exact) forma oricărui domeniu
curent întâlnit în practica de proiectare.

Discretizarea

Pentru discretizare pot fi utilizate:

• elemente finite plane cu 3 laturi (triunghiuri) şi 3 sau 6 noduri;

• elemente finite plane cu patru laturi (patrulatere oarecare) şi 4, 8 sau


9 noduri.

104
Discretizarea poate fi complet automată (tip Delaunay), cu utilizarea
elementelor triunghiulare, sau semiautomată (pe blocuri), cu elemente
triunghiulare şi/sau patrulatere. După discretizare, elementele finite pot fi
verificate din punct de vedere al distorsiunilor (patrulatere prea alungite,
triunghiuri cu un unghi apropiat de 180º etc.) şi pot fi luate
ăsurim de
corectare, prin repetarea procesului de discretizare cu alte opţiuni.

Postprocesarea

După efectuarea analizei termice, se obţin următoarele rezultate:

• valorile temperaturilor în fiecare nod;

• valorile fluxurilor termice unitare în noduri.

Pentru o mai bună înţelegere şi interpretare, rezultatele pot fi puse sub


diverse forme grafice:

• linii de egală temperatură (izoterme);

• linii de fluxuri unitare egale;

• hărţi de temperaturi şi de fluxuri unitare (prin colorarea adecvată a


zonelor dintre liniile de egală valoare);

• variaţia temperaturilor sau fluxurilor unitare în secţiuni alese de


utilizator;

• variaţia temperaturilor sau fluxurilor unitare pe frontierele domeniului.

Valorile mărimilor calculate pot fi salvate în fişiere text, pentru întregul


domeniu sau pentru anumite zone. Aceste valori pot fi apoi preluate
într-un program de calcul tabelar, cum este EXCEL, şi utilizate pentru
determinarea rapidă a coeficientului de transfer termic liniar ψ şi în final a

rezistenţei termice corectate R’. Coeficientul de transfer termic punctual χ


nu poate fi determinat cu programul RDM, întrucât acesta nu rezolvă
probleme de câmp termic spaţial.

105
b. Programul NASTRAN

Programul NASTRAN (NASA STRUCTURAL ANALYSIS) este proprietate


a firmei „MSC Software Corporation” din Los Angeles, SUA. Programul
pune la dispoziţia utilizatorului un cadru de lucru unitar şi bine integrat în
mediul WINDOWS. Toate fazele necesare unei analize, indiferent de tipul
acesteia, se efectuează în acelaşi loc, cu aceeaşi structură de meniuri, cu
comenzi comune de vizualizare pentru pre şi post-procesare. Procesele de
generare a geometriei domeniului şi de generare a elementelor finite sunt
separate, ceea ce creează posibilitatea unui mod de lucru ordonat, de tip
ierarhizat, şi multe alte facilităţi ce vor fi descrise în continuare.

Preprocesarea

Această fază presupune, principial, două etape:

• crearea geometriei;

• „îmbrăcarea” geometriei cu elemente finite (procesul de discretizare).

Modelarea geometriei, asemănătoare în principiu cu modul de lucru în


AUTOCAD, include generarea de puncte, linii, curbe de diferite tipuri
(inclusiv curbe spline), suprafeţe dintre cele mai diverse (plane, conice,
obţinute prin translare de curbe etc.), volume simple (paralelipipedice,
sferice, cilindrice) sau complexe (obţinute prin combinarea volumelor
simple şi/sau cu ajutorul unor suprafeţe de frontieră).

Operaţiile de discretizare sunt mult uşurate de posibilităţile numeroase şi


foarte variate de generare automată sau semiautomată a reţelei de
discretizare, cu paşi constanţi sau variabili, atât pentru domeniile 2D cât şi
pentru cele 3D. Discretizarea se poate efectua direct, prin generarea
elementelor finite fără utilizarea geometriei, dar acest procedeu nu se
recomandă decât în cazul problemelor simple sau la corectarea unor zone

106
de dimensiuni reduse. În mod uzual se utilizează elementele geometrice
drept punct de pornire şi suport pentru reţeaua de discretizare.

După generare, există posibilitatea unor prime verificări a elementelor


finite, din punct de vedere al distorsiunilor apărute:

• verificarea raportului dintre lungimile laturilor adiacente ale


elementului;

• verificarea raportului dintre lungimile laturilor opuse ale elementului;

• verificarea deviaţiei unghiurilor în raport cu unghiul drept, la


elemente 2D cu 4 laturi;

• verificarea deviaţiei unghiurilor în raport cu unghiul de


º, la60
elemente 2D cu 3 laturi;

• verificarea planeităţii elementelor 2D;

• verificarea tetraedrelor pleoştite (cu înălţime redusă).

Opţional, pentru elementele distorsionate, poate fi instituită o stare de


„carantină”, în sensul că acestea sunt introduse într-un grup separat, unde
pot fi vizualizate şi manipulate (şterse, modificate etc.) independent de
elementele finite „sănătoase”.

La finalul acestor operaţii se pot utiliza numeroasele opţiuni de corectare a


reţelei prin îndesire, rărire, uniformizare, transformări de elemente,
re-discretizare în zone controlate de utilizator etc.

Numărul de elemente sau noduri ale reţelei nu este limitat de program, ci


doar de memoria sistemului (calculatorului) pe care se lucrează.

Analiza cu elemente finite

Pot fi efectuate următoarele tipuri de analiză: analiză statică, analiză


statică pentru optimizarea greutăţii proprii a unei structuri, analiză

107
dinamică modală (valori şi vectori proprii), analiză spectrală, analiză
dinamică tip „time history”, analiză neliniară de pierdere a stabilităţii
(flambaj), analiză neliniară (calcul în domeniul plastic, calcul în stadiul de
curgere etc.), curgeri de fluide, analiză termică în regim staţionar şi
nestaţionar, combinaţii ale acestora (de exemplu analiză termo-elastică).

În privinţa calculului termic pot fi analizate: conducţia 1D, 2D sau 3D;


convecţia liberă sau forţată; radiaţia în spaţii închise sau deschise. Se pot
impune condiţii la limită de orice tip, constante sau variabile în spaţiu
şi/sau timp. De asemeni, pot fi utilizate materiale cu coeficientulλ variabil
(funcţie de temperatură sau umiditate). Domeniile modelate pot conţine
surse termice punctuale, liniare, de suprafaţă sau de volum, constante sau
variabile în timp.
Modelele analizate pot fi omogene sau neomogene, compuse dintr-o
diversitate de tipuri de materiale solide (izotrope, ortotrope 2D sau 3D,
anizotrope 2D sau 3D, hiperelastice etc.) sau fluide (gaze, lichide). Pot fi
utilizate de asemeni materiale cu proprietăţi termo-optice speciale (în
spectru infraroşu sau vizibil) sau materiale ce suferă schimbări de fază.

Postprocesarea

Pot fi vizualizate hărţile de deplasări, deformaţii, tensiuni, eforturi,


temperaturi, viteze etc. De asemeni, se pot afişa diagramele de eforturi
pentru elemente liniare (bare), starea de tensiuni sub formă vectorială,
direcţiile tensiunilor principale, hărţi ale diferitelor mărimi în secţiuni mobile,
linii sau suprafeţe de egală valoare pentru deplasări, tensiuni, temperaturi,
flux termic etc.

Valorile acestor mărimi pot fi listate în diverse formate, prestabilite sau


definite de utilizator, în fişiere text, pentru întregul domeniu sau pentru
porţiuni ale acestuia.

108
Pot fi combinate rezultatele din diverse cazuri de încărcare, fiecare caz
fiind afectat de un coeficient propriu, controlat de utilizator.

În plus, se poate evalua precizia analizei, în raport cu fiecare tip de


rezultat (de exemplu fluxul termic), pe baza a 6 criterii posibile: diferenţa
dintre valorile extreme în nodurile unui element, diferenţa dintre valorile
extreme în nodurile unui element şi cea medie, diferenţe normalizate
(raportate la valoarea maximă pe întregul model) etc.

Nu în ultimul rând, este de remarcat paleta extrem de bogată a mesajelor


pe care programul le generează la sfârşitul unei rulări. Acestea sunt
împărţite în trei categorii:

• mesaje de informare, folosite în mod uzual pentru a înştiinţa


utilizatorul asupra anumitor operaţii executate de program;

• mesaje de atenţionare, atunci când sunt depistate anumite


„stângăcii” în modelare (de exemplu sunt semnalate elementele cu
distorsiuni mai mari decât cele admisibile); acestea nu sunt
considerate erori grave, deşi în anumite cazuri pot vicia în mare
măsură rezultatele, iar rularea programului nu este stopată;

• mesaje de eroare fatală, care apar în cazul depistării unor greşeli


sau omisiuni majore în datele de intrare (de exemplu nu sunt definite
condiţiile la limită în cadrul modelării unui câmp termic); în aceste
cazuri rularea este întreruptă.

Setul complex de verificări ce pot fi efectuate înainte şi după rulare,


precum şi numeroasele mesaje finale, diminuează în mod semnificativ
probabilitatea unor erori de modelare.

Totuşi nu trebuie să uităm că metoda elementului finit, deşi face ca un


inginer bun să devină şi mai bun, poate în acelaşi timp transforma un
inginer slab într-un inginer periculos.

109
4.2.5. Studii de caz
4.2.5.1. Modelarea câmpului termic plan

Pentru ilustrarea rezultatelor ce pot fi obţinute prin modelarea numerică a


câmpului termic, este prezentat în continuare un fragment dintr-o expertiză
privind comportarea termică a unui bloc de locuinţe cu structura din
panouri mari prefabricate din beton (Fig. 4.7), executat la Iaşi în 1975.

rost orizontal rost vertical

a
a
b
b

panou mare prefabricat

Fig. 4.7. Bloc de locuinţe din panouri mari prefabricate

În cadrul expertizei au fost modelate toate elementele cu rol de izolare


termică: pereţii exteriori, pereţii casei scării, planşeele de la ultimul nivel şi
de peste subsol etc. În continuare sunt prezentate două detalii: rostul
vertical dintre panouri (Fig. 4.7, secţiunea a–a; Fig. 4.8) şi rostul orizontal
(Fig. 4., secţiunea b–b; Fig. 4.9).

110
0.04
0.10
0.13

termoizolaţie PEX beton protecţie


beton monolitizare termoizolaţie BCA
perete interior beton rezistenţă
beton
0.14

Fig. 4.8. Secţiune orizontală prin rostul vertical (Fig. 4.7, secţ. a – a)

beton protecţie
termoizolaţie BCA
beton rezistenţă
termoizolaţie PEX

0.14

placă beton
armat
beton monolitizare

0.04 0.1 0.13

Fig. 4.9. Secţiune verticală prin rostul orizontal (Fig. 4.7, secţ. b – b)

111
Modelarea pe calculator a rostului vertical din Fig. 4.8 presupune
parcurgerea următoarelor etape:

a) Definirea geometriei domeniului

Constă în trasarea curbelor, în particular a segmentelor de dreaptă, ce


definesc conturul elementului şi frontierele interioare dintre materialele
componente (Fig. 4.10). Operaţia se execută în mod asemănător cu
desenarea unui detaliu în AUTOCAD.

contur

contur frontiere
interioare

întrerupere întreruperi
perete interior perete exterior

Fig. 4.10. Definirea geometriei domeniului

b) Caracteristicile materialelor

În cazul regimului staţionar, singura mărime ce caracterizează un material


din punct de vedere termic este coeficientul de conductivitate termică λ.
Valorile acestui coeficient se preiau fie din standarde, unde există tabele

112
ce cuprind caracteristicile materialelor curent folosite în construcţii, fie din
fişa tehnică a producătorului, în cazul unor materiale noi sau mai rar
utilizate.

c) Discretizarea domeniului

Este etapa cea mai importantă şi uneori cea mai dificilă în cadrul unei
modelări numerice. Din fericire, programele de calcul actuale includ
proceduri avansate de automatizare a acestui proces, bazate pe procedee
matematice performante.

În cazul rostului vertical analizat s-a impus un pas general de discretizare


de 1 cm, după care s-a folosit modul de discretizare complet automat, pe
baza geometriei domeniului, pentru fiecare din zonele 1...5 ale domeniului
(Fig. 4.11). Deoarece se modelează câmpul termic într-o secţiune plană,
s-au utilizat elemente finite bidimensionale (patrulatere).

1 2 2’ 1’
3

Fig. 4.11. Reţeaua de discretizare pentru rostul vertical

113
d) Definirea condiţiilor la limită

În general se utilizează condiţii la limită de speţa a III-a (Fourier), pentru


care trebuie precizate valorile temperaturilor aerului interior şi exterior, şi
coeficienţii de transfer termic de suprafaţă α (Fig. 4.12).

cond. speţa a III-a (αe = 24 W/m2 ºC, Te = -15 ºC)

cond. speţa a III-a cond. speţa a II-a


(αi = 8 W/m2 ºC, (qx = 0)
Ti = 20 ºC)
y cond. speţa a II-a
(qx = qy = 0)
x

Fig. 4.12. Definirea condiţiilor la limită

Temperaturile aerului se impun prin valori convenţionale, precizate în


normative. De exemplu, temperatura aerului interior la încăperile clădirilor
de locuit se consideră T i = 20 ºC. Temperatura aerului exterior este funcţie

de zona geografică (pentru sezonul rece T e = -12 ºC – zona I, T e = -15 ºC

– zona II, T e = -18 ºC – zona III, T e = -21 ºC – zona IV).

Coeficienţii de transfer termic de suprafaţă sunt de asemeni precizaţi în


normative. Pentru elementele verticale: α i = 8 W/m2 ºC, α e = 24 W/m2 ºC.

114
Pe laturile ce reprezintă întreruperile peretelui exterior (Fig. 4.10), se
impune de regulă o condiţie de speţa a II-a (Neumann) de forma q x = 0, în

care q x reprezintă fluxul termic unitar pe direcţia Ox normală pe laturile


respective (Fig. 4.12). Semnificaţia acestei condiţii este aceea că în cele
două zone de margine câmpul termic devine unidirecţional, deci fluxul se
propagă numai pe direcţie Oy transversală la element (paralel cu liniile de
întrerupere), fluxul pe cealaltă direcţie fiind nul.

La întreruperea peretelui interior (Fig. 4.10), la o distanţă suficient de mare


de intersecţie nu există transfer termic dacă temperaturile aerului din cele
două încăperi alăturate sunt egale. Ca urmare se impune tot o condiţie de
speţa a II-a: q x = q y = 0 (Fig. 4.12).

Programele evoluate de calcul, cum este NASTRAN, impun în mod


automat condiţiile de contur la întreruperi. De asemeni, condiţiile la limită
de speţa a IV-a, pe frontierele interioare între zonele cu materiale diferite,
sunt impuse în mod automat de program.

După parcurgerea acestor etape problema este complet definită.


Se poate trece la rularea cazului, pe parcursul căreia programul salvează
toate datele introduse, generează sistemul de ecuaţii şi îl rezolvă.

Rezultatele primare obţinute (temperaturile în nodurile reţelei de


discretizare) sunt reprezentate grafic în Fig. 4.13. Nuanţele deschise
ţele medii
corespund valorilor ridicate ale temperaturilor (5...20 ºC), nuan
valorilor din intervalul –5...+5 ºC, iar cele închise cuprind intervalul –5...–15 ºC.
Frontierele dintre nuanţele de gri reprezintă izotermele câmpului de
temperatură.

În Fig. 4.14 este reprezentată harta fluxului termic unitar. Nuanţele închise
corespund valorilor mari ale fluxului, ce apar în nervurile de legătură (din
beton) de la extremităţile panourilor, iar nuanţele deschise reprezintă

115
valorile reduse înregistrate în straturile de termoizolaţie şi în panoul
peretelui interior.

izoterma de 0 ºC

Fig. 4.13. Harta temperaturilor în secţiunea orizontală a rostului vertical

flux termic maxim


(pierderi mari de căldură)

Fig. 4.14. Harta fluxului termic unitar în secţiunea


caracteristică a rostului vertical

116
Fig. 4.15 conţine o reprezentare vectorială a fluxului termic unitar, practic
fiind vizualizate direcţiile de propagare ale căldurii şi intensitatea fluxului
(săgeţile lungi corespund fluxului mare) ce traversează peretele exterior.

Fig. 4.15. Reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar în rostul vertical

Pentru rezolvarea rostului orizontal s-au parcurs aceleaşi etape ca în cazul


rostului vertical. În Fig. 4.16 este prezentată discretizarea domeniului,
rezultată prin utilizarea opţiunii de generare automata.

Rezultatele obţinute sunt reprezentate grafic în Fig. 4.17 (câmpul de


temperaturi), Fig. 4.18 (câmpul de fluxuri termice unitare) şi Fig. 4.19
(reprezentarea vectorială a fluxurilor unitare), convenţiile de culoare fiind
aceleaşi ca în cazul rostului vertical.

În afara reprezentărilor grafice, programul de calcul furnizează valorile


numerice ale mărimilor calculate în nodurile şi elementele reţelei. Astfel,
pot fi generate liste ale temperaturilor, gradienţilor de temperatură,
fluxurilor termice, pentru întregul domeniu sau pentru anumite zone alese
de utilizator (de exemplu temperaturile pe suprafaţa interioară a

117
elementului). De asemeni, programul NASTRAN poate calcula mărimi
derivate definite de utilizator, aşa cum este de exemplu rezistenţa termică.

Fig. 4.16. Reţeaua de discretizare pentru rostul orizontal

izoterma de 0 ºC

Fig. 4.17. Harta temperaturilor în secţiunea caracteristică a rostului orizontal

118
flux termic maxim
(pierderi mari de

Fig. 4.18. Harta fluxului unitar în secţiunea verticală a rostului orizontal

Fig. 4.19. Reprezentarea vectorială a fluxului unitar în rostul orizontal

119
4.2.5.2. Modelarea câmpului termic spaţial

Modelarea domeniilor spaţiale este mai dificilă, în special datorită faptului


că definirea geometriei spaţială (realizarea unui desen 3D) este mai
complicată decât definirea geometriei plane.

În exemplul care urmează s-a considerat un perete exterior din zidărie de


cărămidă cu goluri verticale, de 30 cm grosime, pe porţiunea aferentă unei
încăperi, la o clădire cu 3 niveluri (Fig. 4.20).

buiandrug
beton

perete exterior
din zidărie

planşeu beton
centură beton

gol fereastră
perete interior
din zidărie

izolaţie termică
polistiren

Fig. 4.20. Perete exterior din zidărie de cărămidă

120
Definirea geometriei s-a efectuat prin desenarea peretelui analizat, cu
toate componentele (goluri de fereastră, buiandrugi, centuri, straturi de
finisaj) şi a elementelor vecine (planşee, pereţi interiori). Datorită simetriei,
s-a considerat numai jumătate din domeniu.

Discretizarea s-a efectuat cu elemente finite spaţiale de tip „brick”


(elemente cu 6 feţe – hexaedre), prezentate în detaliul din Fig. 4.21.

Fig. 4.21. Discretizarea domeniului cu elemente spaţiale (detaliu)

Caracteristicile materialelor (coeficienţii de conductivitate termică) şi


condiţiile la limită pentru suprafaţa interioară şi exterioară au fost adoptate
la fel ca în exemplul precedent.

În urma rulării au rezultat, printre altele, valorile temperaturii şi a fluxului


termic unitar în toate nodurile / elementele domeniului. În Fig. 4.22.a este

121
prezentată harta temperaturilor, iar în 4.22.b harta fluxurilor termice
unitare, convenţiile de culori fiind aceleaşi ca în exemplul anterior.

a b

Fig. 4.22. a. Harta temperaturilor; b. Harta fluxurilor termice unitare

122
În Fig. 4.23 sunt prezentate detalii ale hărţilor de temperatură şi flux termic
unitar.

a b

Fig. 4.23. Detalii ale hărţilor de temperatură (a) şi flux termic unitar (b)

Modelarea câmpului termic spaţial este dificilă şi mare consumatoare de


resurse în toate fazele (pre-procesare, rulare şi post-procesare).
Abordarea în ansamblu a unei clădiri în acest mod este aproape
imposibilă, chiar pentru construcţii de dimensiuni mici. De aceea, este
indicat ca acest tip de analiză să fie utilizat numai pentru detalii de
construcţii, incluzând zone cu dimensiuni reduse, urmând ca rezultatele
obţinute în acest mod să fie utilizate pentru caracterizarea
comportamentului termic al întregii clădiri, cu ajutorul unei metodologii ce
va fi prezentată în capitolul următor.

123
4.3. Alte metode de rezolvare a câmpurilor termice
4.3.1. Metoda analogiei electrice

Metoda modelării electrice se bazează pe faptul că unele fenomene de


natură fizică diferită au modele matematice bazate pe ecuaţii de formă
identică. Modelarea electrică înlocuieşte calculul matematic, analitic sau
numeric, printr-o experienţă în care se fac anumite determinări. În esenţă,
modelarea electrică este un model de calcul experimental care prezintă
avantajul de a fi intuitiv.

Se cunosc numeroase procedee de modelare electrică, care diferă în


funcţie de mediul electroconductor folosit: reţea de rezistenţe electrice,
electrolit (model reoelectric în cuvă), hârtie grafitată, foiţă metalică
subţire etc.

Modelarea analogică cu rezistenţe electrice se bazează pe analogia dintre


câmpul termic şi cel electric, reflectată la nivelul ecuaţiilor diferenţiale ce
caracterizează cele două fenomene.

∂  ∂T  ∂  ∂T  ∂  ∂U  ∂  ∂U 
λ  +  λ  = 0 <=>  ce  +  ce = 0 (4.8)
∂x  ∂x  ∂y  ∂y  ∂x  ∂x  ∂y  ∂y 

unde: T – temperatura (K sau ºC);


λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);
U – tensiunea electrică (V);
c e – conductivitatea electrică (1/mΩ).

Domeniul modelat se echivalează cu o reţea de rezistenţe electrice


(Fig. 4.24), a căror valoare se adoptă proporţional cu rezistenţele termice
ale fâşiilor dintre nodurile domeniului, prin intermediul unui factor de
proporţionalitate convenabil.

124
a b
stâlp beton perete zidărie rezistenţe electrice bare metalice

Fig. 4.24. Modelarea analogică electrică


a. domeniul studiat; b. reţea electrică

Condiţiile la limită se respectă printr-un montaj electric care asigură:

• diferenţa de potenţial de o parte şi de alta a reţelei, proporţională cu


diferenţa de temperatură dintre aerul interior şi exterior;

• rezistenţe de legătură a reţelei proporţionale cu rezistenţele la


transfer termic de suprafaţă (prin convecţie şi radiaţie).

După pregătirea montajului, se măsoară diferenţele de potenţial


(tensiunile) pentru fiecare nod al reţelei faţă de una din bare şi se
efectuează transformarea din domeniul electric în domeniul termic,
obţinându-se temperaturile din nodurile reţelei.

Ti − Te .............. Vi − Ve
Ti − Tx .............. Vi − Vx
——————————————
Ti − Te
Tx = Ti − (Vi − Vx )
Vi − Ve

Datorită operaţiilor pregătitoare laborioase şi limitărilor în ceea ce priveşte


geometria domeniului şi numărul de noduri, această metodă este puţin
folosită în prezent, având mai mult un caracter demonstrativ.

125
Catedra de Construcţii Civile şi Industriale a Facultăţii de Construcţii şi
Instalaţii din Iaşi dispune de un calculator analogic cu rezistenţe şi
capacităţi electrice reglabile, pe care se pot rezolva diverse probleme de
câmp termic, în regim staţionar sau variabil.

4.3.2. Metoda reoelectrică

Modelele electrice la care mediul conductor este continuu se numesc


modele reoelectrice. Continuitatea mediului corespunde mai bine situaţiei
reale, utilizându-se în acest scop soluţii de săruri, folii (foiţe) metalice,
hârtie electroconductoare etc.

Aplicarea metodei necesită îndeplinirea anumitor condiţiile (Fig. 4.25):

• asigurarea asemănării geometrice a modelului reoelectric cu zona


modelată din cadrul elementului de construcţie analizat;

• respectarea raportului constant între conductivităţile termice ale


materialelor din structura reală şi conductivităţile electrice
corespunzătoare ale materialelor din modelul electric analog;

• asigurarea analogiei condiţiilor la limite ale ambelor structuri.

Fig. 4.25. Principiul modelării reoelectrice


a. secţiune prin elementul de construcţii; b. modelul reoelectric

126
În aceste condiţii, liniile echipotenţiale ale câmpului electric din modelul
analogic vor reprezenta liniile izoterme din porţiunea de structură analogă
a elementului de construcţie modelat.

Măsurarea diferenţelor de potenţial între una din bare şi punctele de pe


modelul analogic permite stabilirea temperaturilor din punctele de pe
element cu ajutorul unei relaţii de forma celei de la modelarea cu
rezistenţe electrice.

În Laboratorul de Fizica Construcţiilor de la Facultatea de Construcţii şi


Instalaţii din Iaşi modelarea reoelectrică se face cu ajutorul unei instalaţii
electronice care cuprinde o cuvă, în care elementul neomogen se
modelează prin adâncimi diferite ale electrolitului de la o zonă la alta,
proporţionale cu conductivităţile termice ale materialelor zonelor
componente ale structurii reale.

4.3.3. Determinări în laboratoare specializate

Laboratoarele de încercări higrotermice permit testarea unor prototipuri


pentru elemente de închidere privind comportarea la transfer termic, în
vederea optimizării lor din punct de vedere al alcătuirii constructive.

În principiu, funcţionarea acestor laboratoare sau staţii de încercări se


bazează pe simularea în două încăperi, separate prin elementul de probă,
a condiţiilor climatice exterioare respectiv interioare (Fig. 4.26).

Pe suprafeţele elementului experimental (Fig. 4.27) sau în interiorul


elementului (Fig. 4.28) se montează traductori de temperatură
(termocupluri, termistori etc.), într-o reţea de puncte cât mai dese, în
special în zonele sensibile (punţile termice). Potenţialele electrice
măsurate cu ajutorul milivoltmetrelor se transformă în temperaturi cu

127
ajutorul unei relaţii simple de echivalenţă, rezultând astfel câmpul termic al
elementului analizat.

Simulare Simulare
mediu interior mediu exterior

traductori
temperatură
element analizat
achiziţie şi
prelucrare date
AP AP

Fig. 4.26. Staţie de încercare termică (schemă de principiu)

Fig. 4.27. Încercarea unui element prefabricat opac (perete exterior)

128
Fig. 4.28. Încercarea unui perete exterior din zidărie cu goluri verticale

Rezistenţa termică şi traseul suprafeţelor sau liniilor de egală temperatură


(izoterme) se obţine prin prelucrarea automată a datelor experimentale.

Încercările se pot face pe elemente la scară naturală sau pe machete la


scară redusă cu respectarea criteriilor de similitudine.

Condiţii corespunzătoare de aplicare a acestui procedeu sunt asigurate în


laboratoarele specializate, cum este Staţia de Cercetări Higrotermice din
cadrul INCERC – filiala Iaşi, unde este posibilă realizarea regimului
staţionar de temperatură şi de umiditate, precum şi măsurarea, achiziţia şi
prelucrarea automată a datelor.

4.3.4. Măsurători „in situ”

Acest tip de măsurători se efectuează cu echipamente asemănătoare şi


după aceleaşi principii ca determinările în laborator, însă pe elementele de

129
închidere ale unor clădiri aflate în exploatare, deci în condiţii reale de
climat exterior şi microclimat interior.

Măsurarea temperaturilor pe suprafeţele elementelor se face fie cu ajutorul


termocuplelor fixate în prealabil, asociate cu milivoltmetre, fie cu ajutorul
termometre cu sonde speciale pentru suprafeţe, care afişează valorile
temperaturilor în punctele de interes.

