Filosofia Raţionalistă

Benedict de Spinoza
1
„Pacea nu este absenţa războiului”
„Sufletul, când îşi dă seama de neputinţa sa, prin chiar aceasta se
întristează”
„Mângâierea celor nenorociţi este să aibă tovarăşi de suferinţă”

Benedict de Spinoza (1632 – 1677) se înscrie printre cei mai importanţi

filosofi post-Cartezieni. Fondatorul Spinozismului, a adus o importantă contribuţie
în dezvoltarea filosofiei, iar lucrările sale dezvoltă idei care îşi au originile în cele
mai diverse surse: Stoicismul, Raţionalismul iudaic, opera lui Machiavelli şi
Thomas Hobbes, René Descartes, precum şi opiniile unor gînditori religioşi
eterodocşi contemporani epocii. Din aceste motive, este dificil de a-l atribui la o
anumita categorie de filosofi, frecvent, însă, este alturat lui Descartes şi Leibniz
ca unul dintre cei 3 mari Raţionalişti. Această eventuala clasificare este justificată
de ideea spinozistă care neagă cunoştinţele parvenite prin simţuri, considerînd
că cunoştinţele adecvate sunt acumulate numai prin intermediul intuitiv sau
raţional, cunoaşterea luînd un aspect pur intelectual, iar geometria devenind
instrument primordial de exprimare şi argumentare a acesteia.
Printre filosofi, Baruch Spinoza este recunoscut pentru lucrarea sa „Etica”,
care dezvoltă ideea monistă a identităţii Naturii cu Dumnezeu. Marcat prin poziţii
şi idei distincte, dar şi provocatoare, Spinoza este una dintre cele mai
controversate personalităţi ale filosofiei. Pentru unii el este prevestitorul
modernităţii iluministe care se pronunţă pentru existenţa ghidată de raţiune.
Pentru alţii, el este un inamic al tradiţiei.
Viaţa lui Benedict de Spinoza este în întregime identificată cu activitatea sa
intelectuală şi filosofică. Spinoza se naşte la 24 noiembrie 1632, la Amsterdam şi
moare la Haye, la 21 februarie 1677. Specificul situaţiei lui Baruch Spinoza constă
în faptul că el se naşte într-o familie de evrei, aparţinînd comunităţii „portugheze”
din Amsterdam, această comunitate ebraică, sefardă, descindea din iudeii
represaţi iniţial în Spania, în 1492 de Inchiziţie, ulterior şi în Portugalia, în 1536.
Tatăl lui Spinoza era un comerciant de succes şi un membru respectat al
comunităţii. Mama, Hanna, a doua soţie, din cele trei, moare în 1638, cu puţin
înainte ca Baruch să împlinească 6 ani.
Tînărul Spinoza a studiat în academia parohiei, unde primeşte tipul de
educaţie acceptat de comunitate ca necesar unui adept al iudaismului. Acesta
consta, în mare parte din instruirea religioasă, în ebraica, liturghia, un învăţămînt
aprofundat al legii – Thora (sau Pentateuticul) şi al Talmudului (comentarii
multiple şi detaliate ale Thorei). Baruch demonstra abilităţi în cunoaşterea
limbilor şi vorbea cu uşurinţă spaniola, portugheza, olandeza, ebraica, latina,
greaca şi germana.
Deşi, fară îndoială, Spinoza excela în aceste domenii, el nu avansa în
studiu, astfel, din necesitate sau dorinţă, el abandonează şcoala în favoarea
serviciului în afacerea tatălui, pe care, împreună cu fratele vitreg Gabriel, o
preiau.
Comunitatea ebraică din Amsterdam nu reprezenta sub nicio formă un sistem
închis, însă relaţiile comerciale întreţinute de Spinoza, i-au oferit posibilitatea de a
comunica cu reprezentanţi ai diverse curente, ideile cărora pînă acum nu îi erau
necunoscute. Cea mai semnificativă dintre interacţiuni, pentru formarea poziţiei
gînditorului fiind cea cu protestanţii, ereticii Calvinismului, care menţineau un
interes viu şi în limite largi atît pentru sursele religioase, cît şi pentru cele mai
recente evoluţii ale filosofiei şi ştiinţei. Spinoza citeşte lucrarile lui René Descartes
şi asistă la întrunirile organizate de protestanţi (prima jumătate a anilor 1650 ), şi
