Sunteți pe pagina 1din 155

PREFAŢA

Făcîndu-şi din apă unealtă de dăltuit şi luîndu-şi ca ucenic timpul, Natura a intrat în atelierul său
de creaţie şi a modelat în masa de calcar a munţilor unul din cele mai complexe şi mai spectaculoase
tipuri de relief — inconfundabilul relief carstic.
Există două motive care concură la justificarea superlativelor prezente de cele mai multe ori
atunci cînd se vorbeşte despre acest insolit peisaj. Primul priveşte neobişnuita diversitate a formelor
născute din perseverenţa şi nu o dată perfida putere de coroziune cu care apele au atacat tăria stîncilor,
diversitate care începe cu colţii şlefuiţi ai lapiezurilor şi sfîrşeşte cu grandioasa tăietură a cheilor adîncite
de rîuri. Cel de al doilea este legat de faptul că, În afară de largul evantai al acestor forme de suprafaţă,
relieful carstic înglobează şi tăinuita lume a cavităţilor subpămîntene, fără îndoială unică nu numai prin
mecanismele particulare angajate în plămădirea ei, ci mai ales prin splendoarea inegalabilă a decorului
pe care îl adăposteşte. Toţi cei care au avut prilejul de a-i trece fruntariile au fost întotdeauna beneficiarii
unor trăiri spirituale de excepţie, căci nicăieri În altă parte aventura şi esteticul nu se îmbină în chip atît
de armonios.
În generozitatea cu care se desfăşoară privirilor plaiurile româneşti, peisajului carstic îi este
rezervat un loc de frunte, care nu mai poate fi regăsit decît în puţine alte ţări ale Europei. Argumentul
poate cel mai convingător pe care se sprijină acest aforism ne este oferit de faptul că, prin străduinţa şi
temeritatea celor ce au transformat speologia sportivă într-o nesecată pasiune, astăzi avem cunoştinţă de
existenţa în cuprinsul ţării a aproape 11000 de peşteri. Vasta cuprindere a imperiului tenebrelor a încetat
demult să mai fie doar o simplă figură de stil!
Aşa cum este bine ştiut, relieful calcaros din România ajunge la apogeul dezvoltării sale în cîteva
regiuni de recunoscută reputaţie, printre care cea mai de seamă este aceea a Munţilor Apuseni, întinderea
suprafeţelor pe care apar la zi rocile carbonatice şi densitatea formelor carstice fac din aceşti munţi un
adevărat paradis speologic şi aceasta a fost la vremea ei şi una din principalele raţiuni pentru care Emil
Racoviţă a gîndit să aşeze în preajma lor şi nu aiurea ctitoria sa de însemnătate mondială — Institutul de
Speologie din Cluj, primul organism de cercetare ştiinţifică al cărui scop declarat este acela de a
reconstitui istoria naturală a domeniului subteran.
La rîndul ei, reputaţia carstologia a Apusenilor este susţinută cu precădere de două masive
muntoase, care excelează prin bogăţia reliefului de disoluţie: mai întîi cel al Bihorului, apoi cel al Pădurii
Craiului.
Cu aproape trei decenii în urmă, dr. Teodor Rusu a debutat în cercetarea carstului din Munţii
Pădurea Craiului În condiţii de veritabil pionierat, pentru că, după cum el însuşi o remarca, singurele
cunoştinţe care fuseseră dobîndite pînă în anii '50 cu privire la peşterile existente în cuprinsul acestor
munţi se datorau campaniilor biospeologice întreprinse de Emil Racoviţă şi de cei care l-au însoţit în
explorările subterane. Gîndită la început cu prudenţa pe care oricine o are atunci cînd porneşte pe un
drum necunoscut, această cercetare a cîştigat curînd în siguranţă şi în amploare, fiind mai apoi condusă
potrivit unui program din ce în ce mai complex şi mai ambiţios de lucru şi sfîrşind prin a permite
zugrăvirea unui tablou sintetic asupra întregului peisaj carstic din Munţii Pădurea Craiului.
Acest tablou este înfăţişat astăzi cititorului prin cartea de faţă.
Lucrarea n-ar fi putut vedea probabil lumina tiparului — şi în nici un caz în forma pe care o are
— dacă ea nu ar fi avut în urmă un imens volum de muncă. Înainte de a-i dă contur, autorul a trebuit să
bată pas cu pas o întindere muntoasă a cărei suprafaţă depăşeşte 1000 kmp; să învingă piedicile inerente
explorărilor speologice pentru a cerceta în amănunţime zeci şi zeci de peşteri, unele dintre ele necălcate
încă de picior omenesc; să înfrunte vitregiile vremii în aşteptarea reapariţiei trasorilor cu ajutorul cărora
a descîlcit complicatele căi ale drenajelor subterane; într-un cuvînt, să petreacă multe luni sau chiar ani
de zile în aceşti munţi pe care i-a îndrăgit şi pe care a ajuns să-i cunoască în toată complexitatea lor. A
fost condiţia obligatorie dar şi suficientă pentru ca îndelungata evoluţie al cărei ultim termen îl constituie
înfăţişarea din zilele noastre a peisajului carstic să poată fi înţeleasă şi explicată.
„Pe urmele apelor subterane" nu este o descriere încărcată de lirism a ceea ce pîraiele furişate în
trupul de piatră al munţilor au reuşit să sculpteze de-a lungul timpurilor. Este în primul rînd o analiză
întreprinsă cu precizia metodei ştiinţifice a fiecăreia din mulţimea de forme care compun relieful calcaros
de suprafaţă şi de adîncime, o analiză în care aceste forme sînt privite nu ca entităţi de sine stătătoare ale
unei realităţi actuale, ci ca rezultat al unei permanente deveniri, în înfăptuirea căreia au fost implicaţi cei
mai diferiţi factori, de la alcătuirea fundamentului de rocă şi pînă la schimbările suferite de climă în
epocile demult apuse.
Astfel construită, lucrarea oferă cititorilor o remarcabilă gamă de informaţii, înlănţuite în
succesiunea lor firească şi asamblate în sistemul multiplelor conexiuni care integrează într-un tot unitar
configuraţia aparent eterogenă a ţinuturilor carstice din Munţii Pădurea Craiului. Ea devine în consecinţă
un element de referinţă pentru toate studiile de carstologie care vor fi înfăptuite de-acum înainte în această
regiune, indiferent de scopul pe care îl vor urmări în larga deschidere a acestei discipline şitinţifice de
incontestabilă factură sintetică. Pe de altă parte, ea pune la îndemîna tuturor acelora pe care dorinţa de a
răzbate pînă în cele mai ascunse colţuri ale naturii îi îndeamnă să se confrunte cu adîncul întunecat al
golurilor subpămîntene o sumă de lămuriri de mare utilitate, deoarece aceştia — în număr aflat în
continuă sporire — găsesc înmănuncheate în paginile lucrării date indispensabile pentru alcătuirea unui
program fructuos de explorări speologice. În sfîrşit, pentru oricine dornic să-şi completeze cunoştinţele
înainte de a putea pătrunde cu puterea înţelegerii în alcătuirea pitorescului peisaj cu care Munţii Pădurea
Craiului întregesc mozaicul geografic al României, lectura cărţii va fi neîndoielnic instructivă şi
folositoare.
Scrisă pe temelia unei experienţe personale, dobîndită cu trudă şi tenacitate, lucrarea de faţă nu
reprezintă, în ultimă instanţă, altceva decît înfăptuirea obligaţiei morale a autorului de a transforma
această experienţă într-un bun colectiv. Nu a pregetat s-o facă, iar pentru aceasta merită preţuirea tuturor.