Metoda prezintă o serie de dezavantaje, atât în ceea ce priveşte


asigurarea condiţiilor necesare pentru măsurători de mare precizie, cât şi
ca urmare a regimului variabil de temperatură caracteristic situaţiei reale,
ceea ce diminuează posibilităţile de evaluare corectă a câmpului termic
caracteristic elementelor de construcţii.

Cu toate acestea, având în vedere că măsurătorile la scară naturală, în


laborator sau pe clădiri în exploatare reprezintă mai fidel situaţiile reale în
comparaţie cu determinările prin calcul, pe bază de ipoteze simplificatoare,
precum şi faptul că aceste măsurători constituie cea mai adecvată
posibilitate de a se verifica corespondenţa cu realitatea a metodelor
numerice, menţinerea şi mai ales modernizarea corespunzătoare a
laboratoarelor de fizica construcţiilor, precum şi înfiinţarea unor
laboratoare noi se impune şi în viitor, pentru asigurarea unor construcţii
performante din punct de vedere al confortului şi al consumului de energie
sau de reabilitare higrotermică corespunzătoare a clădirilor în exploatare.

4.3.5. Utilizarea termografiei în infraroşu

Efectul neomogenităţilor fizice sau geometrice ale elementelor ce intră în


alcătuirea anvelopei clădirilor aflate în exploatare poate fi analizat
cunoscând harta de variaţie a temperaturii superficiale.

130
Corpurile cu temperaturi moderate, inclusiv elementele de construcţii emit
radiaţii cu lungimea de undă de 1...12 µm, în domeniul infraroşu. Intensitatea
acestor radiaţii depinde de temperatura suprafeţei şi emisivitatea acesteia.

Tehnica termografiei oferă posibilitatea măsurării temperaturii la distanţă şi


se bazează pe transformarea impulsului radiaţiilor termice emise de
diferite zone ale elementului de construcţie în semnal electric. Acesta este
decodificat direct în grade de temperatură, pe ecranul monitorului
obţinându-se o imagine a câmpului termic pe o anumită suprafaţă.

Efectuarea investigaţiilor termografice este condiţionată de existenţa unei


camere IR (Fig. 4.27), alcătuită din:

• senzor pentru radiaţia infraroşie, activ pe lungimi de undă cuprinse


între 3 şi 12
μ m, ce poate detecta cu o rezoluţie suficientă
temperatura radiantă în domeniul de interes;

• dispozitiv pentru vizualizarea (afişarea) temperaturii radiante de pe


suprafaţa examinată, sub forma unei imagini termice;

• dispozitiv pentru înregistrarea imaginilor termice şi măsurarea


digitală a datelor (valorile temperaturilor).

Fig. 4.27. Camere IR

131
Metoda termografiei IR se utilizează în construcţii pentru:

• determinarea diferenţelor de temperatură pe suprafeţele


elementelor;

• localizarea punţilor termice;

• identificarea imperfecţiunilor în izolaţia termică;

• localizarea zonelor neetanşe ale pereţilor, acoperişurilor, uşilor şi


ferestrelor prin care au loc pierderi suplimentare de căldură;

• depistarea infiltraţiilor de apă prin acoperişuri şi alte zone ale


anvelopei;

• evaluarea performanţelor echipamentelor şi instalaţiilor, inclusiv a


celor pentru valorificarea surselor neconvenţionale;

• ca mijloc auxiliar pentru expertizarea şi certificarea energetică a


clădirilor şi a reţelelor exterioare de furnizare a căldurii.

Trebuie precizat faptul că temperatura înregistrată reprezintă o valoare ce


poate fi perturbată datorită unor factori ce ţin de natura materialelor şi a
suprafeţelor acestora, orientarea elementelor, variaţiile climatice zi/ noapte,
mediul radiant din jurul clădirii etc.

Ca urmare, imaginea termografică oferă în primul rând posibilitatea unei


analize calitative referitoare la omogenitatea structurală, nivelul de
umiditate şi pierderile de aer, facilitând identificarea punţilor termice,
depistarea fisurilor şi a zonelor umede.

Deşi oferă în special informaţii de ordin calitativ, imaginea câmpului termic


obţinută prin termografie în infraroşu poate oferi date referitoare la
comportarea în timp a materialelor termoizolante incluse în structura
anvelopei clădirii, starea termoizolaţiei din dreptul rosturilor etc.

132
De asemenea, poate fi apreciată starea îmbinărilor din punct de vedere
mecanic, fiind cunoscute agresivitatea chimică a mediului, procesul de
coroziune electro–chimică determinat de curenţii vagabonzi şi nu în ultimul
rând de mişcările seismice, ca factori cu acţiune distructivă asupra
armăturilor din rosturi.

Imagini obţinute prin termografie IR şi utilizate la analiza termo–energetică


a unui bloc din panouri mari, sunt prezentate în Fig. 4.27 (temperaturile
scăzute sunt reprezentate cu nuanţe închise).

a c

Fig. 4.27. Termografie la un bloc din panouri mari


a. faţadă principală; b. imagine termografică;
c. variaţia temperaturii pe verticală, între geamuri

133
Caappiittoolluull 55
C
Reezziisstteennţţaa tteerrm
R miiccăă
C
Cooeeffiicciieennttuull gglloobbaall ddee ppiieerrddeerrii tteerrm
miiccee

5.1. Rezistenţa termică locală şi globală

Noţiunea de „rezistenţă termică unidirecţională” a fost introdusă în Capitolul 2,


pct. 2.6, împreună cu expresia matematică de definiţie, obţinută prin
analogia dintre fenomenul termic şi cel electric. În legătură cu acest mod
de abordare se impun o serie de observaţii.

Legea lui Ohm (rel. 2.18), utilizată în electrotehnică, este valabilă pentru
un conductor străbătut de un curent electric de intensitate I, datorită unei
diferenţă de potenţial ΔV aplicată la capete. Această lege a fost gândită
pentru elemente liniare şi din acest motiv rezistenţa termică, definită prin
analogie cu rezistenţa electrică, este o mărime care se potriveşte cel mai
bine pentru câmpul termic unidirecţional.

În cazul câmpului staţionar fluxul termic Φ ce străbate un element


omogen, de la suprafaţa interioară spre cea exterioară (în sezonul rece),
este constant. În plus, dacă suprafeţele traversate au arii egale (câmp
termic unidirecţional – Fig. 5.1), fluxul unitar q = Φ/A va fi de asemeni

134
constant (q si=q 1 =q 2 =q 3 =q se=q), iar rezistenţa termică R = ΔT/q = (T i –
T e )/q are aceeaşi valoare în toate punctele, caracterizând elementul din
punct de vedere termic, atât local cât şi pe ansamblu.

suprafeţe
intermediare

suprafaţa
qsi q1 q2 q3 qse
interioară Φ
Φ

Ti Tsi
suprafaţa
exterioară

Tse Te

Fig. 5.1. Fluxul termic unitar în cazul transferului termic


unidirecţional (q si = q 1 = q 2 = q 3 = q se)

La elementele neomogene şi/sau cu geometrie oarecare, câmpul termic


este plan sau spaţial iar fluxul unitar q este variabil atât ca valoare cât şi
ca direcţie, fiind o mărime vectorială, aşa cum se întâmplă de exemplu la
colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2). Întrucât mărimea fluxului unitar variază în
interiorul elementului de la punct la punct, rezistenţa termică determinată
cu relaţia de definiţie va fi de asemeni o mărime variabilă. Din punct de
vedere practic, ca şi în cazul transferului termic unidirecţional, ne-ar interesa o
valoare globală (unică) a rezistenţei termice, prin care să putem caracteriza un
element de construcţie în ansamblul său, valoare care, principial, poate fi
privită ca o medie ponderată a rezistenţelor termice din fiecare punct.

135
(interior)
flux termic unitar
maxim

(exterior)

flux termic unitar


minim

Fig. 5.2. Variaţia fluxului termic unitar la colţul pereţilor (sezonul rece)

Aceste constatări conduc la ideea că este oportun să se admită noţiunile


de „rezistenţă termică locală”, ce caracterizează diferitele regiuni ale unui
element, şi „rezistenţă termică globală” ce caracterizează întregul element.

a) Rezistenţa termică locală – este o mărime variabilă ce caracterizează


capacitatea diferitelor zone ale unui element de a se opune trecerii
căldurii. Pentru calcul se poate utiliza relaţia de definiţie:

∆T
Rj = (5.1)
qj

136
unde: q j – fluxul termic unitar într-un punct curent „j” al elementului (W/m2);
ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC).

Conform expresiei de definiţie, rezistenţa termică locală reprezintă inversul


fluxului termic unitar, corespunzător unei căderi de temperatură de 1 ºC.
Altfel spus, cu cât o anumită zonă a elementului permite trecerea unui flux
mai mare, cu atât rezistenţa termică în acea zonă va fi mai mică, şi invers.

Noţiunea de rezistenţă termică locală este utilă în special în cadrul unor


studii de cercetare, deoarece cu ajutorul ei se pot pune în evidenţă
regiunile vulnerabile ale unui element, din punct de vedere termic.

Spre exemplificare, în Fig. 5.3 este prezentată secţiunea orizontală


printr-un perete exterior din zidărie de 37,5 cm grosime, având înglobat un
stâlpişor din beton de 25 x 25 cm, protejat cu o fâşie din polistiren
expandat de 12,5 cm grosime. În Fig. 5.4 este redată harta rezistenţelor
termice locale determinate prin modelare numerică şi cu ajutorul rel. 5.1
(nuanţele închise corespund zonelor cu rezistenţă termică scăzută).

tencuială exterioară termoizolaţie (polistiren)

tencuială interioară stâlpişor (beton) zidărie cărămidă

Fig. 5.3. Perete exterior din zidărie de cărămidă

137
rezistenţă termică maximă rezistenţă termică minimă
în zona termoizolaţiei

rezistenţă termică mică rezistenţă termică medie


în zona stâlpişorului în câmp curent

Fig. 5.4. Harta rezistenţelor termice locale

Modul de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat mai


sugestiv în Fig. 5.5 şi 5.6, sub forma unei suprafeţe (grafic spaţial), în care
sunt puse în evidenţă valorile maxime ale rezistenţei din zona
termoizolaţiei din polistiren, precum şi valorile mici din dreptul stâlpişorului.

zonă de maxim a rezistenţa termică


rezistenţei termice în câmp curent

rezistenţă termică în
zona stâlpişorului

zone de minim ale


rezistenţei termice

perete exterior din zidărie

Fig. 5.5. Variaţia rezistenţelor termice locale

138
rezistenţă termică mare
în zona termoizolaţiei

rezistenţă termică mică


în zona stâlpişorului

Fig. 5.6. Variaţia rezistenţelor termice locale – detaliu în zona stâlpişorului

Un perete exterior cu alcătuire mai complicată este cel din Fig. 5.7,
constituit dintr-un panou din lemn cu izolaţie din vată minerală. În Fig. 5.8
este redată harta rezistenţelor termice locale, determinate în acelaşi mod
ca în exemplul anterior, fiind evidenţiate zonele cu rezistenţă scăzută din
dreptul montanţilor din lemn (nuanţele închise).

Modul complex de variaţie al rezistenţei termice locale este reprezentat în


Fig. 5.9, sub formă de grafic spaţial, fiind puse în evidenţă zonele de
minim din dreptul montanţilor, dar şi extinderea relativ redusă a acestor
zone.

139
EXTERIOR
scânduri şipci orizontale şipci verticale strat aer

24.8

40 40

placă OSB montanţi vată minerală panou rigips

INTERIOR

Fig. 5.7. Panou din lemn (secţiune orizontală curentă)

rezistenţă rezistenţă
termică mare termică mică

Fig. 5.8. Harta rezistenţelor termice locale

b) Rezistenţa termică globală – defineşte capacitatea de ansamblu a


unui element de a se opune trecerii căldurii. Pentru calcul se poate utiliza
relaţia de definiţie 5.1, pusă sub forma:

A.∆T
R= (5.2)
Φ

unde: Φ – fluxul termic ce traversează elementul (W);

140
ΔT – diferenţa de temperatură între aerul interior şi exterior (ºC);
– aria suprafeţei traversate de căldură (m ).
2
A

zonă de maxim a zonă de minim a


rezistenţei termice rezistenţei termice

perete exterior din lemn

Fig. 5.9. Variaţia rezistenţelor termice locale

În relaţia de calcul a rezistenţei termice globale (expresia 5.2) s-a folosit


fluxul termic Φ (în loc de fluxul unitar q utilizat în rel. 5.1), deoarece Φ este
de asemeni o mărime globală, reprezentând cantitatea totală de căldură
ce străbate suprafaţa de arie A în unitatea de timp. Deosebirea dintre
relaţiile 5.1 şi 5.2 este aceea că în prima se lucrează cu fluxul termic unitar
q j într-un punct curent, iar în a doua cu raportul Φ/A, ce reprezintă fluxul
termic unitar mediu al suprafeţei traversate de căldură.

Problema care se pune este cu ce arie trebuie să se lucreze în cazul în


care suprafaţa prin care pătrunde căldura în element nu este egală cu
suprafaţa prin care aceasta iese. Astfel de situaţii apar la punţilor termice
de la colţul pereţilor exteriori (Fig. 5.2), dar şi la numeroase alte tipuri de

141
punţi: intersecţiile dintre pereţii exteriori cu cei interiori, intersecţiile dintre
pereţii exteriori şi planşee, marginile golurilor de ferestre etc. La o privire
atentă se poate observa că la majoritatea tipurilor de punţi termice se
întâlneşte această particularitate a geometriei: aria suprafeţei interioare
este diferită de cea a suprafeţei exterioare.

Rezistenţa termică globală fiind dependentă de aria A, conform relaţiei de


definiţie 5.2, se foloseşte adesea denumirea de „rezistenţă termică
specifică” (în raport cu suprafaţa la care se raportează).

Rezistenţa termică, ca şi cea electrică, sunt mărimi convenţionale.


Modalităţile de calcul ale rezistenţei termice vor fi, vrând-nevrând, tot
convenţionale, dar cel puţin trebuie să fie unitare.

Pentru colţul din Fig. 5.2 (alcătuit dintr-un singur material), în cazul în care
căldura traversează elementul de la interior spre exterior (iarna), conform
relaţiei 5.2 rezistenţa termică la suprafaţa interioară va fi minimă, deoarece
aria interioară este minimă, restul termenilor din rel. 5.2 fiind constanţi în
condiţii termice date. Pe măsură ce căldura traversează elementul spre
exterior, rezistenţa termică specifică va fi din ce în ce mai mare, întrucât
aria străbătută de acelaşi flux termic se măreşte (Fig. 5.10.a). La un
moment dat, pe o anumită suprafaţă intermediară, rezistenţă termică
devine egală cu cea unidirecţională (din câmpul curent). Dincolo de
această suprafaţă, spre exterior, valorile rezistenţei vor creşte în
continuare, depăşind valoarea rezistenţei termice unidirecţionale. Valoarea
cea mai mare a rezistenţei este la suprafaţa exterioară, cu arie maximă.

În cazul punţii termice situate la intersecţia dintre un perete exterior şi unul


interior (Fig. 5.10.b), situaţia se inversează: suprafaţa interioară are aria
maximă, iar cea exterioară aria minimă. Ca urmare, rezistenţă termică

142
specifică raportată la suprafaţa interioară va fi maximă şi va depăşi
valoarea rezistenţei termice unidirecţionale, iar rezistenţă termică specifică
raportată la suprafaţa exterioară va fi minimă.

a izoterme suprafaţa exterioară


(arie maximă)

suprafaţa interioară
(arie minimă) suprafaţă
intermediară

suprafaţa exterioară
izoterme (arie minimă)
b

suprafaţa interioară
suprafaţă
(arie maximă)
intermediară

Fig. 5.10. Suprafeţe traversate de căldură (cu arii variabile)


a. intersecţia L; b. intersecţia T

143
Pentru exemplificare s-au modelat domeniile omogene prezentate în
Fig. 5.11, la care ariile suprafeţelor limitrofe sunt inegale. Datele de intrare
utilizate pentru toate cele trei tipuri de punţi termice au fost următoarele:

• coeficienţi de conductivitate termică (3 variante): λ = 0.50, 1.00


şi 2.00 W/mºC;
• coeficienţi de transfer termic de suprafaţă: α i = α e =10,0 W/m ºC
2

• temperaturile aerului interior / exterior: T i = 20 ºC; T e = -20 ºC;


• grosimea domeniilor: 1.0 m.

a
30 10
A
140 140
20
b c
suprafaţa interioară

suprafaţa exterioară
120

B C
24
24 120 120 24 120

Fig. 5.11. Punţi termice cu suprafeţe limitrofe inegale

Principalele rezultatele obţinute prin modelarea numerică a câmpului


termic pentru domeniilor „a”, „b” şi „c” sunt prezentate în Tabelul 5.1 (fluxul
unitar mediu şi temperaturile pe suprafaţa interioară în punctele
caracteristice A, B şi C din Fig. 5.11) şi în Tabelul 5.2 (fluxul termic total ce
traversează domeniul şi rezistenţa termică specifică globală a domeniului,
determinată cu relaţia 5.2).

144
Tabelul 5.1. Fluxul termic unitar şi temperaturi pentru domeniile a, b, c
Flux termic Temperatură pe
Coeficient de unitar mediu suprafaţa interioară
conductivitate
Domeniul termică (W/m2) (°C)
câmp punte câmp
(W/m°C) punte
curent (pct. A, B, C) curent
1 2 3 4 5 6
0.50 51.10 50.00 12.7 15.0
a 1.00 81.67 80.00 9.38 12.0
2.00 116.7 114.3 6.37 8.56
0.50 56.99 58.82 8.72 14.1
b 1.00 88.47 90.91 4.94 10.9
2.00 122.8 125.0 1.51 7.50
0.50 58.25 58.82 13.2 14.1
c 1.00 90.49 90.91 10.9 10.8
2.00 125.7 125.0 8.79 7.50

Tabelul 5.2. Fluxul termic şi rezistenţa termică pentru domeniile a, b, c


Coeficient de Arie Rezistenţă termică
Flux (m2)
conductivitate (W/m2 °C)
Domeniul termic
termică supr. supr. supr. supr. câmp
(W)
(W/m°C) int. ext. int. ext. curent
1 2 3 4 5 6 7 8
0.50 156.0 0,8205 0,7692 0.80
a 1.00 248.3 3.20 3.00 0,5155 0,4833 0.50
2.00 353.6 0,3620 0,3394 0.35
0.50 148.6 0,6460 0,7752 0.68
b 1.00 229.7 2.40 2.88 0.4179 0.5015 0.44
2.00 316.8 0.3030 0.3636 0.32
0.50 153.7 1,2492 0,6871 0.68
c 1.00 238.8 4.80 2.64 0.8040 0.4422 0.44
2.00 331.7 0.5788 0.3185 0.32
supr. int. – suprafaţa interioară; supr. ext. – suprafaţa exterioară;

145
În zona centrală a domeniului „a”, cu grosime mai mică, în mod evident se
pierde mai multă căldură decât în câmpul curent, cu grosime mai mare.
Acest lucru este evidenţiat şi din punct de vedere numeric prin aceea că:

• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii sunt mai mari
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent, conform Tabelului 5.1,
coloanele 3 şi 4;

• temperatura în punctul aflat pe suprafaţa interioară în axa punţii


(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât temperatura pe suprafaţa
interioară în câmp curent, conform Tabelului 5.1, coloanele 5 şi 6.

În cazul punţii termice tip „a” rezistenţa termică specifică raportată la


suprafaţa interioară (Tabelul 5.2, coloana 6) este superioară rezistenţei
termice în câmp curent (Tabelul 5.2, coloana 8), indiferent de valorile
coeficientului de conductivitate termică. De aceea este firesc să se adopte
rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară (Tabelul 5.2,
coloana 7), ce are valori mai mici decât rezistenţa termică unidirecţională.

La puntea termică de tip „b” situaţia se inversează (în raport cu


puntea „a”): rezistenţa termică specifică raportată la suprafaţa exterioară
este superioară rezistenţei termice în câmp curent. De aceea este raţional
să se lucreze cu suprafaţa interioară.

De asemenea, conform datelor din Tabelul 5.1, se poate observa că:

• valorile fluxului termic unitar mediu în zona punţii „b” sunt mai mici
decât cele ale fluxului unitar în câmp curent (Tabelul 5.1, coloanele
3 şi 4), ceea ce indică, în mod neaşteptat, faptul că pierderile de
ale punţii (inclusiv zona sa de influenţă) sunt mai mici decât
pierderile termice din câmpul curent, ridicându-se întrebarea dacă
acest domeniu poate fi considerat punte termică.

146
• temperatura în colţul interior al domeniului (Fig. 5.11, pct. B) este
mult mai mică decât temperatura pe suprafaţa interioară în câmpul
curent (Tabelul 5.1, coloanele 5 şi 6).

În cazul punţii termice de tip „c” rezistenţa termică specifică, atât cea
raportată la suprafaţa interioară cât şi cea corespunzătoare suprafeţei
exterioare, sunt mai mari decât rezistenţa termică în câmp curent, pentru
coeficienţii de conductivitate termică în intervalul 0,50…1,0 W/m°C. Pentru
coeficientul de conductivitate termică de 2,0 W/m°C rezistenţa raportată la
suprafaţa interioară este mai mare decât rezistenţa termică în câmp
curent, iar rezistenţa la suprafaţa exterioară este mai mică decât aceea din
câmpul curent. Deoarece rezistenţa termică specifică raportată la
suprafaţa interioară este mult mai mare decât rezistenţa unidirecţională,
este mai firesc în acest caz să se lucreze cu suprafaţa exterioară.

Rezultatele numerice din Tabelul 5.1, pentru puntea „c”, conduc la


următoarele idei:

• valorile fluxului termic unitar mediu sunt uşor inferioare celor din
câmp curent pentru λ = 0,50…1,0 W/m°C, şi ceva mai mari pentru
λ = 2.0 W/m°C (Tabelului 5.2, coloanele 3 şi 4); de aceea, ca şi în
cazul punţii tip „b”, se pune problema dacă domeniul „c” constituie
o punte termică.

• temperatura în colţurile interioare ale domeniului (Fig. 5.11, pct. C)


este uşor inferioară temperaturii pe suprafaţa interioară în câmpul
curent în cazul când λ = 0.50 W/m°C, şi este superioară valorii din
câmpul curent pentru λ = 1,0…2,0 W/m°C (Tabelul 5.2, coloanele
5 şi 6).

Ca urmare a celor arătate mai sus, suprafaţa la care trebuie raportată


rezistenţa termică specifică globală, pentru ca relaţia 5.2 să poată fi

147
utilizată într-un mod raţional, este suprafaţa exterioară în cazul domeniilor
„a”, „c”, şi suprafaţa interioară în cazul domeniului „b”.

Cu alte cuvinte, este indicat să se adopte convenţia de a se lucra cu


suprafaţa limitrofă minimă a domeniului, ce conduce la valoarea cea mai
defavorabilă a rezistenţei termice specifice, mai ales că în acest fel se
imprimă convenţiei de calcul un caracter acoperitor, în sensul de prudent.

Acest mod de lucru este cu atât mai natural cu cât este întâlnit şi în cadrul
altor clase de fenomene. De exemplu, debitul global al unui fluid ce curge
printr-o conductă cu diametru variabil este condiţionat de debitul în zona
cea mai îngustă, de arie minimă. De asemenea, se poate lua în
considerare analogia între rezistenţa termică a unui element cu suprafeţe
inegale şi rezistenţa mecanică a unei bare cu secţiune variabilă, supuse la
întindere. Capacitatea portantă de ansamblu a barei este dictată de
capacitatea portantă a zonei mai slabe, cu arie minimă.

Normativele româneşti destinate verificării termotehnice a elementelor de


construcţii respectă de cele mai multe ori convenţia suprafeţei minime,
chiar dacă acest lucru nu apare scris în mod explicit.

Pe de altă parte s-a observat faptul că în variantele „b” şi „c” fluxul unitar
mediu este mai mic decât cel din câmpul curent, deci pierderile de căldură
în zona acestor punţi sunt mai mici, ceea ce ridică un semn de întrebare
asupra caracterului de punte termică a acestor domenii.

Pentru a decide dacă un detaliu din componenţa unui element de


construcţie este sau nu punte termică, ar fi necesară o definiţie mai
precisă a punţilor decât aceea, destul de vagă, formulată în cadrul
normativelor româneşti actuale.

148
Prin prisma celor arătate se poate adopta, de exemplu, următoarea
definiţie:

Un domeniu (detaliu de construcţie) se consideră a fi punte termică


dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:

• fluxul termic unitar mediu al domeniului este mai mare decât


fluxul termic unitar din câmpul curent al elementului;

• temperaturile la suprafaţa interioară a domeniului sunt mai mici


decât temperatura la suprafaţa interioară în câmp curent
(în cazul în care fluxul termic este direcţionat de la interior spre
exterior).

Cu alte cuvinte, un domeniu poate fi încadrat în categoria punţilor termice


dacă permite pierderi de căldură mai mari decât cele din câmp curent.

De asemenea, conform definiţiei, sunt punţi termice domeniile la care


temperaturile pe suprafaţa interioară sunt inferioare celor din câmp curent,
chiar şi în situaţia în care cantitatea de căldură ce traversează domeniul
este comparabilă sau mai mică decât aceea care străbate câmpul curent,
aşa cum se întâmplă de exemplu pentru puntea tip „b”.

Dacă se admite definiţia de mai sus, rezultă că domeniul „a” poate fi


considerat punte termică (lucru de altfel evident), deoarece permite
pierderi mai mari de căldură decât în câmp curent şi, pe de altă parte,
temperatura pe suprafaţa interioară în zona centrală a domeniului
(Fig. 5.11, pct. A) este mai mică decât cea corespunzătoare din câmp
curent.

Domeniul „b” este traversat de o cantitate mai mică de căldură decât cea
pierdută prin câmpul curent, dar deoarece temperaturile pe suprafaţa
interioară în zona colţului (Fig. 5.11, pct. B) sunt mult mai mici decât cele

149
din câmp curent, trebuie admis că şi acest tip de domeniu constituie o
punte termică.

Domeniul „c” este punte termică pentru λ = 0,50 W/m°C, deoarece


prezintă temperaturi în colţurile suprafeţei interioare mai mici decât cele
din câmp curent. De asemenea, pentru λ = 2,0 W/m°C, domeniul „c” este
punte termică întrucât pierderile de căldură sunt mai mari decât în câmpul
curent. În ambele cazuri este vorba însă de o punte termică cu efecte
foarte reduse, practic neglijabile, deoarece atât pierderile de căldură cât şi
temperatura minimă pe suprafaţa interioară sunt apropiate de cele din
câmp curent.

Pentru valori ale coeficientului de conductivitate termică de


cca. 1,0 W/m°C, domeniul „c” nu poate fi încadrat în categoria punţilor
termice, în concordanţă cu definiţia propusă.

5.2. Rezistenţa termică specifică corectată

Pentru simplificarea calculelor de proiectarea, în condiţiile păstrării


nivelului de precizie impus de standardele actuale, s-a admis ideea ca
rezistenţa termică globală să fie determinată sub forma unei mărimi numite
„rezistenţă termică specifică corectată”, cu ajutorul unei metodologii ce va
fi descrisă în continuare.

5.2.1. Punţi termice

După cum s-a arătat anterior, la elementele omogene sau alcătuite din
straturi continui şi paralele cu suprafeţele elementului, fluxul termic este
unidirecţional şi constant, rezistenţa termică fiind de asemeni constantă.
Practic, această situaţie se regăseşte rar în cazul elementelor anvelopei
clădirilor. De regulă, aceasta conţin zone neomogene prin care căldura se

150
propagă după două sau trei direcţii, câmpul termic fiind în acest caz plan
sau spaţial.