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
2
este foarte probabil că anume în una din aceste întruniri, Baruch Spinoza îşi
susţine primele idei, teze în gîndirea Carteziană.
Reorientarea intelectuală a lui Spinoza devenea evidentă. Ideile sale
nonconformiste tradiţiei, dar şi o anumită nepăsare faţă de Legile ebraice,
puneau în pericol relaţiile sale cu comunitatea. Acestea din urmă iau o formă
tensionată, astfel încît, în 1656, superiorii de la Sinagogă iau hotărîrea de a-l
exclude din comunitatea evreiască. Fără a prezenta detalii, prin ritul
excomunicării – cherem, Spinoza este declarat eretic şi acuzat de „acţiuni
monstruoase”, interzicînd membrilor comunităţii de a comunica cu acesta, de a
întreţine relaţii comerciale sau de afaceri de orice altă natură sau de a-i citi
lucrările. După ritul cheremului, Spinoza ia numele latinizat de Benedictus,
echivalentul ebraicului Baruch, amebele avînd semnificaţia de „Binecuvîntat”.
Deoarece îi era imposibil de a mai practica activitatea comercială, Spinoza se
ocupă de şlefuitul lentilelor. Este cunoscut, de asemenea, că călătorea periodic la
Leiden pentru a studia la universitate.
În această perioadă el se află sub tutela unui fost iezuit – Franciscus Van
den Enden – cartezian şi ateu, care înfiinţase recent la Amsterdam o şcoală
Latină, unde, ulterior, Spinoza a lucrat ca profesor timp de 4 ani. Acesta s-a
dovedit a fi profesorul perfect pentru Benedict. Van den Enden – latinist faimos,
profesează medicina, era în permanenţă la curent cu toate inovaţiile ştiinţei.
Remarcat pentru ideile sale, interzise de conducere, Franciscus Van den Enden
era un adept pasionat al idealurilor politice democratice. Deşi Benedict nu
meţionează numele lui Franciscus în nici una din lucrările sau scrisorile sale,
există surse care susţin că Spinoza ar fi urmat anumite sudii formale în filosofia
Carteziană şi că ar fi fost cunoscut cu lucrările cartezienilor olandezi. În 1661, se
stabileşte lîngă Leiden, la Rijnsburg. În aceeaşi perioadă Spinoza îşi începe
activitatatea sa literară.
Prima sa lucrare „Tratat asupra progresului înţelegerii”, este o
încercare de a genera o metodă filosofică care ar permite raţiunii să formuleze
idei clare şi distincte, necesare perfecţiunii acesteia. Ea conţine, în plus, reflecţii
asupra metodelor de cunoaştere precum şi o analiză a naturii şi a cauzelor
dubiilor. Deşi Spinoza încearcă de multiple ori de a completa lucrarea, aceasta
rămîine nefinisată din anumite motive necunoscute.
În scurt timp, Spinoza începe o altă lucrare „Tratat cu privire la
Dumnezeu, om şi fericirea sa”, care ulterior va circula clandestin printre
rîndurile prientenilor autorului. Această lucrare anticipează multe dintre ideile
expuse în opera sa de maturitate „Etica”. Notabilă este prezenţa concepţiei
despre identitatea lui Dumnezeu cu Natura.
În 1663, Benedict de Spinoza merge la Voorburg, în apropiere de Haga. La
solicitările prietenilor, Spinoza începe pregătirile pentru a publica o serie de lecţii
despre principiile filosofice ale lui Descartes, predate unui student din Leiden.
Rezultatul este unica lucrare publicată sub numele său, acum latinizat, Benedict:
"Renati Descartes principiorum philosophiae mori geometrico
demonstrata". Colaborator al ediţiei devine unul dintre prietenii săi – Lodewijk
Meyer, care scrie prefaţa lucrării, prevenid cititorul că tratatul de faţă este o
expunere a poziţiilor lui Descartes şi că autorul nu susţine toate concluziile
savantului cartezian. De asemenea, Spinoza anexează şi un apendice
„Idei/Gînduri metafizice”, în care îşi expune propriile poziţii. În pofida
admiraţiei pentru Descartes, Spinoza nu ar fi vrut să fie abordat ca un cartezian.
