Sunteți pe pagina 1din 19

SFÂNTUL FRANCISC D'ASSISI

Sfântul Francisc d'Assisi nu şi-a propus să devină un sfânt, dar şi-a stabilit ca ideal în viaţă să
respecte strict Învăţăturile lui Iisus.El este un sfânt al sărăciei, al umilinţei, al iubirii.
Voia să-i ducă pe toţi în Rai. Voia să ducă în Rai şi pe măritul frate Soare, prin care, după cum
spunea el:
Tu, Doamne, strălucesti şi prin care ne dai lumină, şi pe sora Luna şi pe surorile Stele, pe care Tu
le-ai creat pe cer şi le-ai aşezat acolo aşa nepreţuite şi minunate, şi pe fratele nostru Vântul şi pe
sora noastră Apa, care e aşa de trebuinţă şi umilă, nepreţuită şi castă, şi pe fratele Focul şi pe sora
Ţărâna şi tot ce creşte pe ea, ba chiar şi pe sora noastra Moarte trupească, de care nici un om
trăitor nu poate scăpa.
Viaţa lui Francisc d'Assisi este plină de miracole, de parcă Dumnezeu coborâse pe pământ. L-a
ghidat clipă de clipă, iar la sfârşit i-a dăruit cea mai înaltă bucurie la care poate visa un om.
Minunile încep să apară chiar de la naşterea sa. În zorii zilei în care se naşte Francisc, în casa
părintească din Assisi intră un cerşetor care-i spune mamei lui că durerile i se vor potoli numai în
staulul de lângă casă. Sfatul fu urmat şi Francisc apăru pe lume, ca şi Iisus, într-un staul pentru
vite. Imediat după naşterea sa, cerşetorul a pătruns în încăpere, iar copilul, ca prin farmec, a
încetat să plângă. O rază de soare, apărută nu se ştie de unde, poposi pe fruntea nou născutului,
iar pentru a întări şi mai mult atmosfera de mister şi sfinţenie, cerşetorul prooroci: Binecuvântat
să fie cel ce va fi slujitorul Domnului şi iniţiatorul lui Iisus!. Apoi a depus la picioarele copilului
un piron şi un boboc de trandafir uscat, închinându-se ca în faţa unui fiu de rege, nu al unui
postăvar.
Acestea se vor dovedi adevărate, pentru că toată viaţa lui Francisc a fost pusă sub semnul acestei
mistuitoare dorinţe de identificare cu Mântuitorul nostru Iisus.
Copilul Francisc este un copil ca toţi ceilalţi, la prima vedere, doar că mult mai vesel, mai
luminos decât ceilalţi şi, neîndoielnic, mai frumos, o frumuseţe ce o simţeai că iradiază
dinăuntru.
Măreaţa şi însorita provincie italiană Umbria, unde se găsea Assisi, cetatea copilăriei lui
Francisc, este plină de coline înalte, acoperite de măslini şi vie. Micul Francisc se purta ca o
vietate răsfăţată a acestei naturi generoase, cu care era în armonie deplina.
Pe Clara, o fată ce va juca un rol important în viaţa lui, a cunoscut-o simplu, la săniuş, unde se
studiau curioşi şi nevinovaţi ca nişte copii ce erau.
La şcoală, poveştile despre templieri l-au făcut să se simtă un cavaler al lui Christos, dorindu-şi
să plece în cruciade, pentru a apăra Mormântul Sfânt.
Adolescent fiind, a fost luat prizonier de către perugieni, într-o luptă internă.
În timpul celor doi ani de prizonierat, Francisc şi-a păstrat veselia dintotdeauna şi, prin farmecul
şi graţia sa, aplana orice conflict apărut printre fraţii de suferinţă. Ba mai mult, el, un adolescent,
îi încuraja: Amintiţi-vă că Puternicul ne-a dat suflet nemuritor şi liber. Eu sunt aici, dar nu mă
simt aici. Ieri, am zărit o vrabie şi am văzut-o cât e de neînsemnată şi liberă. Atunci, eu, cea mai
iubită şi nobilă făptură a Creatorului, să nu mă simt liber?
A urmat bucuria eliberării din prizonierat, care a fost umbrită însă de o boală lungă şi grea,
datorată lunilor de frig şi foame din beciurile Perugiei. Febra alterna cu momente de senin, când
şoptea: Eu ştiu că odată voi fi un prinţ, un conducător al multora, înveşmântat în gloria
netrecătoare.
Grăuntele vocaţiei sale începea să încolţească, lucrând încet sub acţiunea harului divin. Începea
să-şi intuiască esenţa divină şi menirea sa pe Pământ.
După însănătoşire, vrând parcă să recupereze vremea petrecută în temniţă, s-a aruncat într-un şir
de petreceri zgomotoase, împreună cu foştii prieteni din copilărie. Francisc participa la ele din tot
sufletul, ba chiar îi conducea pe aceşti tineri veseli din Assisi, cum au fost denumiţi.
Însă Francisc nu depăşea niciodată măsura, ca ceilalţi. Trupul său rămase neschimbat, se strecura
miraculos printre noroaiele şi drojdiile sociale cu o graţie de copil. Se păstra necorupt în mijlocul
tentaţiilor celor mai întunecate. El isca întotdeauna ceva nou din lucruri vechi, găsea bucuria
primăvăratecă în orice. Era, pe bună dreptate, "prinţul tinereţii".
Însă natura divină din el a triumfat asupra acestei tendinţe limpezi şi a renunţat la petreceri. La
această hotărâre au contribuit, poate, şi suspinele mamei şi poate, mai ales, privirile
dezaprobatoare ale Clarei.
A început o nouă cruciadă. Şi-a cumpărat armură şi mantie şi a pornit la drum. Dar nu a ajuns
prea departe. Se îmbolnăvi pe drum. Într-un vis, Divinul i s-a prezentat sub forma unei voci:
"Francisc, unde vrei să porneşti?" "Spre Mormântul Sfânt", răspunse el în somn. Cine te poate
conduce mai bine, Stăpânul sau sluga?" "Stăpânul, negreşit, Domnul meu!" "Atunci, de ce nu te
întorci acasă?
Medită mult la vorbele acelea şi porni spre casă. Febra care-l chinuia dispăru ca prin farmec,
semn că făcea Voia divinului.
În marea sa puritate, Francisc a ascultat întotdeauna de semnele pe care i le trimitea Dumnezeu
în momentele de cumpănă, abandonându-se total Voinţei divine.
Întors acasă, se simţea tot mai mult atras de rugăciunea solitară. Se refugia în locurile dragi lui,
în mijlocul pădurii. La cei douăzeci şi trei de ani ai săi, trupul îi era cel al unui bărbat tânăr, care
se mişca cu plăcere şi graţie.
Odată, plimbându-se cufundat în sine şi dialogând cu vocea interioară, nu auzi clopoţeii care
desemnau leproşii. Conform legii, aceştia nu aveau voie să se apropie prea mult de un om
sănătos. Supus vocii interioare, Francisc se auzi spunând leprosului: Vrei să te descoperi?
Rostise cu blândă hotărâre dorinţa, ca un medic care-i cere pacientului să-i arate rana. Surprins,
omul zise: Ştii că e oprit să vorbesc cu tine!
Cu o putere ce nu ştia de unde venea, Francisc a întins mâinile, simţind mirosul de boală, de
stătut, de putreziciune şi nespălare. Încet, dezveli faţa necunoscutului. Ceea ce văzu depăşea cu
mult închipuirea lui. Îşi înghiţi ţipătul de oroare în ultima clipă. Sunt frumos?, glumi dureros
fiinţa nenorocită dinaintea lui. Într-un elan de milostivire, Francisc întinse braţele şi apropie
obrazul frumos şi tânăr de faţa aceea cumplit de hidoasă şi o sărută. În momentul următor îl
copleşi un miros de trandafiri şi o pace nesfârşită îi urcă în mărul lui Adam. Sunt fratele tău, nu
te teme, i-a spus necunoscutului. Atunci, ochii bolnavului luciră adânc într-o căldură
insuportabilă.
Francisc se desprinse parcă de pământ, plutind. Totul în jur se înlănţui într-un vârtej luminos,
care luă forma unei spirale ce urca spre cer, ca o jertfă primită de Înalt. Îşi învinsese sila, se
învinsese pe sine.
Brusc, s-a trezit singur. Unde a dispărut omul, ca topit, ca o nălucă? Francisc începea să se
obişnuiască să trăiască într-o lume a miracolelor, o lume în care Cerul cobora pe Pământ pentru
el, pentru a-l învăţa ce este iubirea pentru tot ce există.