În astfel de zone pot exista materiale cu coeficient de conductivitate


termică mai mare decât în restul elementului (câmpul curent) şi/sau zone
în care geometria elementului se modifică. Ambele situaţii au drept urmare
o majorare semnificativă a pierderilor de căldură.

Zonele din componenţa elementelor de construcţii, care datorită alcătuirii


structurale sau geometrice prezintă o permeabilitate termică sporită faţă
de restul elementului, determinând intensificarea transferului de căldură,
sunt denumite punţi termice.

Punţile termice sunt caracterizate în principal prin temperaturi care diferă


de cele ale restului elementului din care fac parte. Ca urmare, în
perioadele reci suprafaţa interioară a elementelor de închidere prezintă în
zonele punţilor temperaturi mai mici, ceea ce afectează condiţiile de
confort prin scăderea temperaturii resimţite în încăpere şi favorizează
condensarea vaporilor de apă din aerul interior, cu urmări defavorabile sub
aspect igienic, estetic şi al durabilităţii elementelor.

Punţi termice frecvent întâlnite în construcţii:

• stâlpii din beton înglobaţi parţial sau total în pereţi din zidărie;

• sâmburii (stâlpişorii) şi centurile pereţilor din zidărie;

• rosturile (îmbinările) dintre panourile prefabricate din beton ale


pereţilor exteriori;

• intersecţiile dintre pereţii exteriori (colţurile ieşinde sau intrânde ale


clădirii), dintre pereţii exteriori şi cei interiori sau dintre pereţii
exteriori şi planşee;

• conturul ferestrelor şi uşilor exterioare etc.

151
Din punct de vedere geometric, punţile termice se clasifică în două mari
categorii (Fig. 5.12):

• punţi termice liniare – caracterizate printr-o anumită lungime,


secţiunea transversală a punţii fiind constantă pe toată lungimea
acesteia; de exemplu, stâlpişorii şi centurile înglobate în pereţii din
zidărie constituie punţi termice liniare;

• punţi termice punctuale – aceste punţi au o extindere redusă pe


toate cele 3 direcţii. Intersecţiile dintre stâlpi şi grinzi (dintre punţile
termice liniare) constituie punţi termice punctuale. De asemeni,
unele elemente constructive cu dimensiuni mici, cum sunt ploturile
din beton sau agrafele metalice cu ajutorul cărora se realizează
legătura dintre straturile unui perete, constituie punţi termice
punctuale.

stâlpişor beton
perete zidărie

centură beton
placă beton

punte termică punţi termice


punctuală liniare

Fig. 5.12. Punţi termice liniare şi punctuale la un perete din zidărie

152
5.2.2. Conceptul de rezistenţă termică specifică corectată

Conform Normativului C 107/3, prin rezistenţă termică specifică corectată,


notată cu R’, se înţelege acea rezistenţă care „ţine seama de influenţa
punţilor termice asupra valorii rezistenţei termice specifice determinate pe
baza unui calcul unidirecţional în câmp curent”. În legătură cu această
definiţie trebuie aduse câteva precizări.

Rezistenţa termică în câmpul curent, determinată prin calcul unidirecţional,


este funcţie de structura elementului în zonele neperturbate de punţi, şi nu
este influenţată de prezenţa acestora. Influenţa punţilor se exercită, de
fapt, nu asupra rezistenţei unidirecţionale, ci asupra rezistenţei termice
globale a unui element. De aceea, este corect să spunem că rezistenţa
termică corectată reprezintă o aproximare a rezistenţei termice reale, care
depinde atât de rezistenţa unidirecţională cât şi de efectul defavorabil al
punţilor (pierderi suplimentare de căldură). Valoarea rezistenţei termice
specifice corectate tinde către valoarea rezistenţei termice reale, de
ansamblu, fiind apropiată de aceasta în cazul unui calcul corect efectuat.

Pentru stabilirea relaţiei de calcul a rezistenţei termice corectate este


indicat să se deducă mai întâi o expresie pentru coeficientul de transfer
termic corectat U’, care reprezintă inversul rezistenţei termice.

În consecinţă, conform relaţiei 5.2, se poate scrie:

1 Φ'
U' = = (5.3)
R' A ΔT

unde: Φ’ – fluxul aferent ariei A prin care are loc transferul termic (W);

ΔT – căderea totală de temperatură (diferenţa dintre temperatura

aerului interior şi temperatura aerului exterior) (ºC sau K).

A – aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m2).

153
a. Punţi termice liniare

În cazul unui element de construcţie ce conţine o singură punte termică


liniară (Fig. 5.13), fluxul termic total Φ’ poate fi exprimat ca sumă dintre
fluxul unidirecţional Φ u (ca şi cum puntea nu ar exista), şi un surplus de

flux ΔΦ datorat punţii: Φ’ = Φ u + ΔΦ (Fig. 5.14).

perete zidărie punte termică


liniară

placă beton

centură beton

Fig. 5.13. Element cu o singură punte termică liniară

Relaţia 5.3 devine:

Φ' Φ + ∆Φ Φu ∆Φ
U' = = u = + (5.4)
A.∆T A.∆T A.∆T A.∆T

unde: A – aria traversată de flux: A = B.ℓ, conform Fig. 5.13 (m2).

În cazul transmisiei unidirecţionale (fără punte), fluxul termic Φ u este:

Φu
U= ⇒ Φ u = U. A.ΔT (5.5)
A.ΔT

154
a

Φ’
B

b ℓ

c
Φu B ΔΦ

Fig. 5.14. Descompunerea domeniului în două sub-domenii


a. domeniul real, traversat de fluxul Φ’; b. domeniul omogen, traversat de
fluxul Φ u ; c. puntea termică ce conduce la surplusul de flux ΔΦ

Înlocuind în expresia 5.4 fluxul termic Φ u dat de relaţia 5.5 se obţine:

Φu ΔΦ U.A. ΔT ΔΦ. 
U' = + = + =
A. ΔT A. ΔT A. ΔT A. ΔT. 
(5.6)
ΔΦ  1 ΔΦ 
=U+ = +
. ΔT A R . ΔT A

unde: R – rezistenţa termică determinată prin calcul unidirecţional (m2 ºC/W).

155
ΔΦ
Dacă se face notaţia = ψ , relaţia 5.6 devine:
. ΔT
1 ψ. 
U' = + (5.7)
R A

b. Punţi termice punctuale

În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică


punctuală, relaţia 5.4 se poate scrie:

Φu ΔΦ U.A.ΔT ΔΦ ΔΦ 1 ΔΦ 1
U' = + = + = U+ = + (5.8)
A.ΔT A.ΔT A.ΔT A.ΔT A.ΔT R ΔT A

ΔΦ
Cu notaţia = χ , relaţia 5.8 se poate scrie:
ΔT
1 χ
U' = + (5.9)
R A

c. Cazul general

În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice


liniare şi punctuale, relaţiile 5.7 şi 5.9 conduc la:

1 ∑ ψ.  ∑ χ
U' = + + (5.10)
R A A

Primul termen din membrul al II-lea al relaţiei (5.10) reprezintă ponderea


pierderilor termice unidirecţionale (ca şi cum punţile ar lipsi), iar următorii
doi termeni ponderea pierderilor suplimentare datorate punţilor termice
liniare, respectiv punctuale. Coeficientul de transfer termic corectat U’
este o caracteristică specifică globală a porţiunii de anvelopă cu aria A.

156
Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea
coeficientului de transfer termic corectat U’:

1 1
R' = = (5.11)
U' 1
+
∑ ψ.  +
∑χ
R A A

5.2.3. Coeficienţii liniari şi punctuali de transfer termic

Conform celor arătate la punctul anterior, relaţiile de definiţie ale


coeficienţilor de transfer termic liniari ψ şi punctuali χ sunt:

ΔΦ ∆Φ
ψ= (5.12) χ= (5.13)
. ΔT ∆T

unde: ΔΦ – surplusul de flux datorat punţii termice: ΔΦ = Φ’ – Φ u (W);


Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul (porţiunea din element
ce include puntea termică) (W);
Φ u – fluxul termic unidirecţional, ce traversează acelaşi domeniu,
dar în absenţa punţii termice (W);
ℓ – lungimea punţii termice liniare (m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K).

Coeficientul ψ reprezintă, conform relaţiei 5.12, surplusul de flux ΔΦ


transmis printr-o punte termică liniară, raportat la lungimea ℓ a acesteia şi
la căderea totală de temperatură ΔT (diferenţa dintre temperaturile aerului
interior şi exterior). Altfel spus, ψ reprezintă fluxul termic suplimentar ce
traversează o punte liniară cu lungimea de 1 m, pentru o cădere de
temperatură de 1ºC (sau 1 K). Mărimea sa depinde de alcătuirea punţii

157
termice, dar şi de caracteristicile zonei curente (cu transmisie termică
unidirecţională) în care este situată puntea.

În mod analog, conform relaţiei de definiţie 5.13, coeficientul χ reprezintă


fluxul termic suplimentar ce traversează o punte punctuală, pentru o
cădere de temperatură de 1ºC (sau 1 K).

5.3. Definirea rezistenţei termice prin analogie

În cadrul Capitolului 2 (pct. 2.6), pe baza analogiei între câmpul termic şi


cel electric exprimată cu ajutorul expresiilor 2.18, s-a introdus relaţia 2.19
pentru determinarea mărimii rezistenţei termice (locale).

În cele ce urmează este descrisă o posibilitate alternativă pentru stabilirea


unei relaţii de definiţie a rezistenţei termice, bazată pe o analogie mai
riguroasă între câmpul termic şi cel electric

5.3.1. Mărimi de bază ale curentului electric

a) Intensitatea curentului electric

Caracterizează global curentul, măsurând cantitatea de sarcină electrică


ce străbate un conductor în unitatea de timp. Se măsoară în amperi.

Dacă se notează sarcina electrică cu Q, timpul cu τ şi intensitatea


curentului electric cu I, aceste mărimi sunt legate prin relaţia:

dQ
I= (5.14)

158
b) Densitatea de curent

Dacă secţiunea conductorului nu poate fi considerată neglijabil de mică şi


este necesar să se descrie repartiţia curentului electric pe suprafaţa
secţiunii, curgerea curentului se caracterizează printr-o altă mărime fizică,
numită densitatea de curent.

Densitatea de curent este o mărime vectorială asociată fiecărui punct,


intensitatea curentului regăsindu-se ca integrală pe întreaga secţiune a
conductorului din densitatea de curent. Se măsoară în amperi pe metru
pătrat.
I
j= (5.15)
A

c) Rezistenţa electrică

Rezistenţa electrică a unui conductor depinde de:


• lungimea conductorului (direct proportional): R e ~ ℓ;

• aria secţiunii transversale a conductorului (invers proporţional): R e ~ 1/S;


• natura materialulul conductorului (fiind definită o constată de material
numită rezistivitate electrică, notată cu ρ): R e ~ ρ.

Toate aceste dependenţe pot fi exprimate prin relaţie 5.16, valabilă pentru
orice conductor metalic omogen cu secţiune constantă:


Re = ρ (5.16)
S

5.3.2. Analogia între legea lui Fourier şi legea lui Ohm

Legea lui Fourier:


S.(Tsi − Tse ) .τ
Q=λ (5.17)
d

159
se poate scrie sub forma:

S.(Tsi − Tse )
Φ=λ (5.18)
d

unde: Q – cantitatea de căldură transmisă prin conducţie (J sau Wh);

Φ – fluxul termic (W);


λ – coeficientul de conductivitate termică (W/mºC);

S – aria suprafeţei elementului prin care se face transferul termic,


perpendiculară pe direcţia de propagare a căldurii (m2);

T si , T se – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare a


elementului (ºC sau K);

τ – timpul (h);
d – grosimea elementului (m).

Legea lui Ohm poate fi pusă sub forma:

U V1 − V2 1 S (V1 − V2 )
I= = = (5.19)
Re  ρ 
ρ
S

unde: I – intensitate curentului electric (A);

U – tensiunea electrică (V);

R e – rezistenţa electrică (Ω);

V 1 , V 2 – potenţialul electric la capetele conductorului (V);

ρ – rezistivitatea electrică (Ωm);

S – aria secţiuni conductorului (m );


2

ℓ – lungimea conductorului (m);

160
Conform relaţiilor 5.18 şi 5.19, mărimile analoge sunt:

Câmp termic Câmp electric


Grosimea elementului d Lungimea conductorului ℓ
Temperatura T Potenţialul electric V
Diferenţa de Diferenţa de potenţial
ΔT U = ΔV
temperatură (tensiunea)
Conductivitatea termică λ Inversul rezistivităţii electrice 1/ ρ
Fluxul termic Φ Intensitatea curentului electric I
Fluxul termic unitar q Densitatea de curent j
Rezistenţa termică R Rezistenţa electrică Re

Înlocuind în relaţia 5.16 mărimile câmpului electric cu cele


corespunzătoare ale câmpului termic, se obţine:

 1 d
Re = ρ → R= (5.20)
S λ S
Din relaţia 5.18 rezultă:

S.(Tsi − Tse ) 1 1 S.(Tsi − Tse )


Φ=λ  = (5.21)
d λ Φ d

Relaţiile 5.20 şi 5.21 conduc la:

1 d 1 S.(Tsi − Tse ) d Tsi − Tse ∆T


R= = = = (5.22)
λ S Φ d S Φ Φ

În concluzie:

∆T 1 Φ
R= U= = (5.23)
Φ R ∆T

În relaţiile 5.23 R reprezintă rezistenţa termică exprimată în


ºC/W , iar
U coeficientul de transfer termic exprimat în W/ºC.

161
La fel ca în cazul rezistenţei termice „clasice”, definită ca raport între
căderea de temperatură şi fluxul termic unitar, cu ajutorul relaţiilor de
definiţie 5.23 se pot deduce expresii de calcul pentru rezistenţa termică
unidirecţională şi pentru rezistenţa termică specifică corectată.

5.3.3. Rezistenţa termică unidirecţională

Funcţie de tipul transferului termic, expresia rezistenţei termice


unidirecţionale va fi:

• conducţie:

∆T ∆T 1 d
R= = = (5.24)
Φ S.∆T S λ
λ
d
• convecţie + radiaţie:

∆T ∆T 1 1
R= = = (5.25)
Φ α.S.∆T S α

• rezistenţa termică totală pentru un element multistrat:

1 1 dj 1 
R =  +∑ +  (5.26)
S  α i j λj α e 

5.3.4. Rezistenţa termică specifică corectată

a. Punţi termice liniare

Dacă se urmează aceeaşi procedură ca la pct. 5.2.2, în cazul transmisiei


unidirecţionale (fără punte) fluxul termic Φ u se poate exprima cu ajutorul
relaţiei (5.27)

162
Φu
U= ⇒ Φ u = U. ΔT (5.27)
ΔT

În consecinţă, pentru un element ce conţine o singură punte termică


liniară, se poate scrie:

Φ ' Φ u + ∆Φ Φ u ∆Φ U. ΔT ΔΦ.  ΔΦ
U' = = = + = + = U+  (5.28)
.∆T ∆T ∆T ∆T ΔT ΔT.  . ΔT

ΔΦ
Cu notaţia = ψ , relaţia 5.28 devine:
. ΔT

U' = U + ψ.  (5.29)

b. Punţi termice punctuale

În cazul în care un element de construcţie include o singură punte termică


punctuală, coeficientul de transfer termic va fi:

Φ u ΔΦ U. ΔT ΔΦ ΔΦ
U' = + = + = U+ (5.30)
ΔT ΔT ΔT ΔT ΔT

ΔΦ
Cu notaţia = χ , relaţia 5.30 se poate scrie:
ΔT

U' = U + χ (5.31)

c. Cazul general

În situaţia când elementul conţine un număr oarecare de punţi termice


liniare şi punctuale, relaţiile 5.29 şi 5.31 conduc la:

U' = U + ∑ ψ.  + ∑ χ (5.32)

163
Rezistenţa termică specifică corectată R’ se obţine prin inversarea
coeficientului de transfer termic corectat U’:

1 1
R' = = (5.33)
U' U + ∑ ψ.  + ∑ χ

5.4. Calculul rezistenţei termice a elementelor oarecare

Există multe căi de apreciere a rezistenţei termice a unui element


oarecare, neomogen pe toate direcţiile:

• modelarea numerică;

• metoda coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali;

• metode simplificate, bazate pe fragmentarea domeniului în straturi;

• metode bazate pe cunoaşterea câmpului termic.

5.4.1. Modelarea numerică

Modul de lucru bazat exclusiv pe modelare numerică este dificil, deoarece


implică elemente tridimensionale cu geometrie complicată, indiferent dacă
se consideră ca domeniu întreaga anvelopă a clădirii, sau numai anumite
zone ale acesteia. De aceea, această modalitate de abordare, deşi
posibilă, este de regulă evitată.

Un exemplu de aplicare al metodologiei este cel din Cap. 4, pct. 4.2.5.2, la


care a fost modelat peretele exterior din zidărie al unei clădiri cu regim de
înălţime P + 2E, pe porţiunea aferentă unei încăperi. După determinarea
valorilor temperaturilor se poate determina rezistenţa termică, cel mai
simplu folosind un program de calcul tabelar.

164
5.4.2. Metoda coeficienţilor de transfer termic

În acest caz rezistenţa termică este determinată sub forma rezistenţei


termice specifice corectate, cu ajutorul relaţiei 5.11, problema cea mai
dificilă fiind aprecierea coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic.
Avantajul major al metodei este acela că înlocuieşte modelarea numerică
spaţială a unor domenii complexe cu modelarea, de regulă plană, a unor
zone de mici dimensiuni (punţile termice).

Etapele de rezolvare sunt următoarele:


a. stabilirea mărimilor geometrice ale clădirii, în special a ariilor
elementelor verticale şi orizontale ale anvelopei (pereţi exteriori,
planşeu de acoperiş etc.);
b. identificarea punţilor termice ale anvelopei;
c. stabilirea parametrilor geometrici (dimensiuni caracteristice) şi fizici
(coeficienţi de conductivitate termică ai materialelor componente)
pentru toate punţile termice;
d. adoptarea condiţiilor la limită, conform reglementărilor în vigoare
(valorile temperaturii aerului interior şi exterior, coeficienţii de
transfer termic la suprafaţa interioară şi exterioară etc.);
e. pentru fiecare punte termică se determină coeficientul de transfer
termic ψ (în cazul punţilor liniare), sau coeficientul χ (în cazul
punţilor punctuale);
f. calculul rezistenţei termice specifice corectate, cu relaţia 5.11.

În cadrul acestei proceduri, etapa cea mai importantă este determinarea


coeficienţilor de transfer termic liniari şi punctuali, pentru care există două
modalităţi de abordare:

• utilizarea unor cataloage de punţi termice, sub formă clasică sau


electronică; conform literaturii de specialitate, erorile înregistrate în
acest caz pot atinge cca. ± 20...25%;

165
• modelare numerică a punţilor termice, cu erori maxime de ± 5%.

În Normativul C 107/3-2005, Tabelele 1...73 sunt prezentate detalii uzuale


specifice elementelor supraterane, iar în Normativul C 107/5-2005,
Tabelele 1...18 detalii ale elementelor de construcţie în contact cu solul.
Pentru fiecare detaliu, ce reprezintă o punte termică (în mai multe
variante), este dat coeficientul de transfer termic liniar şi valoarea
temperaturii minime pe suprafaţa interioară.

Modelarea numerică este mai laborioasă, întrucât implică lucrul cu un


program capabil să rezolve probleme de câmp termic, dar conduce la
rezultate mai precise. În plus, aceasta este singura modalitate pentru
rezolvarea punţilor termice punctuale, care nu sunt prinse în cataloage
datorită marii lor diversităţi.

Determinarea prin modelare numerică a coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ


poate fi efectuată în două variante: prin folosirea relaţiilor de definiţie sau
cu ajutorul relaţiilor prevăzute în Normativul C 107/3-2005.

a) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ cu relaţiile de definiţie

Calculul efectiv al coeficienţilor liniari ψ şi punctuali χ de transfer termic


poate fi efectuat cu expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13, prin parcurgerea
următoarelor etape:

• determinarea prin modelare numerică a fluxului termic Φ’ ce


traversează elementul, cu ajutorul unui program specializat de calcul
a câmpului termic, pentru domeniul plan definit de secţiunea
transversală prin puntea liniară (de regulă secţiune orizontală sau
verticală) în cazul coeficientului ψ, sau pentru domeniul spaţial în

cazul coeficientului χ şi;

166
• determinarea fluxului termic unidirecţional Φ u pentru acelaşi domeniu,
dar în absenţa punţii termice (calculul se poate efectua manual);

• stabilirea diferenţei dintre cele două fluxuri Φ’ – Φ u = ΔΦ şi


raportarea acesteia la lungimea punţii şi la căderea de temperatură
(în cazul coeficientului ψ), sau numai la căderea de temperatură (în
cazul coeficientului χ).

Problema care se pune este cât de extins trebuie să fie domeniul luat în
considerare. Principial, în cazul punţilor termice liniare trebuie considerate
porţiuni de o parte şi de alta a punţii, suficient de extinse pentru a depăşi
limitele zonei de influenţă a acesteia, limite ce variază în principal funcţie
de structura punţii. Conform Normativului C 107/3-2005 şi altor reglementări, o
lăţime de cca. 1,2 m a celor două zone adiacente se poate considera
acoperitoare în cazul oricărui tip de punte.

În Fig. 5.15 – 5.17 sunt reprezentate câteva tipuri uzuale de punţi termice liniare şi
modul de apreciere a dimensiunilor domeniului considerat în calcule.

Pentru calculul fluxului Φ’ domeniile modelate se adoptă conform


Fig. 5.15.a – 5.17.a, iar pentru calculul fluxului Φ se consideră domeniile
cu punţi eliminate conform Fig. 5.15.b, 5.16.b, 5.17.c.

„eliminarea” punţii
(exterior)
a. b.

(interior)
1,2 m d 1,2 m d + 2,4 m

Fig. 5.15. Punte termică în dreptul unui stâlpişor din beton


a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

167
(exterior) a. b.

(interior)

1,2 m

„eliminarea” punţii
1,2 m d 1,2 m d/2 + 1,2 m d/2 + 1,2 m

Fig. 5.16. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
a. domeniul modelat numeric;
b. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

a. b.
3
d

1 2
„eliminarea”
1,2 m (interior) (exterior) punţii

c.
1,2 m d 2≡3

1,2 m 1 1,2 m

Fig. 5.17. Punte termică la intersecţia dintre doi pereţi exteriori – colţ ieşind
a. domeniul modelat numeric; b. modul de „eliminare” a punţii;
c. domeniul fără punte (calcul unidirecţional)

168
Regulile de eliminare prezentate anterior pot fi generalizate pentru
majoritatea tipurilor de punţi. De exemplu, pentru rostul orizontal dintre
două panouri mari prefabricate, se poate proceda conform Fig. 5.18.

a b
beton protecţie
termoizolaţie BCA
beton rezistenţă
termoizolaţie PEX

placă beton
armat
beton monolitizare

Fig. 5.18. Punte termică liniară în zona rostului orizontal


a. domeniul real (pentru calculul fluxului Φ’)
b. domeniul fără punte (pentru calculul fluxului Φ u )

b) Determinarea coeficienţilor ψ şi χ conform normativului

Pentru calculul coeficientului liniar de transfer termic ψ şi a celui punctual χ


în cadrul Normativului C 107/3-2005 se utilizează două relaţii deduse din
expresiile de definiţie 5.12 şi 5.13.

Prin utilizarea relaţiei 5.12 se obţine:

ΔΦ Φ' − Φ u Φ' Φ
ψ= = = − u (5.34)
. ΔT . ΔT . ΔT . ΔT

169
Cu notaţia Φ’/ ℓ = Φ (ℓ – lungimea punţii) şi cu ajutorul relaţiei 5.5 se obţine:

Φ' Φ Φ U.A.ΔT Φ U.B.  Φ B


ψ= − u = − = − = − (5.35)
. ΔT . ΔT ΔT . ΔT ΔT  ΔT R

În mod similar se poate deduce o relaţie asemănătoare pentru coeficientul


punctual χ. În final vom avea:

Φ B Φ A
ψ= − (5.36) χ= − (5.37)
∆T R ∆T R

unde: Φ – fluxul termic aferent unei punţi termice având lăţimea B şi


lungimea de 1 m (W/m);
ΔT – căderea totală de temperatură (ºC sau K);
B – lăţimea domeniului analizat, considerată la suprafaţa
interioară a elementului, cf. Fig. 5.19 – 5.21 (m);
– rezistenţa termică unidirecţională (m ºC/W);
2
R
– aria suprafeţei traversate de fluxul termic (m ).
2
A

În Fig. 5.19 – 5.21 sunt reluate tipurile de domenii prezentate în


Fig. 5.15 – 5.17. Normativul C 107/3 recomandă pentru zonele adiacente
punţii adoptarea unor lăţimi b = 0,8...1,2 m, funcţie de tipul domeniului.

(exterior) ψ

(interior)
b ≈ 1,2 m d b ≈ 1,2 m
B ≥ 2.b + d

Fig. 5.19. Punte termică în dreptul unui stâlpişor înglobat


Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

170
(exterior)

(interior)
ψ1 ψ2
b ≈ 1,2

b ≈ 1,2 m d b ≈ 1,2 m
B1 ≥ b + d/2 B2 ≥ b + d/2

Fig. 5.20. Punte termică la intersecţia dintre peretele exterior şi cel interior
Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

(exterior)

ψ1
B1 ≥ b ≈ 1,2 m
ψ2
(interior)

B2 ≥ b ≈ 1,2 m d

Fig. 5.21. Punte termică la intersecţia pereţilor exteriori – colţ ieşind


Definirea termenului „B” din relaţia 5.36

Relaţiile 5.12, 5.13 pe de o parte şi 5.36, 5.37 pe de altă parte, conduc la


două variante (în cadrul aceleiaşi metodologii) de determinare a

171
coeficienţilor de transfer termic ψ şi χ, şi în final a rezistenţei corectate R’.
Ambele modalităţi implică acelaşi volum de calcul, dar prima, bazată pe
relaţiile de definiţie, are următoarele avantaje:

• foloseşte expresii mai simple pentru calculul coeficienţilor liniari şi


punctuali de transfer termic;

• evidenţiază semnificaţia fizică a coeficienţilor ψ şi χ, conducând la un


mod de lucru transparent, uşor de înţeles; relaţiile 5.36 şi 5.37
ascund logica metodei, mai ales că în cadrul Normativului C 107/3
nu sunt date definiţii ale acestor coeficienţi;

• se evită utilizarea termenului „B” din relaţia 5.36 prin aplicarea


regulilor de eliminare ale punţilor termice, ilustrate în
Fig. 5.15 – 5.18.

5.4.3. Metoda simplificată (Normativ C107/3-2005)

Metoda simplificată (aproximativă) se poate aplica la fazele preliminare de


proiectare pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate a
elementelor de construcţii alcătuite din straturi neomogene.

Avantajul acestui mod de abordare este acela că se evită modelarea


numerică. Precizia rezultatelor este însă mai slabă, atât datorită modelului
geometric simplificat cu care se lucrează, cât şi datorită procedeului
matematic utilizat.

Ideea metodei constă în a determina o limită minimă şi una maximă pentru


rezistenţa termică, prin ponderarea valorilor pe zonele componente ale
elementului. În final, rezistenţa specifică corectată se determină ca medie
aritmetică a celor două limite.

