PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL 1

SEVERIN 1971

Ori de câte ori îl chema seful,Stelian îşi făcea o intrare teatrală

în anticameră,executa două,trei piruete prin faţa fermecătoarei
secretare,apoi lăsa pe birou câte o mică atenţie(marfă de

import),negăsită prin magazinele pentru tălpaşii ţării. Râdea şi se

fandosea tovarăşa de îi crăpa tencuiala de pe faţă,iar Stelian o lua în
braţe şi o săruta după clăpăuga stângă făcând-o să tremure precum
câinele la vaccinat. Acum,tovarăşa se făcea că-şi caută potcoava prin
hârţoagele din sertar şi Stelian pricepu că treaba-i împuţită rău şi că
în camera cealaltă miroase a retrogradare sau mutare disciplinară pe

principiul să ne cunoaştem patria. Încercă să ghicească locul

viitoarei fericiri fără să reuşească în a-l identifica,cum nu reuşise să

descopere cauza nemulţumirii celui de sus.

„Să-l bag în mă-sa,îşi spuse în gând. Şi pe el,şi pe isterica asta ce se
face că nu mă cunoaşte când am sabia deasupra capului. Mulţam cucoană.
O să-mi pupi tălpile când vei intra în călduri şi-mi vei sorbi din ochi ustensila
pentru vindecare. Ştii că doar eu am tratament pentru diagnosticul tău. O
să rumegi surcele iapa dracului…”
- Aţi spus ceva? Îl întrebă cabalina fără să ridice privirile din
hârţoage.
- Posibil domnişoară. Am gândit cu voce tare.
- Şi la ce v-aţi gândit?
- La iarba verde de acasă,tovarăşă. Şi la recunoştinţa unora,şi la
poftele ce vor veni din trup şi vor urca spre creier…şi la modul de
potolire a lor…până apare nebunia.
Iepşoara îşi desţeleni privirile din iesle,îl privi languros,paraşutând în colţul
buzelor un zâmbet în care puteai citi destule.
- Sunteţi bine dispus totuşi.
- Ştii că sunt dispus la orice. Ţi-am demonstrat ori de câte ori a fost
nevoie. Am o măsură pe care o păstrez ca pe o bijuterie şi-ai
admirat-o şi tu când am expus-o în salonul intimităţii noastre.
Îi puse degetul pe buze,trecându-l apoi de la un colţ la altul al gurii. O văzu
înmuindu-se,închizând ochii şi lăsându-şi capul pe spate în aşteptarea
vechilor beţii. Coborî mâna pe gât,mai jos printre sânii mari,pietroşi şi se
amuză la gândul că acum,ca şi în alte dăţi,ar putea să o dezbrace,s-o
întindă pe canapeaua încăpătoare şi să îi demonstreze că rămânând el fără
cap,va pierde şi ea ceva de preţ,acel ceva despre care îi spunea la fiecare

sfârşit de drum epuizant doar ea mă stinge,mă bucură. Şi-ar fi făcut-o fără

grija că încornoratul de dincolo i-ar surprinde. Ştia că nu călcase niciodată

în biroul acesta,intrarea făcând-o pe uşa cealaltă,prin care se strecurau ca
strigoii ciripitorii şi turnătorii de toate calibrele. Îşi trese mâna dintre sânii ei
fierbinţi. Ea rămase în aceiaşi poziţie,respirând sacadat,aşteptând
continuarea.
 „N-o să vină târfă ordinară. Asta a fost doar încălzirea. Aştept să îţi
urce hormonii la cap şi-am să te las să turbezi dacă nu îmi spui cine m-a
turnat şi cu ce”
Telefonul ţârâi scurt,împrăştiind gândurile şi plăcerile.
- A venit? se auzi ca din fundul pământului vocea celui de sus.
- Da tovarăşe. E aici.
Încornoratul de dincolo chicoti în telefon şi Stelian îl văzu frecându-şi
mâinile bucuros ca după o mare descoperire. Secretara învârti cheia în
yală,deschise larg uşa poftindu-l să intre. De după biroul masiv,doar un
smoc de păr electrocutat şi o şuviţă de fum albăstrui ce sprijinea tavanul.
- Să trăiţi!Căpitan Grozea s-a prezentat la ordinul dumneavoastră.
Nu-i răspunse la salut şi nici nu-i întinse mâna cum făcea de obicei cu
apropiaţii. Părul disperat începu să se ridice şi după el o chelie cu vinişoare
vineţii,apoi două sprâncene stufoase,îmbinate deasupra unui nas coroiat,o
gură fără buze,exact de calibrul ţigării albe ce o înfunda complet.
- Aaa… a sosit amantul nostru celebru…
- Tovarăşe colonel,sunt căpitanul…
- Ştiu fără să mi-o spui, i-o reteză scurt pleşuvul. Şi mai ştiu că în
urmă cu câteva minute ai vrut să îmi călăreşti secretara dar nu ştiu
de ce nu ai făcut-o. Mi-ar fi plăcut să vă privesc,să o aud cum
necheză,cum galopează,cum o cravaşezi şi o faci să meargă în
buiestru. Da,da,era bine. Eşti un bun ofiţer dar şi un bun călăreţ. Nu
degeaba ai făcut şcoala în străinătate. Nu-i bine însă că ţi-ai făcut o
herghelie de iepe.
- Tovarăşul…
- Căpitane! Ştii că nu îmi place să fiu întrerupt ci doar să fiu ascultat.

Deci,ascultă. Ştiu că-mi zici încornoratul, impotentul, castratul. Şi

nu numai tu. Ştii că urăsc deopotrivă şi femeile şi bărbaţii. Pe
primele pentru că m-au înşelat,pe următorii pentru că m-au jugănit.
 I-am ştiut şi pe ceilalţi şi le-am plătit pe măsură. Sunt terminaţi pe
undeva prin ţară şi-şi dau palme că şi-au ratat cariera pentru o
bucăţică de dezmăţ. Le-am plătit doar lipsa de respect faţă de
mine,fiindcă târfa de acasă,îmi aparţine doar cu numele. Din ziua
în care mi-au făcut felul,ştiam că nu mă voi însura. De ce am făcut-
o? Fiindcă aşa a fost ordinul. Am fost pus să aleg între prăbuşire şi
realizare profesională. Am ales ultima variantă deşi,ştiam urmările.
Acum,şi tu eşti pus să alegi între mizerie şi mărire.
- Nu înţeleg tovarăşe colonel.
- Te faci că nu înţelegi sau crezi ca un naiv că nu ştiu în ce te-ai
băgat. Nu mă refer la târfoştina de acasă şi nici la cea din
anticameră. Şi asta mi-a fost băgată pe gât şi-mi pare rău că nu am
să-i fac lucrarea din când in când. Te-am lăsat pe tine,i-am lăsat şi
pe alții să încerce dar…n-au avut ce-i trebuie ei. Ai fost singurul
care a satisfăcut-o şi nu ştiu ce se va face când nu vei mai fi.
- Trebuie să înțeleg că…
- Ţi-am spus să nu mă întrerupi. În privinţa ta am luat o hotărâre şi
nu este cale de mijloc şi ni cale de întoarcere. Vreau să îmi spui
cum te-ai legat la mâini ca un prost.
- Tot nu înţeleg.
- Fiindcă nu vrei. Aşa cum nu ai vrut să mă asculţi şi să te supui. Erai
cel mai bun ofiţer al nostru,ţi-am acceptat lucruri care nu le-am
acceptat altora,inclusiv să-mi călăreşti nevasta. Am închis ochii,îi
mai închideam dar acum nu se mai poate. Ştiu câţiva agenţi de
aventura ta şi nu pot închide ochii,trebuie să ţi-i deschid ţie.
Luă de pe birou un dosar şi îl întinse. Aprinse o nouă ţigară, zâmbind
parcă primei şuviţe de fum ce urca spre tavan.
- Ţi-am pregătit o surpriză plăcută ce te va feri de eventualele necazuri. O
mică excursie intr-un stat „prieten”. Ai aici toate datele de care ai nevoie.
Plecarea se va executa mâine noapte. Eşti liber.
 Tânărul ofiţer ignoră invitaţia finală de evacuare.
- Ai neclarităţi?
- O mare neclaritate. Nu m-aţi întrebat dacă şi vreau să plec. În
rest,n-ar fi probleme.
Colonelul chiţăi şoriceşte,lovi cu palmele de birou şi se porni apoi pe
nechezat.
- Uite că asta am omis. Ce să fac căpitane? La vârsta mea mai uită
omul. Îţi pun întrebarea acum : eşti amabil să faci o plimbare pe
dincolo să asculţi ce se mai vorbeşte?
- Nu!
- Eşti un curajos căpitane dar…de ce te grăbeşti să cazi în altă
greşeală? Vrei să îţi amintesc de urmările refuzului de a executa un
ordin?
- Ştiu! Poarta Albă,Gherla sau…un accident mortal. Nu-mi pasă,nu-
mi este frică.
- Eşti un imprudent căpitane,ca să nu îţi spun altcumva. Încerci să
joci tare,fără să ştii care-i miza. Să-ţi spun eu? Pariez că după asta
te vei îmblânzi un pic. Mai crezi că nu ştiu despre aventura ta din
Herculane,de cuibuşorul în care cauţi din când în când relaxarea şi
ni numai? Ştiu mai multe decât tine,şi e bine că știu decât eu. Ce-ar
zice cei din București aflând că cel mai dotat ofițer de securitate s-a
încurcat cu fata unor legionari executați pentru sabotarea siguranței
naționale,şi,că mai mult de atât,așteaptă şi un copil?
- Îmi permit să vă raportez tovarăşul că nu este o aventură.
- Asta-i treaba ta căpitane. La noi nu merge treaba cu iubirea şi cu
sentimentele. Ai o singură cale de urmat. Cea arătată de mine.
Trebuie să uiţi ce ai aici,altfel vei pierde totul. Dacă dragostea a
învins rațiunea,atunci,pentru dragostea ta din Herculane,întoarce
spatele liniei de frontieră şi spune-ţi când ajungi dincolo că ai avut
 un vis urât. Nu încerca să ne păcălești. Cuibușorul tău este bine
păzit. La cea mai mică greșeală l-am distrus fără milă.
- Am certitudinea că nu i se va întâmpla nimic?
- Da. Sunt un om de cuvânt atunci când sunt ascultat. De eşti
cuminte,poate te voi chema înapoi mai repede decât crezi.
Luă dosarul,întoarse spatele fără să-l salute pe castrat. Trase uşa după
el şi răsuflă uşurat. Mai avea în nări mirosul acela ciudat,amestec de cavou
şi bârlog de lup. Parfumul franţuzesc al secretarei,începu să înlocuiască
duhoarea de dincolo,şi binecuvântă această adiere de primăvară ce
începuse să-i încălzească sufletul prins în frigurile de dincolo.
- S-a terminat aşa repede? Îl întrebă secretara aducătoare de adieri.
- El nu se termină niciodată fiindcă…nici măcar nu se începe. I-a
murit ideea de…
- Nu ţi-e teamă că te aude?
- Sentimentul acesta l-am pierdut când am ales primejdia. Şi
primejdie mai mare ca in camera aceasta…
- Ce faci diseară?
- Vânez vestale.
- Ce?
- N-are rost să îţi explic. Ţie pot doar să îţi demonstrez fiindcă doar
cu practica stai bine.
- N-o să ne mai vedem,nu-i aşa?
- Ştiai?
- Ce nu ştiu eu? Ţi-a dat liber şi la fotoliul conjugal?
- Da…o să am o libertate fără margini.
Îi cuprinse mijlocul cu braţele şi îi ridică tenta de fustiţă ce se străduia să
îi acopere darurile cereşti. Îi prinse fesele în palme înfigându-şi degetele în
ele. Ca de obicei,îşi uitase chiloţii acasă,doar dresul de culoarea pielii
împrejmuia grădina raiului. Învăţată cu scenariul acesta se curbă spre
înapoi începând să îşi desfacă nasturii bluzei pentru a primi muşcătura
detonatoare,a sfârcurilor. De data aceasta nu mai veni. palmele lui urcară
spre umeri şi degetele prinseră ca-n cleşte claviculele. Secretara scoase un
ţipăt ascuţit şi se încovoie de durere. Îl privi speriată şi rugătoare în acelaşi
timp.
- Te rog…
- Şi eu te rog să îmi spui cine m-a turnat. Trebuie să ştii.
- Jur…
Degetele continuară strânsoarea şi Stelian se rugă la dumnezeu ca ea
să ciripească înainte de a-i rupe oasele.
- Cine?
- Jur că nu ştiu dar voi afla.
Slăbi strânsoarea şi o lăsă să cadă în fotoliul martor la atâtea orgii.
- Nu-mi va ajuta la nimic.

CAPITOLUL 2

În faţa cimitirului,Mutu Lustragiul îşi înjura prin semne ucenicul,un

vlăjgan ce-l depăşea în înălţime din poziţia stând turceşte. Stelian îşi puse
piciorul stâng pe genunchiul vlăjganului.
- Aveţi un gunoi la călcâi, şopti lustragiul în timp ce îşi pregătea
ustensilele.
- L-am văzut.
- Să-l bag la cavou?
 - Nu. Se alertează containerul. Mă scap eu de el. La noapte va fi

eclipsă. Sunt obligat să o vad.

- Şi eu?
- Faci pe dracu-n patru şi-mi ascunzi comoara din Herculane.
Foloseşte una din variantele ştiute. Mâine noapte aştept

confirmarea. Grijă mare că mişună vârcolacii.

- Ok șefe’. Să dea domnul să se termine cu bine eclipsa. Aveţi grijă.