Dr. Gheorghe Racoviţă

CUPRINS
PREFAŢA
CUVÎNT ÎNAINTE
Lista abrevierilor
1. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR
2. CARACTERIZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ A MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI
2.1. Aşezare, limite şi unităţi învecinate
2.1.1. Aşezare
2.1.2. Limite
2.1.2.1. Limita nordică
2.1.2.2. Limita sud-vestică
2.1.2.3. Limita estică
2.1.3. Unităţile geografice învecinate
2.1.3.1. Depresiunea Vadului
2.1.3.2. Dealurile Vestice
2.1.3.3. Depresiunea Beiuşului
2.1.3.4. Munţii Bihor-Vlădeasa
2.2. Paleogeografia Munţilor Pădurea Craiului
2.2.1. Etapa paleozoică
2.2.2. Etapa triasică
2.2.3. Etapa jurasică
2.2.4. Etapa cretacică
2.2.5. Etapa paleogenă
2.2.6. Etapa neogenă
2.2.7. Etapa cuaternară
2.3. Geologia Munţilor Pădurea Craiului.
2.3.1. Formaţiunile cristaline
2.3.2. Formaţiunile permiene
2.3.3. Formaţiunile mezozoice
2.3.3.1. Formaţiunile triasice
2.3.3.2. Formaţiunile jurasice
2.3.3.3. Formaţiunile cretacice
2.3.3.4. Formaţiunile eruptive
2.3.3.5. Formaţiunile neogene
2.3.3.6. Formaţiunile cuaternare
2.3.4. Tectonica formaţiunilor geologice
2.4. Morfografia Munţilor Pădurea Craiului
2.4.1. Relieful dezvoltat pe roci necarstificabile
2.4.2. Relieful dezvoltat pe roci carstificabile
2.5. Hidrografia Munţilor Pădurea Craiului
2.5.1. Geneza şi evoluţia reţelei hidrografice
2.5.1.1. Etapa primară
2.5.1.2. Etapa neogenă
2.5.1.3. Etapa cuaternară
2.5.2. Trăsăturile generale ale reţelei hidrografice actuale
3. MORFOHIDROGRAFIA EXOCARSTULUI
3.1. Paleocarstul
3.2. Lapiezurile
3.3. Dolinele
3.4. Lacurile carstice
3.4.1. Lacuri permanente
3.4.2. Lacuri temporare
3.5. Uvalele
3.5.1. Uvalele de coroziune
3.5.2. Uvale erozivo-corozive
3.6. Ponoarele
Lista insurgenţelor din Munţii Pădurea Craiului
3.7. Izbucuri şi izvoare carstice
Lista emergentelor din Munţii Pădurea Craiului
3.8. Văile carstice
3.8.1. Văile normale
3.8.2. Văile cu aspect de cheie
3.8.2.1. Defileul Crişului Repede
3.8.2.2. Cheile Mişidului
3.8.2.3. Cheile Brătcuţei
3.8.2.4. Valea Boiului
3.8.2.5. Cheile din Valea Iadei
3.8.2.6. Cheile Văii Peşterii
3.8.2.7. Cheile Lazurilor
3.8.2.8. Cheile Cuţilor
3.8.2.9. Cheile Albioarei
3.8.2.10. Cheile Videi
3.8.2.11. Valea Topa - Rîu
3.8.3. Văile oarbe
3.8.4. Văile de recul
3.8.5. Geneza şi evoluţia văilor carstice
3.8.5.1. Văile active
3.8.5.2. Văile temporar-active
3.8.5.3. Văile seci
3.8.5.4. Sohodolurile
3.8.5.5. Văile dolinare
3.9. Depresiunile de captare carstică
3.9.1. Depresiunea de la Călăţea
3.9.2. Depresiunea Ponoraş
3.9.3. Depresiunea Damiş
3.9.4. Depresiunea de la Acre
3.9.5. Depresiunea de la Ponoare
3.9.6. Depresiunea Cărmăzan-Zece Hotare
3.9.7. Microdepresiunile de captare carstică
3.9.8. Consideraţii generale asupra genezei şi evoluţiei depresiunilor de captare carstică
3.10. Platourile carstice
3.10.1. Platoul Igreţului
3.10.2. Platoul Zece Hotare
3.10.3. Platoul Runcuri
3.10.4. Platoul Vida-Răcaş-Ponicioară
4. MORFOHIDROGRAFIA ENDOCARSTULUI
4.1. Circulaţia apelor în carst
4.1.1. Chimismul apelor
4.2. Drenajele subterane
4.2.1. Drenaje subterane cunoscute
4.2.2. Drenaje subterane presupuse
4.3. Avenele
Lista Avenelor din Munţii Pădurea Craiului
4.4. Peşterile
Lista peşterilor din Munţii Pădurea Craiului
5. VALORIFICAREA ŞI CONSERVAREA RELIEFULUI CARSTIC DIN MUNŢII PĂDUREA
CRAIULUI
6. DESCRIEREA PRINCIPALELOR FORME CARSTICE
(ponoare, izbucuri, avene şi peşteri)
Legenda schiţelor
7. LE KARST DES MONTS PĂDUREA CRAIULUI - Resume
8. TABLE DES MATIERES
9. BIBLIOGRAFIE

CUVÎNT ÎNAINTE
Studiul carstului din Munţii Pădurea Craiului s-a impus, în contextul actualelor măsuri de
valorificare integrală a resurselor naturale din patria noastră, ca o necesitate de prim ordin. Deşi sînt destul
de accesibili şi se zvonise, de multă vreme, că adăpostesc interesante fenomene şi forme carstice, puţini au
fost aceia care au pătruns în interiorul lor pentru a le cerceta în amănunt, pentru a iniţia un studiu de
ansamblu în vederea cunoaşterii şi valorificării lor complexe. Abordarea unui astfel de studiu într-o regiune
aproape necunoscută din punct de vedere geografic şi, mai ales, speologic, a necesitat, încă de la început,
lungi, foarte lungi campanii de teren, pentru observaţii, experimente şi explorări de goluri carstice, timp în
care am fost confruntat cu o serie de probleme de geneză şi de evoluţie a formelor ce intră în alcătuirea
reliefului acestei unităţi geografice şi, în special, a reţelei hidrografice care, prin numeroase captări
(normale şi carstice), a fost supusă, în condiţiile unei paleogeografii şi a unui paleo-climat foarte complex,
unor intense şi repetate procese de organizare şi de dezorganizare.
Din punct de vedere al interesului de ordin practic, lucrarea conţine elementele de bază ce pot
servi la valorificarea potenţialului turistic al Munţilor Pădurea Craiului, aici găsindu-se numeroase peşteri
cu reale posibilităţi de exploatare turistică. Amintim doar Peştera Vîntului, cea mai mare din ţară (32,7 km
lungime totală), Peştera Meziadului (4,7 km), Peştera de la Vadu Crişului (1,0 km), Peştera din Hîrtopul
Bonchii — Peştera Gruieţului (2,5 km). Peştera cu Apă de la Bulz (1,2 km) şi Peştera cu Apă din Valea
Leşului (1,3 km).
În al doilea rînd, lucrarea pune în evidenţă un mare număr de drenaje subterane ale căror ape sînt
folosite sau urmează a fi utilizate în alimentarea cu apă a unor localităţi, în industrie şi în agricultură.
Din punct de vedere teoretic, lucrarea analizează toate formele carstice cunoscute în această
unitate geografică, prezintă modul de formare şi de evoluţie a acestora şi descrie, în partea a doua, 142
peşteri, 36 avene, 4 ponoare şi 6 izbucuri. În prezentarea acestora s-a insistat asupra localizării lor, s-au
scos în evidenţă elementele caracteristice, s-au dat informaţii asupra speogenezei lor, însoţindu-le, pe cît a
fost posibil, de planurile sau secţiunile lor, şi s-au indicat, acolo unde există, lucrările de specialitate în care
sînt descrise sau menţionate. În egală măsură, lucrarea contribuie la elucidarea unor probleme privind
geneza şi evoluţia văilor carstice şi a depresiunilor dezvoltate în jurul ponoarelor pe care le-am numit
depresiuni de captare carstică.
La baza acestei lucrări se află un bogat material faptic adunat în perioada 1961—1986„ timp în
care am descoperit, consemnat şi descris 145 ponoare, 155 izbucuri şi ivoare carstice, am efectuat peste 50
marcări cu fluoresceină cu care am pus în evidenţă 41 drenaje subterane (din totalul de 66 cîte se cunosc
pînă în prezent), am vizitat, explorat, descris şi cartat, singur sau în colaborare, 40 din cele 71 avene şi 135
din cele 260 peşteri cuprinse în liste întocmite.
Realizarea acestor obiective nu ar fi fost posibilă fără ajutorul colegilor din Institutul de Speologie
„E. Racoviţă" şi al membrilor unor cercuri de speologi amatori din Cluj-Napoca, Bucureşti, Oradea, Tinca
ş.a., cărora le adresez sincerele mele mulţumiri.
De asemenea, mă folosesc de acest prilej pentru a mulţumi dr. Dan Coman şi dr. Gheorghe
Racoviţă pentru încurajările şi sprijinul permanent ce mi l-au acerdat în elaborarea şi finalizarea acestei
lucrări.
Cu aceeaşi ocazie ţin să-mi exprim recunoştinţa faţă de cei ce m-au introdus în tainele speologiei
şi mi-au călăuzit primii paşi în cercetarea carstului: regretaţii profesori Tiberiu Morariu, Valeriu Puşcariu şi
Traian Orghidan, cercetătorii Marcian Bleahu, Mihai Şerban şi Iosif Viehmann şi toţi aceia care m-au
sprijinit în acţiunea de cunoaştere şi de descifrare a tainelor lumii subpămîntene.
Un gînd de mulţumire şi de recunoştinţă îndrept şi spre prof. B. Geze, prof. J. Nicod, dr. Al.
Mangin şi dr. P. Fenelon (Franţa), prof. M. Pulina (Polonia), prof. H. Trimmel (Austria), prof. J. R o g l i c,
dr. F r. H a b e şi dr. R. Gospodărie (Iugoslavia), dr. P. Cocean, dr. I. Ilie, V. S e n c u, dr. I. B o j o i şi ing.
I. Orăşeanu (România) care, prin discuţiile purtate, cu competenţă şi disponibilitate, uneori chiar şi pe
teren, sau prin schimburi de publicaţii şi extrase, m-au ajutat să elucidez problemele unui carst mai puţin
cunoscut şi să fundamentez perspectivele, teoretice şi practice, ale cercetărilor viitoare.
Nu pot încheia acest scurt cuvînt introductiv fără să menţionez că lucrarea de faţă a putut să apară
datorită condiţiilor atît de generos asigurate de Editura Dacia şi graţie judicioaselor observaţii şi sugestii ale
prof. dr. Iuliu Buta şi dr. Gheorghe Racoviţă, cărora le exprim şi pe această cale sentimentele mele de vie
gratitudine.