Fiind în această stare de conştiinţă, i se păru foarte firesc să-i spună lui Dumnezeu să-i arate
drumul în viaţă, printr-un fluture: Dacă fluturele din dreapta se pune pe suprafaţa apei sau pe
nisip, voi fi un slujitor al Domnului! Fluturele său ezită, vibră şi poposi pe nisipul moale. Primise
răspunsul pe care-l intuia demult. Era mulţumit, împăcat şi senin.
Aceste întâmplări s-au petrecut în anul 1205 şi au fost decisive în convertirea sa.
Rugăciunile lui erau tot mai arzătoare. Zi şi noapte se gândea numai la Iisus. Iubirea pentru
Mântuitor devenise imensă.
Odată, pe când se ruga într-o biserică ce avea nevoie de reparaţii, auzi o voce: Repară-mi Casa!
Dădu ascultare vocii şi vându o stofă din prăvălia tatălui său, fără ştirea acestuia, şi dădu banii
părintelui pentru reparaţia lăcaşului. Tatăl lui descoperă lipsa şi îl bate măr când aude de
campania de reparare a bisericii. Vrea banii înapoi şi judecarea publică a vinovatului.
Acest moment este o altă răscruce în viaţa lui Francisc. El renunţă la tatăl său pământesc şi la
viaţa lumească. La judecata publică, se despoaie de haine şi i le înapoiază tatălui său.
Mărturiseşte tuturor celor din Assisi: De azi, am un alt Tată în Cer. Tatăl vostru, al tuturor
creştinilor!
Hotărî să trăiască în sărăcie ca Iisus, să trăiască în sfinţenie ca El.
Fraţii lui de petreceri, dupa ce reparară biserica, deveniră fraţi de rugăciune.
Francisc era înzestrat cu o voce caldă şi convingătoare, irezistibilă, vibrantă, limpede. Avea un
glas care captiva imediat atenţia, un glas care te făcea să porneşti la drum chiar şi în timpul
nopţii.
Francisc începu să vorbească oamenilor. Stârni atâta interes, încât i s-a dus vestea până departe.
Le vorbea despre sărăcie, despre despuierea de tot ce au: Să ne despuiem de orice avut, ca Iisus,
spunea el.
Câţiva l-au numit cu ironie "Sfântul despuierii", făcând aluzie şi la lepădarea de hainele tatălui,
când a fost judecat în Assisi.
Dar mai ales i se spunea "sărăcuţul Francisc", iar fraţilor lui de credinţă li se spunea "sărăcuţii".
Ei nu foloseau bani. Nu puneau mâna pe ei. În schimbul muncii lor, primeau haine şi hrană.
Din tânărul elegant şi vesel, Francisc deveni "Francisc sărăcuţul".
Oameni tot mai mulţi începeau să-l asculte.
Nobilul şi bogatul Bernardo, cu palat în Assisi, îl invită pe Francisc să-i cinstească casa şi masa.
Noaptea, pentru a pune la încercare credinţa lui Francisc, Bernardo se prefăcu că doarme.
Francisc, nebănuindu-l de viclenie, se sculă încet din pat şi începu să se roage cu înfocare.
Repetă din vreme in vreme: "Dumnezeul meu! Dumnezeul meu!" şi se ridică de la podea făra să
îşi dea seama. Spre ziuă se culcă. Bernardo i-a mărturisit dimineaţa că l-a pândit şi i-a spus că e
decis să îl urmeze. Vându întreaga sa avere, foarte mare, şi deveni un "sărăcuţ".
A fost primul său discipol adevărat şi s-a dovedit a fi şi cel mai smerit şi mai bun.
La nici o săptămână, un alt bogătaş, Egidio, deveni "sărăcuţ". La un moment dat erau 12
discipoli, ca şi cei 12 apostoli ai lui Iisus.
Trăiau din ce le aduceau ţăranii din împrejurimi.
Respectau întocmai scriptura, dar se deosebeau de celelalte ordine călugăreşti prin stricteţea lor
referitoare la posesiunile de bunuri materiale. A vinde tot şi a împărţi săracilor era prima condiţie
pentru a deveni "sărăcuţ". Ordinul lor călugăresc este recunoscut de papa în mod oficial, în urma
unui vis profetic al înaltului prelat, în care Dumnezeu îi arăta că franciscanii vor revigora
creştinismul. Şi aşa a fost.
Când Francisc a prezentat orientarea de bază a mişcării, cardinalii au clătinat din cap, întrebându-
se "Cine va rezista?" Era un ordin călugăresc pentru oameni puternici şi fără pată.
Regulile de baza ale ordinului erau :
Prima regulă : Obedienţă, ascultare, înfrângerea voinţei proprii în faţa Voinţei Divine.
A doua regulă : Întâietatea faptelor, nu a vorbelor
A teia regulă : Umilinţa profundă
Purtau un veşmânt din pânză aspră, maro, culoare ca a păsărelelor, cum spuneau ei. Sufletul
acestui ordin, Francisc, era cunoscut şi ca Sfântul cel blând.
Marea lui umilinţă şi puritate l-au făcut să înţeleagă şi graiul animalelor, cărora le predica la fel
ca şi oamenilor.
Odată, a fost surprins vorbind unei mulţimi imense de păsări, de toate soiurile. Păsărelelor, le
spunea el ca unor copii, voi sunteţi îndatorate Domnului nostru Creator şi oriunde trebuie să îi
aduceţi laudă, pentru că v-a dat libertatea de a zbura în orice loc. Şi voi nu trebuie să ştiţi să
toarceţi sau să coaseţi. El vă dă totul de-a gata. De aceea, surioarele mele, păziţi-vă de păcatul
nerecunoştinţei şi întotdeauna străduiţi-vă să-l iubiţi pe Dumnezeu. Păsărelele l-au ascultat în
linişte, cu ochişorii ţintă la el, iar acum, la sfârşit, şi-au plecat cu umilinţă capetele până la
pământ şi prin gesturi şi triluri dovediră că omul sfânt le-a bucurat peste măsură. Formară apoi
din trupurile lor în zbor o cruce pe cer, dupa care s-au răspândit spre toate cele patru puncte
cardinale, aşa cum se vor răspândi sărăcuţii, gândea Francisc.
Dar nu doar blândele păsărele ascultau vrăjite cuvântul Sfântului Francisc. Un lup care terorizase
un ţinut întreg, omorând chiar şi oameni, fu îmblânzit imediat când Francisc îi vorbi: Vino aici,
frate lup. Eu ştiu că eşti flămând şi de aceea ai devenit rău, dar nu e drept să-i faci atâtea necazuri
omului creat dupa chipul şi asemănarea Stăpânului nostru, Creatorul. Lupul stătea smerit la
picioarele omului sfânt. Promite-mi că nu vei mai ucide şi ne vom îngriji de tine, să nu duci lipsă
de nimic... Lupul făcu semn că a înţeles şi s-a ţinut de cuvânt. A devenit răsfăţatul tuturor şi a
murit de bătrâneţe. Oamenii au plâns după el ca după un prieten.
În timpul celei de-a patra cruciade, Francisc, pentru a împiedica vărsările de sânge, s-a dus să
vorbească cu sultanul. S-a lăsat prins de inamic şi ajunse, bătut, în faţa sultanului.
Pentru a-i verifica puterea credinţei în Dumnezeul lui, Sultanul l-a pus să treacă printr-un foc
mare de lemne.
Fără frică, Francisc se apropie, rugându-se în gând : Frate focule, să nu-mi faci nici un rău, doar
ştii că am fost întotdeauna fierbinte pentru Christos şi, deci, îţi aparţin! Lasă-mă să trec printre
valurile tale !
Păşeşte apoi, fără să se ardă, face de trei ori în lungime drumul de la un capăt la altul.
Sultanul, uimit şi încântat, îl privi atent şi facu semn că vrea să rămână doar cu el.
Apoi şi-a exprimat liber admiraţia pentru credinţa lui Francisc, dar, pentru binele tuturor, această
admiraţie trebuia să rămână secretă deocamdată. Secretă a rămas, dar a avut şi o urmare fericită.
Peste puţin timp s-a încheiat pace între creştini şi musulmani. Francisc a putut îngenunchea la
Mormântul Sfânt, îndeplinindu-şi un vis de demult.
Clara, prietena lui din copilărie, se asemăna cu Francisc prin dragostea pentru sărăcie şi pentru
cei sărmani. Avea şi ea o înţelegere iubitoare faţă de slăbiciunile omeneşti. Fără voia tatălui ei, a
plecat la mănăstire. Acesta veni cu servitorii să o ia acasă. Fiindcă ea nu vroia, au vrut să o ridice
cu forţa, ca pe un balot. Dar Dumnezeu a făcut o minune şi corpul ei a devenit greu ca un car
încărcat cu piatră, după cum au povestit apoi slujitorii. Nu o puteau clinti. Li se înroşiseră obrajii,
le ieşeau ochii din orbite de efort, şi pe Clara, un biet corp de fată, nu o puteau ridica, şi basta!