- Nici-o problemă. Am bătut de zeci de ori drumurile astea.
Îi lăsă în palmă o bancnotă de 100 şi plecă fluierând o melodie îndrăgită cu
ani în urmă pe o terasă de vară în Atena. Lustragiul frecă bancnota de
obrazul nebărbierit,scuipă discret pe ea lipind-o de frunte,şi începu să bată
ritmul în cutia cu scule,fredonând aceeaşi melodie pe care clientul dinainte
o fredona pe aleea cimitirului.
Până pe Crişan gunoiul se ţinu după Stelian apoi dispăru.
„I s-a terminat perimetrul,gândi Stelian. Altul sau alții mă aşteaptă în
preajma casei.”
Presupunerea lui se adeveri. La câțiva metri de scara blocului,o Volgă cu

doi vârcolaci în ea ce se făceau că citesc ziarul,truc vechi de când

lumea,despre care Stelian in derâdere că e totuna cu a-ţi arăta legitimaţia.
Trecu prin partea stânga a mașinii,intră în casa scării ,urcă in fugă cele
două etaje şi se opri în faţa ușii,privind cu atenție spre colţurile de sus ale
tocului. Firele de păr ce le lipea înainte de fiecare plecare într-o misiune mai
îndepărtată dispăruseră.
„Mi-aţi făcut o vizită de curtoazie frumoşilor. Precis că am microfon şi
în budă să îmi ascultaţi uşurarea.”
Luă din frigider o sticlă de bere,deschise fereastra dinspre
stradă,desfăcu sticla,făcu un semn de noroc spre cei doi îndrăgostiţi de
presă şi deşertă jumătate din conţinut pe gât.
 - Noroc slugi de câine,spuse destul de tare să fie auzit şi de cei doi

alfabeţi ai organului şi de cei care de pe acum îi ascultau şi respiraţia. Mai

trase o înghiţitură de bere,se apropie de capul de cerb din perete, unde era
sigur că se plantase o urechelniţă şi trese o râgâitură puternică,amuzându-
se de grimasa pe care o făcuse deja cel care sta cu casca pe ureche. Se
porni pe râs,la început puţin forţat apoi,ca după o descătuşare
nervoasă,hohote adevărate răzbătură până în stradă. Se lăsă să cadă intr-
unul din fotolii şi îşi goli cu o ultimă înghiţitură sticla. Privi tabloul de pe
masă din care îl învăluiau în imensitatea lor,doi ochi albaştri. Simţi un
burghiu fierbinte răscolindu-i măruntaiele,şi omul de piatră ce se ştia,începu
să se topească,să se înmoaie,toată durerea interioară trecu parcă printr-un
aparat de distilat şi lacrimile rămaseră suspendate câteva secunde de
genele strânse,apoi inundară obrajii.
„ Doamne,ce păcate trebuie să plătesc? Şi de ce nu numai cu viaţa
mea? De ce trebuie să plătească şi alţii? De ce a trebuit să intru în viaţa
ei,când nu aveam voie să o fac?”
„ Destinul…destinul”,îi răspunse o voce din subconştient.
„ Da…destinul”aprobă Stelian. „ Destinul sau pur şi simplu
întâmplarea”
…Văzu mâna aceea ieşită din apă într-o ultimă rugă spre oameni şi saltul
lui disperat printre stânci,căutarea cât o veşnicie,şi simţi din nou pe braţe
trupul firav,inert şi rece pe care îl aşezase pe ţărm,lupta disperată de-
ntoarcere din moarte spre lume,deznădejde şi întuneric şi apoi,lumină,două
mări albastre înlăcrimate,privindu-l,două braţe încolăcindu-i gâtul. A strâns-
o la pieptu-i puternic lăsând-o să plângă,minute în şir,în hohote.
- Cum să iţi mulţumesc? Îl întrebase ea,rezemându-şi bărbia de
umărul lui.
- Angajându-te să nu mai faci baie aşa departe de oameni.
- Dar…fac totul departe de oameni.
 - Numai oamenii te pot salva. Înotând de unul singur pe valurile
vieţii,te poţi îneca,te poate doborî cel mai mic val. Eşti bănăţeancă?
- De unde ai ştiut?
- După accent.
- Salvator şi ghicitor. Sunt din Herculane.
- Şi te-ai cazat la Diana.
I-a simţit tresărirea. Uşor,privindu-l cu teamă,s-a ridicat în picioare, dreaptă
ca o trestie fragilă,dar neclintită. El o privea de jos,puţin contrariat de
suspiciunea provocată.
- Deci m-ai urmărit? Salvator şi…supraveghetor? Mă aveai în
consemn?
A prins-o de mână obligând-o să se aşeze în genunchi.
- Nu ştiu de ce te-a răscolit sesizarea mea şi nici nu mă interesează.
Vin des la Constanţa şi aici unde stăm acum,mă izolez în majoritatea
timpului,exceptând orele de somn şi cele pierdute la localul meu preferat,
Scrumbia Albastră. Ştiu din experienţă repartiţia complexelor hoteliere pe
zone şi regiuni,şi am presupus doar că,bănăţeancă fiind,ţ-i s-a oferit Diana.
Se putea ca presupunerea mea să nu se adeverească. Rămân deci, doar
salvator şi…ghicitor. Nu ştiu cine eşti…
- Şi nici nu te interesează,a completat ea privindu-l fix,de data
aceasta cu două mări albastre şi liniştite,peste care cerul îşi aşezase
obrazul.
- Poate că da,dar mi-e teamă că mă vei suspecta din nou.
- N-am s-o mai fac şi te rog să mă ierţi dacă am părut
nerecunoscătoare. Mă numesc Raisa…
- Ce fel de nume e acesta?
- Mama a fost ucraineancă,tata a fost român.
- Au fost?
- Au murit. Executaţi pentru subminarea puterii de stat.
- Citeşti din cărţi?
 - Nu. Îmi prezint biografia. Ai salvat progenitura unor criminali. Nu-ţi
pare rău că nu m-ai lăsat să îmi urmez părinţii?
- Dacă mai vorbeşti prostii,te arunc în mare şi totul va intra în normal.
- Până o faci,spune-mi cine eşti ca să mă pot împăca cu ideea că am
întâlnit un om.
- Stelian,am 31 de ani,născut intr-un sat din Mehedinţi,aproape de
Severin,de profesie hidrotehnist. Necăsătorit,membru în partidul
care ţi-a ucis părinţii. Nu-ţi pare rău că tocmai eu te-am salvat?
- Nu. A fi membru de partid,înseamnă să te laşi purtat de ape,să nu
înoţi împotriva curentului. Interese,obligaţii,ordine. Mi-ar fi părut rău
daca m-ai fi oprit de la gestul necugetat al sinuciderii,dar eu nu
vroiam să mor. Nici nu vreau. Nu pentru că viaţa îmi pare prea
frumoasă ci pur şi simplu,pentru faptul că trebuie să trăiesc. Dar…
nu mi-am terminat fişa de cunoaştere. Am 21 de ani şi sunt doar o
simplă absolventă de liceu,cu trei dosare de înscriere la drept
respinse. Vorbesc perfect engleza şi…rusa,şi fac pe translatorul de
ocazie. Locuiesc la Herculane cu bunica dinspre mama.
- Căsătorită?
- Nu. Cine se poate căsători cu odrasla unor condamnaţi?
O conduse la hotel. În faţa intrării,Raisa îi cuprinse mâna în palmele mici de
păpuşă,urcase cu spatele o treaptă a scării să fie aproape de înălțimea lui.
O văzuse pentru prima oară zâmbind,şi regretase pentru o clipă că
zâmbetul acela va fi şi ultimul. Şi-n clipa aceea când el se pierduse în
regrete şi se rupsese de prezent,simţise pe buze prima arsură,pe care nu
simţise nici după miile de sărutări primite până atunci. Ea dispăruse şi
rămânsese în capătul scării,nedumerit şi stângaci ca un licean la prima
strângere de mână. Îşi revenise repede. În toţi anii de profesie salvase, dar
şi lichidase şi luase totul ca pe un cotidian aspect al meseriei. Doar
seara,înainte de a pleca spre locul preferat,undeva pe ecranul minţii se
proiectase chipul acela de înger şi abia atunci,studiindu-i trăsăturile,a
realizat cât de darnică natura cu ea. Simţise pentru o clipă regretul
despărţirii,dar,se consolase cu gândul unei aventuri obişnuite. Apoi o uitase
aşa cum uitase toate femeile ce îi trecuseră prin pat pentru o noapte. Patru
zile ţinuse companie unei austriece(misiune ordonată de sus) şi îşi făcuse
cu spirit de răspundere datoria faţă de patrie.
„ Destin sau pură întâmplare?” se întrebă privind fotografia.”Şi una şi
alta” îşi răspunse.
…Primise ordine de sus să îşi încheie misiunea cu austriaca dar,cum
începuse să îi placă activitatea desfăşurată,într-un exces de zel,se
hotărâse să continue încă o zi peste program. Pistruiata îl invitase la
cazinou dar el refuzase,propunându-i să meargă la localul lui de suflet.
Acceptase fata şi intraseră acolo. Ce de obicei,muzica s-a oprit la apariţia
lui obligându-l să scoată un pumn de hârtii şi să le îndese în saxofonul lui
Piti. O invitase pe austriacă la dans să îi demonstreze că valsul s-o fi
născut la Viena,dar trăia şi la Constanţa. Epuizaţi,se aşezaseră la masă.
Era bine dispus,avea chef de băut şi partenera lui se nimerise a fi pe
aceeaşi lungime de unde. După o oră o luase pe alte unde,etalându-şi
farmecele occidentale pe la masa unor arabi. Stelian le-a mulţumit în gând
coloraţilor pentru ajutorul dat,rugându-l apoi pe ospătar să îi pregătească o
masă pe terasă. Vântul adia uşor,aducând dinspre mare miros de alge.
Muzica se auzea discret,venită parcă din orizontul îndepărtat,purtată parcă
de valuri. Mângâierile ei l-au liniştit,alungându-i regretul ce începuse să îl
încerce pentru seara pierdută din cauza austriecei şi a excesului de zel.
Liniştea i-a fost tulburată de chelnerul bătrân care i-a pus în frapieră o cupă
de cuburi de gheaţă peste care a culcat o sticlă de şampanie întinzându-i
apoi tăviţa pe care se afla un plic albastru.
- Dacă e de la austriacă,du-o înapoi nea Titi. Spune-i că m-a luat
apa.
- Nu-i de la ea,Domnu’ Stelian. O săltară arabii la culcuş. Îi va
stoarce ca pe lămâie. Şampania şi scrisoarea sunt de la o
 domnişoară foc. Nu-i clientă de-a localului. Vine aici de câteva seri
ca să vă întâlnească pe dv.
A desfăcut plicul. Câteva cuvinte : „Salvatorului meu,o picătură de
recunoştinţă în marea de recunoştinţă ce-i port. RAISA”
- Invit-o te rog la masa mea.
Şi-a aranjat ţinuta privind atent şi nerăbdător spre uşile larg deschise. Nu
ştie cât a trecut. Câteva secunde,o veşnice. Ştie că o veşnicie a durat
ridicarea lui în picioare şi uluiala cu care privea apariţia din cadrul
uşii,întrebându-se dacă-i iluzie sau adevăr. S-a frecat la ochi,de parcă ar fi
vrut să se trezească dintr-un vis,şi ea rămânsese
acolo,nemişcată,temătoare parcă de efectul produs. Şi-n scurgerea aceea
de secunde,a ştiut că inima lui răspunsese fără să fie întrebată,şi
spulberase vechile convingeri,conform cărora,niciodată,o femeie nu va
trece prin viaţa lui decât ca şi pasager. Pornise spre ea,repetând în gând –
poate că şi buzele lui rostiseră – fraza moştenită de la un coleg de liceu
„privesc blestemul frumuseţii”.
A condus-o la masă,plutind în urma plutirii albe,şi-ar fi vrut ca drumul
acesta să nu se sfârşească niciodată,ca el să se îmbete cu licoarea
amăgirii că plutesc spre altarele nedespărţirii,şi să se poată pălmui cu
regretul pierderii celor mai frumoşi ani din viaţă pe altarele meseriei. Avea
să mai regrete când,aşezaţi la masă,faţă-n faţă,el,mai privind încă spre
pierderile trecute,Raisa îşi aşezase palmele pe mâna lui înfiorându-l.
- Am greşit că am venit? Văd că nu te bucură prezenţa mea.
Clătinase din cap în semn de negare,reproşându-şi căderea scurtă în
trecutul arid,bântuit doar de furtuni,un trecut în care doar durerile au fost
adevărate,restul doar minciuni şi prefăcătorie.
- Deloc. Nu ştiu dacă mă crezi,dar trăiesc cele mai frumoase clipe
din ultimii 12 ani. Da…am rămas surprins, blocat, uluit, încremenit,
ia-o cum vrei,dar…în faţa celei mai frumoase apariţii,nu-i o ruşine
nici să pari lovit în cap.
 - Cu blonda am văzut că te-ai descurcat de minune.
- Merit reproşul,dar…ăsta a fost modul meu de viaţă. Aventuri
trecătoare,fără regrete,fără întoarceri. Şi ştii de ce? Fiindcă în
mediul în care trăiesc nu întâlnesc decât astfel de creaturi. Eşti de
la început aici?
- Vin de patru seri aici. Am vrut să te întâlnesc,să-ţi mai mulţumesc
încă o dată.
- Numai pentru asta?
- Nu aş vrea să îmi înţelegi greşit gestul acela făcut la despărţire. E
primul sărut dat unui bărbat,iar el nu a însemnat obişnuinţă ci…
recunoştinţă.
- Iar eu te asigur că a fost primul sărut pe care l-am primit. Toate
cele trecute au fost doar…trecătoare. Ele nu m-au atins,nu m-au
mişcat,fiindcă niciodată nu mă mişcă nesinceritatea.
Îl asculta cu barba rezemată în degetul mare şi arătătorul în prelungirea
obrazului spre tâmplă. Şuviţe rebele,înfoiate de vânt,se rupseseră din
noaptea neagră ca luciri de lavă a părului,şi brăzdau din când în când
infinitul albastru al ochilor.
- Ţi-a spus cineva cât eşti de frumoasă?
- Nu. Nici nu aş fi crezut că ştiam ce urmăreşte.
- Şi dacă ţi-aş spune eu?
- Pe tine te-aş crede. Nu doar pentru că m-ai păstrat vieţii ci…pur şi
simplu pentru că te cred.
- Chiar dacă cu ceva timp în urmă m-ai văzut dându-mă în
spectacol?
- E doar un teatru cu măşti. Sub mască citesc cu totul altceva. Am
văzut cât de stângaci ai fost când in loc de depravare,ai întâlnit
puritate,sinceritate. Te-am văzut fără mască în clipa în care uitaseși
de cel ce trebuie să fii, şi erai cel de ești de fapt.
- Studiezi cumva psihologia?
 - Şi n-am avut dreptate?
- Ba da. Şi ce ai mai citit?
- Că nu eşti hidrotehnist. De regulă lor nu le place apa. Preferă in
concediu muntele,o izolare in verde şi nu albastrul apelor.
- Poate în albastrul ochilor preferă să se izoleze.
- Vrei să îmi schimb părerea?
- Nu. Păstrează o părere bună despre mine, chiar cu riscul de a nu fi
hidrotehnist.
- Mi-o păstrez chiar dacă am convingerea că lucrezi la serviciile
secrete.
Remarca Raisei a primit-o ca pe o lovitură de baros în moalele capului. Mai
trecuse prin astfel de situaţii dar atunci fusese pregătit. Şi-a păstrat totuşi
calmul,chiar şi zâmbetul acela de complezenţă a apărut în colţul buzelor.
- Asta de unde ai mai scos-o? Eşti cumva detectiv?
- Nu sunt decât ceea ce ţi-am spus. Am intuit.
- Spune-mi şi mie ce te-a făcut să ajungi la această concluzie?
Cărţile de aventuri?
- Nu-i nevoie. Să nu ne punem prea multe întrebări. Rămâi
frumosul meu salvator.
- Iar tu cea mai frumoasă femeie pe care am ţinut-o în braţe. Să
ne împăcăm.
- Nu! Împăcarea va veni numai dacă schimbi complimentul. Cea
mai frumoasă femeie ţinută în braţe si pe braţe. Pe braţe ai dus
doar femeile salvate şi…au fost puţine. În braţe pe cele ce le-ai
înecat în alte ape,şi-au fost fără de număr.
- D’acord. Cea mai frumoasă femeie întâlnită până acum.
„Destin sau pură întâmplare?”se întrebă din nou Stelian.
„Nu…n-a fost întâmplare. Aşa a trebuit să fie. De ce in seara aia în loc să
mă duc la cazinou am căutat singurătatea printre stânci? Ca să dau de
singurătatea ei? De ce după atâtea seri de dezmăţ prin atâtea locuri,a
trebuit încă una la Scrumbia? Nu aş mai fi întâlnit-o,aş fi uitat de ea şi azi…
ei bine ,azi n-aş tremura pentru viaţa ei şi a copilului ce-l poartă. De ce a
trebuit să mă duc la Herculane după aceea? De ce? De ce?”
Trânti sticla în oglinda şifonierului şi i se păru că nu e suficient,mai avea
nevoie de descărcare,aşa că luă scrumiera masivă din cristal şi o trânti în
vitrina cu bibelouri. Şi totuşi rămăseseră prea multe nesparte. Luă vaza în
care garoafele se ofiliseră şi căzuseră peste margine. O proiectă după
scrumieră. Se linişti. Împinse masa cu piciorul şi se ridică. Merse la