172
Calculul cuprinde următoarele etape:

a) Se împarte elementul în straturi paralele cu suprafeţele şi fâşii


perpendiculare pe suprafeţe (Fig. 5.22).

Ad straturi

Ac fâşii flux
termic
Ab

Aa

3
2

Fig. 5.22. Descompunerea elementului în straturi paralele cu


suprafeţele elementului şi fâşii perpendiculare

b) Se determină valoarea minimă a rezistenţei termice, plecând de la


coeficienţii de transfer termic U j ai fiecărui strat „j”, calculaţi ca medie a
coeficienţilor de transfer ai zonelor stratului respectiv (Fig. 5.23),
ponderată cu ariile aferente. Prin zonă vom înţelege porţiunea definită de
intersecţia unei fâşii cu un strat.

U a1 .A a + U b1 .A b + U c1 .A c + U d1 .A d
- stratul 1: U1 =
Aa + Ab + Ac + Ad

U a 2 .A a + U b 2 .A b + U c 2 .A c + U d 2 .A d
- stratul 2: U2 =
Aa + Ab + Ac + Ad

173
U a 3 .A a + U b3 .A b + U c3 .A c + U d 3 .A d
- stratul 3: U3 =
Aa + Ab + Ac + Ad
λ ij
U ij = (i = a, b, c, d; j = 1, 2, 3)
dj

unde: λ ij – coeficientul de conductivitate termică al zonei definite


de intersecţia dintre fâşia „i” cu stratul „j” (W/mºC);
d j – grosimea stratului „j” (m).

1 2 3

Ud1
Ud2
Ud3
d
Uc1
Uc2
Uc3
c
Fig. 5.23. Împărţire domeniului în zone.
Coeficienţii de transfer termic
ai zonelor.
Ub1
Ub2
Ub3
b
Ua1
Ua2
Ua3
a

Rezistenţele termice ale celor 3 straturi sunt, prin definiţie, inversul


coeficienţilor de transfer termic:

1 1 1
R1 = ; R2 = ; R3 =
U1 U2 U3

174
Valoarea minimă a rezistenţei termice se calculează cu relaţia:

R min = R si + R 1 + R 2 + R 3 + R se

unde: R si, R se – rezistenţele termice la suprafaţa interioară,


respectiv exterioară (m ºC/W).
2

c) Se determină valoarea maximă a rezistenţei termice, pornind de la


coeficientul de transfer termic U max calculat ca medie a coeficienţilor de

transfer U i ai fâşiilor „i”, ponderată cu ariile aferente.

Coeficienţii U i au expresiile:

1 1
- fâşia a: Ua = =
Ra 1 d1 d d 1
+ + 2 + 3 +
α i λ1a λ 2a λ 3a α e

1 1
- fâşia b: Ub = =
Rb 1 d1 d d 1
+ + 2 + 3 +
α i λ1b λ 2 b λ 3b α e

1 1
- fâşia c: Uc = =
Rc 1 d1 d 2 d 1
+ + + 3 +
α i λ1c λ 2c λ 3c α e

1 1
- fâşia d: Ud = =
Rd 1 d1 d d 1
+ + 2 + 3 +
α i λ1d λ 2d λ 3d α e

unde: α i, α e – coeficienţii de transfer termic la suprafaţă interioară,


respectiv exterioară (W/m2 ºC ).

175
Media coeficienţilor U i ponderată cu suprafeţele conduce la:

U a .A a + U b .A b + U c .A c + U d .A d 1
U= ⇒ R max =
Aa + Ab + Ac + Ad U

d) Rezistenţa termică specifică corectată se determină ca medie aritmetică


a celor două limite R min şi R max :

R min + R max
R' =
2

Eroarea relativă maximă, exprimată procentual, este:

R max − R min
e = 100
2R '

De exemplu, dacă raportul între limita superioară şi limita inferioară este


egal cu 1.5, eroarea maximă este 20%, iar pentru un raport de 1.25
eroarea maximă este de 11%. Pentru Rmax = 2 Rmin, eroarea maximă este
de 33%.

5.4.4. Metoda bazată pe cunoaşterea câmpului termic

Pe baza valorilor caracteristice ale câmpului de temperatură, rezultate din


măsurători sau prin calcul, poate fi determinată rezistenţa termică R pentru
orice structură, indiferent de discontinuităţile geometrice sau fizice pe care
le prezintă, folosind relaţia 5.2.

Fluxul termic Φ se calculează funcţie de valorile cunoscute ale


temperaturii, cu una din relaţiile (5.38).

176
(
Φ = ∑ α i j Si j Ti − Tsi j ) Φ = ∑ α e j Se j (Tse j − Te ) (5.38)
j j

unde: Si j, Se j – ariile suprafeţelor interioare, respectiv exterioare


aferente fiecărui punct „j” în care se cunoaşte
temperatura (m2);

αi j, αe j – coeficienţii de transfer termic la suprafaţa interioară,


respectiv exterioară (W/m2 ºC);

Ti, Te – temperaturile aerului interioare, respectiv exterior (ºC).

Tsi j,Tse j – temperaturile suprafeţei interioare, respectiv exterioare,


rezultate din măsurători sau prin calcul, pentru fiecare
punct „j” (ºC);

5.5. Coeficientul global de pierderi termice

Rezistenţa termică specifică corectată R’ reprezintă o caracteristică


termotehnică de bază a elementelor de construcţii, fiind un indicator
important al nivelului la care cerinţele de izolare termică sunt îndeplinite.
Totuşi, această mărime caracterizează în mod individual diversele
elemente opace cu funcţii de izolare termică, nu şi clădirea în ansamblu.

Pot exista situaţii când, deşi rezistenţele termice specifice corectate sunt
superioare valorilor minime necesare (normate), pierderile de căldură
globale ale clădirii se situează peste nivelul admisibil prevăzut de normele
în vigoare. Astfel de cazuri pot să apară atunci când:

• aria suprafeţelor vitrate exterioare (ferestre, uşi exterioare, pereţi


vitraţi etc.), prin care au loc pierderi semnificative de căldură, are o
pondere importantă în cadrul ariei totale a anvelopei clădirii;

177
• clădirea are o volumetrie atipică, cu raportul dintre aria anvelopei
(prin care au loc pierderile termice) şi volumul total al clădirii mai mare
decât la construcţiile cu forme uzuale;

• există infiltraţii ale aerului exterior, controlate sau accidentale,


datorită necesităţilor de ventilare (aerisire), respectiv datorită
etanşării insuficiente a rosturilor tâmplăriei exterioare şi/sau
permeabilităţii mari la aer a unor elemente de închidere.

În consecinţă, atât normativele străine, cât şi cele româneşti – Normativele


C107/1-2005 şi C107/2-2005 – introduc o mărime termotehnică numită
„coeficient global de izolare termică”, notat cu G, ce exprimă cantitatea de
căldură pierdută de clădire în exterior, raportată la volumul încălzit al
acesteia. Din acest motiv, denumirea corectă este aceea de „coeficient
global de pierderi termice”.

5.5.1. Coeficientul pierderilor termice la clădiri de locuit

Normativul C107/1-2005 conţine metodologia de calcul a coeficientului


global de pierderi termice la clădirile de locuit. În conformitate cu acest
normativ, coeficientul G „reprezintă suma pierderilor de căldură realizate
prin transmisie directă prin suprafaţa anvelopei clădirii, pentru o diferenţă
de temperatură între interior şi exterior de
ºC 1(sau 1 K), r aportată la
volumul clădirii, la care se adaugă pierderile de căldură aferente
reîmprospătării aerului interior, precum şi cele datorate infiltraţiilor
suplimentare (necontrolate) de aer rece”.

Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu


relaţia:

Φj
∑ ∆T
G= + ca . ρa . n (5.39)
V

178
unde: G – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC);

Φj – fluxul termic ce traversează elementul „j” al clădirii (W);

ΔT – căderea totală de temperatură, adică diferenţa dintre tempe-


ratura convenţională a aerului interior şi temperatura
convenţională a aerului exterior: ΔT = Ti - Te (ºC sau K);

– volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m );


3
V

ca – căldura specifică masică a aerului interior (J/(Kg ºC)


sau Ws/(Kg ºC);
ρa – densitatea aerului interior (Kg/m3);

n – viteza de ventilare naturală (rata ventilării), exprimată prin


numărul de schimburi de aer pe oră într-un anumit spaţiu
(apartament, încăpere etc.) (1/h);

ca.ρa.n – pierderile de căldură datorate ventilării clădirii şi, eventual,


infiltraţiilor necontrolate de aer, raportate la volumul clădirii
şi la diferenţa de temperatură ΔT (W/m3ºC );

Relaţia 5.39 poate fi pusă sub o formă mai utilă din punct de vedere al
calculelor practice. Astfel, suma din membrul II se poate scrie:

Φj
Aj
Φj Aj q j .A j Aj Aj
∑ ∆T = ∑ ∆T
=∑
∆T
=∑
∆T
=∑ '
Rj
(5.40)

qj

unde: A j – aria elementului „j”, cu funcţie de izolare termică (m2);


elementele „j” pot fi: pereţii exteriori, zonele vitrate
exterioare, planşeul de la ultimul nivel, pereţi ce despart
zone ale clădirii cu temperaturi diferite etc. (m2);

179
qj – fluxul termic unitar mediu (densitatea de flux) a elementului
„j” (W/m2);

R’j – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „j”


(m2 ºC/W).

Dacă se ţine seama de valorile căldurii specifice masice a aerului interior


(ca = 1000 Ws/Kg ºC) şi ale densităţii aerului interiorρ (
3
a = 1.23 Kg/m ),
termenul al doilea din membrul II al relaţiei (5.39) se poate explicita astfel:

 1000 Ws /(KgK ) 
(c a . ρ a ) . n =  1,23 Kg / m 3  . n ≅ 0,34 . n (5.41)
 3600 

(valoarea 3600 se introduce pentru a face trecerea de la secunde la ore)

Cu ajutorul relaţiilor 5.40 şi 5.41, expresia 5.39 devine:

Φj Aj
∑ ∆T ∑ R'
j
G= + c a .ρa . n = + 0,34 . n (5.42)
V V

Din punct de vedere al spaţiilor delimitate, elementele de izolare termică


ale clădirilor pot fi grupate în două categorii:

• elemente ce delimitează interiorul clădirii de exteriorul acesteia


(elemente perimetrale);

• elemente ce delimitează interiorul clădirii de spaţii construite


adiacente, cu temperatură diferită (garaje, subsoluri, poduri, spaţii
comerciale etc.).

Deoarece pierderile de căldură prin elementele perimetrale (în contact cu


aerul exterior) sunt diferite de pierderile prin elementele ce separă volumul

180
interior încălzit al clădirii de spaţiile adiacente neîncălzite (poduri, garaje,
spaţii de depozitare etc.), se introduce un factor de corecţie adimensional
notat cu τ, exprimat cu relaţia:
Ti − Tu
τ= (5.43)
Ti − Te

unde: Ti, Te – temperatura convenţională a aerului interior, respectiv


exterior (ºC);
Tu – temperatura aerului interior din spaţiile adiacente clădirii (ºC).

În relaţia 5.43 se observă că pentru Tu = Te (egalitate valabilă pentru


elementele anvelopei în contact cu aerul exterior), rezultă τ = 1.

În final, prin utilizarea rel. 5.42 şi 5.43, relaţia practică de calcul a


coeficientului global de pierderi termice devine:

 Aj 
∑  R ' τ j 
G=  j  + 0,34 . n (5.44)
V

Verificarea nivelului global de pierderi termice se efectuează, conform


Normativului C107/1-2005, cu relaţia:

G ≤ GN (5.45)

3
în care: GN – coeficientul global normat de pierderi termice (W/m ºC).

Valorile coeficientul global normat de pierderi termice pentru clădirile de


locuit sunt prevăzute în cadrul Normativului C107/1-2005, funcţie de
numărul de niveluri şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul
încălzit al clădirii.

181
5.5.2. Coeficientul pierderilor termice la clădiri cu altă destinaţie

Conform Normativului C 107/2-2005, coeficientul pierderilor termice al unei


clădiri cu altă destinaţie decât cea de locuire, sau al unei părţi de clădire
distinctă din punct de vedere funcţional „reprezintă pierderile de căldură
prin elementele de închidere ale acesteia, pentru o diferenţă de un grad
între interior şi exterior, raportate la volumul încălzit al clădirii”.

Conform definiţiei, coeficientul global de pierderi termice se calculează cu


relaţia:

1  A j 
G1 = ∑ τj  (5.46)
V  j R' j 
 

unde: G1 – coeficientul global de pierderi termice (W/m3 ºC);

– volumul încălzit al clădirii sau părţii de clădire (m );


3
V

Aj – aria suprafeţei elementului de construcţie „j” prin care se


produce schimb de căldură (m );
2

τj – factor de corecţie a diferenţei de temperatură între mediile


separate de elementul de construcţie „j”, cf. rel. 5.43;

R’j – rezistenţa termică specifică corectată, pe ansamblul clădirii,


a elementului de construcţie „j” (m2 ºC/W).

V – volumul interior încălzit (direct sau indirect) al clădirii (m3).

Verificarea nivelului de pierderi termice globale se efectuează, conform


Normativului C107/2-2005, cu relaţia:

G1 ≤ G1 ref (5.47)

în care coeficientul global de referinţă G1ref este conform relaţiei (5.48).

182
1  A1 A 2 A 3 A4 
G1ref = + + + d ⋅ P + (5.48)
V  a b c e 

unde:

A1 – aria suprafeţelor componentelor opace ale pereţilor verticali care fac


cu planul orizontal un unghi mai mare de 60°, aflaţi în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
2
interax (m );

A2 – aria suprafeţelor planşeelor de la ultimul nivel (orizontale sau care fac


cu planul orizontal un unghi mai mic de 60°) aflate în contact cu exteriorul
sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
interax (m2);

A3 – aria suprafeţelor planşeelor inferioare aflate în contact cu exteriorul


sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare dimensiunile
2
interax (m );

P – perimetrul exterior al spaţiului încălzit aferent clădirii aflat în contact cu


solul sau îngropat (m);

A4 – aria suprafeţelor pereţilor transparenţi sau translucizi aflaţi în contact


cu exteriorul sau cu un spaţiu neîncălzit, calculată luând în considerare
dimensiunile nominale ale golului din perete (m2);

V – volumul încălzit, calculat pe baza dimensiunilor interioare ale


clădirii (m3);

a, b, c, e – coeficienţi de control (cu semnificaţia unor rezistenţe termice


corectate normate) pentru elementele de construcţie menţionate mai sus,
ale căror valori sunt date în Tabelele 1 şi 2 din Normativul C 107/2-2005,
în funcţie de: categoria de clădire, tipul de clădire şi zona
climatică (m2 ºC/W).

183
d – coeficient de control, cu semnificaţia unui coeficient liniar de transfer
termic al punţii de pe conturul clădirii, la baza acesteia (W/mºC).

Clădirile la care se aplică prevederile normativului C 107/2-2005 se împart


în două categorii, funcţie de durata de ocupare şi clasa de inerţie:

• clădiri de categoria 1, în care intră clădirile cu "ocupare continuă" şi


clădirile cu "ocupare discontinuă" de clasă de inerţie mare, definită
conform anexei B din normativ;

• clădiri de categoria 2, în care intră clădirile cu "ocupare


discontinuă", cu excepţia celor din clasa de inerţie mare.

Clădirile cu "ocupare continuă" sunt considerate acele clădiri a căror


funcţionalitate impune ca temperatura mediului interior să nu scadă, în
intervalul ora 0 – ora 7, cu mai mult de 7°C sub valoarea normată de
exploatare. Din această categorie fac parte creşele, internatele,

spitalele etc.

Clădirile cu "ocupare discontinuă" sunt acele clădiri a căror funcţionalitate


permite ca abaterea de la temperatura normată de exploatare să fie mai
mare de 7°C pe o perioadă de 10 ore pe zi, din care cel puţin 5 ore în
intervalul ora 0 – ora 7, din această categorie făcând parte: şcolile, sălile
de curs, amfiteatrele, sălile de spectacole, clădirile administrative,
restaurantele, clădirile industriale cu unul sau două schimburi etc., de
clasă de inerţie medie şi mică, definită conform anexei B din normativ.

Clasa de inerţie a unei clădiri sau părţi de clădire se stabileşte conform


Tabelului 5.3, în funcţie de valoarea raportului :

∑mj Aj
j
(5.49)
Ad

184
unde: mj – masa unitară a elementului de construcţie „j”, cu rol de izolare
termică (Kg/m2);
Aj – aria utilă a elementului de construcţie „j”, determinată pe baza
2
dimensiunilor interioare ale acestuia (m );
Ad – aria desfăşurată a clădirii sau părţii de clădire analizate (m2).

Tabel 5.3. Clasa de inerţie

∑mj Aj Inerţia
j
termică
Ad
Până la 149 mică
De la 150 la 399 medie
De la 400 în sus mare

Tipurile de clădire funcţie de care se aleg coeficienţii de control sunt:

• spitale, creşe, policlinici;

• clădiri de învăţământ şi pentru sport;

• birouri, clădiri comerciale şi hoteluri;

• alte clădiri (industriale cu regim normal de exploatare).

185
5.6. Studii de caz
5.6.1. Panou prefabricat

În cadrul acestui studiu s-a urmărit:

• evidenţierea comportării termice a unei soluţii tip de panou mare


prefabricat, utilizat pe scară largă înainte de 1989;

• modul de abordare a calculului rezistenţei termice corectate, prin


metoda coeficienţilor de transfer termic, în cazul unor punţi termice
ce nu sunt incluse în tabelele din Normativul C 107/3-2005;

Panoul analizat (Fig. 5.24), în grosime totală de 27 cm, este alcătuit


dintr-un strat de rezistenţă din beton (12.5 cm), un strat de termoizolaţie
din polistiren (8 cm) şi un strat de protecţie din beton (6.5 cm).

a) Definirea geometriei

Dimensiunile caracteristice au fost preluate din proiectul tip (Fig. 5.24).

0.05

1.20 2.80
1 1 3 3

4 0.05
4 4

2 0.05 1.80 0.05


3.60

Fig. 5.24. Alcătuirea generală a panoului de perete

186
b) Identificarea punţilor termice

În cazul pereţilor din panouri mari punţile termice apar în zonele unde
termoizolaţie din câmpul curent al panoului trebuie întreruptă. Întreruperile
sunt necesare pentru a se crea legături între cele două straturi din beton,
stratul de rezistenţă (dispus spre interior) şi cel de protecţie (poziţionat la
exterior). Legăturile se realizează pe conturul panoului, pe perimetrul
golului de fereastră şi în anumite zone din câmpul panoului, reprezentate
cu linii întrerupte în Fig. 5.24.

c) Stabilirea parametrilor geometrici şi fizici ai punţilor

Conform celor arătate la pct. b), au fost luate în considerare patru tipuri de
punţi termice liniare, corespunzătoare secţiunilor 1–1... 4–4 din Fig. 5.24.
Detaliile acestor punţi sunt reprezentate în Fig. 5.25 – 5.28.

Dimensiunile geometrice ale punţilor au fost extrase din proiectul tip, iar
caracteristicile de material (coeficienţii de conductivitate termică) din
Normativul C 107-2005 sau din fişa tehnică a produsului (Tabelul 5.4).

termoizolaţie (polistiren 2.4 cm) monolitizare (beton)

6.5
8.0

12.5

strat protecţie (beton)


perete interior (beton) termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)

14.0

Fig. 5.25. Secţiune 1-1 (rost vertical)

187
6.5 8.0 12.5

strat protecţie (beton)

strat rezistenţă (beton)

termoizolaţie (polistiren 2.4 cm) 13.0


monolitizare (beton)
placă (beton)
termoizolaţie (polistiren)

Fig. 5.26. Secţiune 2-2 (rost orizontal)

geam dublu (Ug = 3.0 W/m2K)

6.5
8.0
12.5

strat protecţie (beton)


termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)

Fig. 5.27. Secţiune 3-3 (glaf geam)

188
nervură (beton) strat protecţie (beton)
termoizolaţie (polistiren)
strat rezistenţă (beton)

6.5
8.0

12.5

5.0

Fig. 5.28. Secţiune 4-4 (nervură beton)

Tabel 5.4. Caracteristicile termotehnice ale materialelor

Capacitate
Densitate Conductivitate
Nr calorică
Material aparentă termică
crt masică
[Kg/m3] [W/m ºC]
[J/Kg ºC]
1 Beton armat 2500 1.74 840
Polistiren
2 20 0.044 1460
expandat
3 Mortar 1800 0.93 840

d) Adoptarea condiţiilor la limită

Pentru cele două suprafeţe ale panoului, interioară şi exterioară, se


adoptă condiţii la limită de speţa a III-a (Fourier), care necesită
cunoaşterea coeficienţilor de transfer termic la suprafaţă şi a valorilor
temperaturii aerului interior şi exterior, conform reglementărilor în vigoare
(Normativ C 107-2005), În zonele de întrerupere ale domeniilor punţilor
termice se adoptă condiţii de speţa a II-a (Neumann), cu flux nul pe direcţie
normală pe linia de întrerupere, conform celor arătate în Cap. 4, pct. 4.2.5.1.

189
Temperaturile convenţionale de calcul ale aerului interior şi exterior s-au
considerat: Ti = 20 ºC; Te = -15 ºC. Coeficienţii de transfer termic de

suprafaţă: αi = 8 W/m ºC, αe = 24 W/m ºC.


2 2

e) Determinarea coeficienţilor de transfer termic

Coeficienţii de transfer termic au fost determinaţi prin modelare numerică,


folosind metoda elementelor finite, pentru fiecare din cele 4 tipuri de punţi
termice liniare din Fig. 5.25 – 5.28, întrucât Normativul C 107/3-2005 nu
conţine valori ale coeficienţilor ψ în cazul structurilor din panouri mari.

Rosturi verticale (secţiune 1-1)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.29.

B = 1.2 + 0.14/2

Φ 1.20

1.20 0.14 1.20

Fig. 5.29. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost vertical)

190
În Fig. 5.30 este reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma
modelării, temperaturile ridicate fiind reprezentate cu nuanţe deschise.
În Fig. 5.31 este redat fluxul termic unitar, nuanţele închise reprezentând
valorile mari ale fluxului.

Fig. 5.30. Câmpul de temperaturi (rost vertical)

Fig. 5.31. Câmpul fluxului termic unitar (rost vertical)

191
Valoarea coeficientului ψ, conform relaţiei 5.36, va fi:

Φ B 41.102 1.27
ψ= − = − = 0.5679 W/mº C
ΔT R 35 2.094

în care:

Φ – fluxul termic ce traversează suprafaţa reprezentată cu linie


îngroşată în Fig. 5.29, determinat prin modelare numerică (W);

ΔT – diferenţa dintre valorile temperaturii convenţionale ale aerului


interior şi exterior: ΔT = 20 – (–15) = 35 ºC;

B – lăţimea punţii termice, considerată conform Fig. 5.29;

R – rezistenţa termică unidirecţională (în câmpul curent al panoului):

1 d j 1 1 0.125 0.08 0.065 1


R= +∑ + = + + + + = 2.094 m 2 °C / W
αi j λ j α e 8 1 . 74 0 .044 1. 74 24

Rosturi orizontale (secţiunea 2-2)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.32. În Fig. 5.33 este


reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.34 câmpul fluxului termic unitar. Valorile coeficienţilor ψ:

• rost orizontal (panou superior):

Φ1 B1 37.262 1.24
ψ1 = − = − = 0.4725 W/m º C
ΔT R 35 2.094

• rost orizontal (panou inferior):

Φ 2 B 2 40.521 1.265
ψ2 = − = − = 0.5536 W/m º C
ΔT R 35 2.094

192
B1 = 1.2 + 0.13/2
1.2
Φ1

0.13
1.2
B2 = 1.2 + 0.13/2

1.2
Φ2

Fig. 5.31. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (rost orizontal)

Fig. 5.33. Câmpul de temperaturi (rost orizontal)

193
Fig. 5.34. Câmpul fluxului termic unitar (rost orizontal)

Glaf fereastră (secţiunea 3-3)


Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.35. În Fig. 5.36 este
reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.37 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:

Φ B 33.909 1.20
ψ= − = − = 0.3958 W/m º C
ΔT R 35 2.094

B = 1.20 fereastră

1.2 Φ 0.9

Fig. 5.35. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (glaf geam)

194
Fig. 5.36. Câmpul de temperaturi (glaf)

Fig. 5.37. Câmpul fluxului termic unitar (glaf)

Nervuri (secţiunea 4-4)

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.38. În Fig. 5.39 este


reprezentat câmpul de temperaturi rezultat în urma modelării, iar în
Fig. 5.40 câmpul fluxului termic unitar. Valoarea coeficientului ψ:

Φ B 54.014 2.45
ψ= − = − = 0.3733 W/m º C
ΔT R 35 2.094

B = 2 x 1.2 + 0.05

1.20 0.05 1.20


Φ
Fig. 5.38. Domeniul pentru determinarea câmpului termic (nervură)

195
Fig. 5.39. Câmpul de temperaturi (nervuri)

Fig. 5.40. Câmpul fluxului termic unitar (nervuri)

Valorile coeficienţilor ψ şi lungimile punţilor termice (cf. Fig. 5.24) sunt


centralizate în Tabelul 5.5.

Tabel 5.5. Coeficienţii ψ şi termenul ∑( ψ.ℓ)


Detaliu Coeficient ψ Lungimi ℓ ψ.ℓ
Rost vertical 0.5679 5.34 3.0326
Rost orizontal sup. 0.4725 3.46 1.9155
Rost orizontal inf. 0.5536 3.46 1.6349
Glaf fereastră 0.3958 6.00 2.3748
Nervuri din beton 0.3733 7.73 2.8856
∑ (ψ.ℓ) 11.8434

196
f) Calculul rezistenţei termice specifice corectate

Coeficientul de transfer termic corectat, determinat cu relaţia 5.11:

1 ∑ ψ. l 1 11.8434
U' = + = + = 1.973 W/m 2 º C
R A 2.094 3.6 × 2.8 - 1.8 × 1.2

Rezistenţa termică corectată va fi:

1 1
R' = = = 0.5069 m 2 º C/W
U' 1.973

În legătură cu ultima valoare sunt de remarcat următoarele:

• valoarea rezistenţei corectate R’ = 0.5069 m2ºC/W reprezintă circa


25% din rezistenţa unidirecţională R = 2.094 m ºC/W; cu alte
2

cuvinte, punţile termice reduc la un sfert valoarea rezistenţei termice


a panoului analizat;

• în raport cu cerinţele actuale, rezistenţa termică corectată este total


insuficientă, fiind mult inferioară rezistenţei termice minime impuse
de Normativul C 107-2005 pentru pereţi exteriori:

R' = 0.5069 m 2 º C/W << R' min = 1.40 m 2 º C/W

197
5.6.2. Soclul clădirii

5.6.2.1. Contextul problemei

Intersecţia dintre pereţii exteriori şi placa de la cota ±0.00 (Fig. 5.41)


constituie o puntea termică atipică, deosebită de toate celelalte tipuri de
punţi, pe de o parte datorită configuraţiei geometrice particulare şi, pe de
altă parte, ca urmare a faptului că pe lângă cele două condiţii la limită
obişnuite de speţa a III-a (Fourier) la suprafeţele interioară şi exterioară
ale elementului, există şi o a treia, de speţa I-a (Dirichlet), dată de
temperatura în sol, la cota stratului invariabil (Fig. 5.42).