Renunţară, înspăimântaţi. Erau ca nişte gâze ce se împotriveau Voinţei Divine.
Clara vroia să fie ca Francisco. Iubeau amândoi, nespus de mult, aceeaşi fiinţă, pe Iisus, şi se
iubeau unul pe altul cu o iubire înaltă. Era o iubire divină între ei, o iubire perfectă, ideală, un
exemplu dat de Dumnezeu pentru noi toţi.
Într-o zi, sătenii au văzut că un foc imens era în munţi. "Arde pădurea", strigau, fugind să stingă
incendiul. Au venit oameni din două cetăţi, de unde se vedea lumina orbitoare. Când au ajuns
sus, în loc să vadă copaci arzând şi prăbuşindu-se zgomotos, nu i-au văzut decât pe cei doi, pe
Francisc şi pe Clara, privindu-se doar, neatingându-se măcar. Lumina ce credeau oamenii că vine
de la un incendiu, era de fapt focul Iubirii, era Graţia lui Dumnezeu.
Bucuraţi-vă de acest foc!, a spus Francisc. Binecuvântarea Cerului ne-a trimis focul ce nu
provoacă durere şi stricăciune! El aprinde sufletul, nu trupul. Bucuraţi-vă de acest foc, fiţi
fierbinţi şi el nu vă va arde, cunoscând că sunteţi şi voi foc din Focul divin!..., încheie Francisc şi
sătenii se întoarseră la casele lor cu pas negrăbit, ca şi cum le părea rău că se întorc din acel loc
minunat.
Cu cât Îl iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cu atât mai multă smerenie este în sufletul lui Francisc.
Odată îl rugă pe fratele Lione : Te rog, frate, să spui după cum te învăţ eu. Fratele consimţi. Eu
voi spune : "O, Francisc, ai făcut atâtea rele şi atâtea păcate, încât eşti demn de Infern!", iar tu,
frate Lione, vei răspunde: "Adevărat este că meriţi să ajungi în infernul cel mai adânc. Fratele
Lione fu de acord.
Francisc începu : O, Francisc, ai făcut atâtea rele şi atâtea păcate, încât eşti demn de Infern!, iar
Lione îi răspunse: Dumnezeu va face pentru tine atâta bine că vei merge în Paradis. Sfântul
Francisc, foarte mirat, îi atrase blând atenţia: Nu aşa, frate Lione, ci cum te-am învăţat eu.
La a doua încercare a lui Francisc, Lione răspunse: O, frate Francisc, Dumnezeu te va răsplăti
astfel încât, printre cei binecuvântaţi, tu să fii în mod deosebit binecuvântat!
La a treia încercare a Sfântului Francisc, răspunsul a fost: Şi încă şi mai multă milă vei avea de la
Dumnezeu şi vei fi înălţat. Iar eu nu pot spune altceva, pentru că Dumnezeu vorbeşte prin gura
mea.
Într-adevăr, mult l-a iubit Francisc pe Dumnezeu, dar şi mult l-a iubit Dumnezeu pe sărăcuţul
Francisc.
Aureola de sfânt ce se vedea în jurul capului lui Francisc părea să arate tuturor că Dumnezeu e
tot timpul cu el.
De Ziua Sfintei Cruci se afla, ca de obicei, cufundat în rugăciunile de dimineaţă, meditând asupra
patimilor Mântuitorului.
Ruga era atât de profundă, încât s-a identificat atunci perfect cu Iisus de pe cruce şi a simţit în
fiinţa lui toate suferinţele Lui.
La ieşirea din meditaţie, avea semnul suferinţei lui Iisus în trupul lui. Stigmatele, cinci la număr,
erau răni în care sângele gâlgâia. Mirosea a flori.
Le ascunse cu grijă şi foarte puţini şi-au dat seama că existau. Abia la moartea lui, nu prea
îndepărtată de acest eveniment, ele au fost cunoscute de cei mulţi.
Într-adevăr, chiar şi sfinţii mor, dacă s-au născut pe acest pământ. Şi a murit şi Sfântul Francisc,
sărăcuţul Francisc!
Sărăcuţul din Assisi a rămas în amintirea oamenilor ca un sfânt al iubirii, un sfânt care predica
păsărelelor, un sfânt al sărăciei materiale şi al umilinţei.
Pentru Iisus, marea sa iubire, şi-a consacrat întreaga viaţă. Şi a ajuns desăvârşit ca şi El.
Desăvârşindu-se, şi-a îndeplinit menirea pe acest Pământ. Căci Dumnezeu nu ne cere decât un
singur lucru: să ne desăvârşim.
Înainte de a pleca din această lume, Francisc s-a rugat pentru noi să fim iertaţi dacă vom trece
smeriţi pragul capelei din biserica Santa Maria degli Angeli. El voia un Paradis cu porţile
deschise pentru toţi cei care se smeresc.
O cerere curajoasă, dar regula lui Francisc Totul sau nimic, a fost respectată chiar şi de
Dumnezeu. Dorinţa i-a fost ascultată şi până azi, pe data de 2 august, mii de pelerini vin acolo.
Noi, poate că nu vom avea ocazia să facem un pelerinaj până acolo. Nici nu este neapărată
nevoie, pentru a fi iertaţi. În fiecare dintre noi există un Francisc, un "sărăcuţ". Şi fiecare dintre
noi avem măcar un germene al iubirii, al smereniei, al purităţii şi curajului.
Putem să ne recunoaştem păcatele în chiar inima noastra şi apoi, smeriţi, să cerem Tatălui Nostru
să ne ierte, şi după cum spunea "sărăcuţul Francisc", oricât de mari ar fi păcatele noastre, ele nu
pot fi mai mari decât puterea lui Dumnezeu de a ni le ierta. Şi când vrem să ne rugăm, să o facem
ca Sfântul Francisc :
Doamne, Dumnezeule, fă din mine unealta păcii tale,
Să aduc iubire acolo unde este ură,
Să iert unde este jignire,
Să aduc împăcare unde este ceartă.
Să spun adevărul unde domneşte eroarea,
Să aduc speranţă celor deznădăjduiţi,
Şi bucurie să aduc unde este tristeţe.
O, Doamne, ajută-mă
Nu ca să fiu mângâiat, ci ca să pot mângâia pe ceilalţi,
Nu ca să fiu înţeles, ci ca să-i înţeleg pe alţii,
Nu ca să fiu iubit, ci ca să iubesc.
Căci cine dă, primeşte,
Cine uită de sine însuşi se împlineşte,
Cine iartă va fi iertat,
Iar cine moare, acela va fi înviat spre viaţa veşnică .
SRI AUROBINDO - POETUL
Sri Aurobindo este cunoscut publicului românesc, în principal datorită traducerilor apărute în
ultimii ani, mai ales ca filozof şi maestru yoga. Mai puţin sau deloc descoperite încă au rămas
celelalte faţete, deosebit de complexe, ale personalităţii sale. Sri Aurobindo a fost, succesiv, un
student eminent, unul dintre cei mai ardenţi luptători pentru independenţa Indiei la începutul
secolului XX, om politic, scriitor, jurnalist înfocat, filozof prolific, traducător, poet şi maestru
yoga pe deplin realizat din punct de vedere spiritual.
Poezia lui Sri Aurobindo este, practic, necunoscută la noi în ţară. În afara câtorva strofe
exemplificative, apărute ici şi colo în unele lucrări cu specific yoga, poeziile lui Aurobindo - ca,
de altfel, majoritatea operelor sale - nu şi-au găsit încă traducătorul şi editorul. Pentru
exemplificarea simbiozei perfecte dintre artă şi spiritualitate este uneori de ajuns să cunoaştem
personalitatea remarcabilă a unor mari oameni. În continuare vă prezentăm doar câteva dintre
poeziile lui Aurobindo.
Invitaţie
Prin vânt şi vremuri crâncene-alergând
Muntele-abrupt îl urc fără-ncetare.
S-urce cu mine, cine va fi vrând
Prin gerul aprig şi zăpada mare?
Nu-i locul meu în zgomot de oraşe,
Ascuns de uşi şi de pereţi ferit;
Ci Domnul cerului e-albastru pe stâncile golaşe
Din vânt şi din furtună, spre-Acela sunt răpit.
Urc vajnic spre tărâmurile mele,
De greutăţi mă sprijin ca să merg.
Cine-are vise sau dorinţi rebele?
Spre înălţimi urc liber şi imberb.
Sunt domnul muntelui şi plin sunt de elan,
Al libertăţii şi mândriei Spirit sunt.
Primejdii înfruntând, dar nu în van,
Hai să domnim şi să urcăm prin vânt.
Infinitatea Sinelui
Am devenit ce-am fost înainte de Timp.
O-atingere de taină pace-aduse-n gând şi simţ:
Tot ce-a creat puterea Minţii trece
într-o vidă şi amuţită măreţie.