fereastră şi trase puternic aer în piept .Ginitorii alertaţi de zgomotele de

sus,ieşiseră din maşină privind curioşi spre apartamentul avut în
supraveghere.
„Priviţi-mă curioşilor. Sorbiţi-mă din ochi, că nu o să mai aveţi prea
mult timp. O să îmi iau zborul spre alte meleaguri. V-am pupat. „
Cozile intrară în maşină şi se afundară în cititul ziarului. Stelian
deschise dosarul pe care „al mare” i-l dăduse. Un paşaport nou pe
numele Peter Streicher, cetăţean german cu domiciliul în Bonn. Citi apoi
instrucţiunile pe care grijuliul şef i le da şi-n care îi specifica şi locul pe
unde trebuia să se evaporeze.
„ Să crezi tu Castratule că pe acolo îmi voi lua zborul. Ticălos bătrân
ce eşti. Spui că ţii la mine, că mă apreciezi, că-mi ţii locul de şef până mă
întorc. De unde să mă întorc? Din iadul pe care mi-l pregăteşti? Te
înşeli, impotentule. Nu voi trece pe acolo pe unde mă aşteaptă asasinii
tăi ca să îmi dea biletul de liberă trecere spre lumea de dincolo. Sunt
prea curvit de rele ca să cad în capcană. O să mă întorc atunci când voi
ştii eu, şi mă jur să termin treaba începută de ăia care te-au castrat. Eu o
să-ţi tai socoteala şi o să ţi-o îndes în gură în locul limbii. Îţi promit că mă
voi întoarce, scârnăvie bătrână. Până atunci o să mă îngrijesc să îţi
pierzi fotoliul telescopic şi o voi face chiar de azi. Păcat că n-am ocazia
să asist la prăbuşirea ta. Mi-o imaginez însă şi-mi este destul.”
 Ieşi pe terasă şi strigă la vecinul din dreapta.
- Cred că nu te-a deranjat zgomotul,îşi întrebă vecinul ce ieşise la
apel, o namilă păroasă de 2/2. Mi-a intrat o pisică în casă şi mi-a
deranjat sticlăria.
- Mi-am dat seama, dar e a dracului de neagră mâţa ce îţi umblă
prin casă. Cred că nu intră şi pe la mine.
- Stai liniştit, Theo. Am aruncat-o în ograda altuia. Unde-i juniorul?
- La colţ.
- Călcă pe bec?
- Mai rău. Le umplu ălora doi eşapamentul cu cartofi.
- Şi-l văzură?
- Da de unde? Ăştia stau cu ochii numai pe fereastra ta. Putea să
le vâre cartofi şi în cur şi tot nu ar fi simţit.
- Iartă-l te rog şi lasă-l să iasă pe terasă. Am o afacere cu el şi
după aia, am alta cu tine.
Îşi strigă feciorul şi mogâldeaţa blondă ţâşni din sufragerie de parcă ar fi
auzit discuţia.
- Câte bucăţi le plantaşi pe ţeavă?
- Aproape un kil. Şi sub roţile din spate câte o plăcuţă cu 8 cuie.
Theo seniorul privi spre cer a implorare şi îşi trase o palmă peste frunte.
Theo cel mic se făcu şi mai mic în aşteptarea moralei. Abia când palma
mare a tatălui lui îi acoperi creştetul şi degetele îi zbârliră părul şi aşa
destul de nedirecţionat, puştiul crescu ca o pâine bine plămădită.
- Poţi să îmi spui de ce le-ai făcut lucrarea? Îl întrebă Theo
- I-am citit că nu sunt din tabăra lui Steli. Pe el îl ginesc.
- Văd că ai învăţat de la prietenul tău şi vocabularul. Bun profesor.
- Dar şi elevul bun, Theo. spuse Stelian. Apoi către cel mic : Peste
puţin timp începem antrenamentele la karate. O să fii del mai bun
spion pe timp de pace. Până atunci trebuie să faci condiţie fizică
 şi pentru asta trebuie să te mişti mult aşa că…zbori la agenţia
CFR, îi spui la tanti aia brunetă şi cu mustaţă că te-am trimis eu
ca să îmi dea un bilet spre Timişoara la rapidul de mâine seară.
Vezi să nu te fileze băieţii din mobilul imobilizat. Dacă te întreabă
de sănătate,le spui adevărul. Te-am trimis să-mi cumperi bilet
spre Constanţa. Ai priceput? OK?
- OK, răspunse puştiul.
Stelian îi dădu banii peste balustradă de sticlă ce despărţea în două
balconul.
- Unde te duci? îl întrebă pentru verificare.
- Unde m-ai trimis tu, îi răspunse cu aerul cel mai firesc, puştiul. Ai
uitat că trebuie să îţi iau bilet până la Constanţa.
Plecă fluierând o melodie încă nelansată pe piaţă. Cei de sus îl urmăriră
până la ieşirea din scară. Unul din elementele studioase ale miliţiei ieşi
maşină, făcu câţiva paşi după puşti şi-l prinse de mână. Theo îl privi ca
pe un meteorit pe cale de dispariţie.
- Unde te duci? îl întrebă reprezentantul legii.
- V-aş spune dar tati mi-a interzis să vorbesc cu necunoscuţii.
- Care tac-tu bă?
- Al meu nenea.
- Tu ştii cine-s eu?
- Dacă nu mi-aţi spus de unde să ştiu?
Miliţianul simţi că este luat în balon de puşti.
- Şcoala de corecţie te mănâncă. Spune-mi cine te trimisă şi te
iert.
- Vă spun nenea că nu-i un secret. Mă trimisă Steli, prietenul meu
căpitanul să îi iau un bilet pentru Constanţa la rapidul de mâine
noapte.
- Nu mă minţi?
 - De ce să mint? Mi-a spus să nu vă spun, dar mi-e frică de
corecţie. A lui Fica a stat acolo şi a învăţat numai prostii.
Îi dădu liber puştiului şi se înapoie la maşină. Calculă cam cât ar face
copilul până la agenţie, cât timp mai pierde pe-acolo, şi după o jumătate
de oră, luă legătura cu baza.
- Transmite şefului să trimită pe cineva la agenţie să verifice pe ce
rută cere puştiul blond bilet.
Îşi aprinse o ţigară şi căzu în reverie, visând probabil o promovare după
terminarea misiunii şi începu să-şi admire tabla cea nouă pe care o va
purta pe umăr lângă celelalte, până când ţârâitul staţiei îl aduse cu
picioarele pe podeaua maşinii.
- Copilul a cerut bilet spre Timişoara la rapidul de mâine noapte, îl
informează baza.
- M-a minţit,băga-l-aş în mă-sa de bitang. Aşa l-a învăţat tovul
căpitan. A vrut să ne inducă în eroare, dar nu-i prost băiatul.
Deci, noi să credem că îşi ia zborul spre Constanţa şi el s-o
roiască spre Timişoara. Las că punem noi coşul pe el.
- Ţi-a făcut ceva căpitanul? Îl întrebă colegul.
- O să mori de curiozitate colega. Nu mi-a făcut nici un rău, nici
bine, dar mă calcă pe şnururi. Străinătate, femei, bani, iar noi
adunăm lături pe-aici.
- Păi ce să căutăm noi în străinătate? Nu ne descurcăm cu limba
noastră, dar cu alte limbi.
După aproape o oră, Theo se întoarse de la agenţie folosind de data

aceasta altă rută, intrarea făcând-o prin uşa din spate a scării. Ai bătrâni
erau pe terasă la un pahar de vin.
- Ai rezolvat? îl întrebă Stelian
- Păi tu ce crezi? Sunt meseriaş în chestii de-astea. Mă întrebă
acela spălăcitul ce bilet îţi iau şi-l afumai cu faza spre Constanţa.
 - Eşti cel mai mare detectiv din oraşul acesta. Păstrează restul şi
fugi să îl cheltui. S-au prins băieţii în joc – îi spuse apoi seniorului
– şi-o să îi ţină destul melodia pusă pe mine.
- Ce le-ai făcut? Îl întrebă Theo după ce juniorul intră în cameră.
- L-i s-a pus pata pe mine şi vor să mă termine.
- De asta ai vrut să termini tot ce ai în apartament? Şi ce ai de
gând să faci? Aştepţi să îţi pună pistolul la tâmplă?
- Da, dar nu vor avea cartuşe. Îi las să creadă că mă simt prins în
gheara lor şi nu am curaj să acţionez după propriul meu plan. Îmi
eşti prieten Theo şi nu mă feresc de tine. Îmi iau zborul dar nu pe
la Timişoara cum m-i s-a ordonat. Grijă mare că o să intri în
colimator pentru prietenia noastră. Aş vrea să nu mă condamni
pentru asta.
- Vorbeşti prostii. Indiferent de consecinţe, prietenia noastră va
rămâne. Te pot ajuta cu ceva?
- Nu. Te rog doar ca la noapte sau mâine dimineaţă să cari tot ce
este de folosit din apartamentul meu şi să aduci la tine. E păcat
să profite alţii de bunurile mele.
- De acord. Când te întorci, găseşti totul la mine.
- Nu mă voi întoarce Theo decât printr-o minune, iar eu nu prea
cred în minuni.
- O să îţi simt lipsa.
- O să vă duc dorul Theo. Şi alte doruri voi purta cu mine. Şi de
mă voi întoarce…
Dădu paharul cu vin peste cap. Lacrimile îl podidiră din nou. Uriaşul de
lângă el îl prinse de umăr şi-l zgâlţâi puternic.
- Curaj bătrâne. Ştiu ce te arde cel mai mult dar…deşi nu m-i se
dă voie să cred în el, să sperăm că bunul dumnezeu te va ajuta
aşa cum îţi doreşti.
 - Doar în dumnezeu mai am speranţe Theo. Doar el mă mai
poate ajuta.

CAPITOLUL 3

Încercui cu roşu o nouă cifră pe calendarul de perete. Al 27- lea

cerculeţ, exact numărul zilelor de când Stelian terminase vizita scurtă (ca
toate celelalte de altfel ) şi-i lăsase pe buze ultimul sărut din sutele
dăruite în acea ultimă escală prin Herculane. Nu-l întrebase când se va
întoarce, simţise din zilele apropierilor că nu trebuie să pună întrebări ci
doar să creadă în reîntoarceri. Se împăcase uşor cu ideea că iubirea lor
cere sacrificii şi răbdare şi multe alte implicații din care, nu va lipsi
niciodată suferinţa şi teama. Nu se va revolta împotriva singurătăţii, se
împăcase cu ea, începuse să o privească aşa cum priveşti un obiect ce
de ani de zile îl vezi în acelaşi loc, pe care nu l-ai iubit, nu ţ-i l-ai dorit,
dar te-ai obişnuit de-a lungul timpului. În pântec rodul iubirii lor îşi făcu
din nou simţită prezenţa. Raisa închise ochii, încercând să proiecteze pe
un ecran interior imaginea celui ce va veni, aşa cum şi-l dorea ea, după
asemănarea omului iubit. Totul să aibă de la el, doar zâmbetul ei să îl
moştenească fiindcă viitorul tătic nu învăţase sau poate uitase să
zâmbească. Da…să poarte zâmbetul ei şi flăcările din privirile lui. Îl
prinse de mânuţele întinse şi începură să se învârtă prin cameră.
Undeva lângă ei, Stelian le urmărea dansul învăluindu-i cu privirea parcă
nevenindu-i să creadă că poate avea parte de atâta fericire, aceeaşi
privire cu care o învăluise pe ea când îi spusese că poartă în pântec
viaţă din viaţa lor.
- Iubire, cred că glumeşti? o întrebase Stelian
- Nu…nu glumesc. Din păcate este adevărat şi trebuie să
îndreptăm lucrurile atât cât se mai poate.
O fulgerase cu privirea aşa cum nu o făcuse niciodată şi pentru prima
oară i se făcuse teamă de omul care o înconjurase cu atâta afecţiune.
- Cum să îndreptăm sau să schimbăm cel mai minunat lucru de pe
pământ?
- Dar…tu…
Îi căzuse la piept înstrăinată de teama de până atunci şi regretase că
pentru câteva clipe chiar, îi judecase greşit.
- Da…da…eu vreau să-l avem şi…vreau să îl vrei şi tu.
Ultimele lui cuvinte îi răsunară prin minte şi se învârti în continuare
ţinând de mâini gingaşa închipuire.
„Doamne, îşi spuse suspinând, ce suflet poate să aibă omul de piatră
întâlnit printre stâncile de care valurile ar fi urmat să îmi sfarme trupul în
seara aceea a salvării? Doamne, îţi mulţumesc pentru fericirea adusă.”
- Iar visezi? o întrebă bunica ce intrase în cameră ca o umbră.
Raisa se opri din dans. Întruchiparea dorinţelor dispăru şi ea regretă
revenirea la clipa de faţă ce-i aduse din nou singurătatea, întrebările şi
teama.
- Ai avut grijă să mă aduci printre mizeriile vieţii, îi răspunse bunicii
cu oarecare răutate în glas.
- De ce te răzbuni pe mine? Mizeria vieţii n-am plămădit-o eu şi
nici nu o întreţin. Credeam că eşti o luptătoare, Raisa, aşa cum
au fost străbunii mei,aşa cum am fost eu şi cum au fost părinţii
tăi. Şi nu numai o luptătoare ci o învingătoare. La ce-ţi ajută
 căderile în disperare? Cu ce poţi schimba scrisul sorţii în afară
de voinţă şi luptă?
- Nu vreau să-l schimb bunico. Simt că nu se poate, ştiu că aşa
trebuie să fie şi aşa va trebui să rămână. Ştiu că se va întâmpla
ceva, dar nu ştiu ce. Ceva îmi spune că mă voi arunca fără voie
în valuri şi nimeni nu mă va putea salva. Iubitul meu salvator nu
va fi lângă mine şi mă voi strivi de răutatea lumii.
- Vorbeşti prostii Raisa. Dacă eşti împăcată cu situaţia actuală,
dacă ai acceptat să dai viaţă unui copil, ai încredere în viitor. El
ne va lumina casa. Sau…ei.
- Ce vrei să spui?
- Posibil să fie doi Raisa. Eu am avut gemeni, în a doua generaţie,
deci la nepoţi, fenomenul se poate repeta.
- Doamne fereşte bunico.
- De ce te temi? Vom avea două izvoare de lumină în casă şi două
surse de gălăgie.
- Doamne,ce fericit ar fi să aibă doi băieţi.
- Sau…două fete.
- Nu ştiu. De fapt bucuria noastră a fost atât de mare încât am
uitat să îl întreb ce şi-ar dori mai mult. Oricum,cred că fată sau
băiat, fericirea lui ar fi aceeaşi.
- Cum poţi avea atâta încredere într-un bărbat despre care
aproape că nu ştii nimic? Cum poţi iubi o enigmă?
- Fiindcă am învăţat să citesc în suflet, bunico. Ştiu că mă iubeşte
şi lui îi datorez nu numai viaţa salvată ci şi viaţa ce o port în
pântec.
- Poezie, poezie Raisa.
- Tu vorbeşti? Dacă nu ţi-aş cunoaşte viaţa…dacă nu aş semăna
cu tine…
 - Profitoare ce eşti, spuse bunica luând biblia de pe masă,
aşezându-se apoi în fotoliu.