Bi

exterior interior
placă pe sol

Fig. 5.41. Placă pe sol la o clădire fără subsol

În calculele termotehnice ale plăcii pe sol trebuie să se ţină seama de


caracteristicile pământului, care depind de o multitudine de factori:

• natura terenului (structura minerală, mărimea particulelor, porozitate,


densitate aparentă etc.);

• umiditatea şi gradul de saturaţie;

• starea pământului în raport cu fenomenul de îngheţ.

198
Având în vedere dificultăţile de determinare ale caracteristicilor
termotehnice ale solului, Normativul C107/5-2005 privind „Calculul
termotehnic al elementelor de construcţii în contact cu solul” admite pentru
coeficientul de conductivitate termică al pământului următoarele valori,
considerate acoperitoare:

• λ = 2.0 W/m°C până la adâncimea de 3.0 m de la cota terenului


sistematizat (CTS);

• λ = 4.0 W/m°C sub adâncime de 3.0 m de la CTS.

Variaţia convenţională a temperaturii în pământ, conform Normativului


C107/5-2005, funcţie de zona geografică, este prezentată în Fig. 5.42.

I II III IV
-21° -18° -15° -12°
αe = 24 W/m2 °C

λ = 2.0 W/m°C) 3.0

λ = 4.0 W/m°C) 4.0


cota stratului invariabil

I, II, III, IV – zone climatice


+8° +9° +10° +11°

Fig. 5.42. Variaţia convenţională a temperaturii în sol

Cota stratului invariabil, adoptată la 3.0 + 4.0 = 7.0 m sub cota terenului
sistematizat, reprezintă adâncimea de la care temperatura în teren este
considerată constantă tot timpul anului, având valorile din Fig. 5.42 funcţie
de zona climatică (zona I: 8 ºC; zona II: 9 ºC; zona III: 10 ºC; zona IV: 11 ºC).

199
Normativul C107/5-2005 prevede pentru aprecierea caracteristicilor
termice ale plăcii pe sol, la clădiri fără subsol, următoarele relaţii:

Φ Bi ∆Tp 1 1 ∆Tp ∑ ψ 
ψ= − (5.50) U' = = + (5.51)
∆T R ∆T R ' R ∆T A

unde: ψ – coeficientul liniar de transfer termic al punţii constituite de


soclul clădirii (W/m°C);

Φ – fluxul termic de la interior spre exterior, prin placa pe sol (W/m);

R – rezistenţa termică unidirecţională a tuturor straturilor


cuprinse între cota ±0.00 şi cota stratului invariabil CSI
(m2°C/W)

Bi – lungimea de calcul a porţiunii de placă, cf. Fig. 5.41 (m);

ΔT – diferenţa între temperaturile convenţionale ale aerului


interior şi exterior: ΔT = Ti – Te (°C);

ΔTp – diferenţa între temperatura convenţională a aerului interior şi


temperatura la cota stratului invariabil: ΔT = Ti – Tp (°C);

U’ – coeficientul de transfer termic corectat al plăcii pe sol


(W/m2 °C);

R’ – rezistenţa termică specifică corectată a plăcii pe sol (m2 °C/W);

ℓ – lungimea punţii termice (perimetrul clădirii la cota ±0.00) (m);

– aria elementului analizat, respectiv a plăcii pe sol (m );


2
A

Ca urmarea a particularităţilor menţionate mai sus, în relaţia (5.50) pentru


calculul coeficientului ψ şi (5.51) pentru calculul rezistenţei corectate R’,
apare un termen nou, neîntâlnit în cazul celorlalte tipuri de punţi: ΔTp / ΔT.

200
Pentru a înţelege comportamentul termic al complexului placă – soclu – teren,
precum şi raţiunea utilizării raportului dintre diferenţele de temperatură,
în cele ce urmează s-au considerat două variante, prima simplificată iar
cea de a doua (aproape) reală, pentru care s-au studiat caracteristicile
termice prin modelare numerică bazată pe metoda elementelor finite.

5.6.2.2. Modelarea numerică

a) Varianta 1 – simplificare maximă

Domeniul considerat, ce cuprinde doar terenul, este prezentat în Fig. 5.43.

Au fost respectate prevederile generale din Normativul C107/5-2005 cu


privire la dimensiunile şi caracteristicile termice ale terenului, în cazul unui
calcul simplificat dar acoperitor.

exterior interior
1m
αe = 24 W/m °C; Te = -15 °C αi = 8 W/m2 °C; Ti = 20 °C
2

qx = 0 qx = 0
pământ (λ = 2.0 W/m°C) 3.0

qx = 0 pământ (λ = 4.0 W/m°C) qx = 0


4.0

cota stratului invariabil (T p = 10 °C)


10.0 10.0

Fig. 5.43. Domeniu simplificat

Condiţiile de contur s-au adoptat astfel (Fig. 5.43):

• pe jumătatea din stânga a laturii orizontale superioare a domeniului


s-a impus o condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare
mediului exterior în zona a III-a climatică;

201
• pe jumătatea din dreapta a laturii orizontale superioare s-a impus o
condiţie de speţa a III-a (Fourier), corespunzătoare microclimatului
interior;

• pe latura orizontală inferioară, aflată la cota stratului invariabil, s-a prescris o


condiţie de speţa I-a (Dirichlet), cu temperatura impusă Tp = 10 °C;

• pe laturile verticale s-au adoptat condiţii de speţa a II-a (Neumann) cu


componenta orizontală a fluxului termic qx = 0 (suprafeţe adiabatice).

Modelarea pe calculator a condus la rezolvarea câmpului termic, respectiv


determinarea valorilor temperaturilor (Fig. 5.44), a fluxurilor termice unitare
(Fig. 5.45) şi a fluxurilor termice.

Fig. 5.46 conţine reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar. Pe baza


acesteia, în Fig. 5.47 sunt puse în evidenţă 3 zone distincte de transfer
termic: de la interior spre exterior, prin pământ (zona 1); de la interior spre
teren (zona 2) şi de la teren spre exterior (zona 3).

exterior interior

Fig. 5.44. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)

202
exterior interior

Fig. 5.45. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)

exterior interior

Fig. 5.46. Reprezentarea vectorială a fluxului termic unitar


(lungimile săgeţilor sunt proporţionale cu mărimea fluxului)

203
exterior interior
A B C

3 1 2

D E F
Fig. 5.47. Zone de transfer termic

 interior  exterior;  interior  teren;  teren  exterior;

b) Varianta 2 – caz real

Domeniul modelat este reprezentat în Fig. 5.48. Condiţiile de contur sunt


similare cu cele din varianta precedentă. În Fig. 5.49 este redată harta
temperaturilor rezultate, iar în Fig. 5.50 harta fluxurilor termice unitare.
Comparând hărţile din Fig. 5.49 şi 5.50 cu cele corespunzătoare de la
varianta 1, se observă că alura variaţiei temperaturii şi fluxului rămâne
aceeaşi, ceea ce înseamnă că procesul termic nu suferă modificări din
punct de vedere calitativ.

5.6.2.3. Considerente teoretice

a) Coeficientul liniar de transfer termic

Puntea termică simplificată din varianta 1 (Fig. 5.43) este diferită de marea
majoritate a punţilor, în sensul că nu se datorează unor neomogenităţi
locale constituite din materiale cu conductivitate termică mare, şi nici unei
variaţii a configuraţiei geometrice.

204
parchet (d = 2.2 cm; λ = 0.23 W/m°C)
placă OSB (d = 2.0 cm; λ = 0.114 W/m°C)
placă beton (d = 10 cm; λ = 1.7 W/m°C)
pernă pietriş (d = 20 cm; λ = 0.7 W/m°C)
pământ compactat (d = 50 cm; λ = 2.0 W/m°C)
perete zidărie (d = 37.5 cm; λ = 0.8 W/m°C)

10.0 0.375

3.0
pământ (λ = 2.0 W/m°C)

pământ (λ = 4.0 W/m°C) 4.0

20.375

Fig. 5.48. Domeniul real

exterior interior

Fig. 5.49. Harta temperaturilor (nuanţele închise – temperatură scăzută)

205
exterior interior

Fig. 5.50. Harta fluxurilor termice unitare (nuanţele închise – flux maxim)

Puntea termică din Fig. 5.43 apare ca urmare a 3 factori:

• traseul scurt de pierdere a căldurii prin pământ, în vecinătatea


punctului A (Fig. 5.47) care desparte zona rece de cea caldă;

• majorarea căderii de temperatură în zona adiacentă punctului A,


de la valoarea ΔTp = Ti – Tp la valoarea ΔT = Ti – Te, Tp fiind
temperatura stratului invariabil;

• aria suprafeţei calde pe porţiunea unde fluxul termic se transmite


numai spre pământ (Fig. 5.47, zona BC) este mai mică decât aria
suprafeţei de teren ce interceptează căldura, la cota stratului
invariabil (Fig. 5.47, zona EF); fenomenul este asemănător cu cel
din cazul punţii termice liniare de la colţul pereţilor exteriori, unde
suprafaţa interioară este mai mică decât cea exterioară.

În consecinţă, pentru calculul coeficientului ψ în varianta 1, regula de


eliminare a punţii termice (cf. pct. 5.4.2), este cea ilustrată în Fig. 5.51.

206
Φ
a αe T e A αi T i

qx = 0 qx = 0

qx = 0 qx = 0

Tp
eliminarea punţii Φu
b αi T i

qx = 0 qx = 0

qx = 0 qx = 0

B Tp

Fig. 5.51. Eliminarea punţii termice din varianta 1


a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)

Expresia (5.50) prevăzută în Normativul C107/5-2005 pentru calculul


coeficientului liniar de transfer termic al soclului, se poate deduce cu
ajutorul relaţiei de definiţie (5.12):

Φ' − Φ u Φ' Φ Φ' U. A . ∆Tp


ψ= = − u = − =
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T
(5.52)
Φ' U. B .  ∆Tp Φ B ∆Tp
= − = −
. ∆T  ∆T ∆T R ∆T

unde: Φ’ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, determinat


prin modelare numerică (W);

207
Φu – fluxul termic unidirecţional pentru acelaşi domeniu, dar cu
puntea termică eliminată (W);

Φ – fluxul termic ce traversează domeniul studiat, aferent unei


lungimi de 1 m a punţii: Φ = Φ’/ ℓ (W/m);

ΔT – căderea totală de temperatură: ΔT = Ti – Te (°C);

U – coeficientul de transfer termic unidirecţional (W/m2 °C);

B – conform Fig. 5.51 (m);

ℓ – lungimea punţii termice (m);

Relaţia (5.52) este corectă, dar ascunde o ipoteză simplificatoare. Pentru


a vedea în ce constă aceasta se propune în continuare un alt mod de
calcul pentru coeficientul liniar de transfer termic, probabil mai riguros
deoarece reflectă mai fidel mecanismul transferului de căldură în situaţia
analizată.

Conform Fig. 5.47 şi 5.52, coeficientul ψ poate fi scris ca sumă dintre


coeficientul ψ1 aferent zonei în care fluxul termic este direcţionat de la
suprafaţa AB spre exterior,ψşi 2 aferent zonei în care fluxul este
direcţionat numai spre pământ, de la suprafaţa BC spre EF

Ca urmare, utilizând şi relaţia de definiţie (5.12), se poate scrie:

∆Φ1 ∆Φ 2 Φ1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = + (5.53)
.∆T .∆Tp .∆T .∆Tp

unde: Φ 1 – fluxul termic de la interior spre exterior (W);

Φ 2 – fluxul termic de la interior spre teren (W);


Φ u1 – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei AB ( Φ u1 = q.A1 ,
unde A1 este aria suprafeţei AB: A1 = B1 x 1.0) (W);

208
Φ u 2 – fluxul termic unidirecţional aferent suprafeţei BC ( Φ u 2 = q.A 2 ,
unde A2 este aria suprafeţei BC: A2 = B2 x 1.0) (W);

– fluxul termic unitar în regim unidirecţional (W/m ).


2
q

∆T – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior


şi cea a aerului exterior: 20 – (–15) = 35 °C;

∆Tp – diferenţa dintre temperatura convenţională a aerului interior


şi cea de la cota stratului invariabil: 20 – 10 = 10 °C;

Φ1 Φ1 + Φ2 = Φ’
a.
A B C

D E F
Φu1 Φ2 Φu2
b.
A B C

B1 B2

Fig. 5.52. Partajarea fluxului termic


a. domeniul real, cu punte (câmp termic plan);
b. domeniul fără punte (câmp termic unidirecţional)
(curba BE reprezintă frontiera dintre zona in care căldura se transmite
numai spre exterior şi zona unde căldura se transmite numai spre pământ)

209
Pentru utilizarea practică a relaţiei (5.53) este necesară cunoaşterea
poziţiei punctelor B şi E (Fig. 5.47, 5.52).

Punctul E desparte zona DE prin care se pierde căldură de la suprafaţa


stratului invariabil spre exterior, de zona EF unde se primeşte căldură de
la suprafaţa caldă BC (Fig. 5.47, 5.52); E se găseşte pe poziţia nodului în
care componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul.
După determinarea poziţiei punctului E se poate calcula fluxul termic Φ2
primit de suprafaţa EF.

Poziţia punctului B se determină astfel (Fig. 5.52a):

• din fluxul termic total Φ’ pierdut prin suprafaţa caldă se scade fluxul
Φ2 pierdut spre pământ şi se obţine Φ1 ce reprezintă fluxul rămas,
pierdut spre aerul exterior;
• pornind din punctul A se face suma fluxurilor pe elemente finite
până se ajunge la valoarea cea mai apropiată de Φ1; poziţia nodului
astfel găsit este cu atât mai apropiată de punctul B cu cât
discretizarea este mai fină.

Ipoteză simplificatoare din relaţia (5.50) se poate evidenţia prin egalarea


coeficientului ψ dat de relaţia (5.52), cu cel exprimat prin relaţia (5.53).

Relaţia (5.52) se mai poate scrie:

Φ' Φ Φ + Φ 2 Φ u1 + Φ u 2 Φ Φ Φ Φ
ψ= − u = 1 − = 1 + 2 − u1 − u 2 (5.54)
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T . ∆T

Relaţia (5.53) poate fi pusă sub forma:

Φ 1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2 Φ Φ Φ2 Φ
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = 1 − u1 + − u2 (5.55)
.∆T .∆Tp .∆T .∆T .∆Tp .∆Tp

210
Egalând ultimii membrii ai expresiilor (5.54) ş i (5.55), prin reduceri şi
simplificări succesive se obţine:

Φ1 Φ2 Φ Φ Φ Φ Φ2 Φ
+ − u1 − u 2 = 1 − u1 + − u2
. ∆T . ∆T . ∆T . ∆T .∆T .∆T .∆Tp .∆Tp

Φ2 Φ Φ2 Φ
− u2 = − u2
. ∆T . ∆T .∆Tp .∆Tp

Φ2 Φu2 Φ2 Φu2 Φ2 Φ2 Φu2 Φu2


− = − − = −
∆T ∆T ∆Tp ∆Tp ∆T ∆Tp ∆T ∆Tp

 1 1   
Φ2 −  = Φu2  1 − 1 
 ∆T ∆Tp   ∆T ∆Tp 
   

Φ2 = Φu2 (5.56)

Egalitatea (5.56) relevă aproximaţia care se face prin utilizarea


expresiei (5.50) din cadrul Normativului C 107/5-2005: se admite că fluxul
termic Φ2 ce se transmite integral spre pământ, de la suprafaţa BC spre
EF (Fig. 5.47, 5.52a), este unidirecţional, fapt ce nu concordă cu
experimentele numerice efectuate în cele două variante analizate.

Pentru a vedea cât este de acceptabilă această aproximaţie, din punct de


vedere al calculelor practice, la pct. 5.6.2.4 s-au determinat coeficienţii de
transfer termic liniari cu ambele metode.

b) Rezistenţa termică corectată

Relaţia (5.51) din Normativul C107/5-2005 pentru calculul rezistenţei


termice specifice corectate, se poate deduce conform expresiei (5.57).

211
1 Φ' Φ + ∆Φ Φu ΔΦ
= U' = = u = + =
R' A.∆T A.∆T A.ΔT A.ΔT
(5.57)
U.A. ∆Tp ΔΦ.  ∆Tp ΔΦ  1 ∆Tp ψ 
= + =U + = +
A.ΔT A.ΔT.  ΔT . ΔT A R ΔT A

Dacă există mai multe tipuri de punţi liniare ale plăcii pe sol, relaţia (5.57)
devine:

1 1 ∆Tp ∑ ψ 
= U' = + (5.58)
R' R ΔT A

5.6.2.3. Calculul practic

În cele ce urmează s-a efectuat calculul coeficientului liniar de transfer


termic utilizând relaţia (5.50) din normativ şi, pe de altă parte, cu relaţia (5.53).

a) Varianta 1

Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.53.

Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la


limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.53, se obţine:

Φ B i ∆TP 105.5 10 20 − 10
ψ= − = − =
∆T R ∆T 20 − (−15) 2.625 20 − (−15) (5.59)
= 3.01429 - 1.08844 = 1.92585 W/m°C

rezistenţa termică unidirecţională fiind calculată cu relaţia uzuală:

1 d j 1 3.0 4.0
R= +∑ = + + = 2.625 m 2 °C / W (5.60)
αi λ j 8 2.0 4.0

212
5.55 4.45

exterior interior
168.0 A B C
105.5

105.5 – 18.72 = 86.78

18.72

81.19

D s 18.72 F

Fig. 5.53. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W)

Pentru o suprafaţă a plăcii de la cota ±0.00, având de exemplu


dimensiunile de 10 x 10 m, rezistenţa termică corectată (în ipoteza că
singura punte termică este cea constituită de perimetrul suprafeţei) va fi:

1 ∆Tp ∑ ψ. 1 ∆Tp ψ ∑ 


U' = + = + =
R ∆T A R ∆T A
1 20 − 10 1.92585 × 2 (10.0 + 10.0)
= + = 0.8792 W / m 2 °C
2.625 20 − (−15) 10.0 × 10.0

1 1
R' = = = 1.137 m 2 °C / W (5.61)
U' 0.8792

Utilizând datele numerice din Fig. 5.53, cea de a doua modalitate de calcul
a coeficientului ψ cu ajutorul relaţiei (5.53), conduce la rezultatul din
relaţia (5.62).

213
∆Φ1 ∆Φ 2 Φ 1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = + =
.∆T .∆Tp .∆T .∆Tp
(105.5 − 18.72) − 3.80952 × 5.55 18.72 − 3.80952 × 4.45
= + =
1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10)
= 1.87535 + 0.176764 = 2.05211 W/m °C (5.62)

2
(s-a folosit valoarea fluxului termic unitar unidirecţional q = 3.80952 W/m ,
calculată pentru domeniul din Fig. 5.52b)

Punctul B (Fig. 5.53) s-a obţinut astfel:

• din fluxul total pierdut prin pardoseală (105.5 W) s-a scăzut fluxul
pierdut spre pământ (18.72 W); se obţine 105.5 – 18.72 = 86.78 W
ce reprezintă fluxul rămas, pierdut spre aerul exterior;

• pornind din punctul A s-a făcut suma fluxurilor pe elementele finite


până s-a ajuns la valoarea cea mai apropiată de 86.78 W,
determinându-se astfel poziţia punctului B (rezultată la 5.55 m de
mijlocul feţei superioare a domeniului).

Punctul E (Fig. 5.47 şi 5.53) desparte zona prin care se pierde căldură de
la suprafaţa stratului invariabil spre exterior, de zona în care se primeşte
căldură de la suprafaţa BC (E se găseşte pe poziţia nodului în care
componenta verticală a fluxului termic unitar schimbă semnul).

Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat


cu relaţia (5.62), este:

1 20 − 10 2.05211 × 2 (10.0 + 10.0)


U' = + = 0.929688 W / m 2 °C
2.625 20 − (−15) 10.0 × 10.0

1 1
R' = = = 1.076 m 2 °C / W (5.63)
U' 0.929688

214
b) Varianta 2
Valorile fluxurilor termice care intră, respectiv ies din domeniul analizat,
obţinute prin modelare numerică, sunt centralizate în Fig. 5.54.

6.625 3.250

exterior interior
157.1 A B C
72.07

72.07 – 10.73 = 61.34

10.73

91.86

D E 10.73 F

Fig. 5.54. Fluxurile termice ce traversează domeniul analizat (W)

Prin utilizarea expresiei din Normativul C 107/5-2005, pentru condiţiile la


limită din Fig. 5.43 şi valorile fluxului din Fig. 5.54, se obţine:

Φ B i ∆TP 72.07 9.875 20 − 10


ψ= − = − =
∆T R ∆T 20 − (−15) 3.49063 20 − (−15) (5.64)
= 2.05914 − 0.808286 = 1.25085 W/m °C

Rezistenţa termică unidirecţională utilizată în (5.64) a fost calculată în mod


uzual:
1 d j 1 0.022 0.02 0.10
R= +∑ = + + + +
αi λ j 8 0.23 0.114 1.70 (5.65)
0.20 0.50 3.0 4.0
+ + + + = 3.49063 m 2 °C / W
0.70 2.0 2.0 4.0

215
Dacă se adoptă pentru pardoseală dimensiunile 10 x 10 m şi nu există alte
punţi termice în afară de soclu, rezistenţa termică corectată va rezulta:

1 ∆Tp ∑ ψ. 1 ∆Tp ψ ∑ 


U' = + = + =
R ∆T A R ∆T A
1 20 − 10 1.25085 × 2 (10.0 + 10.0)
= + = 0.5822 W / m 2 °C
3.49063 20 − (−15) 10.0 × 10.0

1 1
R' = = = 1.718 m 2 °C / W (5.66)
U' 0.5822

Utilizând datele din Fig. 5.54 cea de a doua modalitate de calcul a


coeficientului ψ, cu relaţia (5.53), conduce la:

∆Φ1 ∆Φ 2 Φ1 − Φ u1 Φ 2 − Φ u 2
ψ = ψ1 + ψ 2 = + = + =
.∆T1 .∆T2 .∆T1 .∆T2
61.34 − 2.86481 × 6.625 10.73 − 2.86481 × 3.25
= + = (5.67)
1 × (20 − (−15)) 1 × (20 − 10)
= 1.21030 + 0.141937 = 1.35224 W/m °C

Poziţiile punctelor B şi E s-au determinat în mod similar cu în varianta 1.

Rezistenţa termică corectată, determinată pe baza coeficientului ψ calculat


cu relaţia (5.67), este:

1 20 − 10 1.35224 × 2 (10.0 + 10.0)


U' = + = 0.622748 W / m 2 °C
3.49063 20 − (−15) 10.0 × 10.0

1 1
R' = = = 1.606 m 2 °C / W (5.68)
U' 0.622748

216
5.6.2.4. Concluzii

În Tabelul 5.6 s-au centralizat valorile coeficientului liniar de transfer termic


şi ale rezistenţei termice specifice corectate, în cele 2 variante studiate,
calculate conform relaţiilor (5.50) şi (5.51) prevăzute în Normativul C107/5
şi, pe de altă parte, pe baza relaţiei (5.53) propuse mai sus.

Tabel 5.6. Valorile ψ şi R’ calculate prin cele două procedee

Normativ C107/5 Rel. (5.53) Rel. (5.51)


Varianta ψ R’ ψ R’
2 2
(W/m°C) (m °C/W) (W/m°C) (m °C/W)

1 Varianta 1 1.926 1.137 2.052 1.076

2 Varianta 2 1.251 1.718 1.352 1.606

Diferenţele procentuale dintre mărimile ψ şi R’ calculate prin cele două


procedee sunt date în Tabelul 5.7.

Tabel 5.7. Diferenţe procentuale pentru ψ şi R’

Varianta Δψ (%) ΔR’ (%)

1 Varianta 1 +6.54 -5.67

2 Varianta 2 +8.07 -6.97

Semnul „+” indică faptul că valorile bazate pe relaţia (5.53)


sunt mai mari decât cele obţinute cu metoda din Normativul
C107/5-2005

217
Se pot face următoarele observaţii:

• metodologia pentru calculul coeficientului ψ prevăzută în Normativul


C107/5-2005 nu respectă întru totul mecanismul de pierdere a
căldurii din zona soclului şi a pardoselii pe sol;

• pentru cele două variante studiate, diferenţele între metoda din


normativ şi cea propusă cu relaţia (5.53) sunt acceptabile în
calculele tehnice, conform valorilor din Tabelul 5.7;

• metoda propusă pentru calculul coeficientului ψ, cu ajutorul relaţiei


(5.53) este mai riguroasă, dar are dezavantajul că implică un calcul
suplimentar în vederea partajării fluxurilor termice.

În concluzie, metodologia de calcul cu ajutorul relaţiei (5.53) poate fi utilă


în cercetare, având o precizie mai bună, precum şi în cadrul procesului
didactic.
De asemenea, poate fi folositoare în cazurile când ponderea pierderilor
termice prin placa pe sol spre terenul de sub clădire este importantă, caz
mai rar întâlnit în practică.

Pentru calculele curente, metodologia din Normativul C107/5-2005 este


mai expeditivă, atât în situaţia când trebuie efectuate modelări numerice,
dar în special dacă se utilizează o bază de date pentru coeficienţii liniari
de transfer termic.

218
Caappiittoolluull 66
C
miiccăă aa aannvveellooppeeii ccllăăddiirriilloorr
Prrooiieeccttaarreeaa hhiiggrrootteerrm
P

6.1. Consideraţii generale

Anvelopa cădirii, subsistemul care îndeplineşte simultan rolul de barieră şi


filtru în raport cu manifestările climatice, trebuie să fie capabilă să
protejeze interiorul clădirii de exterior.

Proiectarea higrotermică a anvelopei are ca obiectiv asigurarea condiţiilor


de confort, igienă şi funcţionalitate optime, corespunzător destinaţiei
clădirilor, cu consumuri energetice minime. Atingerea acestui deziderat
presupune (Fig. 6.1):

• precizarea exigenţelor şi criteriilor generale de performanţă


privitoare la confortul higrotermic;

• cunoaşterea acţiunilor climatice interioare şi exterioare (valorile


temperaturii, umidităţii etc.);

• determinarea mărimilor higrotermice ce caracterizează elementele


unei construcţii şi, pe de altă parte, clădirea în ansamblu, (rezistenţa
termică, coeficientul global de pierderi termice etc.);

214
• adoptarea valorilor normate ale nivelurilor de performanţă
(rezistenţa termică normată, coeficientul de pierderi termice
normat etc.);

• verificarea soluţiilor propuse, prin prisma îndeplinirii condiţiilor de


confort şi a cerinţelor privind consumurile energetice raţionale;

• optimizarea soluţiilor constructive în raport cu criteriilor adoptate.

EExxiiggeennţţee,, ccrriitteerriii şşii nniivveelluurrii ddee


ppeerrffoorrmmaannţţăă hhiiggrrootteerrm miiccăă

Parametri Parametri
climatici interiori climatici exteriori

Determinarea mărimilor
higrotermice caracteristice

Adoptarea nivelurilor de performanţă

Verificări higrotermice
(confort, consum de energie, igienă)

Optimizarea soluţiilor
constructive

Fig. 6.1. Proiectarea higrotermică a anvelopei

215
Informaţiile referitoare la aspectele sus menţionate sunt oferite de
reglementările tehnice în vigoare, cu referiri atât la clădirile noi, aflate în
faza de concepţie şi proiectare, cât şi la cele existente ce urmează a fi
reabilitate şi modernizate pentru a fi aduse la nivelul exigenţelor actuale.

6.2. Exigenţe şi criterii de performanţă higrotermică

După cum s-a arătat în cadrul Capitolului 1, exigenţele clădirilor se împart,


funcţie de persoanele care le formulează, în două categorii principale:

a) Exigenţe ale utilizatorilor (beneficiarilor)

Se referă la calităţile pe care aceştia le doresc satisfăcute pentru clădirile


utilizate ca locuinţe sau pentru construcţiile cu alte destinaţii (social-
culturale, de învăţământ etc.). Aceste exigenţe au un caracter general,
fără o fundamentare tehnică riguroasă, şi sunt formulate independent de
condiţiile exterioare de mediu (temperatură, umiditate etc.) şi de mijloacele
tehnice de realizare a clădirii (materiale, procese tehnologice etc.).