Mi-e viaţa o tăcere în mâini fără de timp;
E scufundată lumea-ntr-un vis nemuritor.
Stă drept spiritul meu de haine despuiat;
Sunt singur cu-al meu sine spaţial.
Mi-e inima un miez de infinit,
Şi trupul - punct în marea creştere a sufletului.
Imensul abis al lumii se trezeşte sub mine,
Afişat cândva într-o Ignoranţă-gigant.
O imensitate fără clipă, pură, goală,
O extind într-un pretutindeni etern.
Transă
Pe cer, o lucitoare stea plutind,
Lângă haloul lunii argintiu;
În apele tăcute vezi pălind
Extazul cerului strălucitor şi viu.
Mintea mi-e trează-n nemişcata-i transă,
Tăcută, inima mi-e plină de extaz;
Pierdut de dor al simţurilor dans e,
Mut îmi e trupul în lumina de topaz.
O tu, a lumii stea, eşti liberă şi pură,
A lumii neştiută încântare,
Furtuni pe mări când sufletul îndură,
Al tău extaz străluce peste mare!
PĂRINTELE CLEOPA
Duhovnicul este sufletul, inima care dă viaţă unei mănăstiri. Autoritatea lui morală, experienţa
lui, blândeţea şi meşteşugul lui de a călăuzi sufletele pentru a se trezi la viaţa veşnică sunt calităţi
pe care duhovnicul le manifestă din plin. Duhovnicul este un om al Duhului, care poartă în sine
pe Duhul Sfânt şi cu ajutorul Lui luptă împotriva răutăţii, pentru ocrotirea şi mântuirea fiilor lui
sufleteşti. În chilia duhovnicului, ca într-o cămară a Duhului, se dau sfaturi de taină, se deschid
inimile împovărate, se tămăduiesc răni ascunse, se mângâie sufletele tulburate şi se dezleagă
marile întrebări ale vieţii. La orice oră din zi sau din noapte, duhovnicul stă de veghe, se roagă
pentru fiecare, împacă, linişteşte, binecuvântează, se jertfeşte şi îşi pune sufletul garanţie pentru
fiii lui duhovniceşti. De iscusinţa şi priceperea lui duhovnicească depinde în cea mai mare parte
mântuirea celor pe care îi povăţuieşte.
Un astfel de om al Duhului a fost arhimandritul Cleopa Ilie, părinte duhovnicesc al mănăstirii
Sihăstria şi al multor credincioşi pentru mai bine de 50 de ani. Părintele Cleopa a fost un
duhovnic al rugăciunii, al cunoaşterii şi al cuvântului viu, care trezeşte conştiinţa, care luminează
mintea şi dă viaţă sufletului. El pornea de la minte spre inimă. De aceea, mai întâi învăţa, sfătuia,
explica, hrănea sufletul prin cuvânt şi abia la urmă spovedea şi asculta glasul conştiinţei şi al
inimii celor care veneau la el.
Acest mare duhovnic s-a născut în anul 1912, în Comuna Suliţa din Judeţul Botoşani, într-o
familie aleasă de Dumnezeu, cu zece copii. Părinţii săi, Alexandru şi Ana Ilie, erau buni creştini
şi trăiau din munca câmpului. Patru din cei zece copii au murit de mici, iar cinci din cei şase fraţi
rămaşi în viaţă au intrat în cinul monahal.
Tânărul Constantin, abia trecut de vârsta majoratului, s-a prezentat la Sihăstria Neamţ, dar în loc
de stareţ a fost primit de econom, un călugăr aspru, cu un păr bogat, roşu, ca de leu tânăr şi
viguros, care i-a spus doar atât: "Ai venit să rămâi la noi?" "Da", i-a răspuns Cleopa, pe atunci
Constantin, spunându-i că mai are doi fraţi aici, călugări. Economul s-a întors repede, cu un băţ
în mână, i-a dat băţul şi i-a arătat un trunchi de copac uscat spunându-i doar atât: "Bate trunchiul
ăsta! Bate-l!" Şi tânărul a început să-l bată, ţinând încă pe umăr traista în care îşi purta averea,
câteva cărţi şi ceva schimburi de corp. Economul i-a întors spatele şi a plecat la treburile lui.
Treceau pe lângă el călugări, fraţi, vizitatori, dar nimeni nu-l băga în seamă. A sunat clopotul de
masă, apoi de cină, dar de dânsul nu-şi mai amintea nimeni. Seara târziu a venit economul, l-a
luat de braţ şi l-a adus la casa oaspeţilor, într-o cameră cu pat de scândură, fără saltea, acoperit
doar cu un ţol de cânepă şi având la unul din capete o pernă de paie. N-a apucat să adoarmă bine,
că a auzit toaca şi apoi îndată clopotele. S-a deschis uşa şi din prag economul i-a făcut semn să-l
urmeze. Era ora 11 şi începea utrenia şi mezonoptica. L-a dus în biserică şi l-a aşezat într-un colţ,
în pronaos. Biserica era luminată doar de câteva lumânări, aşa că nimeni nu l-a remarcat. Pe la
ora unu dupa miezul nopţii slujba s-a terminat, economul a rămas la urmă şi i-a făcut semn din
nou să-l urmeze în cameră. Dimineaţa, foarte devreme, l-a adus din nou la poartă, i-a dat din nou
băţul în mână şi i-a zis ca şi în ajun: "Bate-l! " Şi aşa a decurs şi a doua zi, şi a treia zi, bătând cu
băţul în buştean, nemâncat şi ignorat de toata lumea. În ziua a treia, la apusul soarelui, a venit
economul şi i-a zis: "Vino, te cheamă Bătrânul!" Bătrânul era stareţul Ioanichie, căruia i se zicea
aşa de pe când avea doar patruzeci de ani. Îl primi cu blândeţe pe tânărul Cleopa, spovedindu-l şi
citindu-i dezlegările, apoi i-a spus ca a doua zi să plece la Piciorul Crucii, la stână.
Şi din seara aceea, în afară de o altă seară, când a fost trimis la slujba de noapte şi botezat Cleopa
trei ani mai târziu, pe tânărul Constantin Cleopa nu l-au mai văzut decât cei care mai treceau din
când în când pe la stână şi se nimerea ca oile să nu fie prin pădure. Prin mănăstire nu l-a mai
văzut nimeni ani şi ani, aproape cincisprezece. Până când într-o zi Bătrânul i-a chemat pe toţi
părinţii şi fraţii, spunându-le că nu va mai fi stareţ şi în locul lui să-l aleagă pe Cleopa. Atunci
părinţii uimiţi au întrebat : "Care Cleopa? Prostul de la oi ?" Într-adevăr lui Cleopa i se zicea
"Prostul de la oi". Venise cu cincisprezece ani înainte şi toţi credeau că a fost uitat la oi.
Degeaba au încercat părinţii să-l înduplece pe Bătrân să renunţe la alegerea sa. Nu i-au spus că
gândul de a-l alege pe Cleopa stareţ e un gând năstruşnic, dar au găsit destule argumente cuminţi
ca: "Cleopa nu ştie carte", "Cleopa nu ştie să vorbească cu lumea", "Cleopa nu se va descurca cu
reparaţiile", "Cleopa nu are experienţă". Iar Bătrânul stăruia în hotărârea sa. Văzând aceasta
părinţii, nevrând să-l mâhnească pe Bătrân, s-au dus să-l aducă pe Cleopa. Ajungând la stână şi
spunându-i că a fost ales stareţ, tânărul Cleopa căzu în genunchi şi spuse că nu este vrednic de
stareţ. Părinţii i-au spus că este dorinţa Bătrânului şi ei s-au hotărât să-l asculte, că cine ştie câte
zile mai are şi să nu-l mâhnească. Şi că de mănăstire vor avea ei grijă. Auzind că aceasta este
dorinţa Bătrânului, Cleopa acceptă.
L-au coborât în mănăstire, l-au îndrumat să se spele, i-au adus schimburi, dulamă şi rasă nouă de
la magazie, şi apoi l-au dus în biserică pentru ceremonia de instalare. A venit şi Bătrânul la
biserică. Secretarul a citit fără entuziasm hotărârea de alegere, iar Bătrânul i-a dat cârja
stăreţească fără nici un cuvânt, caci nu ţinuse cuvântări niciodată. Apoi toţi se mişcară, dând să
se retragă, când noul ales ridică mâna cerând ascultare. Atunci unul din părinţi a zis în râs :
"Stareţul nostru ştie să vorbească!"