CAPITOLUL 4

- Cumpărăm sticleeee…cumpărăm sticleeee…se auzea pe una

din străzile staţiunii, anunţul ţiganului mustăcios din căruţa cu
coviltir. Lângă el, piranda trăgea fum după fum din țigara
răsucită, scuipând cu aceeaşi sârguinţă spre mijlocul şoselei.
- Uită-te la numere Simera. Să nu trecem pe lângă obiectiv.
- Stai liniştit Vasile. Abia suntem la 123.
- Până acolo mai oprim la câteva case.
Biciui gloaba de la căruţă şi aprinse pipa lăsând în urmă vălătuci de fum.
- Cum te descurci cu fumatul?
- Al naibii de greu. Mă ustură limba ca de la ardei. Să nu trag în
piept că dau colţul.
- Opreşte. De aici o luăm din casă în casă şi pe o parte şi pe alta
să nu bată la ochi. Uite maşina cu gabori la poarta unei case. Pe
acolo e obiectivul nostru. In stânga intri tu.
- Cumpăr sticleeee…răcni din toţi bojogii ţiganul înainte de a trage
de hăţuri pentru oprirea atelajului.
Coborâră din căruţă cu sacii goi pe umeri. Doar la una din case li se
deschise.
- Bine că trecurăţi pe aici, îi spuse gospodina pirandei. Mă scutişi
de un drum până la ogaş. Vino să le iei pe toate.
La nr 7 bătu ţiganul cât o zi de post. Se deschise una din ferestrele casei
şi-n cadrul ei apăru Raisa. Ţiganul începu să fluiere melodia pe care o
fredonase şi lustragiul din Severin. Raisa închise repede fereastra. Inima
îi bătea puternic, gata să-i sară din piept. Înţelesese mesajul transmis de
ţigan. Codul îl învăţase de la Stelian în puţinele zile pe care le
petrecuseră împreună. Se grăbi să deschidă uşa şi să ajungă mai
repede la poartă.
- Ce doreşti? îl întrebă pe ţigan
- Sărut mâna cucoană, răspunse ţiganul cu voce tare să poată fi
auzit de la capătul străzii. Sticle cumpărăm. Curate, murdare, de
toate categoriile cucoană.
Deschise poarta şi-l lăsă să intre.
- El te-a trimis? Îl întrebă în hol
- Da, șeful m-a trimis. Trebuie să dispăreţi de aici. E în pericol
șeful şi este obligat să plece peste,să le facă figura. Se vor
răzbuna şi dumneata vei fi prima ţintă.
- Ce pot să îmi facă?
- Nu-i cunoşti domnişoară. Criminalii ăştia nu au scrupule. Trebuie
să vă pun la adăpost.
- Unde? Cum?
- Am planul pregătit. După ce ies eu cu sticlele, la o oră,luaţi
găleata cu gunoi şi o duceţi la containerul de la colţul străzii.
Acolo va aştepta un Fiat alb. Nu luaţi nimic altceva ca să nu se
prindă gaborii din faţă. Ieşiţi în haine de casă,eventual în halatul
acesta ce-l aveţi acum.
Încărcă un sac cu sticle. Ieşi în stradă, îl aşeză lângă piranda în spatele
coviltirului şi urcă în căruţă. Dădu un bici pe spinarea calului ce moţăia în
hamuri. Îl mai plesni o dată peste ureche şi căruţa se urni din loc.
- Sticleeee…cumpărăm sticle răsuna vocea ţiganului peste
zgomotul făcut de roţi pe pavaj.
- A mers? Îl întrebă piranda
- Da. Greul abia acum începe. Puţin mai sus,arunci trenţele de pe
tine şi te îmbraci ca de obicei să rupi gura târgului, cobori fără să
fi observată şi te deplasezi în josul străzii unde am lăsat maşina.
La 17 trebuie să apară domnişoara. O îmbraci şi…zbori. De
restul mă ocup eu. Faci pe dracu-n patru şi la ora 21 eşti la Baia.
La 16.45 Raisa ieşi pe poartă cu găleata de gunoi în mână. Gaborii din
maşină o observară. Unul din ei începu să fluiere admirativ.
- Are bă gusturi Lordul. Sparge avioane duduia. Mamă…ce n-aş
da să îmi cheltui o leafă cu ea.
- Mai bine să te baţi peste gură, îi spuse celălalt. Ştii de ce este în
stare căpitanul. Ai văzut la Filiaşi cum au căzut ăia şase in patru
secunde cu cefele rupte? Ăsta doar cu degetul îţi face gaură
plămâni. Nici în somn n-aş vrea să îl am duşman.
- E-n picaj bă tolo. E supărat Şarpele pe el şi ştii că limbistul ăla
bătrân are limba plină de venin. Pariezi că tipa se va tăvăli cu
mine în cel mai scurt timp?
- Eşti tâmpit? Nu vezi că-i aproape să nască?
- Şi ce dacă? Dacă pun şi eu sămânţa peste a căpitanului strică?
Pumnul greu al şoferului plecă spre bancheta din spate ca un ciocan
pneumatic. Pieptul doritorului de senzaţii tari sună precum cala unui
vapor. Ochii,şi aşa destul de bulbucaţi îi ieşiră din orbite. Câteva
secunde căută o gură de aer de care să se agaţe, fără a reuşi însă. Şi
când plămânii i se deblocară, un jet de vomă ţâşni din el,acoperind ca o
perdea geamul din stânga, ricoşând ca alicele spre înapoi,pe faţa plină
de coşuri şi spre costumul gri deschis.
- Eşti mâncat! rosti după câteva clipe de agonie. Eşti de partea lui.
- Taci porcule. A doua oară îţi ţintesc fruntea şi-ţi împrăştii creierii
pe plafon, dacă ai aşa ceva în cap.
- Te torn şefului, imperialistule.
- O să torni pe măta, căcat cu ochi ce eşti. O să te torn eu de aurul
luat de la ţiganii din Strehaia şi te papă ocna sau stuful. Am şi
declaraţiile lor împuţitule. Mă duc la birt peste drum să beau p
bere. Când mă întorc, să fie bec aici. Împuţenia aia de haină ori o
arunci, ori o vâri în portbagaj. Şi dacă te mai aud vorbind porcării,
îţi provoc o moarte subită. Şi-aşa faci umbră pământului
degeaba.
Micitului se pare că îi intrase adânc morcovul. Se execută întocmai, fără
aerul acela de superior şi atotştiutor de mai înainte. Durerea din piept se
împrăştiase în tot corpul şi i se făcu stomacul ghem la gândul că de pe
urma loviturii ar putea să aibă ceva rupt în interior dar se încurajă la
constatarea că nu dăduse sânge afară când lătrase la geam, ci doar
borhotul de la cheful de ieri seară. Făcu maşina lună şi-l înjură de sute

de ori pe colegul considerat până atunci un tolo uşor de manevrat.

Concluzia că-i mai periculos decât mulţi alţii i se întipării pe creier.
„Cine ştie ce plantat de sus o fi şi ăsta nou”, îşi spuse în gând şi i se
făcu pielea ca de găină la gândul că poate fi pe felie cu ăia mari
periculoşi, cum este căpitanul băgat la filtru.
- Gata cu programul administrativ? îl întrebă cu ironie tolo întors
de la birt
- Te-ai răcorit?
 - Te interesează răcoritul? Îţi pot da 2-3 adrese unde poţi să te
răcoreşti pe vecie. Am câțiva colegi ce o simt pe propria lor piele.
Dacă eşti doritor, te pot ajuta, aşa colegial, fără interes.
- Mai bine să o lăsăm de oaie. Ce câştigăm dacă ne fitilim?
- Văd că-ţi revii la normal. Avem o misiune de împlinit şi nimic mai
mult. Acţionăm cât ne ţine tarlaua. De rest se ocupă alţii. Se
întoarse fata?
- Nu cred. De fapt…nici n-am fost atent.
- Aşa este când te prind căldurile. Dacă o fi zburat, să ne luăm şi
să ne pregătim funiile. Şarpele n-o să ne ierte nici pe lumea
ailaltă.
- Nu mai cobi mă. Poate se opri pe undeva. Nu văzuşi că era în
capot? N-o să dea fuga peste frontieră cu burta la gură.
- Nu ai nimic în cap, piţigoiule. Pariez că-i departe şi că ţiganul a
fost legătura. Fugi în casă şi verifică dacă s-a întors. Dacă nu, să
ne băgăm fitil şi trotil în cur şi să rugăm pe altul să-l aprindă.
După câteva minute, tovarăşul se lansă pe scări la întoarcere cu viteza
luminii şi cel de la volan pricepu că treaba-i împuţită rău.
- Nu este în imobil. Baba nu ştie pe unde s-a proptit, dar o citi că
îmi ascunde ceva. Îmi râdea în nas ca unui fraier.
- Te citi şi baba că eşti tâmpit. Urcă în maşină să putem decola.
La ieşirea din Herculane circulaţia era oprită. Claxoane şi înjurături ca la
români.
- Ce dracu se întâmplă aici? întrebă subofiţerul de la volan pe unul
conducătorii auto ce sta rezemat de capotă şi asista la
spectacolul fără bani de pe şosea.
- Căzu un pom de-a latul şoselei peste o căruţă de ţigani. Omorî
calul şi făcu ţăndări toată recolta de sticle. Doar cu tancul mai
poţi trece pe aici.
 - Omorî şi ţiganul?
- Asta nu mai ştiu, dar după cum arată căruţa, nu cred să fi scăpat
vreo cioară din cuibarul acesta.
Subofiţerul se deplasă spre locul faptei. Studie locul de unde se rupsese
copacul şi se scărpină după cap observând ca la un lat de palmă de la
pământ, plopul fusese tăiat cu joagărul, întreruperea circulaţiei fusese
premeditată. Scoase legitimaţia şi trecu de la maşină la maşină
spunându-le să închidă pliscurile şi să treacă la treabă, la
descongestionarea şoselei dacă nu vor să îi prindă noaptea aici. Trecură
la execuţie de voie de nevoie, animaţi de lozinca : miliţianul nostru,
stăpânul nostru. Într-o jumătate de oră, şoseaua era deblocată, dar mai
trecu un sfert de oră până să se pună maşinile în mişcare.
- Ţi-am spus eu că ţiganii erau de-ai căpitanului? Dacă-i prind îi
jupoi.
- Acum nu mai sunt ţigani. Au haine de boieri, spălaţi, dichisiţi.
- Uite că începu să îţi fileze creierul. Strânge-ţi căpăţâna în palme
să nu îţi plesnească dracului că mă umpli de rahat.
Porniră în scrâşnet de roţi făcându-i pe ceilalţi rămaşi pe post de gură
cască să se închine.

CAPITOLUL 5

La ora 21, imediat după schimbarea ginitorilor, Stelian coborî în

stradă amuzându-se la gândul că cei doi vor intra în draci când se vor
hotărî să pornească maşina. Coborî pe Crişan, o luă apoi pe Smârdan.
În faţa localului Dunărea, Mutu şi ucenicul său aşteptau clienţii cu obraz
subţire. Puse piciorul drept pe scăunelul Mutului făcându-i semn să
înceapă lucrarea.
- La ora stabilită, păsările şi-au luat zborul spre Baia îi şopti
Lunganul fără a ridica privirile. Dacă s-au prins sticleţii nu ştiu,
dar le-am blocat drumul la ieşirea din Herculane. Calul şi căruţa
lui Carcalete sunt de nerecuperat.
- Îi plăteşti triplu omului. La noapte o şterg. Mâine noapte aştept în
partea cealaltă mesajul tău. Să ai grijă de ei să nu le lipsească
nimic.
- Nici o problemă şefu. Cât ne-ai lăsat ne trebuie câteva vieţi să-i
cheltuim. Să te întorci şefu să putem plăti datoriile.
- Mai devreme sau mai târziu mă voi întoarce Sile. Să dea bunul
dumnezeu ca Şarpele să nu moară până atunci să o fac cu mâna
mea.
- Nu moare scârba aşa repede. Drum bun şi Domnul să te aibă în
pază.
Intră în local. Şeful de sală îl observă şi se îndreptă spre el.
- Cu ce vă servim?
- Azi nu-s în formă tovule. Vreau să dau două telefoane ș-atât.
- Câte vrei şefu. Eu mă retrag să…
- Stai aici că nu am nici-un secret.
Formă primul număr. Tovu ,ochi şi urechi. Stelian ştia că este turnător
de-al Şarpelui. De la celălalt capăt al firului se ridică receptorul.
- Salut Guriţă. Stelian la telefon. Dormeai? A…erai în
lucrare? Mai lasă dracului lucrările astea că vei ajunge
ca aşchia. Răreşte-le Guriţă că nu eşti maşină de
regulat şi nu ai plan de îndeplinit .Bine…bine… Te las
 imediat că i se răceşte ăleia marfa şi până i se ridică…
voiam să îţi spun că nu te pot încurca mâine noapte
dacă vrei să o facem lată ,sunt disponibil în noaptea
asta. Nu poţi? Păcat. Eram al tău. Mâine noapte am alte
probleme. Lasă că mă revanşez eu după ce mă întorc
din pribegie. Salut şi spor la treabă.
Formă al doilea număr şi se auzi o voce de femeie.
- Sărut mâna stimată doamnă Irimia. Hai nu mă înjura că
sunt exagerat de politicos. Ai câteva minute libere?Dacă
este nevoie, le prelungim deseară la Balota la motel.
Bine…bine, vin să te iau. Nu-i nevoie să te îmbrăcată.
Ştii că nu ţin prea mult la etichetă şi la tine, hainele îmi
plac mai puţin, infinit mai puţin decât ce ascund sub
ele.
Ieşi fluierând. Tovu, rămase blocat lângă telefon ,cu mâncărime
între degete. Abia aştepta să-i dea Şarpelui o notă informativă şi
să aibă astfel, încă o delapidare acoperită.