AUTORUL.
LISTA ABREVIERILOR

Av. = Aven
C.S. = Cercul de speologie
C.S.A. = Cercul speologilor amatori
C.S.E.R. = Cercul de speologie „E. Racoviţă"
Dl. = Deal
Exrg. = Exurgenţă
Grp. = Groapă
Insg. = Insurgenţă
Izb. = Izbuc
Izv. = Izvor
P. = Peşteră
Pn. = Ponor
Po. = Poşiştâu
Pr. = Pîrîu
Prd. = Pierdere
Resg. = Resurgenţă
V. = Vale
(25 X 8 X 3 m) = lungime X lăţime X înălţime (9 X 5 m) = lăţime X înălţime.
1. SCURT ISTORIC AL CERCETĂRILOR
Munţii Pădurea Craiului, datorită unor bogăţii ale subsolului, au atras atenţia cercetătorilor încă
din jumătatea a doua a secolului trecut. Ca urmare, primele informaţii sînt de ordin geologic. După o suită
întreagă de menţiuni şi consemnări mineralogice, paleontologice etc., în 1941, TH. KRAUTNER realizează
o primă sinteză asupra stratigrafiei acestei unităţi naturale. După 1950, prin intensificarea exploatării
zăcămintelor de bauxită şi argilă refractară, Munţii Pădurea Craiului devin unul dintre cele mai importante
obiective de cercetare din ţară. Rînd pe rînd apar o serie de studii şi rapoarte geologice prin care ei devin tot
mai cunoscuţi. Un merit deosebit în această acţiune l-a avut D. PATRULIUS care, prin cercetările sale, a
contribuit la descifrarea structurii autohtonului, a evidenţiat unităţile de Codru şi a realizat un important
studiu asupra bauxitelor. Între studiile de sinteză geologică, în care sînt analizaţi şi Munţii Pădurea
Craiului, amintim lucrarea Geologia Munţilor Apuseni, elaborată de V. IANOVICI şi colab. (1976).
Din punct de vedere geografic, Munţii Pădurea Craiului nu au făcut obiectul unor studii aparte.
Primele informaţii de acest gen le găsim tot în studiile geologice iar caracterizările fizico-geografice sînt
rezultatul unor aprecieri şi comparaţii cu unităţile învecinate, deduse din hărţile topografice. Or, aşa după
cum am constatat, astfel de hărţi sînt destul de imprecise şi lipsite de elementele de bază care să permită
definirea şi descrierea unui relief atît de complex ca cel al Munţilor Pădurea Craiului. Chiar şi atlasele
hidrologice nu corespund întru totul cu realităţile din teren: unele cursuri de apă nu figurează, altele sînt
trasate pe aliniamentele unor văi dolinare, lipsite de o curgere propriu-zisă, iar altele sînt atribuite bazinelor
hidrografice limitrofe (ex. Mniera este inclusă în bazinul Crişului Negru, sohodolul dintre Pn. Runcşorului
şi Cheile Albioarei este marcat printr-un curs de apă cu caracter permanent, deşi acesta nu există, cursurile
de apă din depresiunile de captare carstică nu sînt marcate sau sînt corelate. În mod eronat, cu alte bazine
hidrografice, iar ponoarele, izbucurile, avenele, peşterile şi depresiunile carstice, atît de numeroase, sînt rar
sau greşit marcate.
În privinţa studiilor de speologie, situaţia este oarecum asemănătoare. După 1920, odată cu
înfiinţarea la Cluj, de către marele savant Emil Racoviţă, a primului institut de speologie din lume,
cercetarea peşterilor începe să se facă în mod organizat. Rezultatele numeroaselor campanii de teren
efectuate de membri acestui institut sînt consemnate în Enumeration des grottes visitees, seria a 7-a (1929)
şi a 8-a (1951), acestea oferind date preţioase asupra localizării peşterilor, morfologiei subterane, a
microclimei şi, în special, a faunei cavernicole. După reorganizarea aceluiaşi institut, în 1956, studiul
peşterilor ca şi a celorlalte forme carstice capătă un caracter complex, cercetările de speologie fizică luînd o
amploare deosebită, rezultatele fiind consemnate, mai ales, în periodicele Travaux de l'Institut de Speologie
„Emile Racovitza" şi Theoretical and Applied Karstology.
Descoperirea P. Vîntului (1957), cea mai mare peşteră din România, a primelor urme de paşi ale
omului preistoric din P. Ciur-Izbuc (1965) şi apariţia unor lucrări de specialitate care au scos în evidenţă
dezvoltarea, diversitatea şi importanţa teoretică şi practică a fenomenelor şi formelor carstice din această
regiune, .interesul pentru carstul din Munţii Pădurea Craiului a crescut brusc. Concomitent cu cercetările
întreprinse de diverşi şi tot mai numeroşi specialişti, speologii amatori de la diverse cercuri din ţară au
început să se întreacă, printr-o activitate plină de riscuri, curaj şi pricepere sportivă, în descoperirea sau
prelungirea a tot mai numeroase peşteri şi avene a căror număr se apropie azi de 700. Astfel, în perioada
1980—1983 se explorează cel mai adînc aven din ţară (Stanul Foncii, — 339 m), se cartează, pînă la finea
anului 1986, P. Vîntului (circa 33 km lungime) şi reţeaua carstică din Platoul Runcuri (P. Ciur-Ponor —
Izb. Topliţei de Roşia, circa 14 km), iar în prezent se fac investigaţii, se explorează şi cartează golurile
carstice dezvoltate de-a lungul unor drenaje subterane, cum sînt cele dintre Pn. Săncuta — P. cu Apă de la
Bulz, Ponoraş — Izb. Brătcanilor, Groapa Cărmăzan — Izbîndiş etc. În felul acesta, Munţii l Pădurea
Craiului au ajuns să fie foarte bine cunoscuţi, constituind un adevărat etalon pentru celelalte zone carstice
din ţară.
2. CARACTERIZAREA FIZICO-GEOGRAFICĂ
A MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI
2.1. AŞEZARE, LIMITE ŞI UNITĂŢI îNVECINATE

2.1.1. AŞEZARE
Munţii Pădurea Craiului sînt" situaţi în partea de nord-vest a Munţilor Apuseni, unde formează,
atît din punct de vedere geologic cît şi morfologic, o vastă „peninsulă"1, ce se desprinde din blocul central
al acestora pe linia grabenului de la Remeţi şi se desfăşoară spre nord-vest, între Depresiunea Vadului, la
nord şi Depresiunea Beiuşului, la sud, pînă la vest de Vîrciorog (Fig. 1). În ansamblu, ei se prezintă sub
forma unei platforme, fragmentată într-o serie de culmi şi masive izolate, separate de depresiuni carstice şi
văi adînci, ale căror altitudini absolute scad treptat spre nord-vest. Astfel, în timp ce spre Valea Iada,
acestea variază între 850—1027 m, în zona centrală ele oscilează între 600—800 m, pentru ca în
extremitatea de nord-vest să cobor re pînă la :î50—450 m. De menţionat că, pe lîngă această descreştere în
altitudine, care corespunde, mai ales, culmilor şi dealurilor din axul longitudinal al Munţilor Pădurea
Craiului, se remarcă o coborîrea treptată a reliefului şi înspre cele două depresiuni periferice.
Geologic, Munţii Pădurea Craiului reprezintă o unitate destul de bine conturată, dezvoltată în
general, pe formaţiuni permo-mezozoice, iar factorii de ordin tectonic, genetic şi evolutiv se reflectă într-o
serie de aspecte fizico-geografice proprii, cu elemente mixte (de deal şi de munte), care se întrepătrund atît
de mult, încît separarea lor este foarte greu de făcut. Dacă luăm în considerare criteriul altutidinii, vom
constata că numai o parte din subunităţile de relief — cele din zona centrală şi de est — îşi merită, cu
adevărat, numele de „munţi", restul fiind nişte simple dealuri acoperite cu păşuni şi păduri. Ţinînd seama
de energia de relief, destul de accentuată, ce există între fundul văilor, uneori foarte adînci (200—300 m), şi
culmile care le însoţesc, între depresiunile carstice şi vîrfurile masivelor izolate sau a culmilor din jur,
constatăm că relieful Munţilor Pădurea Craiului, cu o altitudine medie de 650 m, prezintă un aspect cu un
pronunţat caracter montan.