Într-adevăr le dovedi că ştie să vorbească. Timp de două ceasuri le vorbi despre Sfinţii Părinţi, le
arătă cum înţelege el să-i povăţuiască pe calea mântuirii. Analiză păcatele mari şi pe cele mici
ale minţii şi ale imaginaţiei, le dădu sfaturi, cită din memorie pagini dupa pagini din Sfântul Isac
Sirul, din Efrem Sirul, din Ioan Damaschin, din Scărarul, din Maxim Mărturisitorul, din
manuscrisele paisiene şi din teologia modernă, le spuse cum înţelege să reconstruiască
acareturile arse şi cum va duce mai departe rânduiala Bătrânului şi toţi înţeleseră că se aflau în
faţa adevăratului urmaş al Bătrânului.
La sfârşit se rânduiră toţi şi-i sărutară mâna. Cel dintâi Bătrânul. Iar prin faţa Bătrânului trecură
umiliţi, cu respect şi veneraţie.
Dintre toţi, numai Bătrânul ştia că în cei cincisprezece ani cât fusese la oi, lui Cleopa nu-i
lipsiseră din traistă cărţile, împrumutate în taină, fie de la Neamţ, fie de la Secu, mănăstirile
vecine de care se apropia cu turmele prin pădure, mănăstiri cu biblioteci mari, din care în
cincisprezece ani îşi făcuse o adevărată cultură teologică.
Părintele Cleopa a rămas stareţ timp de câţiva ani, după care a fost transferat stareţ la mănăstirea
Slatina, unde a format o obşte model de aproape 170 de călugări şi fraţi, o adevărată academie
duhovnicească. Însă a fost prigonit sub vechiul regim ateist, fiind nevoit să se retragă în adâncul
Munţilor Carpaţi de trei ori, ca mare pustnic, numărând în total aproape zece ani de singurătate şi
viaţă pustnicească.
În anul 1964, Cleopa se reîntoarce la Sihăstria, de unde nu va mai pleca niciodată până la
mutarea sa din viaţa trupească.
Este considerat pe drept cuvânt unul dintre cei mai iscusiţi duhovnici, sfetnici şi predicatori ai
monahismului românesc contemporan.
Viaţa sa interioară exemplară, de ascet şi sihastru consacrat, memoria sa rar întâlnită, blândeţea,
iubirea sa faţă de toată făptura, faţă de oameni şi munţi, de păsări şi flori, de câmpuri şi stele,
văzând totul ca pe o Sfântă Liturghie cosmică, fac din Părintele Cleopa o personalitate marcantă
în spiritualitatea ortodoxă. El a fost mereu misionar. A ştiut în orice împrejurare să urască
păcatul, dar să iubească pe păcătos şi să trezească în om dorinţa de a-şi înnoi viaţa şi bucuria de a
crede în Dumnezeu. Avea darul de a spune lucruri adânci într-un limbaj simplu şi pe înţelesul
tuturor. El nu a cerut nimănui niciodată să împlinească ceea ce el n-a practicat personal.
La întrebarea care este cea mai puternică rugăciune, Părintele ne spune că este rugăciunea cea
scurtă, care vine din adâncul inimii, cu suspine şi lacrimi, după mărturia Sfintei Scripturi care
zice "Din adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu".
Şi ne povesteşte o întâmplare minunată care s-a petrecut într-o dimineaţă pe la ora 4, pe când îşi
făcea rugăciunile de Sfânta Împărtăşanie în genunchi, în faţa Sfintei Mese. Nu după mult timp
intră să se roage o femeie care venise de cu seara la mănăstire. N-o cunoştea. Se ruga încet pe la
toate icoanele şi făcea mereu mătănii. Nu ştia că mai este cineva în biserică. Văzând Părintele că
se roagă aşa stăruitor, s-a uitat prin sfintele uşi să vadă cine se roagă cu atâta credinţă. Femeia
stătea în genunchi în mijlocul bisericii, cu mâinile ridicate în sus şi zicea din toată inima :
"Doamne, nu mă lăsa! Doamne, nu mă lăsa!" Şi a văzut o lumină gălbuie în jurul ei. Apoi femeia
a căzut cu faţa la pământ şi se ruga fără glas. Raza de lumină dimprejurul ei se făcea tot mai
mare şi se ridica în sus. După puţin timp lumina s-a stins încet, iar femeia s-a ridicat şi a ieşit din
biserică. Era o femeie de la ţară. Părintele fu atât de impresionat încât a început să plângă.
Şi ne spune în continuare că fiecare creştin şi monah poate să ajungă pe cele mai înalte trepte ale
rugăciunii, dacă se va sili în toată vremea a se ruga, căci dascălul cel mai mare care învaţă şi
ajută pe om să sporească în rugăciune este însăşi osteneala rugăciunii.
De acum înainte Părintele Cleopa duhovnicul nu mai poate fi găsit în chilia sa, dar el rămâne
tainic prezent cu sfatul său luminos şi binefăcător în conştiinţele şi inimile celor care l-au avut
părinte duhovnicesc, rămâne prezent în sfaturile sale scrise în cărţi şi scrisori sau înregistrate pe
casete.
El ne spune că omul se poate mântui şi în lume, şi în mănăstire, şi la oraş, şi la sat, şi în pădure,
dacă are credinţa dreaptă în Dumnezeu, fapte bune şi smerenie, adică omul să nu cugete că are
ceva al său, ci că tot ce are în viaţa sa este de la Dumnezeu. Şi să avem către Dumnezeu o inimă
de fiu, adică să-L iubim şi să ascultăm de El, precum ascultă un fiu bun pe tatăl său şi să avem
către aproapele inimă de mamă, adică să-i ajutăm atât sufleteşte, cât şi trupeşte, după puterea
noastră, iar faţă de noi înşine inimă de judecător.
Părintele ne aminteşte că milostenia este fiica cea mare a dragostei creştineşti, că are valoarea
deplină numai dacă este făcută în numele lui Hristos. Cea mai mare milostenie creştină este
vestirea cuvântului lui Dumnezeu, spre mântuirea oamenilor. Despre aceasta Sfântul Ioan Gură
de Aur spunea: "Cel ce face milostenie este mai mare decât cel ce înviorează morţii, căci
milostenia acoperă o mulţime de păcate." Cele mai puternice pricini ale păcatelor în lume, care
duc la pierzanie pe mulţi creştini sunt: vinul, desfrâul, bogăţia şi necredinţa în Dumnezeu.
Părintele Cleopa a arătat într-un fel minunat cum cineva poate să aducă lumea la Dumnezeu, să
schimbe vieţi, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierând lumea, nu bătând din uşă în
uşă, ci deschizând cu dragoste părintească uşa inimii sale şi ajutând pe fiecare om dornic să-şi
deschidă propriul său suflet pentru a se întâlni cu iubirea lui Dumnezeu

SFÂNTUL IOAN AL CRUCII

Unul dintre cei mai mari iubitori ai lui Dumnezeu pe care i-a avut vreodată creştinismul
a fost Sf. Ioan al Crucii, care a trăit în sec. al XVII-lea în Spania. El a fost un tăciune
aprins de suflarea lui Dumnezeu. Tot ceea ce a spus vreodată, tot ceea ce el a admis a
fost numai şi numai iubirea lui Dumnezeu, iar evenimentele vieţii sale, necruţătoare şi
dureroase, făceau doar să-i mărească această iubire.
A fost un om de statură mică, cu faţa îngustă, cu ochii negri şi pătrunzători. Felul său
de a fi era foarte modest. Indiferent ce i se întâmpla, onoarea sau umilinţa, el accepta
nu numai cu seninătate, ci şi cu fericire. Iubirea sa pentru Dumnezeu l-a făcut să fie
fericit în orice condiţie.
Copilăria i-a fost presărată cu greutăţi. Mama sa a rămas văduvă imediat după naşterea
lui, iar Sf. Ioan a primit educaţia într-o şcoală pentru copii săraci, de unde primea hrana
şi hainele. La 17 ani s-a înscris la un colegiu iezuit, unde a învăţat ştiinţele umane, iar
apoi a intrat în ordimul Carmelit.
În acea vreme, stricteţea ordinului Carmelit se redusese considerabil, călugării trăind în
confort şi lux. Fratele Ioan era foarte nefericit din această cauză şi se gândea să se
transfere la un ordin mai sever. În acea vreme a întâlnit-o pe Tereza de Avila,
călugăriţă din acelaşi ordin şi care spera să reformeze ordinul şi să restaureze Regula
Primitivă Carmelită, adică o viaţă mai restrictivă şi orientată mai mult spre singurătate
şi contemplare. Fratele Ioan s-a alăturat acestei călugăriţe pentru a înfiinţa o mănăstire
după Regula Primitivă.
Pentru prima mănăstire, maica Tereza a primit o casă dărăpănată dintr-un sat izolat
numit Durmelo. Văzând locul, ea a fost foarte dezamăgită, dar Ioan era foarte
mulţumit, simţindu-se eliberat de povara lucrurilor materiale.
Această reformă s-a răspândit cu repeziciune, iar când numărul membrilor a crescut,
conducătorii Ordinului Carmelit au început lupta împotriva lor pentru jurisdicţie.