CAPITOLUL 6

- Sunteţi o adunătură de căcănări - ţipă Şarpele la cei doi

tablagii cărora le dăduse în consemn cuibuşorul din
Herculane .În p…a mamei voastre dacă nu vă trimit la
 Pătlăgeanca sau Ceatalchioi în buricul deltei, să ieşiţi
de acolo când o fi mama fată mare.
Ţârâitul telefonului îl opri din trimiterile la origini sau alte locuri
intime.
- Gică? Care căcat de Gică ? răcni la telefon. A…
cârciumaru? Şi ce aia mă-tii doreşti la ora asta? Căzu
economicu peste tine ? De data asta te las în căcat
până-n nas,fiindcă, în ultimul timp ai uitat să beleşti ochii
şi să guiţăi. Aaa…ai început să-i beleşti?Hai,ciripeşte,
mugăie, latră sau cum aia lu mă-ta vrei. Da…da…până
aici cânţi bine. Altceva? Ţi-e ruşine să-mi spui? Scoate
din gură ruşinosule că vă ştiu eu ce orgii în bucile goale
trageţi noaptea după închiderea localului. Aha…se
întâlneşte cu futelniţa mea? Ştie tot oraşul cum ştie şi de
curfutiţa ta. Să le fie de bine. Văd că începi să-ţi revii la
normal.
Trânti telefonul ,făcu cu fotoliul câteva rotiri şi se înălţă
deasupra biroului. Aprinse o ţigară şi plecă la păscut pe dârele
de fum.
- Vedeţi, căcănarilor? Tot eu trebuie să aflu ce este
necesar. Voi, lucraţi doar opt ore şi vă frecaţi mâinile că
a-ţi păcălit statu cu încă o zi pontată. Eu, stau zi şi
noapte aici.
„Şi alţii, îţi regulează muierea, spuse în gând subofiţerul ce
condusese maşina. Acasă, ce dracu să faci? Să te uiţi pe gaura
cheii?”
- Dacă până mâine nu-mi prindeţi pasărea ce v-a zburat,
vă termin. Ordinul de mutare este făcut. Mai am doar
să-l semnez. Afară, căcănării dracului!
 Cei doi căcănari ieşiră pe uşa ciripitorilor. În faţa sediului, ca la
comandă, ridicară mâinile spre cer a implorare. În bârlog,
Şarpele bătea cu creionul în tăblia biroului,învăluit în fumul
ţigării.
„Trebuia să mă aştept căpitane, trebuia să prevăd mişcarea. Îmi place că
ai învăţat meserie. Nu te pot urî dar nici ierta. Ai asul în mânecă, dar o să
ţi-l smulg mâine noapte când, după ce te voi prinde, voi înscena cea mai
frumoasă sinucidere din toată istoria spionajului. Dacă mi-ai fi ascultat
ordinele, dacă mi-ai fi respectat indicaţiile, poate mai aveai în ultima clipă
şansa iertării. Şi…cred că te-aş fi iertat, mai bine zis, te-aş fi cruţat, te-aş
fi lăsat să bântui pe acolo. Aşa…te-ai condamnat la moarte sigură, ţi-ai
semnat singur sentinţa. Cât ai fi de dibaci, prin plasa întinsă nu-mi vei
scăpa. Distrează-te căpitane. Regulează-mi curva din casă. O noapte şi
o zi poţi să o călăreşti. O să îţi ducă dorul, o să trebuiască mult timp
până va găsii un înlocuitor cu o sculă ca a ta. O să te jelească aflând că
te-ai dus dintre cei vii. Iar eu o să îi râd în nas curvei. Acum, să ne
punem mintea la contribuţie, şi să vedem unde ar fi putut ajunge
viitoarea văduvă. Trebuie să o găsesc până mâine noapte, să-i spun
răzvrătitului că imperialista va înfunda una din puşcăriile cu renume iar
copilul va ajunge într-o şatră de ţigani. De va fi deştept ca tatăl lui, va
ajunge mare în arta şmanglelii.
Apăsă butonul interfonului.
- Tovarăşă dragă. În maxim două ore, fotografia zânei din
Herculane să fie distribuită la toate posturile de miliţie, la
toate birturile şi hotelurile din regiune.
- S-a făcut şefu.
 CAPITOLUL 7

Fiatul alb opri la câţiva metri depărtare de motelul de la intrarea în Baia.

Femeia de la volan (o blondă după care se întorc capetele, indiferent de
vârsta umerilor ce le poartă), coborî din maşină trăgând inutil de fusta
scurtă, în încercarea de acoperi ceva din picioarele fine şi atletice, în
acelaşi timp, (izvorâte parcă din gât), ridică ochelarii de soare pe
creştetul capului şi intră în local.
– Şeful este aici? o întrebă pe fata de la recepție
– Da.
– Anunţă-l că-l caută vară-sa din Reşiţa.
– Chiar vară-sa? Întrebă cu subînţeles recepţionera,

studiind-o cu oarecare invidie din cap până în picioare,

şi invers.
Blonda îi prinse încheietura mâinii stângi, strângându-i-o cu putere. O
fulgeră cu privirea până citi pe chipul fetei că i-a pierit cheful de remarci
nedorite.
– Anunţă-l că i-a venit vara, amanta, sau ce naiba vrei să
anunţi, dar fă-o acum până nu-mi pierd răbdarea.
Recepţionera se execută cu rapiditate. După câteva minute, în capătul
scărilor îşi făcu apariţia cel căutat, un bărbat în a doua tinereţe, cu părul
puţin grizonat la tâmple şi un început de barbă.
– Te mai îngraşi Costi? îl întrebă blonda, făcându-i discret
cu ochiul.
Se îmbrăţişară şi se sărutară ca după o despărţire îndelungată.
 – Iar tu te faci tot mai frumoasă Mia. Ce mănânci de trec
anii pe lângă tine?
– Bărbaţi vere. Uneori şi femei de-astea obraznice şi

curioase cum este recepţionera ta.

– Aşa? se adresă şeful lucrătoarei ce-şi găsise de lucru

după paravan. Vrei să te întorci la cules castane

comestibile?
– Las-o vere, că-i tânără şi supusă greşelii.
Ieşiră pe terasă.
– Am adus fata.
– Unde este?
– În maşină. Ştii ce ai de făcut de aici înainte.
– Ştiu. O duc la loc sigur. Am un conac la Apa Neagră

unde cresc animalele. Stau doar ai bătrâni şi frate-meu.

– Nu ai vizitatori?
– Am opt câini care-mi păzesc averea. Cine intră acolo e
mâncat în câteva minute.
– Atunci să trecem la treabă. Tragi maşina ta lângă Fiat.
Ea vine cu tine, eu trebuie să mă întorc.
– Stai să îmi închid biroul. Cam cotrobăie fetele mele.
– Frumoasă verişoară ai şefule, îi spuse recepţionera la
coborâre. Te mai întorci?
– Nu. Dacă apare ceva, mă cauţi acasă, dar nu pentru
orice rahat.
Imediat după ieşirea şefului, recepţionera fugi la fereastră să-şi satisfacă
curiozitatea. Văzu trecând pin faţa motelului un Fiat alb la volanul căruia
era blonda, imediat după Fiat maşina şefului, şi-n scurtul timp pe care îl
avu la dispoziţie, văzu pe bancheta din spate o altă femeie, cu mult mai
tânără şi mai frumoasă decât blonda.
 „ Te învârţi în cercuri înalte şefule, spuse în timp ce se întorcea la
recepţie. Pe noi ne foloseşti doar când îţi goleşti prea plinul boaşelor.”

CAPITOLUL 8

Doamna Irimia îl întâmpină în uşă cu acelaşi zâmbet fermecător

ce-ar fi putut să îmblânzească şi un tigru înfometat. Halatul
semitransparent era prins doar în copca din preajma buricului, sub ea şi
deasupra, natura cu toate darurile ei.
„Doamne, îşi spuse pentru a nu ştiu câta oară Stelian, cum de a ajuns
femeia aceasta să trăiască alături de caricatura din bârlog. Frumoasă şi
deşteaptă, obligată să îndure mizeriile unei căsnicii convenţionale. O
convenţie din care doar alţii au de câştigat.”
– Ai căzut pe gânduri dragule? S-a întâmplat ceva de mă
laşi uitată?
O sărută pe buzele fierbinţi, împinse cu călcâiul uşa şi-i trecu mâinile pe
după ceafă, trăgând-o la piept.
– Iartă-mă Claudia. Mă găsesc pe marginea prăpastiei şi-i

firesc să privesc mai mult spre hăul în care mă voi

prăbuşi în scurt timp. Trebuie să studiez bine versanţii,
să găsesc ceva de care să mă pot agăţa.
– Ce s-a întâmplat?
– Multe.
Îi relată pe îndelete încurcătura în care intrase prin grija iubitului ei soţ.
– Ar trebui să fiu geloasă, ar trebui să dau şi eu o mână

de ajutor în căderea ta dar…ştii că nu o pot face. O

invidiez pe fata aceea că a reuşit să îţi câştige nu numai
trupul ci şi inima. Eu te iubesc în alt fel, fără speranţa
rămânerii ci doar a reîntoarcerii. N-am pretins nimic, m-
am mulţumit cu ceea ce mi-ai oferit şi aş păcătui dacă
aş spune că nu ai avut ce să îmi oferi. Sper că nu te-ai
împăcat cu gândul privitului spre prăpastie? Nu te ştiu
un fatalist. Ţi-ai făcut un plan de acţiune?
– Da. Îi voi juca o festă iubitului nostru prieten. Poate că-ţi
cer prea mult dar în planul meu te-am inclus şi pe tine.
– În ce fel? Te pot ajuta cu bani, cu relaţii.
– Banii ne vor trebui. Am un cont în străinătate, ştiu că şi
tu ai unul. Am nevoie doar de acordul tău.
– Îl ai.
– Stai, nu te grăbi atâta timp cât nu ştii despre ce e vorba
şi ce am de gând să fac.
– Poate că nu ştii dar mi-aş da şi viaţa pentru tine. Îţi

datorez câţiva ani de fericire, pe care îi consider fără de

preţ.
– Eşti nebună.
– Aşa am fost. Ştii cât am suferit de pe urma acestei

căsătorii. Din toate visele mele ce am realizat? O

căsătorie cu un cadavru ce trece peste cadavre şi…o
speranţă de răzbunare. Dacă îmi pot plăti poliţele faţă
de tata şi faţă de hoitul căruia m-a dat, ajutându-te pe
tine, sunt de acord. Spine-mi ce trebuie să fac.
– Să fugim împreună şi să facem în aşa fel încât să se

afle. Şarpele va rămâne fără cap când se va auzi la

Bucureşti de aventura soţiei. Şi bătrânul care te-a
vândut pentru câteva stele pe umăr, va avea aceeași
soartă. Ce zici?
– Mi-ai citit sufletul?
– În ce fel?
– De-acum câteva luni eram hotărâtă s-o fac de una

singură. Nu ştiu de ce am tot amânat. Poate din cauza

ta. Acum nimic nu mă mai poate opri. Mergem
împreună. Ai totul pregătit?
– Da. În seara asta mergem la Balota, la motel. La ora 2
ne luăm zborul.
– Care-i riscul?
– Zero. La 1.45, spre partea stângă, aproape de locul

nostru se va încerca forţarea frontierei. Un om de-al

nostru îşi plăteşte o datorie veche. Familia îi este
asigurată.
– Şi le ce va păţi?
– Câteva luni de pârnaie sau o contravenţie. Va avea

asupra lui un plic, pe care, chipurile, l-am rugat eu să îl

ducă la o adresă în Viena. Le va spune chiar că eu l-am
sfătuit să încerce în noaptea asta. Îl vor de fraier, mai
ales când vor citi depeşa în care de fapt le explic că în
timp ce ei îl chestionează pe bietul păcălit, noi facem
dragoste în una din căpiţele de pe malul iugoslav.
– Eşti un diavol Steli. Îmi este milă de duşmanii tăi.
– Iar mie îmi este milă de tine pentru partida de la Balota.
Sau renunţăm la ea pentru a avea rezistenţă la înot?
 – Nici gând. Nu dau pasărea din pantaloni pentru cea de
pe malul iugoslav. Nu strică un antrenament în plus.
Cum mă îmbrac?
– Ca o doamnă ce se respectă. Oricum în partea cealaltă

ajungi în costumul de baie. Pui în geantă o fustiţă sau

un pantalon scurt şi un tricou. Ţ-i le trec eu în punga
specială.

Până la Balota condu-se Claudia. Începuse să se însereze. De sus,

Stelian privi panorama oraşului. Se aprinseseră luminile. Privea oare
pentru ultima oară acest tablou atât de îndrăgit? Sau…în cel mai fericit
caz, când avea să-l mai vadă? Claudia mâna dreaptă pe genunchi şi îl
mângâie.
– Regrete?
– Şi temere. Încă nu ştiu sigur dacă treaba a mers bine şi
dincolo.
– Când vei afla?
 – Mâine noapte. De la forturile de deasupra Topolniţei,

cineva îmi va transmite la ora 0.00 mesajul prin semnale

luminoase. Abia atunci voi avea liniştea şi puterea de a
merge cât mai departe.
Opriră pe aleea din stânga hotelului. Fitică, şeful localului, mângâia între
coarne ţapul despre care se dusese duhul pentru apetitul deosebit în
golirea halbelor de bere. Îl văzuse şi Stelian în urmă cu jumătate de an şi
se amuzase alături de alţi colegi asistând la tumbele beţivanului cu
barbă, executate după golirea a şase beri.
– E treaz? îl întrebă pe Fitică.
– E în refacere. A făcut-o lată aseară şi acum aşteaptă un
client mai darnic să se poată drege.
– E invitatul meu. Astă seară îi schimbăm meniul pe ceva
mai de soi. Trecem pe bere străină la cutie. Întreabă-l
dacă e de acord.
– Asta bea şi gazolină după o beţie cruntă. E alcoolic în
ultimul hal şi dacă nu bea îi tremură barba. Alune şi
măsline nu prea suportă. Doriţi să vă servesc eu?
– Nu tovule. Eşti invitatul meu împreună cu amicul

încornorat. Te avertizez că nu vreau să aud de oră de

închidere.
– Pentru dumneavoastră localul este deschis până

dimineaţa.
– Nu numai pentru mine. Toţi clienţii au program

prelungit. Sărbătoresc un eveniment deosebit, aşa că

fac cinste. La fiecare client dai câte trei beri la sticlă, o
sticlă de coniac şi una de vin. Treci în contul meu. Nu
uita să am o cameră pregătită în eventualitatea că mi
 se termină bateriile deşi…simt că o vom întinde până
dimineaţă.
– E pregătită şefu. Protocolul este liber în permanenţă.