Tratatul despre principiile filosofice ale lui Descartes denotă interesul faţă de
metoda geometrică integrată în filosofie.
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
3
Benedict începe să schiţeze ceea ce mai tîrziu devine „Etica” de la
începutul anului 1660 şi pînă în 1665, însă din cauza instabilităţii situaţiei politice,
Spinoza ezită să le completeze. El alege să fie prudent, suspendînd lucrul său
asupra tratatului şi începe imediat o nouă lucrare care avea ca scop să formeze
un public receptiv la ulterioara „Etica”. Aceasta este „Tratatul Teologico-
Politic”, finisat şi publicat anonim în 1670.
În Tratatul Teologico-Politic Spinoza argumentează că stabilitatea şi
securitatea societăţii nu este subminată, ci mai degrabă, favorizată de libertatea
gîndirii, făcînd aluzie, fără îndoială, la libertatea de a filozofa. După cum este
exprimat explicit în text, Spinoza considera ca ameninţare, primară a libertăţii în
gîndire, Clerul, pe care îl acuza de manipulare, bazîndu-se pe frica şi superstiţiile
induse în conştiinţa maselor, pentru aşi menţine supremaţia. Soluţia sa era de a
priva autorităţile clericale de puterea politică, chiar pînă la limita de a concentra
activitatea religioasă în mîinile Suveranului. Filosoful consideră că Suveranul ar
trebui să extindă libertăţile fundamentale în sfera religioasă, asigurînd
concurenţa liberă a adepţilor diferitor confesiuni, precum şi admiţînd o varietate
mai mare a interpretărilor. Spinoza proclama dreptul fiecărei individualităţi la
opinie, independent de opinia oficială a instituţiilor religioase (Biserica sau
Sinagoga). Benedict nu accepta nici tradiţia premergătoare şi nici vocea divină sa
intervină în cadrul unei reflecţii teologico-politice, precum nu recunoaşte nici
potenţialul filosofic speculativ al Scripturilor. Filozoful se teme de superstiţiile
maselor mai mult decît de erorile unei inteligente educate la şcoala
scepticismului. Cum şi era de aşteptat, Tratatul Teologico-Politic a fost întîmpinat
cu multiple critici, condamnat ca lucrare diavolicească, iar autorul fiind acuzat de
intenţii abjecte. Rezultatul a fost recunoaşterea lui Spinoza ca ateu, ceea ce el a
suportat cu dificultate.
În 1670, Benedict de Spinoza merge la Haga, unde îşi petrece următorii şi
ultimii 7 ani din viaţă. În pofida faptului că se afla într-o situaţie defavorizată, din
cauza ascensiunii calviniştilor Spinoza îşi continuă lucrul, de această dată asupra
unei gramatici ebraice şi îşi reia activitatea asupra „Eticii”, care în 1675 este
finisată. Spinoza decide ca lucrarea să nu fie publicată, aceasta este tipărită
postmortem. Devastat de o boală respiratorie, în ultimii ani de viaţă, Spinoza se
dedică lucrului asupra Tratatului Politic, deşi rămas neterminat, intenţiile
filosofului erau de a argumenta că orice guvern, indiferent de natura sa, poate fi
îmbunătăţit, precum şi superioritatea democraţiei asupra altor forme de
organizare politică. Urmînd convingerile lui Machiavelli şi Hobbes, Benedict
Spinoza opta pentru o poziţie non-utopică, bazată pe o evaluare a fiinţei umane,
în conformitate cu realitatea şi cu particularităţile psihologice descrise anterior în
„Etica”. Spinoza moare în camera sa închiriată de la Haga, în 1677. Nu lasă
testament, însă manuscrisele şi lucrările nepublicate: „Tratatul asupra progresului
înţelegerii”, „Etica”, „Gramatica ebraică” şi „Tratatul Politic”, precum şi
corespondenţa sa au fost găsite la masa de lucru. Acestea au fost imediat
expediate la Amsterdam pentru a fi publicate şi apar, ulterior, tipărite ca B.D.S.
Opus Posthuma. În 1678, aceste lucrări sunt interzise pe tot teritoriul Olandei.