2.1.2. LIMITE
Limitele Munţilor Pădurea Craiului nu sînt totdeauna pregnante, singura limită tranşantă este doar
cea nordică, unde vin în contact cu Depresiunea Vadului de-a lungul unui abrupt ce se desfăşoară între
Butan şi Subpiatră.
2.1.2.1. Limita nordică este reprezentată, în general, prin valea Crişului Repede care, în aval de
confluenţa cu Iada, evoluează pînă la Şuncuiuş, la contactul dintre formaţiunile autohtonului de Bihor şi
depozitele neogene ale Bazinului Borod. Valea este grefată aproape în exclusivitate, în formaţiuni
carstificabile, cu cîteva tronsoane de chei carstice, de un pitoresc deosebit, separate de cîteva ulucuri
depresionare (Lorău, Bratca, Şuncuiuş — PI. I. a). Aval de Şuncuiuş, Crişul Repede străpunge, pe
aproximativ 4 km lungime, o barieră de calcare mezozoice, mult avansată în Bazinul Borodului, formînd un
defileu sălbatec (PI. I. b), cu numeroase peşteri şi izvoare carstice. La ieşirea din defileu, cursul de apă
pătrunde în Depresiunea Vadului şi, după ce se apropie de Munţii Plopişului, se îndreaptă spre vest, drenînd
longitudinal sectorul depresionar Vad— Oradea. La vest de Vadu Crişului limita Munţilor Pădurea Craiului
este marcată de un povîrniş format din glacisuri vechi, care însoţesc rama muntoasă pe aliniamentul
localităţilor Birtin—Dobricioneşti—Josani—Butan. În continuare, acestea sînt înlocuite cu un abrupt
calcaros ce domină Depresiunea Vadului cu peste 200 m, limita trecînd pe la sud ele localităţile Aştileu,
Peştera şi Subpiatră. De aici, cadrul montan se retrage mult spre sud şi, pierzînd din altitudine, se
transformă într-o zonă de muncei a căror limită, faţă de depresiunea Vadului, descrie o linie sinuoasă pînă
1
Intrucît subunităţile montane din partea de vest şi de nord a Munţilor Apuseni (Zărand, Codru-Moma,
Pădurea Craiului, Plopiş şi Meseş) se ramifică din blocul central al acestora sub forma unor peninsule ce
pătrund adînc în masa depozitelor terţiare, în special neogene, şi avînd o geneză şi o evoluţie asemănătoare
cu cea a Munţilor Pădurea Craiului, propunem ca toate aceste grupe montane să fie incluse într-o categorie
aparte care să poarte numele de Munţii Peninsulari ai Apusenilor sau, mai simplu, Apusenii Peninsulari. În
felul acesta s-ar face o referire directă la realitatea paleogeografică, la morfostructură lor, şi s-ar evita
denumiri ca „Munţii Crişurilor", „Munţii Vestici" sau „Munţii Ascunşi" care, fie că nu-i înglobează pe toţi,
fie că nu justifică pe deplin numele ce le-a fost atribuit.
la est de Băile „l Mai".
Fig. 1 — Schiţa principalelor şibunităţi geomorfologice din partea de vest a Munţilor Apuseni. 1
— Cîmpia Crişurilor; 2 — Depresiuni neogene de tip golf; 3 — Dealuri piemontane; 4 — Munţi
joşi alcătuiţi din formaţiuni permomezozoice; 5 — Munţi mijlocii, cristalini, vulcanici şi
sedimentar mezozoic cu relief carstic.
2.1.2.2. Limita sud-vestică urmăreşte, în general, contactul dintre formaţiunile de Codru, şariate
peste autohtonul de Bihor, şi depozitele neogene clin Dealurile Tăşadului, Holodu-lui şi din Depresiunea
Beiuşului. Din punct de vedere al altitudinii, limita vestică a Munţilor Pădurea Craiului ar trebui fixată pe
linia localităţilor Subpiatră—Fîşca—Vîrciorog—Corbeşti. În schimb, criteriul morfologic şi mai ales, cel
geologic, ne îndreptăţeşte să o împingem spre vest, pînă dincolo de Dealul Şomleu (346 m), format din
calcare barremiene. De la Corbeşti, linia trece la Dobreşti şi de aici la Luncasprie, apoi coboară pe Vida
pînă la Sitani, de unde, pe la nord de localităţile Vălani şi Goila, trece în Valea Roşia, la Căbeşti. De aici, ea
descrie o linie sinuoasă pe la nord de Meziad (PI. II.a) şi peste valea cu acelaşi nume, urmînd apoi
interfluviul dintre Valea Luncilor şi Meziad pînă în creasta înaltă, eruptivă, care însoţeşte, pe stînga. Valea
Iada.
2.1.2.3. L i m i t a estică este mult mai complexă, putînd fi abordată din mai multe puncte de
vedere.
În funcţie de natura substratului geologic, Iada prezintă patru sectoare distincte: unul superior,
format din roci eruptive, altul median, săpat în depozite mezozoice, unul inferior, dezvoltat pe şisturi
cristaline, şi un sector de confluenţă, săpat în formaţiuni carstificabile. Este evident că, întrucît ea nu
urmăreşte contactul dintre formaţiunile geologice ci, dimpotrivă, le străpunge, am fi îndreptăţiţi să nu
trasăm limita estică a Munţilor Pădurea Craiului în lungul acestei văi. Totuşi, dacă ţinem seama de
elementele morfogenetice şi morfohidrografice, trebuie să admitem că limita de est a acestei unităţi
geografice este reprezentată de valea Iada, singurul element major capabil să îndeplinească o astfel de
funcţie.
Geologic, limita ar corespunde Grabenului de la Remeţi, dar cum acesta se dezvoltă pe un tronson
limitat din lungul Iadei, acesta nu poate îndeplini, în totalitate, funcţia de limită care i se atribuie în mod
obişnuit).
Din punct de vedere hidrografic limita ar putea fi fixată pe Iada, care îşi are obîrşia în zona înaltă a
Munţilor Bihor. După ce se organizează din cîţiva afluenţi viguroşi, grupaţi în bazinetul Stîna de Vale,
cursul de apă se îndreaptă spre nord unde, evoluînd pe formaţiuni eruptive, de tip Vlădeasa, se adînceşte
treptat şi formează una din cele mai sălbatice văi din Munţii Apuseni, fapt care i-a atras şi numele de
„Valea Iadului" (PI. II. b). Amonte de confluenţa cu Leşu, el pătrunde în Grabenul de la Remeţi, format din
depozite mezozoice pe care le străbate, în diagonală, pînă în aval de Remeţi. În continuare, cursul de apă
trece pe formaţiuni cristaline din seria de Someş, în cadrul cărora s-a format o vale cu profil transversal
foarte larg (PI. III. a). Pe ultimul sector, el străbate, începînd din amonte de Bulz, o fîşie de calcare triasice
după care se varsă în Crişul Repede.

2.1.3. UNITĂŢILE GEOGRAFICE îNVECINATE


2.1.3.1. Depresiunea Vadului, numită şi Depresiunea Vad-Borod, se desfăşoară în lungul Crişului
Repede sub forma unui culoar scufundat, de tipul unui graben, între Munţii Pădurea Craiului, la sud, şi
Munţii Plopişului, la nord (Fig. 1). Paleogeografic ea reprezintă o depresiune de tip golf, în care s-au depus
formaţiunile neogen cuaternare, alcătuite din conglomerate, gresii şi marne sarmaţiene, din nisipuri şi argile
nisipoase panoniene, respectiv pietrişuri şi nisipuri pleistocen-holocene (ultimele la nivelul teraselor şi
luncilor actuale). Partea cea mai coborîtă este reprezentată prin lunca Crişului Repede iar trecerea spre
zonele muntoase se face, fie printr-un relief dezvoltat în trepte, fie prin povîrnişuri alcătuite din glacisuri
vechi sau chiar abrupturi calcaroase. Vatra depresionară se situează, în medie, cu <cca 200 ni mai jos faţă
de unităţile limitrofe, avînd o diferenţă maximă (300—400 m) în compartimentul de est (Bazinul Borod) şi
una minimă (75—150 m) în cel de vest (Sectorul dinspre Oradea). Aceste diferenţe de altitudine au om rol
deosebit de important în dezorganizarea reţelei hidrografice şi în formarea reliefului actual al Munţilor
Pădurea Craiului.
2.1.3.2. Dealurile Vestice, alcătuite din Dealurile Cordăului, Taşadului şi Holodului, se
desfăşoară la vest de bazinetul Vîrciorog şi reprezintă, din punct de vedere geologic, o prelungire spre vest
a Munţilor Pădurea Craiului. Osatura lor este formată din calcare barre-mian-apţîene, din seria autohtonului
de Bihor, cărora li se suprapun depozite permiene, din seria pînzelor de Codru, străpunse de roci eruptive
(riolite) şi acoperite de formaţiuni neogene. Aşa cum menţionează şi AL. ROŞU (1973), Dealurile Vestice
nu pot fi separate de unităţile între care se interpun, nici din punct de vedere genetic şi nici din punct de
vedere geografic; coborîrea treptată a Munţilor Pădurea Craiului spre Cîmpia Crişurilor fiind o consecinţă
directă a evoluţiei paleogeografice, de ansamblu, a cadrului natural în care se situează. Potrivit studiilor
efectuate de AL. SAVU şi I. BERINDEI (1973), dealurile Cordăului şi ale Taşadului fac parte din
Piemonturile Vestice, Sectorul Crişanei. În cadrul acestora, se pot deosebi două trepte de relief: una
superioară, în general împădurită, cu altitudini cuprinse între 400—450 m, şi alta inferioară, cu aspect de
platou, în mare parte defrişat, cu altitudini cuprinse între 300—350 ni.
2.1.3.3. Depresiunea Beiuşului reprezintă o unitate naturală complexă, drenată de Crişul Negru şi
alcătuită din formaţiuni plio-cen-cuaternare, pe care s-a format un relief cu un pronunţat aspect de
maturitate, cu numeroase forme de acumulare, între care conurile de împrăştiere, terasele şi luncile ocupă
spaţii largi. În timp ce spre sud-est Depresiunea Beiuşului este bine delimitată de rama muntoasă Codru-
Moma, spre vest şi nord-vest prezintă o serie de complicaţii generate de prelungirea culmilor dinspre
Pădurea Craiului şi Codru-Moma. Aceste complicaţii au dus, pe de o parte, la separarea ei de depresiunea şi
Dealurile Holodului iar, pe de altă parte, la formarea, de către Crişul Negru, între Şuncuiuş — Şoimi, a unui
defileu epigenetic de peste 9 km lungime. Trecerea de la cadrul depresionar la zona muntoasă propriu-zisă
a Munţilor Pădurea Craiului se face prin intermediul unor dealuri piemontane cu aspect colinar fragmentate
prin văi adînci cu lunci largi alcătuite din depozite cuaternare (Roşia, Meziad, Nimăeşti etc.).
2.1.3.4. Munţii Bihor-Vlădeasa, situaţi la est de Iada, sînt alcătuiţi, la bază, din şisturi cristaline şi
depozite mezozoice, peste care se dispun roci eruptive de tip Vlădeasa. Din această cauză, relieful, care se
menţine la altitudini de poşte 1000 m, prezintă cînd aspecte greoaie, cu înclinări moderate, cînd denivelări
accentuate, specifice atît rocilor vulcanice, cît şi celor calcaroase. În ambele cazuri, aspectul general este
însă dat de reţeaua de văi, care, prin adîncimea lor şi prin panta profilului longitudinal, imprimă zonei un
pronunţat caracter montan. Avînd în vedere faptul că această subunitate geografică a Munţilor Apuseni a
făcut obiectul unor numeroase studii geologice şi geografice, considerăm că nu este cazul să insistăm mai
mult în caracterizarea lor.

2.2. PALEOGEOGRAFIA MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI

În evoluţia paleogeografică a Munţilor Pădurea Craiului pot fi deosebite, în funcţie de


predominanţa forţelor interne sau externe, doui mari perioade: perioada dominării forţelor în terne sau de
formare a cadrului muntos propriu-zis (Paleozoic-Paleocen) şi perioada predominării forţelor externe sau
de formare şi desăvîrşire a reliefului actual, acest proces desfăşurîndu-se în mai multe etape, după cum
urmează.