Influenţa fratelui Ioan a crescut până ce, împreună cu Tereza au devenit simbolul a
ceea ce avea să fie cunoscut ca revoltă. O parte a ordinului înfiinţat s-a hotărât să
oprească extinderea lui. Ei l-au răpit pe Ioan, l-au dus la Toledo şi l-au ţinut într-o
celulă de 1,5 m pe 3 m, cu lumina pătrunzând printr-o crăpătură a tavanului. Aici a stat
9 luni, timp în care a fost tratat ca un criminal. Totuşi, aceasta a fost perioada în care a
compus cele mai mari poeme ale sale. Se spune că noaptea, celula strălucea, iar când
santinelele veneau să caute sursa luminii, ea dispărea. Evadarea din celulă s-a produs în
mod miraculos: el i-a cerut Fecioarei Maria să-l elibereze, santinelele păreau surde şi
oarbe, iar lacătele şi pereţii nu i-au putut fi obstacole.
Până la sfârşitul vieţii a fost persecutat când de carmeliţii originali, când de cei din
ordinul înfiinţat de el. S-a stins din viaţă la numai 49 de ani.
Fratele Ioan nu a intenţionat niciodată să fie un învăţător, de fapt, în scrierile sale el s-a
referit întotdeauna la învăţăturile Terezei, pe care le considera superioare. Dar în
poemele sale de iubire pentru Dumnezeu şi-a deschis fără rezerve sufletul. Cea mai
desăvârşită poezie înflorea din inima sa spontan. Vizitând conventele Terezei, şi-a găsit
poemele pe buzele călugăriţelor şi era mereu rugat să le recite câteva pasaje. În cele din
urmă, una dintre călugăriţe l-a convins că ar trebui să-şi comenteze poemele şi astfel au
început lucrările vieţii sale, 4 mari cărţi: Ascensiunea Muntelui Carmel, Noaptea
neagră a sufletului, Cântecul spiritual al sufletului şi Flacăra vie a vieţii.
Sf. Ioan nu este uşor de citit; poemele sunt încântătoare, dar proza este greoaie. Ca
îndrumător, el este un psiholog religios, analizând în uimitoare detalii procesul de "re-
legare" a omului de Dumnezeu.
Prima carte, Ascensiunea Muntelui Carmel, se bazează pe poemul cu acelaşi nume şi
descrie sarcina aspirantului spiritual, care face primii paşi spre unirea cu Dumnezeu:
Într-o noapte-ntunecată,
Cu iubire aprinsă, nerăbdătoare,
MORIHEI UESHIBA - PUTEREA ARMONIEI

De la Bruce Lee şi până la Van Damme, filmele de acţiune atrag din ce în ce mai mulţi
tineri în sălile de cinema sau în faţa televizoarelor. Cuvinte ca Judo, Kung-fu, Karate,
Ninja au căpătat în mintea noastră sonorităţi exotice, dar, din păcate, puţini au pătruns
dincolo de coregrafia atractivă şi viteza mişcărilor, întrebând-se de unde vin artele
marţiale şi ce învăţătură spirituală ne pot aduce.
Una dintre cele mai pure căi spirituale marţiale orientale este Aiki-do, care a fost
creată, cizelată şi pusă în practică de Morihei Ueshiba, considerat de către John Stevens
drept cel mai mare maestru al artelor marţiale din toate timpurile.
Acesta a venit printre noi în 1883, trăind în vremuri tulburi de renaştere a Japoniei după
o prea lungă perioadă de feudalism dictatorial sângeros. Cel mai important lucru în
viaţă era Bushido, calea onoarei, care însemna că trebuie să-ţi învingi adversarul în
luptă cinstită, iar dacă erai învins, măcar să mori onorabil, făcându-ţi Hara-kiri.
Morihei Ueshiba s-a născut într-o familie de samurai, în zona de origine a
misticismului japonez, districtul Kumano, considerat "poarta către Dumnezeu"
deoarece conţinea numeroase locuri de pelerinaj, unde sute de sfinţi s-au purificat în
cascadele râului sacru Nachi.
Datorită naşterii premature, Morihei era fragil şi bolnăvicios şi era greu de crezut că
urma să devină unul din cei mai puternici oameni ai Japoniei. Era atras de ştiinţele
ezoterice, rugându-l pe preotul Shingon să-l iniţieze încă de la 7 ani în metode tantrice
de antrenament spiritual: tehnici de meditaţie, vizualizări şi incantaţii secrete, mantre
sanscrite. Pe lângă această licoare sacră pe care a asimilat-o de timpuriu, a acordat şi o
atenţie deosebită călirii şi întăririi corpului prin duşuri zilnice cu apa rece din cascade,
sau practicând sporturi tradiţionale japoneze, precum sumo, alergare şi înot. Timp de
câţiva ani la rând şi-a întărit craniul, lovindu-şi ţeasta de o lespede de piatră.
Pe întreaga durată a vieţii sale, chiar după ce a devenit maestru, nu pierdea nici un
prilej de a învăţa câte ceva din alte arte marţiale, judo, jujutsu, karate, luptele cu bâta,
cu sabia (kendo) sau cu suliţa...
Unul din oamenii remarcabili care l-au influenţat a fost Kumakusa Minakata, cel ce i-a
orientat atenţia către numeroasele minuni şi provocări pe care lumea le oferă acelora
care au curajul să le caute. Şi Morihei nu ducea lipsă de curaj. Nu ezita să-şi împartă
hrana şi adăpostul din munţi cu animalele sălbatice, care-l respectau şi câteodată îl
conduceau pâna în sat. În tinereţe era preocupat mai ales de forţa şi rezistenţa fizică.
Tăia singur sute de copaci anual, dezrădăcina buturugi cu mâinile goale. A învăţat să
reziste la geruri aprige, făcând meditaţiile în aer liber, generând căldură internă precum
asceţii tibetani "înveşmântaţi cu cerul". Se spunea că locul din râu unde se îmbăia
zilnic nu îngheţa nici în cele mai geroase ierni.
Un alt dascăl de la care Morihei a avut de învăţat numeroase tehnici de luptă a fost
Sokaku Takeda, ferocele maestru de Daito Ryu, care a instruit şi membri ai guvernului
american al lui Theodore Roosvelt. Dar tot de la el a descoperit că în orice cale
spirituală, deci şi în artele marţiale, totul trebuie să fie armonie, control al mişcării, dar
şi al simţirii, eliminându-se orice sentiment de ură sau înfumurare.
O legătură spirituală mai deosebită a avut-o cu Onisaburo, Gurul Sfânt al cultului
Omoto-kyo, care afirma că arta este mama religiei, şi care accentua metodele naturale
de alimentaţie şi de cultivare a pământului, încercând în acelaşi timp să pună bazele
unui regat universal al păcii şi iubirii. Onisaburo deţinea puteri paranormale, pornind
pe când se afla în Mongolia, la cererea populaţiei, o furtună pe un cer fără nori şi
oprind-o cu un strigăt.
Morihei se îmbogăţeşte cu noi experienţe senzoriale în timpul Marii Aventuri Mongole.
După cum relatează chiar el, în ciuda caracterului său taciturn şi puţin comunicativ:
"Puteam simţi într-un mod miraculos direcţia proiectilelor - spoturi de lumină indicau
traiectoria zborului lor şi eram capabil să evit gloanţele. Capacitatea de a simţi un atac
este ceea ce vechii maeştri ai artelor marţiale înţelegeau prin anticipare. Dacă mintea
este liniştită şi pură, se poate percepe şi para imediat agresiunea - aceasta este esenţa
aiki".
După această primă transformare interioară, Morihei se retrage din nou în munţii
ţinutului său natal, Kumano, pentru a practica tehnicile secrete Kuki Shinto, care este o
formă de antrenament ascetic ce include lungi posturi de rugăciune, purificare în apele
reci ale râului sacru şi tehnici de interiorizare specifice artelor marţiale. În acest timp,
soţia sa putea auzi sunete înfiorătoare coborând din munţii unde se antrena Morihei,
găsea dimineaţa iarba înaltă din jurul casei răvăşită, iar în timpul zilei altarul casei se
mişca şi scotea sunete stridente.
La 42 de ani, Morihei a avut o viziune divină care l-a transformat ireversibil. În cursul
unei partide de kendo în care lupta neînarmat cu un spadasin de înaltă clasă, înaintea
atacurilor, o rază de lumină îi arăta direcţia loviturilor. După luptă, pe care a câştigat-o
cu uşurinţă, a început să tremure şi s-a simţit imobilizat de raze de lumină pură
coborând din cer. O ceaţă galbenă i-a înghiţit corpul, determinînd dispariţia conştiinţei
sale limitate, el luând apoi forma unei Fiinţe de lumină. Atunci a perceput prezenţa
întregului univers înlăuntrul lui. Bariera dintre lumile materiale, subtile şi divine a
dispărut şi atunci a înţeles că esenţa budo nu este lupta, ci mai curând iubirea, cea care
crează şi îngrijeşte toate lucrurile.