Exigenţele utilizatorilor legate de confortul higrotermic vizează în principal


cerinţele acestora în ceea ce priveşte realizarea şi menţinerea unui
microclimat confortabil din punct de vedere termic şi din punct de vedere
al umidităţii. Mai simplu spus, confortul termic constă în absenţa senzaţiei
de prea cald sau prea frig.

Intensitatea senzaţiei cald–frig este determinată de diferenţa de


temperatură între piele şi excitantul termic, viteza de variaţie a
temperaturii, durata excitaţiei, suprafaţa de piele expusă etc., dar şi de
sensibilitatea individului la diferenţe de temperatură, schimbări ale
metabolismului, starea de repaos sau activitate, unele stări anormale,
patologice, sau cauzate de stimulente artificiale cum sunt unele

216
medicamente, alcoolul etc. Ca urmare, percepţia nivelului de confort termic
implică un pronunţat grad de subiectivism, dar în acelaşi timp este
rezultatul acţiunii simultane a unor factori obiectivi, cuantificabili, cum este
de exemplu temperatura medie a aerului interior.

b) Exigenţe de performanţă

Sunt formulate de specialişti pentru a răspunde exigenţele utilizatorilor,


luând în considerare factorii care acţionează asupra imobilului şi
comportarea (răspunsul) clădirii, precum şi răspunsul organismului uman
la solicitările mediului. De exemplu, o exigenţă de performanţă este
izolarea termică a clădirii pentru menţinerea unui nivel corespunzător al
temperaturii aerului interior şi suprafeţelor delimitatoare interioare.

Exigenţele de performanţă legate de confort termic în clădiri se consideră


satisfăcute în condiţiile în care randamentul activităţilor devine maxim iar
odihna plăcută, fără a fi necesare consumuri nejustificate de energie
pentru funcţionarea instalaţiei de încălzire sau răcire.

c) Criteriile de performanţă

Constituie traducerea exigenţelor de performanţă în calităţi pe care trebuie


să le îndeplinească părţile componente ale unei clădiri, dar şi construcţia
în ansamblu. De regulă, unei exigenţe de performanţă îi corespund mai
multe criterii de performanţă.

Stabilirea criteriilor de performanţă pentru întreaga clădire, pentru


subansambluri ale acesteia (unităţi funcţionale, încăperi, etc.) şi pentru
elementele de construcţie participante la satisfacerea exigenţei de
performanţă constă în identificarea unor mărimi fizice ce definesc
comportarea spaţiului construit, care pot fi evaluate în diverse moduri: prin
calcul, pe baza unor experimentări, prin măsurători „in situ” etc.

217
Dacă ne referim la exigenţele de izolare higrotermică, vom avea
următoarele criterii de performanţă:

• capacitatea de izolare termică a elementelor anvelopei, exprimată


prin rezistenţa termică specifică corectată determinată separat
pentru zona opacă a pereţilor exteriori, zona vitrată (ferestre şi uşi
exterioare), planşeul peste ultimul nivel, planşeul peste subsolul
neîncălzit etc.;

• capacitatea de izolare termică a clădirii în ansamblu, exprimată prin


coeficientul global de pierderi termice;

• comportarea în regim termic nestaţionar (stabilitatea termică a


elementelor de construcţii şi a încăperilor);

• comportarea la difuzia (migraţia) vaporilor de apă, vizând pericolul


de condensare pe suprafaţa interioară a elementelor de construcţii
perimetrale şi acumularea de apă de la an la an în structura
interioară a acestor elemente.

6.3. Parametri climatici exteriori

Aprecierea măsurii în care clădirile răspund exigenţelor referitoare la


confortul higrotermic, consumul de energie în exploatare şi durabilitate
este posibilă numai dacă sunt precizaţi parametri climatici pe baza cărora
se stabilesc nivelurile de performanţă. Astfel, dacă ne referim la consumul
de energie în exploatare, o anumită soluţie tehnică poate răspunde în mod
diferit acestei exigenţe, dacă este aplicată în zone cu caracteristici
climatice diferite.

218
6.3.1. Climatul exterior

Starea atmosferei într-un punct oarecare poate fi exprimată cu ajutorul


câtorva mărimi fizice: temperatura şi umiditatea aerului, viteza vântului,
cantitatea de precipitaţii, presiunea atmosferică. Acestea sunt denumite
elemente meteorologice principale ale climei. Există şi o serie de parametri
atmosferici cu influenţă redusă asupra construcţiilor, cum ar fi starea de
electrizare a atmosferei, radio activitatea, compoziţia chimică, conţinutul
de suspensii etc.

Elementele meteorologice variază în timp sub influenţa factorilor climatici:


radiaţia solară, natura terenului, relieful, vegetaţia, circulaţia generală a
aerului, altitudinea, apropierea mării etc.

Din punct de vedere al comportării termice a clădirilor parametrul cel mai


important este temperatura aerului exterior, care prezintă variaţii periodice
(diurne şi anuale) şi neperiodice (accidentale).

Variaţia diurnă este rezultatul schimbului de căldură între suprafaţa


terestră şi atmosferă. Ziua scoarţa se încălzeşte datorită fluxului de
energie termică provocat de radiaţia solară, iar noaptea se răceşte din
cauza pierderilor cauzate de radiaţia nocturnă a suprafeţei terestre. Dacă
nu se produc curenţi de aer rece sau cald datorită vântului, temperatura
aerului în interval de 24 ore prezintă o variaţie apropiată de o sinusoidă, a
cărei amplitudine este determinată de latitudine şi anotimp. În aceste
condiţii amplitudinea variaţiei diurne a temperaturii aerului în zona
temperată este mai mare vara (10…15 °C), decât iarna (3…5 °C).

Variaţia anuală depinde de o serie de factori între care radiaţia solară şi


radiaţia scoarţei terestre, care la rândul lor sunt funcţie de latitudinea
geografică, natura suprafeţei terestre, nebulozitatea, regimul de
precipitaţii, etc. Amplitudinea variaţiilor anuale este mai mare în interiorul
continentelor şi mai mică în apropierea mărilor sau oceanelor.

219
Variaţiile neperiodice sunt cauzate de pătrunderea unor mase de aer polar
sau tropical, precipitaţii, vânt, nebulozitate etc. Durata obişnuită a unor
astfel de variaţii este de una până la patru zile, adică timpul necesar
pentru modificarea câmpului baric continental.

În cadrul higrotermicii construcţiilor, condiţiile climatice locale se consideră


prin intermediul parametrilor climatici exteriori. Elementele exterioare de
construcţie (pereţi de închidere, acoperişuri etc.) se află sub influenţa
directă a condiţiilor climatice care depind în primul rând de amplasament.
Pentru evaluarea performanţelor higrotermice ale acestor elemente, se
utilizează valori convenţionale ale parametrilor climatici privind:

• temperaturile convenţionale ale aerului exterior pentru perioadele


de iarnă şi de vară;

• umiditatea aerului exterior;

• regimul vânturilor (viteza de calcul a aerului exterior).

6.3.2. Temperatura exterioară de calcul

a) Anotimpul rece

În funcţie de caracteristicile climatice în condiţii de iarnă, teritoriul ţării este


împărţit în 4 zone (Fig. 6.2), cu valorile temperaturii exterioare cf. Tabelului 6.1.

Tabel 6.1
Zona Temperatura exterioară
I T e = –12 °C
II T e = –15 °C
III T e = –18 °C
IV T e = –21 °C

220
Fig. 6.2. Zonarea teritoriului pentru perioada de iarnă

221
Temperaturile din Tabelul 6.1 nu constituie valori medii sau minime pentru
perioada de iarnă ci valori convenţionale, utilizabile pentru dimensionarea
şi verificarea termică a elementelor de construcţii, în vederea satisfacerii
exigenţelor de igienă şi confort şi a reducerii consumului de energie. Faţă
de aceste valori, temperatura medie este mai ridicată (de exemplu, pentru
luna ianuarie, la Iaşi T e = –3,8 °C, iar la Gheorghieni T e = –6,7 °C).

Valorile temperaturii convenţionale pentru România au fost stabilite pe


baza datelor meteorologice din perioada 1925 – 1950. Pentru fiecare
localitate au fost selectate intervale de 4…5 zile consecutive cu
temperaturile cele mai scăzute (sub -6 °C). S-a considerat temperatura
medie a aerului pe aceasta perioadă T ec şi s-a asimilat legea de variaţie

cu cea a cosinusului, temperatura T e la un anumit moment fiind exprimată


cu relaţia:

 2π 
Te = Tec + A 0 cos  t  (6.1)
 P 

unde: A 0 – amplitudinea de variaţie a temperaturii în raport cu T ec (°C);


P – perioada de variaţie a temperaturii, egală cu 24 ore;
t – momentul la care se consideră temperatura.

Pentru localităţile care nu dispun de date meteorologice, temperatura


convenţională de calcul se determină cu relaţia:

T e = 1,25 T e, min, ian – 12 ºC (6.2)

Pentru localitatea Iaşi: T e calculat = –16,62 °C.

Trebuie observat că iarna apar uneori temperaturi mai coborâte, având


valori de cca. –25…–30 °C. În aceste cazuri, pentru perioade relativ

222
scurte, se admite o reducere a gradului de confort, funcţionarea prelungită
a surselor de încălzire, aplicarea unor măsuri temporare de protecţie la
geamuri şi uşi exterioare etc.

La nivel european, parametrii climatici exteriori sunt reglementaţi prin


codul En 15927-1 (1999) – Hygrothermal Performance of Building –
Climatic Data. Acest standard conţine proceduri de calcul şi prezintă date
climatice necesare pentru analiza diferitelor aspecte referitoare la
performanţele higrotermice ale clădirilor. Valorile numerice particulare ale
fiecărei ţări trebuie obţinute prin prelucrarea datelor meteorologice
specifice.

b) Anotimpul cald

Cunoaşterea temperaturii convenţionale de calcul pentru perioada de vară


este necesară pentru:

• verificarea condiţiilor de confort în condiţii de vară;


• dimensionarea elementelor de construcţie în vederea evitării
supraîncălzirii;
• dimensionarea instalaţiilor de climatizare.

Pentru condiţii de vară se consideră:

• temperatura aerului exterior T e la umbră, la ora 14, în ziua cea mai


călduroasă;
• temperatura echivalentă de calcul T e echiv , prin care se ţine seama şi
de efectul însoririi asupra elementului de construcţie studiat.

Temperatura convenţională se stabileşte pe baza relaţiei:

Te, conv = Te + Te, echiv (6.3)

223
I med ⋅ A
Te, echiv = (6.4)
αe

unde: T e, echiv – sporul de temperatură datorat însoririi (°C);

I med – intensitatea medie a radiaţiei solare, funcţie de


latitudine şi orientarea suprafeţei (W/m2);

A – coeficient de absorbţie a radiaţiei solare;

αe – coeficient de transfer termic prin convecţie prin


suprafaţa exterioară a elementului de construcţie
(W/m2 °C).

Considerarea unui spor de temperatură datorită însoririi se explică prin


faptul că, în condiţii de vară, temperatura elementelor de construcţie
expuse este mult superioară temperaturii aerului, datorită capacităţii de
absorbţie a radiaţiei solare de către acestea. De exemplu, în cazul unei
temperaturi medii a aerului exterior de cca. 30 °C, pe suprafeţe însorite
temperatura poate atinge valori de 80…85 °C.

Pentru perioada de vară, teritoriul României este împărţit în trei zone


climatice (Fig. 6.3), cu valorile temperaturii convenţionale de calcul de vară
conform Tabelului 6.2. Aceste valori sunt considerate la umbră.

Tabel 6.2
Zona Temperatura exterioară
I T e = +22° C
II T e = +25° C
III T e = +28° C

224
Fig. 6.3. Zonarea teritoriului pentru perioada de vară

225
6.3.3. Umiditatea aerului exterior

Cunoaşterea umidităţii aerului exterior este importantă pentru proiectarea


clădirilor, întrucât variaţiile acestui parametru afectează atât organismul
uman, provocând şi amplificând afecţiunile respiratorii şi diferite forme de
reumatism, cât şi elementele de construcţii, sub aspectul confortului,
durabilităţii şi consumului de energie.

Umiditatea aerului exterior poate fi caracterizată prin intermediul a două


mărimi, a căror variaţie este urmărită prin determinări meteorologice:
presiunea parţială a vaporilor şi umiditatea relativă a aerului. Presiunea de
saturaţie, în legătură directă cu temperatura aerului, joacă un rol important
în explicarea relaţiei între aceşti parametri. Cele două mărimi prezintă o
variaţie periodică şi accidentală sub acţiunea factorilor climatici şi a
surselor locale de evaporare (Fig. 6.4).

Fig. 6.4. Umiditatea aerului exterior: variaţia anuală a parametrilor caracteristici

Presiunea parţială a vaporilor (p v ) urmăreşte variaţia sinusoidală a


temperaturii aerului pe durata anului, prezentând aceleaşi momente de
maxim şi minim. Umiditatea relativă (φ r ) se găseşte în corelaţie inversă cu

226
temperatura (T e), maxima înregistrându-se în anotimpul rece, iar minima în
anotimpul cald, dar amplitudinea de variaţie sezonieră este redusă.

În ceea ce priveşte variaţia diurnă, presiunea parţială a vaporilor este


practic constantă pe durata zilei în timp ce umiditatea relativă înregistrează
un minimum corespunzător valorii maxime de temperatură.

În proiectarea higrotermică se ia în considerare umiditatea relativă


ϕ e = 85% pentru condiţii de iarnă şi ϕ e = 70% pentru condiţii de vară,
indiferent de zona climatică.

6.3.4. Regimul vânturilor

Vântul influenţează confortul şi consumul de energie în clădiri prin mărirea


vitezei de mişcare a aerului interior şi prin intensificarea schimburilor de
aer. Regimul vânturilor se caracterizează prin frecvenţa, direcţia şi viteza
maselor de aer. Fluctuaţia pronunţată a acestui element al climei impune
utilizarea unui număr mare de înregistrări meteorologice pentru fiecare
localitate în parte, în calcule luându-se în considerare, de regulă, viteza
medie.

Viteza de calcul a aerului exterior pe perioada de iarnă se consideră egală


cu viteza medie a vântului pe direcţia dominantă în luna ianuarie, a cărui
frecvenţă reprezintă cel puţin 16%. Viteza de calcul a vântului se
stabileşte pentru fiecare localitate din ţară şi pentru clădiri cu înălţimea
maximă de 15,0 m. Pentru clădiri cu înălţimea de 15,0 – 30,0 m această
valoare se majorează cu 15%, iar pentru clădiri cu înălţimea de
31,0 – 50,0 m cu 40%.

Viteza de calcul a aerului exterior serveşte la calculul permeabilităţii la aer a


elementelor exterioare de construcţii şi a elementelor exterioare ventilate.

227
Trebuie amintit faptul că viteza medie a vântului nu oferă un grad de
precizie acceptabil în orice situaţie. De exemplu:

• valoarea debitului de aer infiltrat în clădire prin neetanşeităţi este


funcţie de direcţia vântului şi direct proporţional cu viteza acestuia;
prin urmare viteza medie nu oferă informaţii privind situaţia cea mai
defavorabilă;

• puterea furnizată de o centrală eoliană este funcţie de puterea a


treia a vitezei vântului; interesează deci valorile minime şi maxime
pentru a aprecia puterea şi randamentul instalaţiei;

• temperatura, însorirea, viteza vântului şi umiditatea aerului


acţionează împreună la evaporarea apei din betonul proaspăt,
accelerând sau nu contracţia acestuia; este evident faptul că un
vânt puternic, asociat cu un soare torid, produce o deshidratare
accentuată, ca şi un vânt uscat pe timp friguros.

Prin urmare, pentru fiecare situaţie în parte, datele meteorologice trebuie


astfel prelucrate încât să se obţină parametrii sau combinaţiile de
parametri care să conducă la rezultate credibile, apropiate de realitate.

6.4. Parametri climatici interiori

O ambianţă poate fi caracterizată din punct de vedere higrotermic prin


temperatura aerului interior, temperatura suprafeţelor delimitatoare şi, pe
de altă parte, prin umiditatea şi viteza de mişcare a aerului.

Cercetări bazate pe experimentări pe grupuri mari de persoane, menţinute


în medii cu caracteristici diferite, au condus la concluzia că starea de
confort termic poate fi realizată pentru diferite combinaţii de valori ale
parametrilor microclimatici, în corelaţie cu natura activităţii şi îmbrăcăminte.

228
Astfel, o persoană trecută succesiv prin încăperi cu aceeaşi temperatură,
dar cu umidităţi diferite, are senzaţia de mai cald acolo unde umiditatea
este mai mare. Efectul este minor în cazul temperaturilor apropiate de
20 °C, dar devine mai important la temperaturi mai ridicate contribuind la
accentuarea stării de cald înăbuşitor sau „zăpuşeală . Dimpotrivă, o

umiditate scăzută a aerului determină uscarea mucoaselor, cuplurile de


valori temperatură – umiditate determinând anumite zone de confort.

După cum s-a arătat şi în cadrul Capitolului 1, o influenţă accentuată


asupra confortului termic o exercită temperatura suprafeţelor limitatoare
ale unei încăperi, explicabil prin faptul că schimburile de căldură prin
radiaţie (dintre corp şi suprafeţele pereţilor, pardoselii şi tavanului) intervin
cu o pondere importantă.

Viteza de mişcare a aerului influenţează confortul încăperilor, o viteză


mare reclamând o temperatură mai ridicată şi invers, efectul temperaturilor
ridicate atenuându-se prin creşterea vitezei de mişcare a aerului.

Satisfacerea exigenţelor de confort reclamă anumite valori pentru


parametrii microclimatului interior funcţie de destinaţia spaţiului, respectiv
natura activităţii şi îmbrăcăminte.

6.4.1. Anotimpul rece


a) Temperatura minimă a aerului interior

Temperatura minimă a aerului interior, ce asigură în anotimpul rece un


nivel acceptabil de confort în încăperilor clădirilor de locuit şi o parte dintre
clădirile publice (spitale, grădiniţe, creşe etc.), este T i = +18…+22 °C.

Pentru încăperile clădirilor publice cu regim normal de climat interior


(teatre, cinematografe, scoli, cluburi, gări, clădiri social-administrative etc.),
temperatura minimă de confort a aerului interior este T i = +16…+20 °C.

229
b) Temperatura aerului în spaţii neîncălzite

Determinarea temperaturii convenţionale a aerului interior din încăperile


neîncălzite direct (holuri, debarale, casa scării etc.) se face prin aplicarea
unei ecuaţii de bilanţ termic (Fig. 6.5), scriind egalitatea dintre cantitatea
de căldură ce pătrunde în încăpere prin pereţi, uşi etc. (de la încăperile
adiacente cu temperatură mai ridicată) şi cantitatea de căldură pierdută
(spre exterior sau spre alte încăperi cu temperatură mai mică).

Φ1

Φ4
Φ2
Φ3 Φ5

Φ1 + Φ2 + Φ3 = Φ4 + Φ5 (Φ – fluxul termic)

Fig. 6.5. Încăpere neîncălzită direct (debara)

Din ecuaţia de bilanţ termic se poate deduce relaţia:

Aj
∑ R ' Tj + 0,34 V ∑ n j .Tj
j j j
Tu = (6.5)
Aj
∑ R' + 0,34 V ∑ n j
j j j

unde: T u – temperatura aerului din încăperea neîncălzită (ºC);

230
A j – ariile tuturor elementelor orizontale şi verticale ce mărginesc
încăperea analizată (pereţi interiori şi exteriori, planşeu
inferior şi superior) (m2);
R’ j – rezistenţele termice specifice corectate ale elementelor ce
mărginesc încăperea analizată; în mod simplificat se poate
lucra cu rezistenţa termică unidirecţională (m2 ºC/W);
T j – temperaturile convenţionale de calcul ale aerului din mediile
adiacente (încăperi alăturate, mediu exterior etc.) (ºC);
n j – numărul de schimburi de aer cu mediile învecinate (h-1);
V – volumul interior al spaţiului neîncălzit (m3).

Pentru mai multe amănunte în legătură cu utilizarea relaţiei (6.5) se pot


consulta Normativele C 107/3-2005 şi Mc 001/1-2006.

c) Diferenţele de temperatură între suprafeţe şi aerul interior

Diferenţele de temperatură ΔT i între suprafeţele interioare ale elementelor


de închidere şi aerul interior din încăpere nu trebuie să depăşească
valorile ΔT i max din Tabelul 6.3.

d) Alţi parametri

Diferenţa de temperatură pe verticală între nivelul gleznelor (la 0,1 m de


pardoseală) şi nivelul capului (1,8 m pentru o persoană în picioare şi 1,1 m
pentru o persoană şezând) trebuie să respecte condiţia: ∆T ≤ 3,0 °C.

Temperatura minimă pe suprafaţa pardoselii T p, min = +18 °C, iar cea

maximă T p max = +26 °C.

Umiditatea relativă a aerului interior trebuie să fie în intervalul 30…70%.

Viteza de mişcare medie a aerului nu trebuie să depăşească 0,15 m/s.

231
Tabel 6.3 Valorile normate ΔT i max (°C)

Grupa Destinaţia φi ΔT i max (°C)


clădirii clădirii (%) Pereţi Tavane Pardoseli
• Clădiri de locuit,
cămine, internate;
I • Spitale, policlinici ş.a. 60 4,0 3,0 2,0
• Creşe, grădiniţe
• Şcoli, licee ş.a.
• Alte clădiri social-
II culturale 50 4,5 3,5 2,5

• Clădiri sociale cu
III regim ridicat de 60 6,0 4,5 3,0
umiditate

6.4.2. Anotimpul cald

Temperatura maximă a aerului interior pentru evitarea senzaţiei de


zăpuşeală în încăperilor clădirilor de locuit este T i = +25…+26 °C.

Umiditatea relativă trebuie să fie cuprinsă în intervalul 30…70%. Viteza


medie a aerului interior nu va depăşi 0,3…0,4 m/s.

6.5. Mărimi higrotermice caracteristice


Principalii parametri higrotermici ce caracterizează comportarea
elementelor de construcţii, a încăperilor şi a construcţiei în ansamblu, se
pot grupa în:
• mărimi geometrice;
• mărimi referitoare la materiale;
• mărimi referitoare la transferul de căldură;
• mărimi referitoare la transferul de masă.

232
6.5.1. Mărimi geometrice
(Normative C 107/1-2005, C 107/3-2005,
C 107/4-2005, C 107/5-2005, Mc 001/1-2006)
Pentru determinarea mărimilor fizice necesare proiectării higrotermice a
unei clădiri, este necesar în primul rând să fie cunoscute regulile şi
convenţiile pentru stabilirea dimensiunilor geometrice necesare calculării
ariei elementelor anvelopei, ariei totale a anvelopei şi volumului încălzit al
clădirii.

a) Anvelopa clădirii

Reprezintă totalitatea elementelor de construcţie perimetrale, care


delimitează volumul interior (încălzit) al unei clădiri, separându-l de:
• mediul exterior (aer exterior, teren etc.);
• spaţii neîncălzite adiacente clădirii (poduri, subsoluri neîncălzite,
balcoane închise, garaje, magazii etc.);
• spaţii cu alte destinaţii (spaţii comerciale, birouri etc.).

Ca principiu general, suprafeţele componente ale anvelopei se delimitează


prin axele geometrice ale elementelor de construcţie interioare şi prin
feţele interioare ale elementelor de construcţie perimetrale.

Suprafeţele elementelor de construcţie perimetrale orizontale (planşeul


terasă sau de pod, planşeul peste subsolul neîncălzit etc.) se delimitează
prin conturul interior al pereţilor exteriori şi prin axele geometrice ale
pereţilor interiori structurali sau nestructurali (Fig. 6.6).

Suprafeţele elementelor verticale exterioare (pereţii de închidere) se


delimitează pe orizontală prin axele geometrice ale pereţilor interiori
structurali sau nestructurali, precum şi prin feţelor interioare ale pereţilor
exteriori în zona colţurilor intrânde sau ieşinde (Fig. 6.6). Pe verticală,
suprafeţele se delimitează prin axele geometrice ale plăcii planşeelor

233
intermediare, prin faţa inferioară a plăcii ultimului planşeu, precum şi prin
faţa superioară a plăcii de sub primul nivel încălzit (Fig. 6.7).

ℓ1 ℓ2

conturul interior al
pereţilor exteriori
ℓ5
ℓ4

f
ℓ3

axe geometrice la
pereţii interiori

Fig. 6.6. Modul de calcul al lungimilor şi ariilor

234
Fig. 6.7. Modul de calcul al înălţimilor

Suprafeţele înclinate se calculează pe baza dimensiunilor din planul lor.

Ariile tâmplăriei exterioare se determină pe baza dimensiunilor nominale


ale golurilor corespunzătoare din pereţi (Fig. 6.6 şi 6.7).

Aria totală a anvelopei se determină având în vedere exclusiv suprafeţele


interioare ale elementelor de construcţie perimetrale, ignorând existenţa
elementelor de construcţii interioare (pereţi interiori structurali sau
nestructurali şi planşeele intermediare). În consecinţă, aria totală a
anvelopei clădirii va fi suma tuturor ariilor elementelor de construcţie
perimetrale ale clădirii, aferente fiecărei încăperi.

235
Lungimile punţilor termice lineare se stabilesc, în principiu, în funcţie de
lungimile reale prevăzute în detaliile din proiect, cu următoarele precizări:

• lungimile se măsoară în cadrul ariilor determinate conform celor


arătate anterior; în consecinţă ele sunt delimitate, la extremităţi, de
conturul suprafeţelor respective;

• intersecţiile punţilor orizontale cu cele verticale se includ atât în


lungimile punţilor orizontale, cât şi în lungimile punţilor verticale.

b) Volumul încălzit

Volumul încălzit al clădirii reprezintă volumul delimitat pe contur de feţele


interioare ale elementelor de construcţie ce alcătuiesc anvelopa.

Volumul include atât încăperile încălzite direct (cu elemente de încălzire),


cât şi încăperile încălzite indirect (fără elemente de încălzire), dar la care
căldura pătrunde prin pereţi adiacenţi, lipsiţi de o termoizolaţie
semnificativă. În acest sens se consideră ca făcând parte din volumul
clădirii: cămări, debarale, vestibuluri, holuri de intrare, casa scării, puţul
liftului şi alte spaţii comune.

Volumul încăperilor se calculează pe baza ariilor orizontale şi a înălţimilor


determinate conform punctului a).

6.5.2. Mărimi referitoare la materiale


(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005, Mc 001/1-2006)

a) Coeficientul de conductivitate termică

Este cea mai importantă caracteristică termotehnică a unui material,


utilizată atât la determinarea rezistenţelor termice, cât şi la calculul unor
mărimi specifice câmpului termic nestaţionar (coeficientul de asimilare
termică, indicele inerţiei termice etc.).