„Etica” se distinge în special prin tehnica de lansare a mesajului. Lucrarea

este scrisă similar unui tratat de geometrie, avînd o serie de tangenţe cu
„Elementele” lui Euclid, structurîndu-se în baza unor definiţii, axiome, afirmaţii şi
alte elemente proprii aparatului formal al geometriei. Unii se întrebă de ce anume
o astfel formă de prezentare a fost aleasă de Spinoza: efortul se presupune că ar
fi fost enorm, iar opera, fiind accesibilă numai celor mai devotati dintre cititori,
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
4
care ar putea să parcurgă conţinutul lucrării, extrem de dificil. Explicaţia poate fi
că secolul XVII este recunoscut ca perioada în care obiectul geometriei era
copleşit de interesul intelectualităţii, un alt aspect este că opera lui Spinoza a fost
puternic influenţată de poziţiile lui Descartes – fondatorul geometriei analitice.
Din acest punct de vedere, „Etica” poate fi privită ca o abordare carteziană.
Totuşi în timp ce Meditaţiile lui Descartes sunt analitice, Etica lui Spinoza este
sintetică.
Etica este o lucrare scopul final al căreia este de a servi ca indiciu în
atingerea fericirii, care este găsită în iubirea intelectuală pentru Dumnezeu. Ideea
centrală este, ca şi la Parmenide, că totul în Univers este Unul. Există o singură
substanţă şi noi o putem concepe ca fiind Dumnezeu sau Natura. Aceasă
Substanţă are un număr infinite de atribute, dar omul, caracterizat de finalitate,
poate percepe doar două dintre ele: gîndirea şi spiritul. Spre deosebire de
Descartes care considera că mintea şi trupul sunt două identităţi distincte,
Spinoza afirmă că acestea sunt doar modalităţi diferite de a concepe aceeaşi
realitate. Această realitate, înţeleasă ca Dumnezeu sau Natura, există în sine,
este concepută prin sine, îşi este propria cauză şi se defineşte prin sine. Totul în
Univers face parte din Dumnezeu şi tot ceea ce se întîmplă este în mod necesar
parte a expresiei naturii divine. Această gîndire panteistă, de fapt, pune în
valoare identitatea efemeră a libertăţii omului. Dacă fiinţele umane fac parte din
realitatea divină, na mai rămîine loc pentru acţiuni cauzale independente.
Spinoza ajunge la concluzia: „Experienţa ne arată clar că oamenii se consideră
liberi doar pentru că sunt conştienţi de acţiunile lor, dar nu şi de cauzele ce
determină aceste acţiuni [...]”. Totuşi Spinoza identifică un tip de libertate,
afirmînd: „Fiecare individ este o concentrare restrînsă a atributelor realităţii, mai
exact, un cvasiindivid, din moment ce singura entitate individuală adevărată este
universul în totalitatea sa”. Atît timp, menţionează Spinoza, cît cvasiindividul este
condus de sentimentele sale, el nu este liber şi poate dobîndi doar o înţelegere
limitată. Pentru a se elibera, el trebuie, prin intermediul gîndirii raţionale, să
înţeleagă succesiunea cauzală care înlănţuie toate lucrurile într-un tot unitar. A
deveni conştient de unitatea Universului însemnă, pentru Spinoza, a deveni liber
nu de cauzalitate, ci de ignoranţa asupra propriei naturi autentice.