Această experienţă iluminatoare îşi are rădăcinile în credinţa lui Morihei în uniunea cu
Divinul şi se datorează eforturilor supraumane şi voinţei sale de nezdruncinat. După
aceasta, el a devenit un artist marţial invincibil, căpătând în mod real un al şaselea simţ,
cel al anticipării. Adepţii Omoto-kyo care l-au cunoscut, jurau că au văzut raze
emanând din corpul său.
Un discipol care-l însoţea într-o călătorie, văzând că maestrul aţipise, s-a gândit că-l
poate surprinde cu o lovitură, dar acesta a deschis ochii, spunându-i: "Zeitatea mea
protectoare m-a avertizat că vrei să mă loveşti în cap. Nu vei face un asemenea lucru,
nu-i aşa ?"
Numeroase sunt întâmplările ciudate relatate de cei ce au avut ocazia să-l întâlnească.
Putea evita rafale de gloanţe îndreptate către el, ba chiar a doborât un grup de atacatori
care-i ţinteau inima, doar cu un strigăt înfiorător. Cei mai mari artişti marţiali ai
Japoniei în judo sau jujutu erau neputincioşi în faţa zâmbetului lui Morihei. Singura
dată când a fost învins, de un bătrânel costeliv şi cu 25 de ani mai în vârstă decât el, a
învăţat că oricine poate fi învins dacă există cea mai mică ezitare. Dascălul său de pe
atunci i-a spus: "Ascultă sunetul neauzit, priveşte forma fără de formă. Dintr-o privire,
controlează-ţi adversarul şi vei obţine victoria fără luptă. Aceasta este semnificaţia
interioară a lui aiki".
De atunci, Morihei Ueshiba a antrenat pe oricine îi solicita învăţătura, din când în când
CUVIOASA MELANIA ROMANA
Viaţa Cuvioasei Melania Romana, supranumită şi Binefăcătoarea, vorbeşte de la sine
prin exemplul ei despre forţa creştinismului de a schimba destine şi mentalităţi. În
Roma anului 409, o veste trăsnet zguduie societatea romană: cea mai bogată
moştenitoare a imperiului, căsătorită cu unul dintre cei mai bogaşţi patricieni, hotărăşte
să-şi împartă averea săracilor şi să se retragă din viaţa socială.
Mediul o pregătise pe Melania să devină o doamnă în înalta societate. A trăit într-o
perioadă în care creştinismul, rănit de sacrificiul şi sângele miilor de martiri, îşi fixase
rădăcinile în decadenta societate romană, pregătindu-i demolarea. La concretizarea ei
interioaă aveau să contribuie şi discuţiile dintre părinţi referitoare la bunica din partea
tatălui, rămasă în istoria bisericii sub numele de Melania cea Bătrână, care, după
moartea soţului ei Valerius Maximus, prefect al Romei, avea să se retragă într-o
mănăstire din Ţara Sfântă. Din milosteniile ei hrănea 5000 de pustici retraşi în pustiul
Egiptului.
La vârsta de 14 ani, Melania va fi căsătorită cu vărul ei, Valerius Pinianus, în vârstă de
17 ani. Avea să-i facă soţului ei o propunere neaşteptată : "Dacă vrei să locuieşti
împreună cu mine după legea înfrânării, te voi socoti domn şi stăpân al vieţii mele...
pun la picioarele tale toate averile mele, dar eliberează-mi trupul, astfel îmi voi împlini
dorinţa mea după Dumnezeul meu." Surpinzător, tânărul soţ a fost de acord, dar doar
după ce prin voia Domnului avea să aibă doi copii ca moştenitori ai uriaşei averi. A
născut o fetiţă, după care în sufletul Melaniei renaşte dorinţa arzătoare de asceză.
Relaţia cu soţul ei devine tot mai spirituală. Chemearea lui Dumnezeu se dezvoltă lent
în sufletul omului, dar apare un semn, un moment decisiv, care dă o orientare clară.
Primul semn a fost sosirea bunicii sale, Melania cea Bătrână, care venise pentru
rezolvarea unor probleme la Roma. Spectacolul sosirii fostei patriciene romane, cu
trupul micşorat de asceze, dar strălucitoare prin spiritul ei, avea să şocheze grandoarea
romană. Un somptuos cortegiu regal avea să conducă pe străzile Romei o bătrână în
haine aspre şi negre. "Toţi aceşti oameni de lume găseau mai multă cinste în sărăcia
mamei lor decât în strălucirea luxului lor. Rudele bogate atingeau haina aspră a sfintei
femei pentru a se curăţi de noroiul bogăţiilor", avea să noteze cronicarul.
Deşi a continuat să ducă la suprafaţă viaţa unei tinere patriciene bogate, îmbrăcată în
mătase şi purpură, pe dedesubt îmbrăca haina aspră a penitenţei. Respectând
înţelegerea cu soţul ei, va mai naşte un copil. Băieţelul a murit imediat după botez.
Epuizată şi deznădăjduită, Melania cere soţului ei să-şi respecte promisiunea. În faţa
altarului, vor jura votul castităţii. Erau liberi şi fericiţi că vor începe o viaţă profund
spirituală, când un eveniment a pecetluit definitiv destinul lor. Fiica lor va muri pe
neaşteptate. Din acest moment, Melania va renunţa total la viaţa de patriciană, dar se va
trezi în faţa unei situaţii aparent fără ieşire: era sclava propriei averi. Chiar legile
Romei îi închideau pe cei doi tineri în propria avere, interzicându-le să o vândă.
Influenţat de intervenţii sus-puse şi de cadouri exorbitante, împăratul Honorius a
aprobat prin decret ca imensa avere a familiei Valeri să fie vândută cu ajutorul
magistraţilor. Pe nenumărtatele lor proprietăţi împrăştiate în înregul Imperiu Roman,
munceau 8000 de sclavi, aducându-le un venit anual de 12 milioane monede de aur.
Cei 8000 de sclavi din fondul Imperiului Roman devin deodată oameni liberi,
antrenând grave probleme sociale. Însuşi Sfântul Ioan Hrisostom a lăsat mărturie
despre aceasta. După trei ani de vânzări erau încă foarte bogaţi. Chiar retraşi în Ţara
Sfântă, aveau să mai primească bani din vânzări. Însoţită de soţul său Pinion, de mama
ei şi de un grup de foşti sclavi rămaşi credincioşi, vor începe un drum lung şi dificil
RABINDRANATH TAGORE ŞI CALEA DESĂVÂRŞIRII

Să pătrundem împreună în universul inefabil al unui mare înţelept al acestui început de


secol, Rabindranath Tagore, poetul profet al Indiei, pe care mulţi din compatrioţii săi l-
au numit mahatma, adică "suflet mare".
Avem nevoie de aceste suflete mari, căci, aşa cum scria şi Romain Rolland: "Sufletele
mari sunt ca şi culmile înalte. Vântul le bate, norii le învăluie, dar acolo se respiră mai
bine şi mai adânc ca oriunde. Aerul are o curăţenie care spală inima de toate
murdăriile, şi când norii se îndepărtează, aceste culmi stăpânesc întreaga omenire".
Rabindranath Tagore a fost un prinţ bogat şi frumos, născut pe malul Gangelui, cel din
urmă descendent al unei străvechi familii de brahmani ce aparţinea aristrocraţiei
spirituale a Indiei. Casa părintească i-a oferit mediul prielnic unei dezvoltări
armonioase care a îmbinat tradiţia spirituală a Indiei cu ceea ce oferea cultura Europei.
Aici s-a format Tagore în atmosfera plină de rafinament a poeziei, muzicii şi a
discuţiilor filosofice cu mai toţi intelectualii de seamă ai Indiei.
A început să scrie de timpuriu poeme în care slăvea comorile spirituale ale Indiei,
înscriindu-se în categoria marilor poeţi indieni care prin viziunea lor transfiguratoare
asupra lumii şi expresia sublimă a poeziei lor au reuşit să învăluie inspiraţia profundă
în mantia extazului divin.
Tagore provine dintr-o cultură care, aşa cum o recunoaşte şi el, "s-a născut în marile
păduri virgine ale Indiei şi locul acesta natal, toată împrejurimea lui, i-au imprimat un
caracter aparte. Înconjuraţi de viaţa variată şi întinsă a naturii, oamenii noştri, hrăniţi şi
îmbrăcaţi în ea, s-au legat şi s-au contopit interior cu toate schimbătoarele ei înfăţişări".