2.2.1. ETAPA PALEOZOICĂ


După opiniile lui P. ROZLOZSNIK (1936) şi TH. KRAUTNER (1941), în paleozoicul superior
exista, în partea de vest a Munţilor Apuseni, un mare geosinclinal, orientat nord—sud. Printr-o creastă
geoanticlinală acesta era separat în două bazine de sedimentare, corespunzătoare unităţilor muntoase de azi:
Codru-Moma şi Bihor-Pădurea Craiului. Condiţiile de sedimentare din cele două bazine erau destul de
diferite, procesul în sine fiind determinat de condiţiile climatice cu nuanţă tropicală. Structura depozitelor
permiene (încrucişată) trădează o sedimentare cu caracter continental, de tip piemontan.

2.2.2. ETAPA TRIASICĂ


Etapa triasică, numită şi etapa primului ciclu de sedimentare, se caracterizează printr-o accentuare
a proceselor de acumulare ca urmare a creşterii ritmului de subsidenţă în cele două bazine şi schimbării
condiţiilor paleoclimatice, care au favorizat depunerea rocilor carstificabile pe grosimi de cîteva sute de
metri.
După I. IANOVICI şi colab. (1976), la începutul triasicului, sedimentarea detritică cunoaşte o
puternică acumulare a depozitelor în zona de rădăcină a viitoarelor pînze de Codru, pentru ca apoi din
campilianul superior, să fie înlocuită cu una carbonatică care va dura pînă la sfîrşitul norianului.
Că urmare a mişcărilor orogenetice din faza Kimmerică veche, care s-a făcut simţită încă din
timpul carnianului prin mişcări oscilatorii pozitive (I. PREDA, 1962), aria de sedimentare se retrage spre
sud, pentru ca, în final, depozitele triasice să fie exondate şi cutate (GH. RĂILEANU, 1956). După natura
depozitelor terigene ale triasicului superior, se crede că sursa de alimentare a acestora era un uscat ce se
dezvolta la nord de platforma Bihorului.
2.2.3. ETAPA JURASICĂ
În condiţiile regimului continental care a funcţionat în tot timpul rheţianului, suprafeţele triasice,
în special calcarele noriene, au fost supuse unor intense procese de carstificare. Cel de al doilea ciclu de
sedimentare — jurasic — a început imediat după rheţian, respectiv în hettangian, cînd apele geosinclinalu-
lui de Codru, numit şi şanţul de Codru (D. PA-TRULIUS din I. IANOVICI şi colab., 1976), revin peste o
parte din terenurile triasice de la marginea de sud-vest a platformei Bihor. Fenomenul este marcat de o serie
detritică, trans-gresivă şi discordantă, a gresiilor cuarţitice, cu intercalaţii de argile refractare, care fac
obiectul exploatărilor de la Şuncuiuş, Recea, Bălnaca, Dealul Groşilor etc. Aria de răspîndire a acestor
depozite pare să fie limitată la autohtonul de Bihor din Munţii Pădurea Craiului şi la Grabenul Remeţi, de
unde înaintează pînă în zona Lorău.
Începînd cu bajocianul mediu, cînd bazinul marin se extindea pînă în zona Vadu Crişului, începe
etapa carbonatică, care va culmina în malm, cu depunerea calcarelor tithonice. Din punct de vedere
litologic, succesiunea depozitelor jurasice pune în evidenţă, după I. PREDA (1962), condiţii foarte
asemănătoare cu cele din ciclul precedent. Astfel, în timp ce liasicul este format, în general, din roci
detritice, doggerul şi mai ales malmul sînt reprezentate, ca şi triasicul mediu şi superior, prin roci
carstificabile, a căror grosime medie a fost estimată la cca 400 m. Este vorba, în special, de calcarele
tithonice care aflorează, pe mari suprafeţe, în zona centrală a Munţilor Pădurea Craiului.
La sfîrşitul portlandianului, ciclul jurasic este întrerupt de faza orogenetică neokimmerică care
determină o uşoară cutare a noilor depozite şi o ridicare generală a platformei Bihor.

2.2.4. ETAPA CRETACICĂ


În perioada noului regim continental, marcată de lacuna stratigrafică corespunzătoare
valangianului, terenurile exondate au fost supuse, ca şi în timpul rheţianului, unor puternice procese de
modelare. Intensitatea acestora este determinată de existenţa unui climat cald şi umed, cu nuanţe
mediteraneene, în care a acţionat, îndeosebi, alterarea chimică. Ca urmare, pe suprafaţa calcarelor tithonice
s-a format un relief carstic în ale cărui forme negative (mici depresiuni de tipul dolinelor, avene şi şanţuri
de lapiezare) s-au acumulat produse de tip terra-rossa. A urmat apoi o lungă perioadă de metamorfozare,
prin procese de diageneză, care au dus, în cele din urmă, la formarea zăcămintelor de bauxită. În prezent ele
apar, sub formă de pungi sau lentile, la contactul dintre calcarele tithonice şi cele neocomiene şi reprezintă
principalele rezerve de bauxită a ţării noastre.
După ultima perioadă de exondare, ca urmare a unor mişcări negative intermitente, apele au
invadat partea de vest a platformei Bihor cînd începe cel de al treilea ciclu de sedimentare, cel cretacic.
După o primă fază, cu caracter lacustru, în timpul căreia se depun calcarele hauteriviene, s-a trecut
la un mediu marin, cu o puternică sedimentare carbonatată, cînd a avut loc depunerea calcarelor recifale
barremiene, pe o grosime medie de 250—350 m. În comparaţie cu celelalte două cicluri de sedimentare,
calcarele cretacice ocupă suprafeţe mult mai unitare şi chiar mai extinse, de unde şi dezvoltarea mai mare a
formelor carstice, în special a celor de suprafaţă.
La începutul apţianului, regimul marin este înlocuit cu unul hemipelagic iar apoi, în condiţiile unei
subsidenţe foarte active, are loc depunerea unor depozite terigene. La sfîrşitul apţianului, Munţii Pădurea
Craiului sînt afectaţi de mişcările orogenetice mezocretacice din faza austrică, care, pe lîngă exondarea
unor importante suprafeţe de teren, s-au manifestat şi prin cutarea depozitelor autohtone. Apogeul acestor
mişcări este atins în faza de diastrofism turono-coniacian, cînd formaţiunile domeniului de Codru sînt aduse
în pînze de şariaj peste depozitele autohtonului de Bihor; frontul acestor pînze fiind marcat de un
aliniament ce trece prin localităţile Copăcel—Corbeşti—Lun-casprie—Cresuia (Fig. 2).
Tot de orogeneza mezocretacică, care de altfel a produs o schimbare radicală a cadrului
paleogeografic, este strîns legată şi formarea grabenului de la Remeţi, precum şi schiţarea viitoarelor bazine
de sedimentare de la periferia Munţilor Pădrrea Craiului: Bazinul Borod, în nord şi Depresiunea Roşia, în
sud. Pornind de la aceste depresiuni, transgresiunea senoniană a înaintat peste aproape toată suprafaţa
actuală a Munţilor Pădurea Craiului. Discontinuitatea depozitelor senoniene şi variaţiile în grosime ale
acestora, denotă o instabilitate tectonică manifestată pînă către sfîrşitul paleo-cenului, cînd a avut loc şi cea
mai importantă exondare a acestei unităţi geografice. La sfîrşitul cretacicului, marea senoniană se retrage
brusc iar bazinele de sedimentare sînt exondate în cea mai mare parte a lor.

2.2.5. ETAPA PALEOGENĂ


După diastrofismul laramic, Munţii Pădurea Craiului sînt exondaţi aproape în întregime şi supuşi,
în condiţiile unei relative stabilităţi tectonice, unui îndelungat proces de denudare. Concomitent cu
retragerea ariei de sedimentare spre nord-vest, ca urmare a scufundării bazinului panonic, pe suprafaţa
terenurilor emerse a început să se organizeze o reţea hidrografică paralelă, orientată sud-est—nord-vest,
care îşi avea izvoarele pe latura de vest a Bihorului de nord (ex. Valea Mare, bazinul superior al Văii Iada,
Valea Doşorului etc.). În timp ce în zona centrală a Munţilor Apuseni începuse sculptarea platformei
Fărcaşa (GH. POP, 1962), în Munţii Pădurea Craiului, procesul de peneplenizare era destul de lent şi se
manifesta, mai ales, prin formarea primei generaţii de văi. Intensitatea acestor procese era determinată de
sensul şi durata mişcărilor tectonice şi de condiţiile paleoclimatice. Din acest punct de vedere, etapa
paleogenă, încadrată în două faze de orogen (faza laramică şi faza savică), cărora li s-a interpus
transgresiunea luteţiană, s-a caracterizat, după GH. POP (1962), printr-un paleoclimat tropical umed cu
treceri gradate, către sfîrşitul oligocenului, spre un climat subtropical cu nuanţe mediteraneene. Pe acest
fond paleoclimatic s-au înserat alternativ o serie de subperioade de relativă linişte tectonică, urmate de
subperioade de înălţare sau de coborîre care au avut un rol important în formarea şi definitivarea celei mai
înalte suprafeţe de nivelare din Munţii Apuseni. Din lipsă de date suficiente nu putem aborda problema
suprafeţelor de eroziune din Munţii Pădurea Craiului. Ne punem însă întrebarea dacă nu cumva nivelul
celor mai înalte culmi şi masive izolate de aici, care se racordează la o suprafaţă cu aspect de platformă, nu
reprezintă, în ciuda poziţiei sale actuale (mai coborîtă), un fragment prăbuşit sau chiar un nivel de eroziune
sincron cu platforma Fărcaşa. Pornind de la această supoziţie se poate face o paralelizare între cele două
masive, în ceea ce priveşte succesiunea evenimentelor geologice şi a consecinţelor care au decurs din
aceasta. Dacă transgresiunea luteţiană marchează sfîrşitul prinfei şi celei mai importante faze de sculptare a
suprafeţei Fărcaşa (GH. POP, 1962) atunci înseamnă că şi în Munţii Pădurea Craiului, care sînt atît de
apropiaţi de blocul central al Munţilor Apuseni, situaţia trebuie să fie cel puţin analogă. În consecinţă, este
de presupus că la sfîrşitul paleogenului se conturează cel mai vechi relief din Munţii Pădurea Craiului,
reprezentat printr-o succesiune de culmi şi masive izolate care formează în prezent un nivel homoclin,
brăzdat de tronsoanele văilor primare (vezi 2.5.1.).