Substanţa sau Natura Naturans la Benedict de Spinoza

Printre cele opt definţii formulate în contextul primei cărţi din Etica,
următoarele 4 sunt cele mai importante în prezentarea ideii despre sbstanţa
unică la Spinoza:
1. Prin substanţă înţeleg ceea ce este în sine şi este conceput
prin sine, este ceea a cărui concept nu necesită conceptul unui
alt lucru, din care trebuie format. (By substance I understand what is in
itself and is conceived through itself, that is, that whose concept does not
require the concept of another thing, from which it must be formed.)
Această definiţie are două componente. Prima – substanţa este ceea ce
există în sine. În timp ce alte lucruri pot exista ca caracteristici ale substanţei,
substanţa nu există ca caracteristică a oricărui altceva. A doua – substanţa este
concepută prin sine. Ceea ce înseamnă că ideea substanţei nu implică ideea
oricărui alt lucru. Substanţa este atît ontologic, cît şi conceptual independentă.
2. Prin atribut, înţeleg ceea ce intelectul percepe ca substanţă, ca
reprezentînd esenţa sa. (By attribute I understand what the intellect
perceives of a substance, as constituting its essence.)
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
5
Atributul nu este doar o proprietate a substanţei, ci însăşi estenţa sa.
Corelarea dintre atribut şi substanţă este atît de strînsă, încît Spinoza neagă
diferenţa între aceste două noţiuni. Atributele, admite Spinoza ca sunt infinite, şi
numai două dintre acestea pot fi acceptate şi înţelese de raţiunea umană:
întinderea şi gîndirea. Acestea sunt, de fapt, substanţele lui Descartes: întinderea
corespunde substanţei materiale, iar gîndirea substanţei spirituale. Spinoza
identifică substanţa primordială cu Dumnezeu, care include în sine o serie de
atribute, prezentînd, astfel, ideea monistă despre Univers.
3. Prin mod, înţeleg, afecţiunile substanţei, sau altceva prin
care aceasta poate fi, de asemenea, concepută. (By mode I
understand the affections of a substance, or that which is in another through
which it is also conceived.)
Modul – natura naturata – este ceea ce există prin altceva şi este conceput
prin altceva (şi nu prin sine, contrar substanţei). Specific, el există ca o modificare
sau ca un afect al substanţei şi nu poate fi conceput decît în contextul substanţei.
Modul este ontologic şi conceptual dependent. Modurile, efectiv, ca şi substanţa,
sunt infinite, însă, contrar acestea, fac parte din natura naturată – creată.
Modurile sunt concepute ca stări ale atributelor şi dependente de acestea.
4. Prin Dumnezeu înţeleg o fiinţă absolut infinită, adică
substanţă constituită de o infinitate de atribute, dintre care
fiecare exprimă o esenţă eternă şi infinită.

Spinoza utilizează termenii de Natura Naturans pentru a identifica

atributele prin Dumnezeu şi Natura Naturata, pentru a identifica modurile –
lumea lucrurilor materiale. Aceste noţiuni sunt preferate altora din două aspecte:
 Prezenţa termenului „Natura” în ambele dintre cele două
formule induce ideea unităţii ontologice a sistemului de moduri cu
Dumnezeu.
 Aspectul „Naturans” determină relaţia de cauzalitate –
Dumnezeu devine cauza tuturor modurilor – forţa activă care le produce
şi le susţine.
În consecinţă, Spinoza prezintă lumea ca o modificare a substanţei.
Spinoza menţioneză mişcarea nu ca un atribut, ci un mod veşnic a
existenţei naturii. Mişcarea este caracteristică lucrurilor concrete în timp ce
substanţa nu cunoaşte mişcarea, dezvoltarea sa nu are nicio atitudine faţă de
timp. „Timpul nu este o calitate a lucrurilor, ci numai un mod de a gîndi.”