Rabindranath Tagore aduce în faţa culturii europene tocmai acel aspect care-i lipseşte
şi anume o abordare a lumii dintr-o perspectivă intuitiv-contemplativă, care depăşind
cadrele limitate ale raţiunii să ne deschidă către acea stare de libertate plenară şi fericire
intensă ce apare din înţelegerea profund spirituală a realităţii înconjurătoare şi a noastră
înşine.
Occidentul i-a recunoscut valoarea poeziei sale iluminatoare, creaţia sa fiind
încununată în 1913 cu premiul Nobel pentru literatură pentru volumul de versuri
Gitanjali ("Ofrandă lirică").
Cel ce va pătrunde sensul poeziei lui Tagore se va umple de valurile nesfârşite de
iubire ce emană din acel tainic centru ce ni se dezvăluie atunci când ne abandonăm
egoul, spre a ne lăsa aspiraţi pe culmea de perfecţiune a Sinelui nostru divin. Căci tot
ceea ce ne limitează şi ne face să simţim că suntem corpul fizic, simţurile sau mintea,
provin dintr-un centru fals al fiinţei noastre, numit ego. Principala caracteristică a
acestui nivel de conştiinţă este acela că ne face să ne simţim separaţi de tot ceea ce este
în jurul nostru şi astfel generează în noi sentimentul de izolare şi înstrăinare de viaţă şi
de natură.
Strădania poeziei lui Tagore este aceea de a ne plasa centrul de conştiinţă de la nivelul
egoului la nivelul sufletului, căci în loc să ne pierdem în multiplicitatea fenomenelor
exterioare, atunci când trăim în ego, ne vom regăsi din ce în ce mai profund şi
expansionaţi păşind în hotarele sufletului. Astfel se ruga poetul: "O Doamne, opreşte-
mi egoul astfel încât să nu-mi fac reclamă muncii mele. Împlineşte voia Ta, Doamne,
Centrul vieţii mele. Fă-mă să-mi plec capul la picioarele Tale, fă-mă să plâng şi cu
lacrimile plânsului meu să spăl orice urmă de ego. Orice fac nu mă lăsa să-mi fac
niciodată reclamă mie însumi, fie ca toată viaţa mea să urmeze planul tău".
Poezia lui Tagore este o poezie iluminatorie, căci ne face să rezonăm fulgerător cu
interiorul nostru, cu propria noastră esenţă. Acesta este de fapt şi ţelul ultim al oricărei
arte: ea ne sustrage de la orice gândire şi ne pune în contact nemijlocit cu adevărul
ultim al fiinţei noastre.
Iata în continuare principalele faze de evoluţie spirituală către revelarea deplină a
sufletului, aşa cum au fost ele exprimate în forma sublimă a poeziei lui Tagore.
Prima simţire a unui suflet trezit este o armonie universală a tuturor lucrurilor şi
fiinţelor şi o certitudine deplină că nu există ca ceva despărţit cu totul de lume, că
singura cale prin care poate ajunge la adevăr este întrepătrunderea fiinţei sale cu
totalitatea lucrurilor. "Îmi simt trupul slăvit de atingerea acestei vieţi universale", scria
poetul.
Cercetând cu privirea sufletului natura, el descoperă înţelesul ascuns al lumii şi se
simte liber, în deplină armonie cu totul. Asemeni înţelepţilor din vechime, el vede
spiritul pretutindeni oglindit în inima naturii şi îşi găseşte pacea şi bucuria. Sufletul
iluminat trăieşte un continuu joc în care pacea şi bucuria se împletesc şi se descoperă
reciproc într-un ritm necontenit.
Bucuria îl face să slăvească această lume căci chiar de-ar fi fost să se stingă întreg
universul, bucuria a zămislit lumea de la început. "Toate accentele bucuriei să-şi dea
întâlnire în cântecul meu suprem", spunea poetul, "bucuria care face ca pământul să
izbucnească în nepotolita risipă a ierbii, bucuria care face ca în necuprinsul lumii să
danseze moartea şi viaţa laolaltă gemene". Tensiunea creatoare a bucuriei face să
izbucnească în valuri gigantice lumina, ca în ziua începuturilor: "Lumina! Lumina
mea! Lumina umplând universul, lumina, sărut al ochilor, duioşie a inimii, lumina! Ah,
lumina joacă în miezul vieţii mele! Dragostea mea răsună sub loviturile luminii".
"Mi-e dragă lumina acestei lumi, mi-e dragă viaţa în ea însăşi", exclama plin de
încântare poetul. "Sufletul poetului dansează şi lunecă pe undele vieţii printre glasurile
mareelor şi ale vânturilor. Acum când soarele a apus şi cerul întunecat coboară în mare
ca nişte gene lungi pe ochi obosiţi, este ceasul când poetul, lăsându-şi pana, îngăduie
gândurilor sale să fugă spre nepătrunsele adâncuri ale liniştii eterne şi tainice". Pacea
este cea adevărată şi nu conflictul. Aceasta este revelaţia tainică a unei inimi care
îmbrăţişează unitatea, iar marea taină a unităţii este iubirea fără margini care ne leagă
de tot ceea ce este deasupra ori dedesubtul nostru, departe sau aproape, văzut sau
nevăzut. "A trăi în această conştiinţă", scrie poetul, "când stai sau când mergi, când şezi
şi te odihneşti până în ceasurile adormirii înseamnă a trăi şi a te mişca în Spiritul lui
Dumnezeu, cel a cărui fiinţă este lumina şi viaţa tuturor".
Astfel, sufletul iluminat îşi găseşte desăvârşirea în iubire, el trăieşte şi respiră în focul
iubirii.
"În iubire, ţelul nu este durerea sau bucuria, ci iubirea. Libera dragoste uneşte; ea se
aprinde din dragoste, precum flacăra se aprinde din flacără. Dar de unde a venit prima
flacără? Când flacăra tainică apare, ea face din lăuntricul nostru şi lumea din afară una
şi aceeaşi văpaie, şi toate limitele cad în cenuşă". Poetul spune: "Cine are partea de
iubire fără să-i plătească preţul? Când tu refuzi să te dăruieşti pe tine însuţi, universul
întreg se face avar cu tine."
"Crede în iubire, chiar dacă este un izvor de suferinţă. Să nu-ţi închizi inima! Inima
ALEXANDRU CSOMA, FONDATORUL TIBETOLOGIEI

Născut în 1784, într-un sătuc de lângă Covasna, filologul format la Colegiul din Aiud şi
la Universitatea din Göttingen se simte atras încă de pe băncile şcolii de misterioasa
lume tibetană care, pentru europeni, mai era "o pată albă" pe harta Terrei. În 1819
părăseşte meleagurile transilvane cu un paşaport fals şi cu numele de împrumut -
Körösi, trecând Carpaţii în Ţara Românească. Din Bucureşti, prin Adrianopol, Salonic,
Alexandria, Alep, Bagdad, ajunge în Persia pe care o traversează sub un nume nou,
Iskander bei, ce-l va păstra şi prin Punjab şi Caşmir; se opreşte în cele din urmă, după o
călătorie de aproape 10 mii de kilometri, la mănăstirea lamaista Gompa din Ladak
(Micul Tibet), pentru a descifra comorile limbii şi culturii tibetane. Vreme de aproape
un deceniu studiază în mănăstiri, ajutat de călugării lamaişti, vechi manuscrise budiste,
precum şi cele mai importante opere care condensează întreaga înţelepciune a omenirii,
Tanjur şi Kanjur. Se străduieşte de asemenea să pătrundă tainele medicinei şi
preceptele pedagogiei tibetane. În 1830, părăseşte Ladak-ul şi călătoreşte alţi 3 mii de
kilometri, prin văile munţilor Himalaya şi pe cea a fluviului sfânt Gange; face lungi
popasuri la Allahabad si Benares, la Patna şi Bagalhpur, în cele din urma încheind la
Calcutta cea de-a doua etapă a călătoriei sale. Aici, într-o bibliotecă lamaistă,
pregăteşte pentru tipar principalele sale lucrări precum şi comunicările ştiinţifice pe
care le trimite la Londra. În 1834 i se publică la Calcutta primul Dicţionar tibetan-
englez şi cea dintâi gramatică a limbii tibetane, dezvăluind lumii tainele unui
necunoscut univers de idei. Prin comunicările şi lucrările sale pune bazele unei noi
ştiinţe: tibetologia. Prestigiul şi popularitatea astfel dobândite în lumea budistă îi
deschid, în sfârşit, porţile spre Lhasa, către care porneşte în 1842. Cea de-a treia etapă a
marii sale călătorii spre inima Tibetului se încheie însă la Darjeeling, fiind răpus de o
boală nemiloasă la vârsta de 58 de ani. Şi astăzi mai pot fi văzute, preţuire a activităţii
sale de învăţat, monumentul funerar din Darjeeling şi statuia aurită de adevărat
Boddhisatva, ce-i păstrează amintirea într-unul din cele mai mari temple din Tokio.