2.2.6. ETAPA NEOGENĂ


După lunga perioadă continentală, care a durat din danian pînă în oligocenul superior, bordura de
vest a Munţilor Apuseni, ca şi platforma Fărcaşa, se fragmentează şi începe schiţarea depresiunilor de tip
golf în care vor pătrunde treptat apele mării badeniene. Datorită acestui fapt, în Munţii Pădurea Craiului şi
în special în reţeaua hidrografică, intervine o etapă nouă, caracterizată printr-un intens proces de
reorganizare a acesteia în funcţie de poziţia noilor bazine de sedimentare: Ba/inul Borod, în nord şi
Depresiunea Beiuşului, în sud. Ca urmare, majoritatea cursurilor primare, orientate în lungul peninsulei
mezozoice, sînt curbate spre sud şi sud-vest, în cazul bazinului Beiuş şi spre nord şi nord-est, în cazul
bazinului Borod, fenomenul în sine fiind accelerat, probabil, ele captările carstice, între cele două bazine
începe o luptă tot mai aprigă care se soldează cu formarea numeroaselor coturi de captare, cu adîncirea
puternică a văilor şi cu sculptarea unor tronsoane de chei. În final, văile tributare bazinului Beiuş avansează
prin eroziune regresivă pînă la marginea sudică a bazinului Borod, captînd cursul Văii Mniera. Intensitatea
maximă a acestor procese s-a datorat fazei de cutare de la sfîrşitul badenianului care determină pătrunderea
apelor în depresiunea de tip golf. Din acest moment Depresiunea Panonică începe să evolueze independent
cînd, în funcţie de aportul debitului solid al rîurilor, nivelul mării sarmatice se înalţă treptat datorită
depunerilor importante de materiale detritice. La sfîrşitul sarmaţianului ariile continentale sînt supuse unei
mişcări de ridicare, fapt care determină retragerea apelor spre vest şi concomitent cu aceasta, depunerea
formaţiunilor ce vor intra în alcătuirea piemonturilor vestice.
Încă de la începutul neogenului, zona centrală a Munţilor Apuseni era afectată de o mişcare de
ridicare, iar Munţii Pădurea Craiului erau supuşi unei mişcări de coborîre, care se va accentua spre nord-
vest, spre zona centrală a bazinului panonic1. Ca urmare, în timp ce în Munţii Apuseni avea loc sculptarea
celei de a doua platforme (Mărişel), în Munţii Pădurea Craiului, datorită poziţiei lor, procesele de denudare
a reliefului erau lipsite de vigoarea necesară realizării unei astfel de suprafeţe. Chiar dacă am admite
existenţa unor condiţii favorabile suficiente pentru generarea unei suprafeţe analoge, dezvoltarea şi, mai
ales, con-servarea ei, ar fi greu de admis în prezenţa unor procese de carstificare, deosebit de active în
etapele care au urmat. Mai degrabă este de presupus că, în această perioadă de reorganizare a reţelei
hidrografice în funcţie de noile bazine de sedimentare, suprafaţa primară de nivelare a început să fie

1
Din datele de foraj rezultă că în timp ce la Oradea depozitele tortoniene sînt cuprinse între 1214—1295 m
adîncime, pe latura de nord-est a Depresiunii Beiuş, acestea se găsesc la numai 250—300 m adîncime.
compartimentată într-o serie de subunităţi, cu aspect de platouri, care evoluau în funcţie de oscilaţia
nivelului apelor din golfurile neogene şi de puterea de eroziune a fiecărui bazin hidrografic în parte.
După perioada continentală, postvolhiniană, cele două bazine (Beiuş şi Vad-Borod), sînt invadate
de apele pliocene atingînd, în panonian, cel mai ridicat nivel posibil.
În cea de a doua parte a pliocenului, ca urmare a scufundării fundamentului Bazinului Panonic,
nivelul apelor din cele două depresiuni începe să scadă treptat. În timpul mişcărilor tectonice din perioada
dacian-levantin (faza rodaniană), se restabileşte legătura acestuia cu Bazinul Pontic, ceea ce va duce la
restrîngerea lacului panonic şi, în final, la evacuarea completă a apelor din fostele golfuri neogene. Ca
urmare, acestea din urmă vor intra într-o nouă fază de evoluţie, cea de depresiune (I. BERINDEI, 1967). În
felul acesta, pe terenurile treptat exondate se organizează o nouă generaţie de văi — pliocen-cuaternară —
a căror orientare era data de retragerea ţărmului şi de configuraţia fostului relief submarin. Dacă ţinem
seama de treptele de relief pe de rama de vest a Munţilor Pădurea Craiului (R. FICHEUX, 1928), trebuie să
admitem că retragerea apelor din bazinele neogene nu s-a făcut în flux continuu, ci în etape, în funcţie de
durata, sensul şi intensitatea mişcărilor tectonice.

2.2.7. ETAPA CUATERNARĂ


Evoluţia Munţilor Pădurea Craiului în cuaternar a fost influenţată de doi factori majori: ridicarea
în bloc a întregului edificiu al Munţilor Apuseni, ca urmare a mişcărilor tectonice din faza valahă, şi
instalarea unui climat cu efecte diferite de la o etapă la alta. În funcţie de acestea, în Munţii Pădurea
Craiului se pot deosebi două etape mai importante: o etapă pleistocenă, cu oscilaţii climatice specifice
zonelor periglaciare, care s-au manifestat prin dezvoltarea deosebită a formelor exocarstice şi prin
sculptarea nivelelor de eroziune1 din lungul unor peşteri şi o etapă holocenă, în care modelarea reliefului
are loc în condiţiile unui climat din ce în ce mai apropiat celui din zilele noastre.
Sub acţiunea unei puternice eroziuni regresive, ce se manifesta îndeosebi prin procese de captare
carstică, au început să apară o serie de schimbări importante, atît în structura reţelei hidrografice, cît şi în
ansamblul peisajului geografic. Dacă în primele două etape (paleogenă şi neogenă), netezirea reliefului s-a
făcut sub acţiunea preponderentă a proceselor de eroziune, care au înlăturat o bună parte din formaţiunile
impermeabile ce acopereau calcarele (în special depozitele senoniene), în această perioadă, pleistocen-
holocenă, suprafeţele de teren cu aspect de platformă, rămase suspendate între văile principale, au evoluat
sub acţiunea preponderentă a proceselor de carstificare, fie dezmembrîndu-se în culmi şi masive din ce în
ce mai izolate (în zonele constituite din roci necarstificabile), f ie, conturîndu-se tot mai mult sub formă de
platouri (în zonele unde predominau rocile carstificabile). Abia din acest moment s-ar putea vorbi, în cazul
celor din urmă, de o carstoplenizare tipică, conformă principiilor enunţate de M. BLEAHU (1982, p. 2:U—
232). Cum însă pe astfel de suprafeţe carstice s-au imprimat, destul de adînc, procesele de netezire din
prima şi a doua etapă, este greu să întîlneşti, în Munţii Pădurea Craiului, carstoplene tipice sau chiar
fragmente de tipul celor din Trascău sau din Hăşmaşul Mare.
Cu toate că Munţii Pădurea Craiului, prin altitudinea lor, nu au cunoscut în pleistocen efectele
unui climat glaciar propriu-zis, ei au fost supuşi unor intense procese periglaciare, cum ar fi gelifracţia şi
soliflucţiunea, care au dus la acumularea unor importante depozite de dezagregare la baza abrupturilor
calcaroase şi de acumulare a depozitelor fluvio-pariglaciare din lungul văilor şi din cadrul depresiunilor de
captare carstică. În această etapă, s-au format şi definitivat depresiunile de captare carstică, s-au organizat
actualele drenaje subterane, cu dezorganizarea implicită a reţelei hidrografice de suprafaţă şi s-a dezvoltat
un relief carstic cu toate elementele sale specifice. De remarcat că morfologia minoră şi chiar sensul
evoluţiei actuale a acestuia au fost şi sînt influenţate, într-o măsură tot mai mare, de activitatea antropică,
prin defrişarea pădurilor, extinderea culturilor, exploatarea la suprafaţă a zăcămintelor de bauxită,
construirea de drumuri etc.

2.3. GEOLOGIA MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI

1
În ultimul timp, se afirmă tot mai mult conceptul conform căruia principalul agent modelator în
speogeneza formelor endocarstice este coroziunea şi ca atare, astfel de forme ar trebui numite nivele de
coroziune (M. ŞERBAN şi M. DOMŞA, 1983). Cum însă aceste forme se găsesc numai în lungul galeriilor
care au fost drenate de un curs de apă cu mari fluctuaţii de debit solid şi lichid, determinate de perioadele
glaciare şi interglaciare, este de presupus că şi eroziunea are un rol important în sculptarea acestora şi că ea
nu poate fi exclusă sau limitată numai la suprafaţa reliefului unde creează astfel de forme.
Munţii Pădurea Craiului, cu o suprafaţă de circa 1.150 km2, sînt alcătuiţi în cea mai mare parte din
depozite sedimentare mezozoice, a căror arie de răspîndire ne sugerează forma unei peninsule de circa 60
km lungime şi 25— 30 km lăţime. În timp ce spre sud-est aceasta se sprijină pe formaţiunile cristaline ale
seriei de Someş, în rest este înconjurată de depozite noi, în special neogene, cu care vine în contact fie prin
discordanţe geologice, fie de-a lungul unor linii tectonice (Fig. 3,2). În funcţie de particularităţile de
sedimentare şi de poziţia lor actuală, depozitele mezozoice pot fi grupate în două mari serii: seria faciesului
de Bihor, care reprezintă autohtonul, şi seria faciesului de Codru, care intră în alcătuirea pînzelor cu acelaşi
nume (P. ROZLOZSNIK, 1936; D. PATRULIUS, 1956; I. PREDA, 1962). În timp ce autohtonul reprezintă
circa 65% din suprafaţa acestei peninsule, formaţiunile pînzelor de Codru reprezintă doar 17%, restul de
cca 18% revin formaţiunilor cristaline, permiene, eruptive şi cuaternare.