236
Coeficientul de conductivitate termică se defineşte conform celor arătate
în Capitolul 2, pct. 2.3.2. Valorile coeficientului, exprimate în W/mºC,
pentru materialele de construcţii des întâlnite în practică, sunt date în
Normativul
C 107/3-2005, Anexa A. Pentru materiale ce nu figurează în tabel trebuie
consultate buletinele tehnice ale producătorilor sau trebuie făcute
determinări în laboratoare specializate.

b) Capacitatea calorică masică (căldura specifică)

Reprezintă cantitatea de căldură necesară pentru a ridica temperatura


unui kilogram de material cu un grad şi se exprimă în J/Kg
ºC sau
Wh/KgºC. Valorile capacităţii calorice pentru diverse materiale sunt
centralizate în Normativul C 107/3-2005, Anexa A.

c) Coeficientul de asimilare termică

A fost definit în cadrul Capitolului 2, pct. 2.9.2. Valorile coeficientului de


asimilare termică, exprimate W/m2ºC, în sunt date în Normativul C 107/3-
2005, Anexa A.

d) Factorul rezistenţei la permeabilitatea vaporilor

Este o mărime adimensională a cărei semnificaţie a fost descrisă în


Capitolul 3, pct. 3.5. Valorile factorului rezistenţei la permeabilitatea
vaporilor sunt centralizate în Normativul C 107/3-2005, Anexa A.

f) Densitatea aparentă
Valorile densităţii aparente, pentru majoritatea materialelor uzuale, sunt
date în Normativul C 107/3-2005, Anexa A.

237
6.5.3. Mărimi referitoare la transferul termic
6.5.3.1. Temperaturi

a) Temperatura în câmp curent


(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005)

Pentru un element alcătuit din straturi paralele şi normale pe direcţia


fluxului termic, valoarea temperaturii în câmp curent, într-un punct situat la
distanţa "x" de suprafaţa interioară a elementului (Fig. 6.8), se poate
determina prin calcul manual (Capitolul 2, punctele 2.7 şi 2.8), cu ajutorul
expresiei:
Rx
Tx = Ti − ∆T (6.6)
Ro

unde: T x – temperatura într-o secţiune curentă, cf. Fig. 6.8 (°C);

Ti – temperatura aerului interior (°C);


ΔT – căderea maximă de temperatură (diferenţa dintre valorile
temperaturii aerului interior şi exterior: ΔT = T i – T e) (°C);
R O – rezistenţa termică totală (unidirecţională) a elementului
2
analizat, conform rel. (2.39) (m °C/W);
R x – rezistenţa termică a fâşiei de grosime „x” (Fig. 6.8),
cf. relaţiei:
1 d1 x − d1
Rx = + + (6.7)
α i λ1 λ2

În particular, pentru calculul temperaturii pe suprafaţa interioară, relaţia


(6.6) devine:
Ri ∆T
Tsi = Ti − ∆T = Ti − (6.8)
R αi R

unde R i – rezistenţa termică la suprafaţa interioară, conform rel. (2.23).

238
λ1 λ2 λ3
Ti Tsi
Q Q

Tx

Tse Te

x
d1 d2 d3

Fig. 6.8. Variaţia temperaturii într-un element multistrat

b) Temperatura pe suprafaţa interioară în zona punţilor


(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005)

Determinarea temperaturii pe suprafaţa interioară, în dreptul punţilor


termice, se poate efectua în două moduri:

• prin utilizarea unei baze de date ce conţine, pe lângă coeficienţii


liniari sau punctuali de transfer termic, temperatura minimă pe
suprafaţa interioară în zona punţii;

• prin calcul numeric automat (modelare numerică) cu ajutorul unui


program capabil să rezolve probleme de câmp termic 2D şi 3D.

c) Temperatura medie pe suprafaţa interioară


(Normativ C 107/3-2005)

Temperatura medie pe suprafeţele interioare ale unei încăperi (pereţi


exteriori, pardoseală, tavan) se poate determina prin modelarea numerică

239
2D sau 3D a zonei analizate, determinarea temperaturilor pe suprafeţele
fiecărui element şi efectuarea unei medii ponderate cu suprafeţele
aferente fiecărui nod al reţelei de discretizare. Acest procedeu poate fi
aplicabil în cadrul studiilor de cercetare, dar este dificil de utilizat în situaţiile
practice curente. În cadrul normativului românesc, pentru determinarea
temperaturii medii pe suprafaţa interioară se recomandă relaţia:

Ri
Tsi, m = Ti − ∆T (6.9)
R'

unde: T si, m – temperatura medie a suprafeţei interioare a unui element


delimitator al încăperii (°C);
R’ – rezistenţa termică specifică corectată a elementului
2
delimitator (m °C/W).

Relaţia (6.9) este bazată pe expresia (6.8) în care s-a înlocuit rezistenţa
termică unidirecţională R (valabilă pentru câmpul curent) cu rezistenţa
termică corectată R’, care ţine cont şi de efectul punţilor termice.

6.5.3.2. Rezistenţe termice

a) Rezistenţa termică în câmp curent


(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Deoarece în câmpul curent al elementelor omogene, sau alcătuite din


straturi paralele între ele şi perpendiculare pe direcţia fluxului termic,
căldura se propagă pe o singură direcţie (perpendicular pe element)
rezistenţa termică în câmp curent se mai numeşte rezistenţă termică
unidirecţională.

Calculul acestei mărimi se poate face manual, cu ajutorul relaţiei (2.39)


prezentate în Capitolul 2.

240
b) Rezistenţa termică a straturilor de aer
(Normativ C 107/3-2005)

Funcţie de direcţia şi sensul fluxului termic şi de grosimea stratului de aer,


rezistenţele termice ale straturilor de aer neventilate (cu excepţia celor de
la ferestre), se adoptă conform valorilor din Tabelul 6.4.

Rezistenţele termice ale straturilor de aer ventilate, ce comunică cu mediul


exterior, se adoptă conform regulilor din Normativul C107/3-2005, Anexa E.

În cadrul Normativului C 107/3-2005 sunt date o serie de condiţii în care


pot fi adoptate valorile prevăzute pentru rezistenţa straturilor de aer.

Tabel 6.4
Rezistenţele termice ale straturilor de aer neventilate ((m °C/W)
2

Direcţia şi sensul fluxului termic


Grosimea
stratului de Vertical
aer (mm) Orizontal
ascendent descendent
0 0.00 0.00 0.00
5 0.11 0.11 0.11
7 0.13 0.13 0.13
10 0.15 0.15 0.15
15 0.17 0.16 0.17
25 0.18 0.16 0.19
50 0.18 0.16 0.21
100 0.18 0.16 0.22
300 0.18 0.16 0.23

c) Rezistenţa termică specifică corectată (zona opacă)


(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Conceptul de rezistenţă termică specifică corectată a fost introdus în cadrul


Capitolului 5. Calculul acestei mărimi se efectuează cu ajutorul relaţiei (5.11).

241
d) Rezistenţa termică corectată medie (zona opacă)
(Normative C 107/3-2005, C 107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Pentru determinarea rezistenţei termice specifice corectate medii, pe


anumite zone sau pe întreaga clădire, se foloseşte relaţia:

n
∑ Ai
i =1
R 'm = n
(6.10)
Ai
∑ '
i =1 R i

unde: R 'm – rezistenţa termică specifică corectată medie (m °C/W);


2

R i' – rezistenţa termică specifică corectată a elementului „i” (m2 °C/W);


A i – aria suprafeţei elementului „i” traversat de fluxul termic (m ).
2

e) Rezistenţa termică specifică corectată (zona vitrată)


(Normative C 107/3-2005, Mc 001/1-2006)

Rezistenţa termică specifică corectată a ferestrelor R w , sau coeficientul de

conductivitate termică corectat Uw (numit în cadrul normativelor


transmitanţă termică), pentru elemente vitrate simple (ferestre, uşi cu sau
fără panou opac – Fig. 6.9) se calculează cu relaţia:

1 A v .U v + A r .U r + A p .U p + l v .ψ v + l p .ψ p
Uw = = (6.11)
Rw Av + Ar + Ap

unde: Uv, Ur, Up – transmitanţa termică a vitrajului, respectiv a ramei (toc +


cercevea) sau a panoului opac (dacă există) (W/m2 ºC);

A v , A r , A p – aria vitrajului, respectiv a ramei sau a panoului opac


(dacă există) (W/m2 ºC);

242
ψ v – coeficientul de transfer termic liniar al punţii de pe perimetrul
zonei vitrate (W/m ºC);
ψ p – coeficientul de transfer termic liniar al punţii de pe perimetrul
panoului opac (dacă există) (W/m ºC);
ℓv, ℓp – perimetrul vitrajului, respectiv a panoului opac (dacă există) (m).

1 – toc
2 – cercevea
3 – vitraj sau
panou opac

Fig. 6.9. Fereastră simplă sau uşă exterioară

Rezistenţa termică specifică corectată a ferestrelor duble necuplate sau


cuplate, R w (Fig. 6.10), sau coeficientul de conductivitate termică corectat

U w , se determină cu expresia:

1 1
Uw = = (6.12)
Rw (R w1 − R se ) + R a + (R w 2 − R si )

unde: Rw1, Rw2 – rezistenţele termice ale elementului vitrat exterior,


respectiv interior, calculate cu rel. (6.11) (m2 ºC/W);
R se, R si – rezistenţele termice la suprafaţa exterioară, respectiv
interioară (m2 ºC/W);
Ra – rezistenţa termică a spaţiului dintre vitrajul celor două
elemente (m2 ºC/W).

243
a
Rw1

Rse
Ra Rw

Rsi

Rw2

2
b
1 1 – toc

3 2 – cercevea
3 – vitraj

Fig. 6.10. Fereastră dublă


a. necuplată; b. cuplată

Transmitanţa termică a vitrajului U v se poate determina cu relaţia:

1
Uv = (6.13)
d
R si + + R se
λ

unde: R si, R se – rezistenţele termice la suprafaţa interioară, respectiv


exterioară (m2 ºC/W);
d – grosimea foii din sticlă (m);
λ – coeficientul de conductivitate termică al sticlei (W /m ºC).

În mod analog se determină transmitanţa termică Up a panoului opac (dacă


există).

244
Coeficientul de transfer termic al ramei U r se apreciază prin modelare
numerică, prin măsurători sau folosind valorile orientative date în
Normativul Mc 001/1-2006.

Rezistenţa termică a stratului de aer neventilat R a pentru ferestre duble


verticale (cuplate sau necuplate) poate fi adoptată conform valorilor din
Tabelul 6.5.

Tabel 6.5 Rezistenţa termică a stratului de aer neventilat (m2 ºC/W)

Grosimea O faţă tratată Ambele


stratului de Coeficient de emisie (e) feţe
aer (mm) 0.1 0.2 0.4 0.8 netratate
6 0.211 0.190 0.163 0.132 0.127
9 0.299 0.259 0.211 0.162 0.154
12 0.377 0.316 0.247 0.182 0.173
15 0.447 0.364 0.276 0.197 0.186
50 0.406 0.336 0.260 0.189 0.179
100 0.376 0.315 0.247 0.182 0.173
300 0.333 0.284 0.228 0.171 0.163

Coeficienţii de transfer termic liniari ψ v sau ψ p pot fi determinaţi prin


modelare numerică. Dacă nu sunt disponibile date mai precise, pot fi
utilizate valorile orientative din Tabelul 6.6.

Normativele C 107/3-2005 şi Mc 001/1-2006 conţin o serie de date


suplimentare privind determinarea caracteristicilor termice ale elementelor
vitrate.

245
Tabel 6.6 Coeficienţi de transfer termic liniari ψ (W/mºC)
Vitraj dublu sau Vitraj dublu cu emisivitate
triplu, sticlă joasă, vitraj triplu cu două
Materialul ramei neacoperită, acoperiri cu emisivitate
spaţiu umplut joasă, spaţiu umplut cu
cu aer sau gaz aer sau gaz
Ramă de lemn sau de PVC 0.05 0.06
Ramă de metal cu
0.06 0.08
întreruperea punţii termice
Ramă de metal fără
0.01 0.04
întreruperea punţii termice

6.5.3.3. Coeficientul global de pierderi termice


(Normative C 107/1-2005, C 107/2-2005, C 107/4-2005)

Definiţia coeficientului global de pierderi termice a fost dată în Capitolul 5.


Calculul acestuia se efectuează cu relaţia (5.42) la clădirile de locuit, sau
cu expresia (5.46) pentru clădiri cu alte destinaţii decât cea de locuire.

6.5.3.4. Mărimi caracteristice regimului termic nestaţionar


(Normative C 107/7-2002, C 107/3-2005, C 107/4-2005)

a) Indicele inerţiei termice

Indicele inerţiei termice a fost definit în cadrul Capitolului 2. Pentru calcul


se utilizează relaţia (2.49) în cazul elementelor omogene, sau relaţia (2.50)
pentru elemente alcătuite din „n” straturi paralele cu suprafeţele
elementului.

246
b) Coeficientul de amortizare termică

Coeficientul de amortizare termică, definit în Capitolul 2, se determină cu


relaţia (2.51).

Pentru calculele practice normativul românesc în vigoare recomandă


determinarea coeficientului de amortizare termică în câmp curent (regim
termic unidirecţional) cu ajutorul relaţiei:

D
(s + α i )(s 2 + B1 )(s 3 + B 2 ) ... (s n + B n -1 )(α e + B n )
ν T = 0,9.e 2 1 (6.14)
(s1 + B1 )(s 2 + B 2 )(s 3 + B3 ) ... (s n + B n ).α e

unde: e – numărul e = 2,718;

D – indicele inerţiei termice ;

s 1 , ..., s j , ..., s n – coeficienţii de asimilare termică ai materialelor


din straturile 1, ..., j, ..., n (W/(m2 °C);

B 1 , ..., B j , ..., B n – coeficienţii de asimilare termică prin suprafaţa


interioară a straturilor 1, ..., j, ..., n (W/m2 °C).

α i, α e – coeficienţii superficiali de transfer termic, la suprafaţa


interioară, respectiv exterioară a elementului (W/m2 °C);

Numerotarea straturilor din structura elementului de închidere se face de


la interior spre exterior, iar calculul se conduce succesiv, începând cu
primul strat de la interior.

Pentru straturile “j” care au inerţia termica D j > 1, coeficienţii de asimilare

termică B j au valoarea:

Bj = sj (6.15)

247
Pentru celelalte straturi, cu inerţia termică D j ≤ 1, se utilizează relaţia:

(R j . s 2j + B j −1 )
Bj = (6.16)
(1 + R j .B j-1 )

în care R j reprezintă rezistenţa termică unidirecţională a stratului „j”.

c) Coeficientul de defazare termică

Coeficientul de defazare termică a fost definit în cadrul Capitolului 2.


Pentru calcule curente de proiectare, normativul românesc recomandă
relaţia:

1  αi Be 
ε=  40,5.D − arctg + arctg  (6.17)
15  α + + α 
 i B i 2 B e e 2 

unde: B i, B e – coeficienţii de asimilare termică prin suprafaţa interioară,


respectiv exterioară, calculaţi conform metodologiei din
Normativul C107/7-02, pct. 5.2.2. (ore).

În cazul când se doreşte obţinerea unor valori mai precise pentru


coeficienţii de amortizare şi de defazare termică, trebuie utilizată
modelarea numerică 1D pentru calculul în câmpul curent al elementului,
sau 2D şi 3D dacă se ia în considerare efectul punţilor termice. Evident,
aceste modelări trebuie efectuate cu un program de calcul capabil să
rezolve probleme de câmp termic în regim nestaţionar (valorile
temperaturii sunt variabile în timp).

Metodologia prevăzută în normativul românesc conduce la rezultate ce se


îndepărtează în mare măsură de cele obţinute prin calcul automat.
În acest context, valorile obţinute cu relaţiile (6.14) şi (6.17) pot fi apreciate
ca fiind, cel mult, orientative.

248
d) Coeficientului de stabilitate termică al elementelor de închidere

Coeficientul de stabilitate termică C i al unui element de închidere pe timp


de iarnă este o mărime adimensională ce se determină cu relaţia:

R
Ci = (6.18)
M
R si +
Bi

unde: R – rezistenţa termică unidirecţională în câmpul curent al


elementului de închidere (m2 ºC/W);

R si – rezistenţa termică superficială la faţa interioară a


elementului de închidere (m2 ºC/W);

M – coeficientul de neuniformitate a cedării de căldură de către


instalaţia de încălzire, conform Normativului C107/7-02,
Tabel 8;

Bi – coeficientul de asimilare termică prin suprafaţa interioară a


elementului de închidere, calculat conform Normativului
C107/7-02, pct. 5.2.2. (W/m2 ºC).

e) Amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior

Amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior A Ti, pentru


perioada de vară, se calculează cu expresia (6.19).

A Ti = A T1 + A T 2 + A T 3 (6.19)

unde: A T1 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca


urmare a fluxului termic transmis acestuia prin elementele
exterioare de construcţie opace (ºC);

249
A T2 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca
urmare a fluxului termic transmis acestuia datorita radiaţiei
solare, prin ferestre (ºC);

A T3 – amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior ca


urmare a fluxului termic pătruns în încăpere, prin elementele
interioare (ºC).

Mărimile A T1 , A T2 şi A T3 se calculează cu ajutorul relaţiilor (23), (24) şi


respectiv (25) din Normativul C 107/7-2002.

Amplitudinea de oscilaţie a temperaturii aerului interior A Ti pentru perioada


de iarnă se determina cu relaţia de calcul aproximativă:

a. M .Φ
A Ti ≈ (6.20)
∑ B*j. A j
j

unde: a – coeficient de corecţie funcţie de natura agentului de


încălzire (apă caldă, abur sau aer cald);
M – coeficientul de neuniformitate a cedării căldurii de către
instalaţia de încălzire;
Φ – cantitatea de căldură pierdută de încăpere într-o oră (fluxul
termic) (W);

B* j – coeficientul de asimilare termică prin suprafaţa interioară a


elementului „j” (W/(m2 ºC),

Aj – aria de transfer termic a elementului „j”, ce delimitează


încăperea la exterior sau la interior (m2).

Semnificaţiile termenilor din relaţiile (6.19) şi (6.20) şi modul de calcul sunt


prezentate pe larg în cadrul Normativului C107/7-02, pct. 5.2.4.

250
6.5.4. Mărimi referitoare la transferul de masă
(Normativ C 107/6-2002)

a) Presiunea de saturaţie a vaporilor

Conform normativului în vigoare, presiunile de saturaţie ale vaporilor în


zonele caracteristice ale unui element multistrat (pe suprafeţe şi la limita
dintre straturi), se determină cu relaţia (3.13) din Capitolul 3, funcţie de
temperatură, de rezistenţele termice ale straturilor şi de zona climatică.

b) Presiunea parţială a vaporilor

Presiunea parţială a vaporilor din aerului interior, respectiv exterior,


definită în Capitolul 3, se determină cu relaţia (3.6) sau (3.14).

c) Rezistenţa la permeabilitatea vaporilor

Pentru un element alcătuit din „n” straturi, rezistenţa la permeabilitatea


vaporilor, definită în Capitolul 3, se determină cu relaţia (3.9).

d) Cantitatea de vapori acumulă iarna

Cantitatea totală de vapori de apă m w ce se poate acumula într-un


element în perioada de iarnă se apreciază cu relaţia (3.15).

e) Cantitatea de vapori evaporată vara


Cantitatea totală de vapori de apă m v evaporată din element în perioada
de vară se calculează cu expresia (3.16).

f) Creşterea umidităţii în perioada de condensare

Creşterea umidităţii ΔW la sfârşitul perioadei de condensare se apreciază


cu relaţia (3.18).

251
Pentru mai multe amănunte în legătură cu mărimile caracteristice
referitoare la transferul de masă se poate consulta Capitolul 3 şi
Normativul C 107/6-2002.

6.6. Niveluri de performanţă şi verificări higrotermice


(Normativ C107/4-2005)

Concepţia şi proiectarea clădirilor, din punct de vedere al cerinţelor


higrotermice, presupun efectuarea unor verificări pentru satisfacerea
nivelurilor de performanţă prevăzute de normativele actuale (Fig. 6.11):

a) verificarea rezistenţelor termice specifice ale elementelor de


construcţii şi încăperilor, în raport cu valorile normate,
b) verificarea coeficientului global de pierderi termice al clădirii în
raport cu valoarea normată;
c) verificarea stabilităţii termice a elementelor de construcţii şi a
încăperilor;
d) verificarea riscului de condensare a vaporilor de apă pe suprafaţa
interioară a elementelor de construcţii;
e) verificarea riscului de condensare a vaporilor de apă în structura
interioară a elementelor;
f) verificarea acumulării de apă de la an la an în interiorul elementelor
de construcţii şi evitarea umezirii excesive a materialelor sensibile
la acţiunea apei;
g) verificarea indicatorii globali de confort termic PMV şi PPD (facultativ).

Cu excepţia exigenţei referitoare la verificarea stabilităţii termice, ce


implică abordarea în regim termic nestaţionar, atât pentru perioada de
iarnă cât şi pentru cea de vară, toate celelalte exigenţe se verifică în
condiţiile regimului staţionar şi numai pentru sezonul rece.

252
Veerriiffiiccăărrii hhiiggrrootteerrm
V miiccee

Verificarea
rezistenţelor termice

Condiţia de economie
Condiţia de confort termic
de energie
pentru fiecare încăpere,
pentru fiecare tip de
zona opacă şi zona vitrată
element, raportat la clădire

Verificarea coeficientului
global de pierderi termice
pe întreaga clădire

Verificarea stabilităţii termice


- pe încăperi sau unităţi funcţionale
- pe elemente, raportate la încăpere

Verificarea riscului
de condens

Pe suprafaţa interioară În structura interioară


pentru fiecare tip pentru fiecare tip
de element de element

Verificarea acumulării de
apă şi a umezirii excesive
pentru fiecare tip de element

Verificarea indicatorilor globali


de confort termic PMV şi PPD
(facultativ)

Fig. 6.11. Etapele de verificare ale nivelurilor de performanţă higrotermică

253
Verificările termotehnice ale clădirilor de locuit se fac pe trei niveluri:

• elemente de construcţii: verificările a), c), d), e), f);


• încăperi: verificările a), c), g);
• clădire: verificările a), b);

6.6.1. Verificarea rezistenţei termice


(Normative C107/3-2005, C107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Determinarea rezistenţelor termice specifice corectate este cea mai


importantă şi mai dificilă problemă, ca urmare a prezenţei punţilor termice
şi a influenţei semnificative a acestora asupra rezistenţei termice. Etapele
de rezolvare sunt sintetizate în schema din Fig. 6.12.

Metodele de calcul ale rezistenţelor termice corectate depind de informaţiile


disponibile şi de gradul de precizie impus de faza de proiectare:

• faza preliminară  metoda aproximativă;


• faza intermediară  metoda simplificată;
• faza finală  metode precise.

Metoda aproximativă constă în reducerea globală a rezistenţei termice


unidirecţionale (în câmp curent), funcţie de tipul elementului, astfel:

• pereţi exteriori: 20…45%;


• pereţi la rosturi: 10…20%
• planşee terasă sau de pod: 15…25%;
• planşee peste subsoluri sau bowindouri: 25…35%;

Metoda simplificată implică calculul mediilor ponderate ale rezistenţelor


termice pe fâşii dispuse paralel cu fluxul termic şi pe straturi

254
perpendiculare pe flux, conform Normativului C107/3-2005, Anexa H.
Metoda a fost prezentată în Capitolul 5, pct. 5.4.3.

Veerriiffiiccaarreeaa rreezziisstteennţţeeii tteerrm


V miiccee

Calculul rezistenţelor
termice unidirecţionale

Calculul rezistenţelor
termice corectate
Metoda Metode
aproximativă Metoda precise
simplificată

Calculul rezistenţei termice Adoptarea rezistenţelor


minime necesare R’nec termice minime necesare
Adoptarea rezistenţei R’min pentru condiţia de
minime necesare R’w nec economie de energie

Verificarea condiţiei de Verificarea condiţiei de


confort termic economie de energie

R' ≥ R' nec R 'w ≥ R 'w nec R'm ≥ R'min

Fig. 6.12. Etapele pentru verificarea rezistenţelor termice

255
Metode precise: metoda coeficienţilor liniari şi punctuali de transfer termic
şi metoda bazată exclusiv pe modelarea numerică prin calcul automat.

Metoda coeficienţilor de transfer termic, prevăzută în Normativul C107/3-


2005, a fost prezentată în Capitolul 5, pct. 5.4.2.b. De asemenea, poate fi
aplicată varianta alternativă, bazată pe relaţiile de definiţie ale
coeficienţilor ψ şi χ, dezvoltată în cadrul Capitolului 5, pct. 5.4.2.a.

Modelarea numerică, fără utilizarea coeficienţilor liniari şi punctuali de


transfer termic, conduce la rezultatele cele mai precise, dar este un
procedeu laborios deoarece presupune modelarea 3D a unor elemente de
construcţii sau a unor zone din componenţa acestor elemente.
Ca urmare, acest mod de abordare nu este recomandat în calculele
curente de proiectare, fiind mai util în activităţile de cercetare ştiinţifică.

Verificarea nivelurilor de performanţă referitoare la rezistenţa termică


implică îndeplinirea condiţiilor prezentate în continuare.

a) Condiţia de confort termic


(Normative C107/3-2005, Mc 001/1-2006)

Rezistenţa termică minimă necesară a unui element de construcţie opac,


pentru îndeplinirea condiţiilor de confort termic, se determină cu relaţia:

Ti − Te
R ' nec = (6.21)
α i ⋅ ∆Ti max

unde: T i – temperatura convenţională a aerului interior, cf. standardului


SR 1907/2-1997 (°C);

T e – temperatura convenţională a aerului ce mărgineşte anvelopa


clădirii spre exteriorul acesteia, considerată astfel:

256
 pentru spaţiile exterioare: valoarea convenţională a
temperaturii aerului exterior corespunzătoare zonei
climatice în care este amplasată clădirea (Tabelul 6.1);

 pentru spaţiile alăturate neîncălzite (holuri, debarale, casa


scării, rosturi închise etc.) conform pct. 6.4.1.b;

αi – coeficientul de transfer termic la suprafaţă interioară,


conform Tabelului 6.7 (W/m2 °C);

∆Ti max – diferenţa maximă admisă între temperatura aerului interior şi


temperatura medie a suprafeţei interioare a elementului
de construcţie, conform Tabelului 6.3 (°C).

Pentru elementele de construcţii opace condiţia de verificare a nivelului de


performanţă, pe baza criteriului privitor la îndeplinirea condiţiei de confort
termic, este ca valorile rezistenţei termice specifice corectate R’ ale
fiecărui element de construcţie cu rol de izolare (perete exterior, placă de
acoperiş etc.), pentru fiecare încăpere în parte, să fie mai mari decât
rezistenţele termice minime necesare R’ nec:

R ' ≥ R ' nec (6.22)

Relaţia (6.22) se aplică şi elementelor adiacente rosturilor închise izolate


faţă de aerul exterior, precum şi elementelor interioare spre încăperi
neîncălzite sau mai puţin încălzite.