Afectele şi Pasiunile în concepţia lui Spinoza

Spinoza numeşte pasiuni afectele care exercită o acţiune exterioară asupra

conştiinţei umane. El identifică 3 pasiuni primare: bucuria, tristeţea şi dorinţa,
restul fiind derivate prin combinarea acestora. Dragostea şi ura, spre exemplu,
sunt bucurie şi tristeţe asociate cu conştientizarea cauzelor lor respective. Dorul,
este dorinţa cuplată cu amintirea obiectului rîvnit şi conştientizarea absenţei lui.
Deşi bucuria, tristeţea şi dorinţa sunt fundamentale, fiecare dintre ele, este
definită în raport cu lupta conştiinţei pentru perseverenţă. Bucuria este
sentimentul prin care conştiinţa trece la o perfecţiune mai mare percepută ca o
putere de a lupta ascendentă. Tristeţea este pasiunea prin care raţiunea trece la
o perfecţiune inferioară înţeleasă ca o forţă de luptă în decădere. Dorinţa este
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
6
lupta pentru însăşi perseverenţa, în măsura în care raţiunea este conştientă de
acest fapt. Pasiunile, afecte pasive, sunt definite numai prin intermediul luptei
raţiunii, atît timp cît persistă ideile inadecvate. În acest mod, pasiunile sunt însăşi
varietăţi ale ideilor inadecvate.
Afectele care se află în relaţie cu conştiinţa posesoare de idei adecvate sunt
numite active, ele însuşi fiind varietăţi a ideilor adecvate. Două dintre afectele
active menţionate de Spinoza sunt: bucuria activă şi dorinţa activă, celelalte
afecte fiind, după mecanismul anterior, tratate ca derivate.

Libertatea şi fericirea umană

Pentru Spinoza, libertatea este înţelegerea necesităţii. Lucrurile, susţine

filosoful, se află într-o constantă relaţie cauzală, astfel, niciun lucru nu este
independent, numai cauza primară, adică Divinitatea, este necondiţionată. Prin
urmare, lucrurile condiţia cărora este determinată extern, au existenţa aleatorie.
Omul face parte din acest sistem, de aceea, libertatea umană este numai o iluzie.
Iluzia libertăţii este condiţionată de ignoranţă sau de acumularea ideilor
inadecvate, rezultate din cunoaşterea senzorială. Libertatea omului depinde de
starea cugetului. Dacă cugetul reflectă starea lucrurilor adecvat, proces realizat
prin intermediul cunoaşterii raţionale şi intuitive, omul devine liber. Din acest
aspect, filosofia lui Spinoza îşi are geneza încă în ideile Stoicilor şi în cele din
urmă, în concepţiile lui Socrate.
Benedict de Spinoza afirmă ferm: „Cunoaşterea lui Dumnezeu este cel
mai mare bine al raţiunii: cea mai mare virtute, este să-l cunoşti pe
Dumnezeu” (Knowledge of God is the mind's greatest good: its greatest virtue is to
know God).
O altă perspectivă importantă este faptul că Spinoza consideră binecuvîntat
omul care posedă iubirea intelectuală faţă de Dumnezeu, aceasta fiind atinsă
numai prin intermediul cunoaşterii intuitive.
În concluzie: Fericirea depinde de iubirea faţă de Dumnezeu, iar libertatea
de cunoaşterea lumii lui, această cunoaştere intelectuală este cauza primordială
a libertăţii şi, prin urmare, a fericirii. Virtutea supremă poate fi atinsă prin
cunoaşterea intiutivă „beatitudinea fiind nu preţul vitruţii noastre, şi virtutea
însăşi”. Inteligenţa este definită ca virtutea supremă a sufletului, în timp ce
raţiunea reprezintă baza virtuţii. Benedict de Spinoza îşi închie faimoasa sa Ethica
prin cuvintele:

„Dacă calea pe care am arătat-o spre atingerea acestor lucruri

[cunoaşterea intuitivă, ideile adecvate, libertatea, fericirea] pare foarte
grea, oricum, ea poate fi găsită. Şi desigur, ceea ce poate fi găsit atît de
rar, trebuie să fie şi greu. Dacă mîntuirea ar fi fost la îndemîna
fiecăruia, sau ar putut fi găsită fără mari eforturi, cum se poate ca
aproape fiecare s-o neglijeze? Însă, toate lucrurile care exceleză sunt pe
cît de dificile, pe atît de rare.”

Bibliografie :
 Filosofia Raţionalistă
Benedict de Spinoza
7
1. http://www.romlit.ro
2. http://www.iep.utm.edu [Intenet Encyclopedia of Fhilosophy]
3. http://www.ideiindialog.ro
4. http://plato.stanford.edu [Stanford Encyclopedia of Fhilosophy]
5. http://www.answers.com