2.3.1 FORMAŢIUNILE CRISTALINE


Formaţiunile cristaline constituie fundamentul autohtonului de Bihor şi aflorează pe latura de
nord-vest a Grabenului de la Remeţi sub forma unei benzi ce poate fi urmărită din Valea Sohodolului, pe la
izvoarele cursurilor Soimuş, Runcşor, Brătcuţa şi în lungul Văii Iadă, între Remeţi şi Bulz, unde formează o
masă compactă ce se dezvoltă spre est pînă în Drăgan şi spre nord pînă dincolo de Crişul Repede, în Munţii
Plopişului. Ele fac parte din şisturile cristaline ale seriei de Someş şi sînt formate din paragneise, şisturi
cuarţitice şi micaşisturi. Pe seama lor s-a format un relief cu forme greoaie care se impun prin altitudine şi
masivitate. Este vorba de o serie de culmi şi măguri, separate de văi adînci şi înşeuări largi, reprezentînd
cumpăna de ape dintre cele două Crişuri, alcătuită din dealurile: Văratec — 832 m, Soimuş — 850 m.
Runcşor — 860 m, Leşu, Rujet — 845 m. Măgura Dosului — 945 m etc.

2.3.2. FORMAŢIUNILE PERMIENE


Formaţiunile permiene aflorează atît în zona autohtonului de Bihor, sub forma unei fîşii dezvoltată
pe latura de vest a şisturilor cristaline, cît şi în cea a pînzelor de Codru, unde sînt şariate peste depozitele
calcaroase ale cretacicului inferior, pînă pe linia localităţilor Copăcel—Luncasprie—Meziad—Cresuia. Ele
sînt alcătuite din conglomerate, gresii tufacee, gresii micacee şi şisturi argiloase.

2.3.3. FORMAŢIUNILE MEZOZOICE


Formaţiunile mezozoice sînt alcătuite, în general, dintr-o succesiune de roci care s-au depus în trei
cicluri de sedimentare: triasic, jurasic şi cretacic. Fiecare ciclu începe cu o serie detritică, alcătuită din
conglomerate, gresii şi şisturi argiloase, peste care urmează un complex de roci organogene alcătuite din
dolomite, calcare dolomitice şi calcare masive sau stratificate. În timp ce primele intră în categoria rocilor
impermeabile, ultimele sînt carstificabile şi ocupă circa 37% din suprafaţa Munţilor Pădurea Craiului.
Dintre acestea 88% revin autohtonului de Bihor şi 12% pînzelor de Codru (Tabelul I).

TABELUL l DISTRIBUŢIA FORMAŢIUNILOR CARSTIFICABILE DIX MUNŢII PĂDUREA


CRAIULUI

Vîrsta formaţiunilor calcaroase Autohtonul de Bihor Pînzele de Codru Total


Km2 % Km2 % Km2 %
CRETACIC 1 105,65 24,83 31,90 7,50 137,50 32,33
JURASIC 2-3 102,00 23,97 4,95 1,16 106,95 25,13
TRIASIC 2-3 166,68 39,20 14,24 3,34 180,92 42,54
Total 374,33 88,00 51,09 12,00 425,42 100%