Pentru elementele de construcţii vitrate condiţia de verificare a nivelului de


performanţă, pe baza criteriului privitor la îndeplinirea condiţiei de confort
termic, este ca valoarea rezistenţei termice specifice corectate R’ w , pentru

257
fiecare element vitrat (fereastră, uşă exterioară), să fie mai mare decât
rezistenţa termică minimă necesară R’ w,nec prevăzută în Tabelul 6.8:

R' w ≥ R' w nec (6.23)

Tabel 6.7
Valori normate ale coeficienţilor de transfer termic αi, αe (W/m °C)
2

Valori normate ale rezistenţelor termice superficiale R si, R se (m2 °C/W)

Elemente de
construcţie în contact
Elemente de
cu spaţii neîncălzite
construcţie în contact
(subsoluri, pivniţe,
Direcţia şi cu exteriorul
poduri, balcoane închise,
sensul rosturi închise etc.)
fluxului termic
suprafaţa suprafaţa suprafaţa suprafaţa
interioară exterioară interioară exterioară

α i / R si α e / R se α i / R si α e / R se

8 / 0.125 24 / 0.042 *) 8 / 0.125 12 / 0.084

8 / 0.125 24 / 0.042 *) 8 / 0.125 12 / 0.084

6 / 0.167 24 / 0.042 *) 6 / 0.167 12 / 0.084

*) Pentru condiţii de vară: α e = 12 W/(m2 ºC), R se = 0.084 m2 ºC/W

Mai multe amănunte privind condiţiile particulare de aplicare ale relaţiilor


(6.22) şi (6.23), în diverse situaţii particulare, pot fi găsite în Normativul
C107/3-2005

258
Tabel 6.8
Valorile normate ale rezistenţei termice necesare pentru elemente vitrate
2
R’ w nec (m °C/W)
Grupa Destinaţia
clădirii clădirii Ferestre Pereţi
Luminatoare
Uşi ext. vitraţi
• Clădiri de locuit,
cămine, internate;
I • Spitale, policlinici ş.a. 0.39 0.32 0.32
• Creşe, grădiniţe
• Şcoli, licee ş.a.
• Alte clădiri social-
II culturale 0.32 0.29 0.29

• Clădiri sociale cu
III regim ridicat de 0.29 0.26 0.26
umiditate

b) Condiţia referitoare la consumul de energie


(Normative C107/3-2005, Mc 001/1-2006)

Pentru evitarea unor consumuri energetice exagerate pentru încălzirea


locuinţelor, trebuie ca valorile rezistenţei termice corectate medii R’ m ,
pentru fiecare tip de element de construcţie (pereţi exterior, planşeu
superior, zone vitrate etc.) considerat în ansamblul său, pe întreaga
clădire, să fie mai mari decât valorile rezistenţelor minime R’ min prevăzute
de reglementările în vigoare:

R 'm ≥ R 'min (6.24)

Rezistenţei termice corectată medie R’ m se determină cu relaţia (6.10).

Valorile R’ min pentru clădirile de locuit se adoptă conform Tabelului 6.9.

259
Tabel 6.9 Rezistenţe termice minime la clădiri de locuit (m2 °C/W)

R’ min Valori limită


Nr.
Elemente de construcţii Clădiri Clădiri
crt. minime maxime
noi existente
Pereţi exteriori (zona
1 1.50 1.40 0.50 4.00
opacă)
Pereţi adiacenţi rosturilor
2 1.10 1.10 – –
închise
Pereţi exteriori sub CTS,
3 la demisoluri sau 2.40 2.00 – –
subsoluri încălzite
Planşee peste ultimul
4 nivel, sub terase sau 3.50 3.00 0.50 5.00
poduri
Planşee peste subsoluri
5 1.65 1.65 0.30 3.00
neîncălzite şi pivniţe
Planşee în contact cu
aerul exterior la partea
6 4.50 3.00 – –
inferioară (plăci în
consolă, ganguri etc.)
7 Plăci pe sol (peste CTS) 4.50 3.00 1.00 5.00
Plăci la partea inferioară
8 a demisolurilor sau 4.80 4.20 – –
subsolurilor încălzite
9 Tâmplărie exterioară 0.55 0.40 0.30 1.50

La stabilirea valorilor limită din ultimele două coloane ale Tabelului 6.9
s-au avut în vedere:

• posibilităţile tehnice actuale şi în viitorul apropiat;

• utilizarea materialelor termoizolante în condiţii de eficienţă


economică, pe baza unor procedee de optimizare;

• practica actuală şi tendinţele pe plan internaţional.

260
Pentru clădirile cu altă destinaţie decât locuirea, valorile rezistenţelor minime
pot fi preluate din Normativul Mc 001/1-2006, Tabelele 11.5 şi 11.6.

6.6.2. Verificarea coeficientului global de pierderi termice


(Normative C107/1-2005 şi C107/2-2005)

Definiţia şi modul de calcul ale coeficientului global de pierderi termice,


denumit în cadrul normativelor „coeficient global de izolare termică”, au
fost prezentate în cadrul Capitolului 5, pct. 5.5.

Verificarea coeficientului global de pierderi termice se face diferenţiat,


funcţie de destinaţia clădirii.

a) Clădiri cu destinaţia de locuinţe (Normativ C107/1-2005)

În acest caz, pentru calculul coeficientului global de pierderi termice se


utilizează relaţia (5.44) din Capitolul 5. Valoarea obţinută trebuie să fie mai
mică decât coeficientul global normat de pierderi termice.

Pentru efectuarea verificării se parcurg următoarele etape (Fig. 6.13):

• determinarea ariilor elementelor ce alcătuiesc anvelopa clădirii,


conform regulilor de la pct. 6.5.1.a; elementele componente luate
în considerare sunt: pereţii exteriori, zonele vitrate exterioare, planşeul
de peste ultimul nivel, pereţi ce despart zone ale clădirii cu temperaturi
diferite etc.;

• calculul volumului încălzit al clădirii conform pct. 6.5.1.b;

• determinarea rezistenţei termice specifice corectate a elementelor


anvelopei clădirii, atât pentru zonele opace cât şi pentru cele vitrate,
conform pct. 6.5.3.2;

261
V
Veerriiffiiccaarreeaa coeficientului
global de pierderi termice
(clădiri de locuit)

Calculul ariilor Calculul


elementelor volumului
anvelopei clădirii încălzit al clădirii

Calculul rezistenţei termice


corectate a elementelor
anvelopei clădirii

Adoptarea ratei ventilării

Calculul coeficientului
global de pierderi termice

Numărul de niveluri

Adoptarea coeficientului
global normat de
pierderi termice GN

Verificarea nivelului global


de izolare termică

G ≤ GN

Fig. 6.13. Etapele pentru verificarea coeficientului global


de pierderi termice la clădiri de locuit

262
• adoptarea nivelului ratei ventilării funcţie de categoria clădirii, modul de
expunere, clasa de adăpostire şi clasa de permeabilitate, conform
Tabelului 6.15;

Rata ventilării la clădiri de locuit (h )


–1
Tabel 6.15.

Clasa de Clasa de permeabilitate


Categoria clădirii
adăpostire ridicată medie scăzută
neadăpostite 1.5 0.8 0.5
Clădiri individuale (case moderat
unifamiliale, cuplate sau adăpostite 1.1 0.6 0.5
înşiruite etc.) adăpostite 0.7 0.5 0.5
neadăpostite 1.2 0.7 0.5
Dublă moderat
0.9 0.6 0.5
Clădiri cu mai expunere adăpostite
multe aparta- adăpostite 0.6 0.5 0.5
mente, cămine, neadăpostite 1.0 0.6 0.5
internate etc. Simplă moderat
0.7 0.5 0.5
expunere adăpostite
adăpostite 0.5 0.5 0.5
Clasa de adăpostire
neadăpostite: clădiri foarte înalte, clădiri la periferia oraşelor şi în
pieţe, clădiri la şes;
moderat adăpostite: clădiri în interiorul oraşelor, cu minim 3 clădiri în
apropiere, clădiri la şes protejate de arbori;
adăpostite: clădiri în centrul oraşelor, clădiri în păduri.
Clasa de permeabilitate
ridicată: clădiri cu tâmplăria exterioară fără măsuri de etanşare;
medie: clădiri cu tâmplăria exterioară cu garnituri de etanşare;
scăzută: clădiri cu ventilare controlată şi cu tâmplăria exterioară
prevăzută cu măsuri speciale de etanşare;

• calculul coeficientului global de pierderi termice G cu relaţia (5.44);

• adoptarea coeficientul global normat de pierderi termice GN, funcţie de


numărul de niveluri şi de raportul A/V dintre aria anvelopei şi volumul
încălzit al clădirii, conform Tabelului 6.16;

263
• verificarea relaţiei dintre coeficientul global G şi coeficientul global
normat GN (relaţia 5.45).

Tabelul 6.16 Coeficienţii normaţi de izolare termică la clădiri de locuit


Numărul A/V GN Numărul A/V GN
2 3 3 2 3 3
de niveluri (m /m ) (W/m ºC) de niveluri (m /m ) (W/m ºC)
0.80 0.77 0.25 0.46
0.85 0.81 0.30 0.50
0.90 0.85 0.35 0.54
1 0.95 0.88 4 0.40 0.58
1.00 0.91 0.45 0.61
1.05 0.93 0.50 0.64
≥ 1.10 0.95 ≥ 0.55 0.65
0.45 0.57 0.20 0.43
0.50 0.61 0.25 0.47
0.55 0.66 0.30 0.51
2 0.60 0.70 5 0.35 0.55
0.65 0.72 0.40 0.59
0.70 0.74 0.45 0.61
≥ 0.75 0.75 ≥ 0.50 0.63
0.30 0.49 0.15 0.41
0.35 0.53 0.20 0.45
0.40 0.57 0.25 0.49
3 0.45 0.61 ≥ 10 0.30 0.53
0.50 0.65 0.35 0.56
0.55 0.67 0.40 0.58
≥ 0.60 0.68 ≥ 0.45 0.59

b) Clădiri cu altă destinaţie decât locuirea (Normativ C107/2-2005)

Calculul coeficientului global de pierderi termice se efectuează conform


celor arătate în Capitolul 5, pct. 5.5.2.

Etapele ce trebuie parcurse (Fig. 6.14), asemănătoare ce cele de la pct.


a), sunt următoarele:

• determinarea ariilor elementelor ce alcătuiesc anvelopa clădirii,


conform regulilor de la pct. 6.5.1.a;

264
V
Veerriiffiiccaarreeaa coeficientului
global de pierderi termice
(clădiri cu altă destinaţie
decât locuirea)

Calculul ariilor Calculul


elementelor volumului
anvelopei clădirii încălzit al clădirii

Calculul rezistenţei termice


corectate a elementelor
anvelopei clădirii

Calculul coeficientului
global de pierderi termice G1

Adoptarea coeficienţilor de
control a, b, c, d, e

Calculul coeficientului
global normat de
pierderi termice G1ref

Verificarea nivelului global


de izolare termică

G1 ≤ G1ref

Fig. 6.14. Etapele pentru verificarea coeficientului global de pierderi


termice la clădiri cu altă destinaţie decât locuirea

265
• calculul volumului încălzit al clădirii conform pct. 6.5.1.b;

• determinarea rezistenţei termice specifice corectate a elementelor


anvelopei clădirii, atât pentru zonele opace cât şi pentru cele vitrate,
conform pct. 6.5.3.2;

• calculul coeficientului global de pierderi termice G1 cu relaţia (5.46);

• adoptarea coeficienţilor de control a, b, c, d, e, şi calculul coeficientului


global normat de pierderi termice G1ref, cu relaţia (5.48);

• verificarea relaţiei dintre coeficientul global G1 şi coeficientul global


normat G1ref (relaţia 5.47).

6.6.3. Verificarea stabilităţii termice


(Normative C107/7-2002, C107/4-2005)

Prin stabilitate termică a clădirii în ansamblu sau a încăperilor considerate


ca unităţi separate, se înţelege capacitatea acestora de a diminua efectele
oscilaţiilor temperaturii aerului exterior, astfel încât acestea să se resimtă
în încăperi cu valori reduse (amortizate) şi defazate în timp, precum şi
capacitatea elementelor de închidere şi de compartimentare de a acumula
sau ceda căldura.

Stabilitatea termică se apreciază atât pentru încăperi (sau unităţi


funcţionale), cât şi pentru elementele de închidere ale acestora.

Stabilitatea termică se evaluează pentru încăperea sau unitatea


funcţională cu orientarea cea mai defavorabilă, pe timp de vară şi de
iarnă, considerată de proiectant ca fiind reprezentativă în ansamblul
clădirii.

Stabilitatea termică a încăperilor (unităţilor funcţionale) şi a elementelor de


închidere trebuie asigurată atât pe timp de vară cât şi pe timp de iarnă.

266
• pe timp de vară, prin valorile parametrilor A Ti (amplitudinea de

oscilaţie a temperaturii aerului interior), νT (coeficientul de

amortizare termică) şi ε (coeficientul de defazare termică);

• pe timp de iarnă, prin valorile parametrilor A Ti (amplitudinea de

oscilaţie a temperaturii aerului interior), νT (coeficientul de

amortizare termică) şi C i (coeficientului de stabilitate termică).

Din punct de vedere al exigenţelor de stabilitate termică, clădirile se


clasifică în trei grupe:

• grupa „a” – clădiri pentru ocrotirea sănătăţii (spitale, policlinici,


dispensare, sanatorii etc.); hoteluri de minim 3 stele;
• grupa „b” – toate clădirile ce nu fac parte din grupele „a” sau „c”;
• grupa „c” – clădiri cu ocupare temporară (case de vacanţă, clădiri
sociale ale societăţilor comerciale etc.); construcţii cu
caracter provizoriu.

Pentru clădirile din grupa “a” este obligatoriu calculul la stabilitate termică
a încăperilor (unităţilor funcţionale), cu încadrarea în valorile de
performanţă din Tabelul 6.10, şi a elementelor de închidere ale acestora,
cu încadrarea în nivelurile de performanţă recomandate în Tabelele 6.11,
6.12 şi 6.13.

Tabel 6.10 Valorile maxime admise A Ti


(ºC)
Amplitudinea de oscilaţie a Grupa de clădiri
temperaturii aerului interior
ATi, pe timp de: „a” „b” „c”

• iarnă 1,0 1,0 –

267
• vară 3,0 5,0 –
Tabel 6.11 Valorile minime admise νT (iarna şi
vara)

Grupa de clădiri
Nr.
Element de închidere
crt.
„a” „b” „c”

Pereţi exteriori (exclusiv suprafeţele vitrate,


1 20 15 8
inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor deschise)
Pereţi interiori care separă spaţii cu
2 temperaturi diferite * 10 5 –
(inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor închise)
3 Planşeu terasă 30 25 15
Planşeu de pod sau planşeu terasă cu strat
4 15 10 5
de aer ventilat
Planşeu care delimitează clădirea la partea
5 inferioară de exterior (planşeu în consolă, 35 30 20
ganguri, bowindouri etc.)
Planşeu care separă spaţii interioare cu
6 10 5 –
temperaturi diferite *
7 Plăci pe sol 30 25 15
* În cazul în care pereţii interiori sau planşeele interioare separă spaţii
închise cu temperaturi de exploatare care diferă cu mai mult de 10 ºC.

Tabel 6.12 Valorile minime admise ε (vara) - ore

Grupa de clădiri
Nr.
Element de închidere
crt.
„a” „b” „c”

Pereţi exteriori (exclusiv suprafeţele vitrate,


1 12 9 8
inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor deschise)
2 Planşeu terasă 13 11 9
3 Planşeu de pod sau planşeu terasă cu strat 10 8 6

268
de aer ventilat
Planşeu care delimitează clădirea la partea
4 inferioară de exterior (planşeu în consolă, 13 11 9
ganguri, bowindouri etc.)
Tabel 6.13 Valorile minime admise C i (iarna)

Grupa de clădiri
Nr.
Element de închidere
crt.
„a” „b” „c”
Pereţi exteriori (exclusiv suprafeţele vitrate,
1 6 5 –
inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor deschise)
Pereţi interiori care separă spaţii cu
2 temperaturi diferite * 3 2 –
(inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor închise)
3 Planşeu terasă 7 6 –
Planşeu de pod sau planşeu terasă cu strat
4 4 3 –
de aer ventilat
Planşeu care delimitează clădirea la partea
5 inferioară de exterior (planşeu în consolă, 8 7 –
ganguri, bowindouri etc.)
Planşeu care separă spaţii interioare cu
6 3 2 –
temperaturi diferite *
7 Plăci pe sol 7 6 –
* În cazul în care pereţii interiori sau planşeele interioare separă spaţii
închise cu temperaturi de exploatare care diferă cu mai mult de 10 ºC.

Pentru clădirile şi încăperile din grupa “c” nu este obligatorie verificarea la


stabilitate termică.

Pentru clădirile din grupa „b” verificarea stabilităţii termice trebuie să


parcurgă etapele cuprinse în schema din Fig. 6.15, detaliate în cele ce
urmează.

a) Este obligatorie verificarea încăperilor şi respectarea nivelurilor de


performanţă din Tabelul 6.10 pentru amplitudinea A Ti, dacă încăperea

269
analizată se încadrează în unul din următoarele cazuri:

• masa specifică a zonei opace a peretelui exterior, în câmp curent,


este m ≤ 100 Kg/m2;

270
Cllăăddiirrii ttiipp „„aa””
C Cllăăddiirrii ttiipp „„b”
C ” Cllăăddiirrii ttiipp „„c”
C ”

Se verifică Nu este obligatorie


obligatoriu mărimile verificarea la
ATi νT ε Ci stabilitate termică

m ≤ 100, 200, 300


sau
v ≥ 0,35

DA NU

Este obligatorie D ≥ 2,5; 3,0; 3,5


NU
verificarea şi
amplitudinii ATi U ≤ Umax

NU DA DA Se verifică DA
obligatoriu mărimile
νT ε Ci
Nu este necesară
NU verificarea la
STOP
stabilitate termică

DA Se verifică obligatoriu
amplitudinea ATi

NU
Se modifică Se prevede obligatoriu
sau
alcătuirea constructivă instalaţie de climatizare

Fig. 6.15. Schemă pentru verificarea stabilităţii termice

271
• masa specifică a planşeelor intermediare este m ≤ 200 Kg/m2;

• masa specifică a planşeului terasă este m ≤ 300 Kg/m2;

• gradul de vitrare al elementelor exterioare:

Af
v= ≥ 0,35 (6.25)
Ao + Af

2
unde: A f – aria zonei vitrate (m );
A o – aria zonei opace (m2).

b) Pentru clădirile din grupa “b” care nu se încadrează în condiţiile de la


pct. a), nu este necesară verificarea la stabilitate termică dacă elementele
de închidere ale încăperilor (unităţilor funcţionale) satisfac simultan
următoarele condiţii:

• indicele inerţiei termice D depăşeşte valorile:


 pentru zona opacă a peretelui exterior: D ≥ 3.0;
 pentru planşeul terasă: D ≥ 3,5;
 pentru planşeul de pod sau planşeul acoperişului terasă
ventilat: D ≥ 2,5

• coeficientul de transfer termic unidirecţional U al zonei opace a


elementului de închidere are valori mai mici sau cel mult egale cu
cele prevăzute în Tabelul 6.14.

c) Dacă nu sunt satisfăcute toate condiţiile de la pct. b), se verifică


încadrarea în nivelurile de performanţă pentru ν T , ε, C i, prevăzute în
Tabelele 6.11, 6.12 şi 6.13.

Dacă nu sunt satisfăcute toate cele trei criterii (ν T , ε, C i), este necesară
verificarea la stabilitate termică a încăperii, cu respectarea nivelurilor de
performanţă din Tabelul 6.10 pentru amplitudinea A Ti.

272
Tabel 6.14 Coeficientul de transfer termic maxim admis U max (W/m2 ºC)

Nr. Umax
Element de închidere
crt. (W/m2 ºC)

Pereţi exteriori (exclusiv suprafeţele vitrate,


1 0,71
inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor deschise)
Pereţi interiori care separă spaţii cu
2 temperaturi diferite * 0,91
(inclusiv pereţii adiacenţi rosturilor închise)
3 Planşeu terasă 0,33
Planşeu de pod sau planşeu terasă cu strat
4 0,33
de aer ventilat
Planşeu care delimitează clădirea la partea
5 inferioară de exterior (planşeu în consolă, 0,22
ganguri, bowindouri etc.)
Planşeu care separă spatii interioare cu
6 0,61
temperaturi diferite *
7 Plăci pe sol 0,22
* În cazul în care pereţii interiori sau planşeele interioare separă spaţii
închise cu temperaturi de exploatare care diferă cu mai mult de 10 ºC.

În cazul în care încăperea sau unitatea funcţională considerată nu


satisface criteriile de performanţă impuse, se va corecta alcătuirea
constructivă a elementelor delimitatoare sau încăperea (unitatea
funcţională) respectivă va fi in mod obligatoriu prevăzută cu instalaţie de
ventilare – climatizare.

Evident, este indicat să se adopte pentru toate elementele anvelopei


clădirii o alcătuire care să conducă la îndeplinirea criteriilor de performanţă
privind stabilitatea termică, pentru a evita consumurile suplimentare de
energie necesară pentru funcţionarea instalaţiilor de climatizare.

273
6.6.4. Verificarea riscului de condens pe suprafaţa interioară
(Normative C107/3-2005, Normative C107/4-2005, Mc 001/1-2006)

Se efectuează cu ajutorul rel. (3.10) din Capitolul 3, prin care se verifică


dacă temperatura T si în orice punct de pe suprafaţa interioară a unui

element din anvelopa clădirii, este superioară temperaturii de rouă θr (Fig. 6.16).

Verificarea riscului
de condens
pe suprafaţa interioară

Tsi θr
Calculul temperaturii pe Calculul temperaturii
suprafeţele interioare: punctului de rouă
• în câmp curent (funcţie de umiditatea
• în zonele punţilor relativă şi temperatura
termice aerului interior)

Verificarea condiţiei

Tsi > θr

Fig. 6.16. Etapele pentru verificarea la condens pe suprafaţa interioară

Temperatura pe suprafeţele interioare se poate determina prin


următoarele modalităţi:

a) În câmpul curent al elementelor se utilizează relaţia (6.8).

274
b) În zonele de influenţă ale punţilor termice, unde se înregistrează
cele mai scăzute temperaturi, există două posibilităţi de abordare:

• utilizarea bazelor de date cu punţi termice ce conţin, printre


altele, valorile minime ale temperaturii pe suprafaţa interioară,
pentru fiecare tip de punte;

• modelarea numerică 2D în cazul punţilor liniare sau 3D în cazul


punţilor punctuale.

În zona colţurilor de la intersecţia a doi pereţii exteriori cu un planşeu (la


tavan sau la pardoseală), temperatura minimă se poate determina numai
pe baza unui calcul automat 3D al câmpului spaţial (tridimensional) de
temperatură. Deoarece o astfel de abordare este laborioasă, normativele
româneşti permit utilizare unei relaţii simplificate de forma:

T si colţ = 1,3 T si min – 0,3 T i (6.26)

unde: T si min – temperatura minimă pe suprafaţa interioară, determinată


pe baza câmpului plan de temperaturi (ºC);

Ti – temperatura aerului interior (ºC).

Temperatura punctului de rouă este funcţie de parametri fizici ai aerului


interior: umiditatea relativă şi temperatura. Valorile temperaturii de rouă,
pentru caracteristici ale aerului interior întâlnite în mod uzual, sunt date în
Tabelul 6.15.

Pentru valori intermediare ale umidităţii relative şi temperaturii aerului


interior, temperatură de rouă se determină cu ajutorul valorilor din Tabelul
6.15, prin interpolări liniare.

275
Tabel 6.15. Temperatura punctului de rouă (ºC)

Umiditatea Temperatura aerului interior (ºC)


relativă a
aerului (%) 12 14 16 18 20 22

100 +12.0 +14.0 +16.0 +18.0 +20.0 +22.0


95 +11.2 +13.2 +15.2 +17.2 +19.2 +21.2
90 +10.4 +12.4 +14.3 +16.3 +18.3 +20.3
85 +9.60 +11.5 +13.5 +15.4 +17.4 +19.4
80 +8.70 +10.6 +12.5 +14.5 +16.5 +18.4
75 +7.70 +9.70 +11.6 +13.5 +15.4 +17.4
70 +6.70 +8.60 +10.5 +12.4 +14.4 +16.3
65 +5.70 +7.50 +9.40 +11.3 +13.2 +15.1
60 +4.50 +6.40 +8.20 +10.1 +12.0 +13.9
55 +3.20 +5.10 +7.00 +8.80 +10.7 +12.5
50 +1.90 +3.70 +5.60 +7.40 +9.30 +11.1
45 +0.40 +2.30 +4.10 +5.90 +7.70 +9.50
40 -1.00 +0.60 +2.40 +4.20 +6.00 +7.80
35 -2.60 -1.10 +0.50 +2.30 +4.10 +5.90
30 -4.50 -2.90 -1.30 +0.20 +1.90 +3.60
25 -6.60 -5.00 -3.50 -2.00 -0.50 +1.10

În cazurile, mai rar întâlnite, în care valorile umidităţii relative sunt mai mici
de 25%, iar temperatura aerului interior nu este cuprinsă în intervalul
12…22 ºC, temperatură de rouă se determină cu ajutorul metodologiei
prezentate în Normativul C107/3-2005, Anexa C.

276
6.6.5. Verificarea riscului de condens în interiorul elementelor
(Normativ C 107/6-002)

Verificarea apariţiei condensului în interiorul unui element se efectuează în


ipoteza regimului staţionar şi unidirecţional de migraţie a vaporilor,
conform etapelor precizate în Capitolul 3, pct. 3.5.2 şi sintetizate în
schema din Fig. 6.17.

Verificarea riscului
de condens în
interiorul elementelor

Calculul temperaturilor la
limitele straturilor

Calculul rezistenţelor Calculul rezistenţele la trecerea


termice ale fiecărui strat vaporilor, pentru fiecare strat

Calculul presiunilor de
saturaţie ale vaporilor în
aerul interior şi exterior şi
la suprafeţele fiecărui strat

Calculul presiunilor
parţiale ale aerului
interior şi exterior

Reprezentarea grafică şi
compararea presiunilor
parţiale cu cele de saturaţie

Fig. 6.17. Etapele pentru verificarea la condens în interiorul elementelor

277
6.6.6. Verificarea acumulării de apă şi a umezirii excesive
(Normative C 107/6-002, C107/4-2005)

În situaţia când există riscul de apariţie a condensului (curba presiunilor de


saturaţie se „intersectează” cu cea a presiunilor parţiale), trebuie făcute
următoarele verificări:
• acumularea progresivă de apă în interiorul elementului, de la un an
la altul, datorită fenomenului de condens;
• nivelul de umezire al materialelor în care are loc condensul, la
sfârşitul perioadei de condensare.

Etapele de calcul, descrise în Capitolul 3, pct. 3.5.2, sunt sintetizate în


schema din Fig. 6.18.

Comportarea elementelor
la difuzia vaporilor

Calculul cantităţii de Calculul creşterii


vapori mw acumulată în umidităţii ΔW la sfârşitul
în perioada de iarnă perioadei de condensare

Calculul cantităţii de Adoptarea creşterii


vapori mv eliminată în umidităţii maxime
în perioada de vară admisibile ΔWadm

Verificarea acumulării Verificarea nivelului de


progresive de apă umezire al materialelor

m w < mv ∆W ≤ ∆Wadm

Fig. 6.18. Etapele pentru verificarea comportării la difuzia vaporilor de apă

278
6.6.7. Verificarea indicatorilor globali PMV şi PPD
(STAS SR ISO 7730 – 2006)

După cum a fost menţionat în Capitolul 1, pct. 1.4.2, evaluarea globală a


nivelului de confort termic al unei incinte se poate efectua cu ajutorul
indicatorilor PMV (Predicted Mean Vote – opţiunea medie previzibilă) şi
PPD (Predicted Percentage of Dissatisfied – procentul probabil de
nemulţumiţi).

Pentru aprecierea indicatorului PMV există trei modalităţi:

• utilizarea relaţiei (1.8), prezentate în Capitolul 1;

• pe baza tabelelor din Anexa C din standardul SR ISO 7730 – 2006;

• prin măsurători directe asupra unui număr suficient de mare de


subiecţi.

Indicatorul PPD se determină pe baza indicatorului PMV, fie prin utilizarea


relaţiei prezentate în SR ISO 7730 – 2006 (Capitolul 1, rel. 1.9) , fie pe
baza graficului din acelaşi normativ (reprodus în Fig. 1.1).

279