CAPITOLUL 9

Merseră pe drumul desfundat din pădurea de castani

aproape 20 de minute. La ieşirea din pădure, după câţiva
metri, deveni impracticabil, șuvoaiele de apă ce veniseră
de sus, dinspre coama dealului, brăzdându-l adânc.
– Ce facem de aici? îl întrebă verişoara pe Costi
– Lăsăm maşinile şi o luăm pe jos. Mai departe e

periculos. Dacă dă o ploaie, nu se mai poate ieşi timp

de o săptămână. Poţi merge pe jos? o întrebă pe Raisa
– Pot merge pe jos până la capătul pământului, dacă o fac
pentru siguranţa copilului. Dacă nu ar fi fost el, nimic nu
m-ar fi determinat să plec. E departe până acolo?
– Cam un kilometru. Uite acolo, în văiuga dintre cele două
dealuri din dreapta noastră.
Priviră în direcţia indicată şi observară în susul văii, aproape de coama
dealurilor o casă ridicată pe fundaţie înaltă de piatră, încadrată pe
laterale şi spate de şiruri dese de pomi, doar faţa dreptunghiului fiind
liberă.
– Acesta-i conacul? întrebă verişoara, adevărata Simera
de fapt.
– Ce se vede. În spatele lizierei sunt alte acareturi.
 – Cum de te lasă tovarăşii cu aşa situaţie de capitalist?
– Aici nu s-a făcut cooperativizarea. Pământul este al

nostru din moşi strămoşi. Casa de piatră şi cea de lemn

a fost construită de străbunicul. Şi toate acareturile din
spate. Noi am adus ceva îmbunătăţiri şi-atât. Până la
mine, toţi s-au ocupat cu creşterea animalelor şi
păsărilor. Eu am fost mai cu moţ şi-am făcut puţină carte
şi puţin comerţ.
– Să mai curgă şi din altă parte nu?
– E la modă. Dacă alţi sug de la mai multe vaci, de ce nu
aş face-o şi eu?
– Şi vă descurcaţi cu atâta muncă?
– Avem câţiva îngrijitori.
– Nu vor afla?
– Eu nu vin la conac. Câinii nici pe ei nu îi cunosc. Dorm

şi mănâncă la saivan, noi le ducem de toate. Până în

iarnă nu îi vedem. Pleacă dimineaţa şi vin seara, la
lăsarea întunericului.
– Acum pot să plec liniştită, spuse Simera. Trebuia să mă

întorc imediat, dar am făcut bine că am venit până aici.

liniştea mea va aduce altă linişte. La revedere Raisa.
Curaj şi…răbdare. Când va veni juniorul sau junioara,
dă un pupic şi din partea mea.
Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră. Simera întoarse maşina şi porni
spre Baia, Raisa şi Costi spre conac. Ajunşi la câţiva metri de conac,
câinii îşi făcură simţită prezenţa. Mai întâi cei din faţă, apoi cei din
laterale şi din spate.
– Nu-ţi fie teamă, o linişti Costi pe Raisa. Nu sunt liberi şi
chiar dacă ar fi îşi ascultă stăpânii.
Îşi dojeni prietenii necuvântători de la distanţă şi lătrăturile se
transformară în scânceli de bucurie. Un bărbat tânăr îi sudui din pridvorul
casei şi animalele amuţiră la comandă.
– Ăsta-i fratele meu. Umărul pe care se sprijină

gospodăria.
– Dumneata eşti capul?
Costi nu răspunse. Râse doar şi o prinse de braţ s-o ajute să urce scările
înalte. Îşi strânseră mâinile cu tânăra gazdă, fiind invitaţi să ia loc la
masa veche din dulapi de stejari. Ca o umbră, după câteva minute,
apăru şi gospodina casei, o bătrână înaltă cu faţa asprită de vreme şi
totuşi blândă. Aşeză în mijlocul mesei platoul de lemn pe care aburea
mămăliga. Aduse apoi şi restul de bunătăţi, scuzându-se de câteva ori
de câteva ori de modestia cinei.
– Nu ţi-e foame? o întrebă pe Raisa într-un târziu. Trebuie
să mănânci să-ţi poţi ajuta pruncul.
– Sunt puţin obosită mătuşă. Poate mai târziu…
– Bine draga mătuşii. Hai cu mine să îţi arăt camera. Nu-i

ca la oraş, dar n-ai să duci lipsă de nimic. Când îţi vine

sorocul? o întrebă pe Raisa după ce se aşezase pe
canapeaua joasă dar confortabilă.
– Cât de curând. Nu ştiu cum o să mă descurc la naştere.
– Nici o grijă fata mea. Am moşit sute de copii prin locurile
astea şi prin vecinătăți. Ai burta cam mare. Cred că vei
naşte doi băieţi sau două fete.
– Şi bunica mi-a spus la fel. Doamne…ce se va face fără
mine?
– Stai liniştită. De mâine, o nepoată de-a noastră se va

muta la ea. Când se mai uită lucrurile, vor veni aici.

– Cine s-a gândit la toate astea?
 – Nepotu-meu Stelian. Numai el poate privi lumea dintr-o
dată.
– Deci sunteţi rude?
– Maică-sa mi-a fost soră. E ca şi copilul meu. Mâine plec
cu Costi la oraş să luăm tot ce trebuie pentru ai mici. Şi
pentru fete şi băieţi, ca să nu fim în încurcătură. Aici îi
vom boteza, aici îi vom creşte. Le-ai găsit şi nume?
– Masenka dacă-i fată, Stelian dacă-i băiat.
– Şi dacă-s perechi?
– Păi la asta nu m-am gândit, nu am prevăzut. Masenka şi
Raisa dacă sunt fete, Stelian şi Constantin dacă sunt
băieţi.
– Acum te odihneşte. Avem de mâine destul timp de

vorbit.

CAPITOLUL 10

La Balota, aproape de miezul nopţii, veselia era în toi. Se spărgeau

pahare de lambriuri şi podea ca la nunţile sârbeşti. Clientul cu barbă şi
coarne îşi învingea la rând adversarii mai mult sau mai puţin încornoraţi
ce concurau la probă: lovitura cap în cap. Fitică, responsabilul, văzu
podeaua pentru a doua oară. Stelian îl prinse de gulerul hainei, îl săltă
ca pe un sac şi fixă pe scaun. Luă o sticlă de vin într-o mână şi un pahar
în cealaltă şi urcă pe masă, făcând-o să se clatine ca o barcă pe valuri.
Privi peste toţi consumatorii. Ştia ca printre ei se află şi ginitorii. Nu-l
interesa care, trebuia doar să le dea impresia că-i la fel de torpilat ca toţi
ceilalţi. Zeci de ochi, înceţoşaţi sau nu de băutură,îi urmăreau
echilibristica. Încercă să toarne vin în pahar, fără a reuşi însă, întreaga
cantitate curgând pe lângă, pe masă, spre amuzamentul Claudiei ce-şi
mărea decolteul rochiei, să poată capta cât mai mult lichid între sâni.
Stelian mai făcu o încercare, aplecându-se de data aceasta tot mai
periculos către înainte. Bătu aerul cu palmele câteva fracţiuni de
secundă, scăpă sticla apoi paharul, şi căzu grămadă peste scaunul
tapiţat, făcându-l praf. Rămase lat pe parchet, sub privirile îngrozite ale
asistenţei. Claudia scoase un ţipăt de deznădejde şi se aruncă la pieptul
lui, rezemându-şi obrazul de obrazul lui, acoperindu-i astfel faţa cu
podoaba capilară.
– I-am convins?, şopti Stelian, spulberându-i astfel teama

ce-o avusese la prefăcuta prăbuşire. Sparge fiola când

mă duci spre cameră.
– Ajutaţi-mă! ajutaţi-mă să-l duc în cameră, îi imploră pe

cei ce se apropiaseră. Dacă nu-şi revine, îl duc la spital.

Apoi, către Fitică ce se trezise la gândul că securistul
dăduse colţul, şi nu mai avea cine să-i achite consumaţia.
Mai dă-le un rând băieţilor. Plătesc eu totul.
Impulsionaţi de rândul ce va veni, câţiva voluntari îl cărară până în
cameră ca pe un bibelou. Claudia răsuci cheia în broască după ce ieşiră,
se aplecă asupra leşinatului, şi-l sărută preţ de câteva secunde.
– Este suficient tratamentul? îl întrebă.

– Cred că da!, răspunse pacientul, sărind ca un resort în

picioare. Să-mi controlez agregatul, să nu fie ceva

deplasat. În regulă… totul este ca înainte. Ţi-a plăcut?
 – Ca-n filme! M-ai speriat şi pe mine puţin. Fitică, intrase
în disperare. Crezu că te-a pierdut de client. Când o
ştergem?
– E abia trecut de miezul nopţii. Până jos, facem exact 50

de minute, cu opriri în punctele ştiute. Plecăm la unu

fără un sfert. Marja de 5-6 minute este pentru tine.
– Nu este nevoie. Ştii că am condiţie fizică.
La 0.40 ajunseră la podul de peste pârâul Ergheviţa, la comunicaţia
Şimian-Hinova. Claudia îi prinse braţul stâng, înfigându-şi unghiile în
muşchiul relaxat. O bătu uşor peste mână, simţind că-i transmisese
liniştea şi încrederea necesare. În liniştea nopţii, de undeva din aval, nu
departe de ei, se auzi somaţia disperată a unui grănicer. Încă una,
câteva focuri de armă, şi întunericul fu sfâşiat de un cartuş de
semnalizare alb, urmat de unul verde
– Infractor reţinut, şopti Stelian. Domnul să te aibă în

pază, Nelă.
– Cei peste 50 de metri până la malul apei ,îi făcură

parcă în zbor. O trase în apă lângă el, cu mâna stângă o

prinse de tricou, şi se lăsară uşor în adâncuri.
După câţiva metri de înot, la semnalul lui, scoaseră capetele din apă,
făcură turul de orizont pe luciul apei, şi zăriră în aval, departe de ei,
şalupa grănicerească urcând greoi, duduind ca un tractor, spre locul
infracţiunii semnalate. Se scufundară din nou, repetară mişcarea de
şapte ori, îi eliberă tricoul, ştiind cu aproximaţie câtă distanţă
parcurseseră, ajutaţi şi de curentul apei.
– În forţă acum, campioano! îi şopti la ureche.

Îşi permise chiar să o ciupă de fundul ademenitor, după care se avântară

în acelaşi ritm, spre necunoscut. Aproape de malul iugoslav, se opriră.
Nu sesizară nici-o mişcare pe teritoriul vecinilor. Boschetarii sârbi, nu se
sinchisiseră de loc de zarva comuniştilor de dincolo. Pentru ei ,devenise
ceva obişnuit să asculte cântecul automatelor şi să vadă pe cer, jocul
artificiilor de câteva ori pe noapte. Ieşiră din apă. Stelian studie terenul.
Totul mersese aproape perfect, şi conform planului, ajunseseră la câţiva
metri de clăile de nutreţ văzute prin binoclu. Scoaseră hainele uscate din
pungile înfăşurate la brâu,dădură jos slipul şi costumul de baie, le
stoarseră, le îmbrăcară din nou, trăgând peste ele ţinuta de voiaj.
– Acum ce facem? întrebă Claudia

– Mergem la omul meu din Vîrbiţa. N-ai vrea să dormim

pe mal?
– Nu! Aş vrea să ne culcăm pe mal.
– Taci, nebuno! Ţi se sculă apetitul?
– Cum să nu mi se ridice, când mă prinseşi de tricou

exact între tâte?

CAPITOLUL 11

– Cine mă caută?,întrebă Şarpele, centralista.

– Un maior de la grăniceri.
– I-ai spus că nu sunt aici?
– I-am spus, dar insistă să vă caut. Zice că este vorba de

ceva grav, ce vă interesează. În legătură cu căpitanul şi

soţia dv.
– Ce, au făcut captivus?

– Ce să facă?
 – Penis captivus fă! P..a blocată în fofoloancă, pe

înţelesul tău.
– Mă iei în băşcălie şefu, şi sunt muiere bătrână.

– Şi ce măi zisă maioru?

– Că-i în interesul dv. Să mergeţi la Şimian la companie.

– Scoală bou acela de şofer de pe coadă şi spune-i să

pornească maşina
La poarta companiei, santinela îi somă autoritar. Ieşi sergentul de
serviciu în pas alergător. Colonelul se prezentă, arătă în cele din urmă
legitimaţia militarului neîncrezător, fără a uita însă să-i pomenească
mama. Fu condus până în cancelarie. Un maior sta tolănit pe
scaun,descheiat până la buric, un tânăr locotenent, şi lângă el un majur
ce ţinea să nu se scurgă pe lângă perete, un civil cu faţa tumefiată de
pumnii încasaţi. Maiorul sări de pe scaun ca muşcat de cur, oferind
politicos un alt scaun
– Care-i treaba, întrebă colonelul. Ce-i cu acesta?

– Un ordinar din Ergheviţa. Cred că să îmbătă şi vru să

treacă dincolo.
– Şi ce mă interesează pe mine problemele voastre? Eu
am lucruri mai importante de făcut,nu-mi pierd timpul cu
căcaţi din ăştia.
– Căcatul acesta are o scrisoare dată de un subordonat

de-al dv., chipurile, să o ducă în Austria. De fapt, este

un mesaj pentru dv. Ştia că fraierul va fi prins. Şi-a bătut
joc de el.
Şarpele luă scrisoarea, o citi o dată, încă o dată, apoi o
lăsă pe birou.
– Nu merge chestia asta maiorule. Căpitanul şi doamna

dorm la Balota la motel. El e chior de beat, a fost dus pe

 braţe până la cameră,şi-i trebuie câteva ore să vină la
linia de plutire. E o glumă, una din multele glume făcute
de căpitan.
– Să verificăm totuşi,tovarăşe colonel. Tâmpitul acesta e

nevinovat, a fost folosit ca momeală. Un pion de

sacrificiu.
– Dă-mi telefonul!
Maiorul se execută milităreşte. Şarpele formă numărul motelului şi
aşteptă destul până cineva de acolo se catadicsi să răspundă.
– Ce dracu faceţi acolo?, zbieră la telefon.

– Da ce te fu-te grija? i se răspunse printre căscături.

– Ştiu eu ce o să te fu-te pe tine când o să dai ochii cu

mine. Colonel Irimia la telefon. Tu cine aia mă-tii eşti?

– Recepţioner de serviciu, tovarăşe colonel.

– Fost recepţioner, puţă de pitic ce eşti. Unde-i Fitică?

Adu-l la telefon în câteva secunde.

– Nu ştiu dacă voi reuşi tovarăşe colonel. Trebuie să-l
caut pe sub masă. Sunt toţi laţi.
– Şi căpitanul?
– Care căpitan?
– Acela de vă îmbătă pe toţi boule!
– Acela căzu primul!
– Şi băieţii mei?
– Nu-i ştiu!
– Erau într-o Volgă neagră, cretinule!

– Aaa!...cei care s-au aşezat la masa de lângă ring.

– Cheamă la telefon unul dintre ei.

– Nu pot tov…
 – Şi de ce aia mă-tii nu poţi?. Te lovi conştiinţa în cur şi

nu poţi părăsi locul de serviciu?

– Nu, tov colonel, dar sunt şi ei căzuţi la datorie.

– Cum dracu? După ce-l duseră în cameră, vorbiră cu

mine la telefon.
– Nu ştiu tov. colonel. Toţi care au rămas în sală, zac pe

unde i-a apucat somnul. Şi pe mine m-a prins de ochi,

dar nu aşa rău.
– Fugi şi te uită în camera căpitanului.
Aşteptă câteva minute bune până auzi la telefon, vocea celuilalt
– Merseşi în mâini? întrebă colonelul.

– Era uşa încuiată şi mă gândii că o fi murit înăuntru.

– Şi-au murit?
– Da de unde. Camera e goală, terasa deschisă. O fi

înghiţit cheia şi o fi ieşit pe geam să se aerisească.

Receptorul îi căzu din mână. Palid, se ridică în picioare, sub privirile
întrebătoare ale celor prezenţi.
– Nu vă simţiţi bine? îl întrebă maiorul.

Nu-i răspunse. Dădu doar afirmativ din cap, cu gândurile hăituite de la

trecut, spre bariera zilei de mâine. Poate, pentru el, nu va mai exista o zi
de mâine. Unde greşise? Da…încercase să lovească în dragoste, tocmai
în ceea ce el urâse cel mai mult. Ura îl ridicase pe treptele puterii, iubirea
îl doborâse. Da…cu arma asta fusese mai tare căpitanul. Arma pe care
el nu o folosise niciodată. Dar,nu-i târziu pentru lovitura finală. Până i se
va pune laţul la gât, mai este timp să lovească, să distrugă ceea ce-l va
distruge pe fostul subordonat. Se îndreptă, parcă prinsese puteri noi la
gândul loviturii finale.
Ajuns în bârlogul lui, se interesă dacă fotografia urmăritei fusese
distribuită peste tot. Centralista îl asigură că ordinul fusese executat, dar
nu avea linişte până nu auzea cu urechile lui de la toţi majurii şi
recepţionerii din regiune. Într-o oră, îi trezise pe toţi, sigur că după toate
înjurăturile pe care recepţionaseră nu-i va apuca somnul o săptămână.
La motel, îi răspunse un bărbat care-l informă că şefu şi-a luat liber de
ieri şi că el nu ştie despre ce este vorba, fata pe care a schimbat-o,
nepunându-l la curent cu noutăţile.
– Şi unde-i ştioarfa?
– În motel tov. colonel. A avut o lipeală ieri şi s-a cazat

aici.
– Scoate-o din cariciul ăluia cu care s-a îmbârligat şi adu-
o aici.
Auzi în receptor drăcuiturile pe care cea scoasă din obiectul menţionat
le adresa nesimţitului ce o deranjase. Când realiză cine era nesimţitul,
deveni mieroasă, conştientă că se poate arde jucându-se cu focul.
– Să trăiţi, tov. colonel!

– Ai făcut schimbul, fă? îi tăie colonelul repriza de

politeţuri.
– Da!
– Şi i-ai dat tot în primire? şi fotografia unei date-n

urmărire?
– Nu, tov. colonel ! Aduse adjutantul un plic dar nu l-am

deschis.
– Dacă ştiai că e un carici acolo, îl desfăceai.

Dezvirginează fă plicul, şi pune poza la vedere pe

tejghea, că altfel, dispari la muncile câmpului.
Pauză în care colonelul, se întrecu pe sine în arta trimiterii la origini.
Auzi un strigăt la celălalt capăt al firului.
– Ce păţişi fă! Îţi intră ceva în cur?
– Am văzut-o !
 – Sigur?
– Pe cinstea mea!
– Bagă-ţi ceva în cinstea ta şi aşteaptă acolo până vin

eu. Dacă nu mănânci căcat şi-i adevărat, ai dat

lovitura vieţii!
Pe tot traseul până la Baia, şoferul îşi tot făcu cruce în cerul gurii,
văzându-l pe colonel cântând şi ţopăind din picioare de parcă ar fi vrut
să-şi ia zborul de pe scaun. După ce opri la scara motelului şi-l văzu
alergând, avu posibilitatea să-şi facă semnul crucii cu ambele mâini
– Unde e? o întrebă pe recepţionera ce se uita cu gura
căscată la apariţia vijelioasă a caricaturii din faţa ei.
– La conac, la şefu!

– Care şef?
– Şeful de local. La Apa Neagră.
– Ştii drumul?
– Îl ştiu.
O împinsă în maşină, lângă cei doi civili ce stăteau ca două manechine,
urcă la fel de vioi precum coborâse începând să-şi frece mâinile a
bucurie.

CAPITOLUL 12

Ore întregi se chinui să adoarmă,fără a reuşi însă. Liniştea de-aici o

apăsa parcă,se simţea părăsită,deşi,încerca să se împace cu ideea că
doar schimbarea mediului îi dă această stare,şi nu teama de viitor. Se
ridică în genunchi,cu faţa spre icoana mare de pe perete,împreunându-
şi mâinile a rugă.
„Doamne! ajută-l să ajungă cu bine,şi ajută-l să poată cândva să se
întoarcă să-şi vadă copilul. Ocroteşte-l Doamne aşa cum ocroteşti toţi
oamenii buni”
Gândul că poate nu o să-l mai vadă vreodată o făcu să se cutremure.
Căzu cu faţa în pernă pentru a-şi înăbuşi strigătul de deznădejde şi
hohotele de plâns.
„De ce unii nu au dreptul la fericire? Sau ,de ce îi laşi doar să guste din
ea? Pentru a simţi mai bine gustul amar al durerii? Pe cine oare încurcă
fericirea noastră? În a cui siguranţă loveşte iubirea?
Ploaia de lacrimi şi întrebări dură parcă la infinit şi nu ştiu daca începuse
să viseze sau vedea aievea filmul întâmplării. Îl văzu pe Stelian alergând
prin pădure gonit de o haită de câini de urmărire. Nu era speriat, îi citi în
ochi, ochii aceia ce puteau tăia metalul şi sfărâma pietrele, iar ei nu îi
fusese teamă că va fi prins. Se pierdu în întunericul nopţii apoi şi-l
revăzu pe marginea unei ape. Auzi cîteva strigăte şi un foc de armă.
Ţipă disperată la gândul că fusese lovit. Se trezi lac de sudoare, inima-i
zvâcnea gata să-i sară din piept şi în pântec se deşteptase nerăbdarea.
„Doamne bine că a fost doar un vis” îşi spuse apăsându-şi cu o mână
inima şi cu cealaltă pântecul.
Afară câinii lătrau a fiară. Auzi voci de bărbaţi în ogradă. Răsună o
împuşcătură şi-un scheunat de durere al unui câine lovit. Coborî şi
aprinse lampa de pe masă. O nouă împuşcătură, înjurături. Nu mai
apucă să deschidă uşa. O forţă nevăzută o trânti de perete şi-n cadrul ei
îşi făcu apariţia o fiară cu chip de om, purtând pe buzele subţiri un rânjet
batjocoritor. Ţipă speriată, vru să se retragă, dar picioarele n-o mai
ascultară. Rămase privind cadavrul din faţa ei.
– Luaţi-o! ordonă celor două manechine din stânga şi
dreapta intrării.
 Nu opuse nici o rezistenţă, se lăsă dusă de braţe. Coborâră scările.
Unul din indivizi o împinse cu brutalitate în sala de mese de la parter.
Toţi ai casei erau aliniaţi lângă perete. Bătrâna, căzută în genunchi, cu
mâinile în poală plângea înfundat.
– La perete şefu? Întrebă unul din civili arătând cu
degetul spre Raisa.
– La perete că acolo îi este locul. Cavalerismul nu are ce
căuta în cuibul acesta de legionari.
Bătrâna se ridică în picioare. Îşi şterse lacrimile cu colţul basmalei şi îl
privi pe colonel cu curaj.
– Cu ea nu trebuie să vă purtaţi aşa. E gata să nască
aşa cum a fost şi mama dumitale şi toate mamele din
lume. Nu aveţi suflet?
– Pe mama las-o în pace babo! N-am fost niciodată prea
bucuros că m-a fătat.
– Asta-i mulţumirea pentru toate durerile facerii şi pentru
alte dureri? Să te vadă şi să te audă bunul Dumnezeu.
– Taci cotoroanţo că-ţi rup pliscul! Nici puii tăi de câţă nu
vor fi prea bucuroşi că i-ai fătat.
Băiatul cel mic vru să se repeadă, dar Costi îl prinse de mână până
acesta se linişti. Raisa făcu cei câţiva paşi până la perete. Se întoarse cu
faţa spre călăi, sfidându-i cu privirile.
– E curajoasă porumbiţa, spuse Şarpele. A avut de la
cine să înveţe. Se apropie de ea şi îi ridică bărbia cu
degetul arătător. A avut şi are gusturi căpitanul. Zău că
merită riscul pentru aşa bucată. Grijuliu, a lăsat şi
sămânţa să nu i se piardă neamul. Păcat că a pus-o
prost, intr-o grădină interzisă.
Palma Raisei porni fulgerător, biciuind obrazul cadaveric.
 Şarpele rămase nemişcat câteva secunde, apoi îşi mângâie partea
lovită pe care apăruseră dungi rozalii lăsate de degetele Raisei. Îşi
ţuguie buzele, le plescăi ca după un gust plăcut. O lovi puternic pe Raisa
cu dosul palmei peste gură, proiectând-o de perete. Ea avu timp să vadă
podeaua oscilându-se apoi căzu în întuneric. Când îşi reveni, bătrâna
era deasupra ei sprijinindu-i capul de braţ. Duse mâna la gură şi ţipă la
atingerea buzelor sparte. Cei doi civili o ajutară să se ridice, ţinând-o de
braţe.
– Ştii să şi muşti căţeaua dracului! Ar fi trebui să te
împuşc, să te trimit cu bastardul din burtă după cel ce te-
a cotârcit. Te aşteptă de azi noapte în iad, târfo! L-am
strâns de coaie până mi-a spus unde e ascunzătoarea.
Un om care iubeşte nu ar fi divulgat secretul.
– Nuu! Se auzi până departe strigătul ei de deznădejde
şi durere. O arsură puternică si scurtă îi străbătu tâmpla
stângă, apoi simţi că îi fulgeră abdomenul. Cei doi civili
ce o susţineau, speriaţi parcă de strigătul ei, slăbiră
strâmtoarea. Al doilea strigăt fu parcă mai sfâşietor decât
primul. Nu văzu decât demonul din faţa ei şi o putere
neştiută învinse durerea trupului şi a sufletului. Simţi
unghiile brăzdându-i diavolului obrazul şi auzi pârâitul
pielii uscate. Încet, încet un val de căldură cobora de la
tâmple spre inimă, se lăsă învăluită cu voie, şi în loc să
cadă, simţi că se ridică spre ceruri.
– Aşteaptă-mă dragule! apucă să rostească.
– Nu-i moartă şefu, îl asigură unul din paznicii ce-i
pusese degetele la carotidă. Mai pâlpâie. O ducem la
spital?
 – Nu! Aici sau la spital tot o moarte are. Dacă se află
ceva, le spuse gazdelor, toată averea voastră va fi
cenuşă şi nu numai atât. O îngropaţi aici!
Ieşi urmat de cele două umbre înfricoşate de urletul unui câine
prevestitor de moarte. Câteva clipe de încremenire în urma lor. Un
scâncet de copil îi smulse pe cei prezenţi din coşmarul la care fuseseră
cu toţi prezenţi.
– Naşte! strigă bătrâna, aruncându-se lângă tânăra
întinsă pe podea. Deveni autoritară, aşa cum era de
obicei şi începu să împartă ordine scurte, ca înaintea
unei mari bătălii.
– Apă caldă, oala, cana şi ştergare! Repede!
Cei doi bărbaţi dispărură ca mânaşi de un bici nevăzut. Aduseră tot
ceea ce l-i se ceruse şi rămaseră privind neputincioşi şi nedumeriţi.
– Plecaţi de aici! dacă am nevoie de voi, vă chem.
Soarele începuse să urce spre culmea dealului. Ciopoare de oi,
coborau văiuga, mânate de fluieratul ciobanilor şi lătrăturile câinilor de
întors. Cântecul tălăngilor curgea ca o mângâiere peste toată teroarea
ce bântuise conacul cu puţin timp înainte. Bătrâna îşi strigă feciorii.
Ajunşi lângă ea, crezură că ceea ce văd este întruchiparea imaginaţiei
lor, scena din faţa lor părând a fi decupată din basmele copilăriei. Se
închinară privind cei doi pui de om, aşezaţi lângă tânăra ce-o găzduiseră
cu o seară înainte, întinzând aritmic mâinile spre tavan. Primele mişcări,
primul înot pe oceanele lumii.
– Am crezut că le pierd, spuse bătrâna. Dumnezeu m-a
ajutat să înfăptuiesc minunea. Două fetiţe, doi îngeraşi.
– Ea? întrebă Costi
– Nu a apucat să îşi vadă fetiţele. A născut între viaţă şi
moarte. Cel de sus a ales-o să îi stea în dreapta. Păcat de
 tinereţea şi frumuseţea ei. Să mă ierte Dumnezeu, dar am uitat
să îi pun lumânarea la cap.
– N-ai nici o vină mamă. Ai salvat două vieţi. Dumnezeu
să nu îl ierte pe ticălosul care a omorât-o şi l-a omorât şi pe
Stelian. Se vor întâlni in rai pentru cununie. Ce facem cu fetele?
Aici nu le putem ţine. Nemernicul ăla se poate întoarce şi ar fi în
stare să le omoare, şi pe noi după aceea.
– Îl chemi pe Gicu să vină din Cluj. Va lua el fetele să le
ducă la leagăn. Va spune că le-a găsit.
– Dar sunt copii lui Stelian mamă.
– Şi mie m-i se rupe inima Costi. Aş vrea să le ţin aici, dar
se poate afla, şi decât moarte, mai bine vii şi departe de noi. Or
avea sărmanele altă soartă decât mama lor.
– Şi Raisa?
– Chemăm popa din sat. Dumnezeu nu-i dă voie să
spună ceea ce vede aici.

CAPITOLUL 13

Cerşetorul orb, pipăia cu bastonul trotuarul pentru depăşirea

obstacolelor, târând după el piciorul stâng paralizat. Pletele slinoase,
răvăşite de vânt îi acopereau obrajii murdari pe care transpiraţia săpase
dâre. În colţul librăriei Decebal se opri şi se de perete întinzând pălăria
pentru primirea milei trecătorilor. Se închina la fiecare clinchet de bănuţ,
rugându-se în sănătatea celor miloşi. Precupeaţa tânără, cu paporniţele
agăţate pe cobiliţă, se opri în faţa lui, scoase batista înnodată la colţuri
din buzunarul şorţului, o desfăcu şi aruncă în pălăria cerşetorului câteva
monede.
– Fata este în siguranţă. Poţi să îl anunţi pe Steli. De
mâine te angajezi la stână să fii în preajma ei. Se mențin
legăturile vechi.
– Tu?
– Eu trebuie să plec, să dispar mai bine zis.
– Nu ar trebui să te grăbeşti. Cât de curând Şarpele nu va
mai reprezenta o primejdie.
– Nu pot fi sigură. Perversul ăsta poate avea la mână
oameni mari din Bucureşti ce vor fi obligaţi să-i spele dosarul
aşa că nu trebuie să risc. Ne vom întâlni la Lyon când se vor
linişti apele şi vei putea să aduci toată familia. Poate fi un an,
doi, poate fi o veşnicie. Să ai grijă de cei de aici să nu ducă lipsă
de nimic.
– Nici o grijă, Simera.
Adună banii din pălărie şi-i strecură în buzunarul de la pantaloni. Porni
spre Turnul de apă în pocnituri de baston.
La 23.50 Stelian urcă în podul casei lui Draghici şi deschise fereastra
luminatorului. Exact la ora 0.00, departe, pe dealul românesc se aprinse
o lumină. Câteva secunde rămase aprinsă, apoi începu să se stingă
intermitent la intervale neregulate, transmiţând în codul de semnale
stabilit.
„Siguranţă, adăpost. Drum bun!”
Confirmă cu lanterna recepţionarea mesajului. Minute în şir răscoli
trecutul cu ochii minţii.
„Nu-ţi spun adio iubito. Doar la revedere. Ai încredere în mine.”

CAPITOLUL 14

De ani de zile, străduinţele lor se dovedesc a fi fără folos. Finalizarea în

care au crezut s-a îndepărtat pe fiecare zi trecută şi azi, ultimele lor
speranţe s-au spulberat. Stau faţă în faţă în cele două fotolii, fără să
scoată un cuvânt. Sunt obosiţi, dar cel mai mult întristaţi, deznădăjduiţi.
Uşor, uşor, au ajuns la convingerea că în casa lor nu se va auzi un
scâncet de copil, că-n târziul nopţii le va lipsi veghea înfrigurată la
leagănul unei păpuşi vii, şi nu vor sorbii niciodată din lacrima sau
fericirea ei.
„ Ştiu cât te doare, îi spuse în gând soţului Tania privindu-l învăluit în
fumul nu se ştie a câtei ţigări. Văd cât te-au schimbat anii aceştia de
alergătură, drumurile pe care le-am făcut împreună, la capătul cărora ne
umpleam sufletele şi inimile de speranţe. Şi câte începuturi nu au fost.
Aş vrea să îmi spui că mă condamni, poate ar fi mai uşor pentru mine,
fiindcă ştiu că eu port întreaga vină, dar fără voia mea. Poate port un
blestem al străbunilor, acela al singurătăţii în care mă scufund din ce în
ce mai mult.”
Parcă citindu-i gândurile, soţul Ionuţ întrerupse prelungitul studiu al
modelelor de pe covor, ridicându-şi privirile spre soţie.
 „ Nu trebuie să ne judecăm draga mea sau mai bine zis n-aş vrea să
crezi că te condamn pentru o vină ce nu o porţi. Aşa a vrut domnul să fie
şi nu ne putem opune voinţei lui.”
– Ai spus ceva? îl întrebă soţia
– Nu ştiu. Poate-am gândit cu voce tare.
– Şi ce gândeai? Pariez că la problema noastră la care
de fapt şi eu mă gândeam. Cred că totuşi mai este o rezolvare.
– Ştii bine că nu mai există nici-o şansă.
– Ba da! Ştiu cât de mult îţi doreşti un copil. Dacă aş fi
ştiut că nu pot rămâne însărcinată, nu m-aş fi căsătorit
niciodată. Părăseşte-mă. Ai tot dreptul să renunţi la ceea ce nu-
ţi poate îndeplini una din marile dorinţe.
– Ştiu iubito, dar mai ştiu că am dreptul să-ţi dau câteva
la fundul ăla ce mă bagă în draci, ca să îţi vină astfel mintea la
cap.
Ţâşni de pe fotoliu, ea nu mai avu timp decât să scoată un ţipăt de
surprindere, o trânti pe covor pe burtă, înfigându-și dinţii în fesa stângă,
atât cât simţi că plăcerea nu se îndreaptă spre durere.
– Mai vorbeşti prostii?
Ea se răsuci pe-o parte, cu o mână îşi freca fesa iar pe cealaltă şi-o
petrecu după ceafa soţului trăgându-l spre ea. Nu întâmpină nici-o
rezistenţă de parcă asta ar fi voit şi el, buzele lor se apropie, se
contopesc într-un sărut lung, regăsiţi după o lungă despărţire.
– Nu…nu voi mai vorbi prostii, vreau doar să facem
prostii, îi şopti la ureche, timp în care îi desface cu pricepere
nasturii de la cămaşă, îngropându-şi apoi faţa între pectoralii
puternici.
– Asta vom face chiar aici, încuviinţă Ionuţ plimbându-şi
mâna între coapsele calde ce zvâcnesc la atingere.
 Târziu, trupurile albe, primesc muşcătura flăcărilor din cămin, istovite
şi împăcate, după o înlănţuire fără aşteptări, fără speranţe.

CAPITOLUL 15

Directoarea leagănului de copii îi priveşte pe cei doi soţi pe sub

ochelarii fumurii ca un dascăl elevii în faţa unui examen de absolvire.
– Nu credeţi totuşi că sunteţi prea tineri şi că-i prea
devreme să abandonaţi ideea procreării şi să acceptaţi ideea
adopţiunii?
– Ne-ncântă faptul că nu ne arătăm vârsta stimată
doamnă, îi răspunse soţul, făcându-i cu ochiul soţiei. Avem 10
ani de căsnicie şi suntem uniţi în faţa lui Dumnezeu de 14 ani,
din anul întâi de facultate. N-aş vrea să credeţi că-n anii
studenţiei am evitat să avem copil. Au trebuit să treacă trei ani
ca să ne dăm seama că ceva nu este în regulă. De-atunci…
– Vă zbateţi să aveţi ceea ce alţii abandonează. Ştiu câte
eforturi aţi depus pentru această nobilă cauză. Sunteţi de
admirat şi am convingerea că viitorul dumneavoastră copil va fi
un fericit al sorţii.
– Putem să ne uităm la copii? întrebă soţia.
– Desigur. Puteţi merge împreună.
 Voind probabil să înceapă căutarea din partea cealaltă a salonului
Anita trecu fără să privească spre stânga sau dreapta culoarului. Se
întoarse brusc cu faţa spre locul plecării auzindu-l pe soţ strigând-o.
– Vino aici Anita. Mi-am găsit păpuşa.
– Nu vă grăbiţi domnule Drăgan. Încă nu aţi văzut toţi
copiii-îl dojeni părinteşte directoarea.
– Nici nu-i nevoie doamnă. Sunt omul ce se îndrăgosteşte
la prima vedere fără să-mi fac reproşuri mai târziu. Ce spui? o
întrebă pe Anita ce tocmai ajunsese la pătuţ.
Nu-i răspunse. Duse mâna la gură pentru a-şi înăbuşi strigătul de uimire
privind fetiţa ce-i fixa mirată cu ochişorii mari, albaştri, cu degetul arătător
al mâinii drepte în prelungirea năsucului.
– Doamne! ce inimă haină a putut să aibă femeia care a
abandonat un asemenea înger? Exclamă după câteva clipe de
uluială.
– De două ori haină scumpă doamnă, spuse directoarea
luând în braţe fetiţa ce întinsese mânuţele spre ea.
– Nu înţeleg.
– Nu numai ea a fost abandonată ci şi sora ei geamănă.
Au aproape 11 luni, şi-au fost aduse aici când aveau câteva zile.
Au fost găsite în luncă de un domn din Cluj. La mână aveau un
bileţel cu numele. Îngerul acesta este Raisa.
– Şi sora? întrebă Ionuţ.
– De asta am vrut să nu vă grăbiţi şi să vedeţi toţii copiii.
Aţi făcut o alegere bună dar…
– Sunt probleme?
– Da. Sora Raisei, Maşa, este la spitalul judeţean de
aproape o lună şi nu ştie când va ieşi. Numai bunul Dumnezeu
ar putea să ne răspundă, fiindcă este purtătoarea unei boli ce
 mai devreme sau mai târziu va aduce fatalitatea. Ştiu că Raisei i
se oferă şansa vieţii dar…este păcat să fie despărţite.
– Ooo! exclamă Tania, şi-n voce i se putea citi disperarea
naufragiatului ce priveşte trecând pe lângă el corabia salvării.
Fericirea noastră nu poate ţine decât câteva clipe?
– Nu vă întristaţi stimată doamnă, încercă să o încurajeze
directoarea. Eu nu v-am spus varianta ideală cu înfierea
ambelor fetiţe dar asta nu-i posibilă acum şi cum
dumneavoastră nu vreţi să amânaţi fericitul eveniment, nu vă
pot opri. Poate că nici nu se va găsi o familie care să le înfieze
pe amândouă, iar destinele lor să nu fie atât de asemănătoare
cum le sunt chipurile. Deci…dumneavoastră decideţi. Oricum
am garanţia că Raisa a-ntâlnit fericirea.
– De asta să fiţi sigură. Voi face din ea prinţesa Clujului.

PARTEA A 2-A
CAPITOLUL 1

SEVERIN 1989
 La ora 11.00 erau adunaţi cu toţii în faţa clubului. Ultimul sosise
ca de obicei lunganul de Suru, purtând acelaşi zâmbet nătâng pe buze,
enervant până la cota maximă, cum spunea Grigore. Se aşezară pe
bănci aşteptând sosirea Maestrului. Minute în şir, liniştea patronă micul
grup. Doar câte un oftat, la intervale neregulate, în care doar cei care-i
cunoştea pe băieţi ar fi putut găsi explicaţii. Grigore scoase o țigară de la
ciorap (cea mai sigură portţigaretă a liceenilor) băgă mâna în geanta cu
echipament căutând ceva, şi trase o înjurătură indescifrabilă negăsind
ceea ce căuta, apoi îşi pipăi buzunarele, scuipând înciudat. Îl bătu uşor
pe Mucioniu pe umăr cerându-i prin gesturi un chibrit.
– Poate te gineşte de undeva Maestrul, îi spuse acesta în
timp ce-i întindea bricheta.
– Nici o grijă, îl asigură Grigore. Am lunetele instalate pe
traseu şi şti doar…
Făcu câţiva paşi prin faţa lor trăgând cu sete din țigară, lăsând în urma
lui nori de fum. Se opri câteva secunde mutându-şi privirile de la unul la
altul. Toţi gânditori, cu capetele plecate, cu mâinile pe genunchi.
– Bă! Parcă aţi fi nişte nenorociri de şomeri la biroul
pentru plasarea forţei de muncă. Ce Dumnezeu, doar nu vi s-au
înecat la toţi şalupele.
Doar Mucioniu ridică privirile din pământ, privindu-l compătimitor, ca pe
unul dus cu vaca aşa cum îi plăcea chiar lui să spună despre cei căzuţi
în întunericul minţii.
– Dacă şi azi vine Maestrul şucărit, ne-am dat foc la
valize continuă Grigore.
– De asta să fii sigur îi răspunse Radu. Până nu vine
Andrei, până nu se convinge Maestrul mai bine zis că nu vine,
nu mai este de trăit.
– Şi cum Andrei nu vine…completă Mucioniu.
 – Ai vorbit tu cu el?
– Da de unde răspunse acesta. Nu mai scoţi un cuvânt
de la el de când cu chestia aia. Nu mai cunoaşte pe nimeni.
Umblă noaptea ca năucul pe străzi de zice lumea că a
înnebunit. Dacă mai continuă aşa, o ia pe urma lui Tică Congoli.
Şi-n fond pentru ce? Pentru o fată. Să mă ia dracu’ dacă aş face
treaba asta. S-a dus…s-a dus. Amicul nostru e un prost şi
jumătate.
– Nu-i chiar aşa Mucionule interveni Paul. Dacă ai fi în
pielea lui altfel ai vorbi.
– Să crezi tu asta. Nu sunt eu omul ăla să mă chinui
pentru cine ştie ce problemă. Câte fete nu câştigi şi câte nu
pierzi...Ar însemna să stau numai în plânset mondial.
– Înseamnă că vezi viaţa prin ochelarii lui bunică-tău,
continuă Paul, despre care toţi ştiau că era as în probleme de
psihanaliză. Eu îi dau dreptate lui Andrei şi-l înţeleg perfect.
Când ştii că ceea ce pierzi nu se ridică la nivelul aşteptărilor, nu
este de valoare, nu prea îţi faci probleme de ordin moral. Eu ştiu
mai multe lucruri în legătură cu Andrei. Îl cunosc mai bine decât
voi şi ştiu ce fel de om este. Voi poate că l-aţi judecat doar după
comportamentul lui de aici şi a-ţi zis că probabil are inima de
tăria pumnului. Vă garantez că Andrei nu este durul din box de
care mulţi se tem. E cu totul alt om, pe care de altfel voi nu aveţi
cum să-l cunoaşteţi. Nu toţi băieţii sunt escroci sentimentali care
îşi fac meserie din a colecţiona şuviţe de păr sau nume cu
rezonanţă englezească. Tu Mucionule cred că eşti partizanul
teoriei fataliste cum că în zilele noastre nu mai pot exista poveşti
de dragoste. Pentru tine, totul se rezumă la actul de vânzare-
cumpărare, la schimbul ieftin de valută sentimentală. Ce-ţi pasă
ţie că în seara asta Ady te părăseşte. Pui mâna pe telefon sau
intri în unul din baruri şi o pasăre s-a şi agăţat de tine. Nu asta-i
dragostea însă.
– Andrei de ce nu face ca mine? se apără Mucioniu.
– Fiindcă pe el îl cheamă Andrei, fiindcă el altcumva
priveşte viaţa. Pentru mine, pentru tine, pare firesc să facem pe
fanţii cuceritori, să spunem aceleaşi lucruri în fiecare seară, la
persoane diferite. Andrei a ţinut cu adevărat la Masenka. A fost
prima fată din viaţa lui, prima iubire.
– Şi cum prima iubire nu se uită niciodată, replică ironic
Suru cu mâna pe inimă, unduindu-şi gâtul ca o lebădă.
Pisologule (aluzie la înclinarea psihologică a lui Paul) ne-ai
convins pe deplin că nu ai dreptate. Îmi pare bine totuşi că
oricare dintre noi, are în tine un prieten devotat care ne poate
prezenta în orice situaţie, într-o lumină roz…
– De la tine nici nu aştept să îmi dai dreptate sau să
pricepu o iotă din cea ce spun. S-au convins şi profesorii de
puterea ta de captare şi reţinere. Ţi-am mai spus care e marele
tău defect. Eşti insensibil şi lung cât o zi de post. Ţ-i se
potriveşte chestia aia: ai inima prea departe de căpăţână şi
implicit şi de minte. Te asigur că nu aş încerca să contrazic nici
un copil dacă ar spune despre tine că nu ai glagore nici să treci
strada. Şi tu şi Andrei îmi sunteţi prieteni, şi oricare dintre noi ar
trebui să ia atitudine când cineva ne vorbeşte de rău. Ştiu că tu
înclini să crezi că doresc să mă dau cifră rotundă. Nu asta vreau
de obicei, şi acum cu atât mai puţin. Andrei nu-i un prost şi
jumătate ci un om şi jumătate. Pe mine pentru care Masa a fost
doar prietena prietenului meu moartea ei m-a afectat destul.
Suntem oameni doar. Mergi pe stradă şi întâlneşti un cortegiu, ţ-
i se spune că decedatul are peste 80 de ani şi nu te poţi abţine
să spui: sărmanul de el. Dar atunci când moare o fată de
optsprezece ani? Gândiţi-vă că pentru Andrei Masa nu a fost o
oarecare. A fost totul, băieţi. Cel puţin, eu îl apreciez şi îl admir
pentru felul în care îi cinsteşte amintirea. Cred totuşi că nu faptul
că s-a izolat de vechii lui prieteni, că pribegeşte prin oraş ca un
lunatic sau că merge în fiecare săptămână cu flori la mormântul
ei vă deranjează cel mai mult ci faptul că nu vine la
antrenamente şi la meciuri. Ştiţi că din cauza asta Maestrul e
şucărit şi ca drept urmare, antrenamentele noastre au devenit
puţin mai neplăcute, mai dure. Totul este să ne păstrăm buna
dispoziţie. Îşi va reveni şi Maestrul la vechea formă.
– Până atunci ne va rupe oasele, spuse Pop
consumându-şi jumate din cuvintele pe care le rostea într-o zi.
– Nu-i nimic. Peste câteva săptămâni vei fi numai bun de
jucat la categoria muscă. Cel puţin acolo nu vei avea adversari
ca la mijlocie…
– Cred că vine Maestrul, îi anunţă Grigore.
– Unde este? Întrebă Radu privind spre intrarea dinspre
patiseria „Elevul chiulangiu” cum o botezaseră ei.
– Uită-te în dreapta spuse Grigore indică cu degetul
direcţia. Priviră cu toţii către stadion şi văzură Dacia muştar, pe
care o cunoşteau cu toţii că era a Maestrului, înaintând uşor, în
limitele vitezei legale de 12 km/h „viteză de dric” cum zicea
Mucioniu. Opri în faţa lor şi dl. Stănescu coborî greoi,