2.3.3.1. Formaţiunile triasice sînt alcătuite, în bază, din conglomerate, gresii cuarţitice şi şisturi
argiloase care aflorează mai ales pe laturile de sud-vest şi sud-est ale Munţilor Pădurea Craiului, atît sub
forma unor petece izolate (în cazul pînzelor de Codru), cît şi a unei fîşii continue, de 1—3 km lăţime, ce
poate fi urmărită din bazinul mijlociu al Văii Sohodol, pînă la nord de Crişul Repede (Fig. 2, 4). Împreună
cu şisturile cristaline şi cu formaţiunile permiene alcătuiesc substratul impermeabil cu cea mai densă reţea
hidrografică de suprafaţă cu caracter permanent. De altfel, datorită lor şi acţiunii apelor curgătoare, relieful
munţilor Pădurea Craiului din această zonă are un pronunţat aspect montan. Majoritatea cursurilor care îşi
au obîrşia pe aceste roci, îşi datorează debitul şi caracterul permanent tocmai acestui tip de formaţiuni
(Lazuri, Runcşor, Brătcuţa etc.).
Peste acest complex detritic urmează o succesiune de roci carbonatate, în grosime totală (maximă)
de 1.300 m. Ele aflorează pe o suprafaţă de aproximativ 181 km2, ceea ce reprezintă circa 42% din totalul
formaţiunilor carstificabile. Dintre acestea 39,2% revin autohtonului de Bihor şi 3,34% pînzelor de Codru.
Sînt reprezentate, în cea mai mare parte, prin dolomite şi calcare campiliene, anisiene, ladiniene, carniene şi
noriene, care aflorează cu deosebire, în zonele Runcşor-Poiana Mare, Damiş-Ponoraş, Bratca-Mişid,
Zecehotare-Cărmăzan-Izbîndiş-Dealul Măgurii şi Merişor-Vida (Fig. 2, 4). De remarcat că la contactul
dintre depozitele carstificabile T. 2 şi T. 3 şi formaţiunile impermeabile eotriasice s-au localizat cele mai
multe ponoare şi s-au dezvoltat cele mai importante uvale şi depresiuni de captare carstică (Cărmăzan-Zece
Hotare, Damiş, Ponoraş, Ponoare).
2.3.3.2. Formaţiunile jurasice reprezintă aproximativ 1/3 din suprafaţa carstificabilă a Munţilor
Pădurea Craiului şi aflorează, mai ales, în zona centrală şi de nord a acestora, unde formează o masă relativ
compactă. Ca şi în cazul primului ciclu de sedimentare, ele încep cu o serie detritică (eojurasică) şi sfîrşesc
cu una calcaroasă (medio- şi neojurasică). În timp ce primele totalizează aproximativ 277 km 2, ultimele
ocupă o suprafaţă de circa 107 km2, ceea ce reprezintă 28% din formaţiunile jurasice şi circa 25% din
totalul depozitelor carstificabile ale Munţilor Pădurea Craiului (Fig. 2 şi 3 A).
Seria detritică jurasic inferioară, aflorează, aproape în exclusivitate, în perimetrul autohtonului de
Bihor şi este constituită din conglomerate, gresii cuarţoase şi şisturi argiloase care acoperă aproape toate
înălţimile din zona centrală (Frăsinoasa, Gorunaşul, culmile Oaş-Rujet, Scaunul Craiului-Merişor, Roşiorul,
Vîrfuri, Dealul Crucii, Cărmăzanul, Runcul, Cornul, Hapatag etc.).
Seria carbonatică începe cu atenianul inferior, se accentuează în oxfordian-kimmeridgian, cînd se
depun calcarele de Farcu şi cele de Vad şi culminează în tithonic, cînd se formează calcarele de Albioara şi
cele de Cornet a căror grosime variază între 150—300 m (I. IANOVICI şi colab., 1976, p. 163).
În zona pînzelor de Codru, formaţiunile carstificabile ale jurasicului superior sînt reprezentate prin
calcare de culoare cenuşie, depuse în bancuri, cu o grosime totală de pînă la 250 m (în defileul Roşiei şi în
Valea Strîmturii).
2.3.3.3. Formaţiunile cretacice sînt alcătuite din depozite de bauxită depuse în excavaţiile unui
relief carstic format pe seama calcarelor tithonice, peste care s-au depus (pe cîteva sute de metri grosime)
calcarele barremian-apţiene (2), urmate apoi de o succesiune de marne cenuşii (strate de Ecleja) şi depozite
în general detritice, cantonate mai ales în Depresiunea Roşia.
Formaţiunile carstificabile ale acestui ciclu de sedimentare aflorează pe o suprafaţă de 137,50 km2,
din care aproximativ 77% revin autohtonului de Bihor şi 13% pînzelor de Codru.
Pe aceste roci s-a format un relief cu aspect montan, brăzdat de văi adînci cu numeroase sectoare
de chei, cum sînt cele din lungul rîurilor Vida, Topa-Rîu, Mniera, Cheile Albioarei şi Cheile din Valea
Peşterii, însoţite de o parte şi de alta de platouri calcaroase, ciuruite de un mare număr de doline şi ponoare.
2.3.3.4. Formaţiunile eruptive sînt reprezentate prin roci vulcanice şi subvulcanice de tip
Vlădeasa şi sînt alcătuite, în general, din riolite breccioase în asociaţie cu mici corpuri intrusive constituite
din dacite şi riolite, răspîndite în bazinele superioare ale rîurilor Meziad, Sohodol, Iada, la nord de Dealul
Tomnatec şi în zona Tăşad-Corbeşti.
2.3.3.5. Formaţiunile neogene se dezvoltă aproape în exclusivitate la marginea peninsulei
mezozoice şi sînt răspîndite în zonele premontane şi în cadrul depresionar al celor două foste golfuri
neogene (Vad-Borod şi Beiuş-Vaşcău).
Seria neogenă începe cu formaţiuni marnoase, peste care urmează pietrişuri, gresii calcaroase şi
calcare cu intercalaţii de argile marnoase de vîrstă tortoniană. În general, ele sînt acoperite de depozite mai
noi şi aflorează pe versanţii unor dealuri ca Dealul Tăşadului sau al unor văi adînci cum sînt: Hidişelul,
Valea Satului, Stracoşul etc.
Sarmaţianul este reprezentat prin conglomerate, gresii şi marne nisipoase, uneori cu intercalaţii de
natură calcaroasă, larg răspîndite la est de Luncasprie, la sud de Hotar, în bazinul Văii Babei şi Văii
Chigicului, în Bazinul Borodului şi în zona Dealurilor Tăşadului, unde formează osatura celor mai mari
înălţimi.
Restul formaţiunilor neogene aparţin pano-nianului şi sînt alcătuite din marne, nisipuri, argile şi
pietrişuri deltaice, foarte răspîndite pe latura de sud-vest a Munţilor Pădurea Craiului şi în zona Chigic,
Vîrciorog, Subpiatră, unde formează cuvertura majorităţii interfluviilor.
2.3.3.6. Formaţiunile cuaternare sînt alcătuite din depozite detritice generate de procesele de
dezagregare şi de acumulare din pleistocen. Ele se prezintă sub formă de depozite periglaciare, aluvionare,
eluviale, coluviale, proluviale şi iluviale care vor fi descrise în capitolul 2.4.1.
2.3.4. TECTONICA FORMAŢIUNILOR GEOLOGICE
Urmare a amplelor mişcări tectonice care s-au succedat în mai multe etape geologice, Munţii
Pădurea Craiului au fost supuşi unor importante modificări de ordin spaţial, care au determinat:
— Separarea lor sub forma unui bloc monolit, cu aspect de peninsulă;
— Suspendarea acestuia cu 200—300 m faţă de depresiunile din jur;
— Compartimentarea într-o serie de subunităţi tectonice distincte;
— Alternarea de roci carstificabile şi necarstificabile.
După V. IANOVICI şi colab. (1976), autohtonul de Bihor, format din horsturi, grabene şi cute
largi, este rezultatul diastrofismelor ce au avut loc din cretacic pînă în pliocen, afectînd atît fundamentul
cristalin, cît şi cuvertura sedimentară permomezozoică (Fig. 3). În ansamblu, aceasta din urmă prezintă o
structură de tip jurasian, cu formaţiuni slab cutate, compartimentate de un sistem de falii verticale sau
înclinate.
Fig 2. Schema distribuţiei rocilor carstificabile din Munţii Pădurea Craiului.
Aşa cum s-a arătat în capitolul anterior, şisturile cristaline apar doar în partea de sud-est a Pădurii
Craiului (Fig. 3,2), cărora li se suprapun, spre nord-vest, formaţiuni din ce în ce mai noi, pînă la depozitele
cretacice inclusiv, care în zona Băile „1 Mai" coboară sub cuvertura neogenă (8). Această succesiune este
deranjată de numeroase falii ce au determinat atît căderea în trepte, spre nord-vest, a întregului ansamblu,
cît şi compartimentarea acestuia într-o serie de subunităţi tectonice, puse în evidenţă de D. PATRULIUS
(1956), după cum urmează:
Grabenul Remeţi separă, pe un tronson limitat, Munţii Pădurea Craiului de masivele înalte ale
Bihorului şi ale Vlădesei, fiind delimitat de două falii principale: falia Remeţi-nord şi, respectiv, Remeţi-
sud. În timp ce prima îl separă de banda şisturile cristaline ce se desfăşoară între Valea Sohodolului şi
Valea Brătcuţei, cea de a doua o pune în contact direct cu formaţiunile eruptive de vîrstă senonian-
paleocenă (7). Între cele doua falii, formaţiunile mezozoice schiţează un anticlinal, orientat pe direcţia
generală a grabenului, fiind fragmentat de o serie de falii secundare, oblice sau perpendiculare pe cele
principale, determinînd o compartimentare a rocilor pe spaţii foarte restrînse, de unde şi o structură deosebit
de complexă.
Zona treptelor antitetice ocupă aproape toată partea de sud-est a Pădurii Craiului, fiind specifică
subzonelor Lorău, Damiş, Roşia şi Vida. Ea se prezintă sub forma unui homoclin, cu căderi spre nord-vest,
deranjat de o serie de falii paralele, care au determinat o structură în trepte. Faliile transversale au un rol
important în evoluţia formelor carstice şi apar mai ales în subzona Lorău şi în bazinul Văii Boiului, precum
şi în partea centrală, în subzonele Damiş, Fundătura şi Carpen.
Fig. 3 — Schiţa structurală a Munţilor Pădurea Craiului, (după D. Patrulius din V. Ianovici şi col
al., 1976). 1 — formaţiuni sedimentare permomezozoice (Autohtonul de Bihor) ; 2 — formaţiui
cristaline ; 3 — Pînza de Vălaui; 4 — Pînza de Finiş; 5 — Pînza de Arieşeni; 6 — depozite
neocretacice; 7 — roci eruptive; 8 — depozite neogene; 9 — limita subunităţilor tectonice; 10 —
falie.
Horstul Cărmăzan, situat în partea de nord-est a Pădurii Craiului, are o formă triunghiulară, fiind
cuprins între falia Izbîndiş-Dealul Popii, la vest, şi falia Cărmăzan, la sud-est. În ansamblu, el prezintă o
structură sinclinală complicată de o ridicare axială şi de numeroase falii şi cute secundare cum sînt: falia
Runcului, falia Izbîndişului, de care este legată însăşi existenţa resurgenţei cu acelaşi nume, antirT^nalele
Şuncuiuş, Bratca etc.
Compartimentul Zece Hotare ocupă zona central-nordică a Pădurii Craiului şi reprezintă un
platou carstic cu o structură aproape tabulară, cu înclinări slabe ale stratelor înspre Depresiunea Vadului şi
intens cutată înspre zona centrală, unde apar cîteva anticlinale (Dealul Crucii, Secătura, Butan) şi un mare
număr de falii care îl intersectează sau îl delimitează faţă de subunităţile învecinate. Astfel, prin sistemul de
falii Izbîndiş-Dealul Popii, este separat de compartimentul Cărmăzan, iar prin falia din lungul Văii Mniera,
de compartimentul Vîrciorog. Alcătuit aproape în exclusivitate din formaţiuni neojurasice, compartimentul
Zece Hotare reprezintă subunitatea cu cea mai mare densitate de forme exocarstice, între care dolinele sînt
deosebit de dezvoltate.
Compartimentul Vîrciorog, situat la vest de falia din lungul Văii Mniera, este constituit, în mare
parte, din calcare barremiene, larg dezvoltate în bazinul mijlociu al cursurilor Vida şi Topa-Rîu, şi din
formaţiuni detritice (albiene, cenomaniene şi turoniene), larg dezvoltate în vest. În partea de sud-vest,
acestea din urmă sînt acoperite de formaţiunile permiene ale pînzelor de Codru, iar spre vest şi nord-vest de
depozitele mai noi, pliocen-cuaternare. Din loc în loc, de sub ele par calcarele barremiene, generînd un
relief insular, uşor de urmărit pînă aproape de Băile „l Mai", în Dealul Şomleu (346 m).
În general, depozitele autohtonului de Bihor din cadrul acestui compartiment, sînt mai puţin faliate
dar prezintă, în schimb, o serie de cute largi ce se constituie într-o succesiune de anticlinale şi sinclinale.
Formaţiunile domeniului din Codru, şariate pe latura de sud-vest a Pădurii Craiului în timpul
diastrofismului alpin, sînt alcătuite din aproape toată succesiunea de roci permomezozoice. Pe baza unor
particularităţi de sedimentare s-au deosebit trei sisteme de pînze: pînza de Arieşeni (Fig. 3,5), pînza de
Finiş (4) şi pînza de Vălani (3).
Pînza de Arieşeni, alcătuită din depozite permiene, se desfăşoară sub forma unei benzi cu lăţimi
variabile (l—5 km), între Valea Videi şi bazinul superior al Văii Sărandului, fiind mai dezvoltată la nord-
est de Căbeşti şi Tăşad.
Pînza de Vălani este alcătuită, în cea mai mare parte a sa, din depozite carstificabile (triasice,
jurasice şi eocretacice) şi reprezintă unitatea cea mai profundă a sistemului de pînze. Ea se dezvoltă la sud-
vest de Depresiunea Roşiei, între rîurile Vida şi Roşia, şi se caracterizează printr-o structură complicată,
determinată de un mare număr de falii.
Pînza de Finiş acoperă autohtonul din zona situată la nord de Meziad şi este formată dintr-o
succesiune aproape completă de roci permiene şi mezozoice.
În concluzie, Munţii Pădurea Craiului se prezintă cu o tectonică din ce în ce mai complicată spre
sud-est, înspre racordul lor cu nucleul central al Munţilor Apuseni unde, datorită forţelor interne, structura
depozitelor permomezozoice este tot mai complexă. Acest fapt este pus în evidenţă de Grabenul Remeţi, de
Horstul Cărmăzan şi de numeroase anticlinale şi sinclinale intens faliate, care se reflectă în relief printr-o
serie de trepte a căror altitudine şi amploare scad treptat spre vest.

2.4. MORFOGRAFIA MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI

Marea varietate a rocilor care intră în alcătuirea Munţilor Pădurea Craiului, structura şi modul lor
de distribuire, imprimă reliefului trăsături specifice, cu o gamă foarte largă de forme născute sub acţiunea
agenţilor modelatori care au acţionat diferit de la o etapă la alta.
În ansamblu, ei sînt formaţi dintr-o serie de culmi orientate de la sud-est spre nord-vest şi din
numeroase masive izolate care contrastează cu relieful din jur. Racordul dintre formele pozitive şi cele
negative se face, în general, prin intermediul unor pante accentuate, care ajung, în numeroase cazuri, pînă la
verticală. Cu excepţia Depresiunii Roşia şi a depresiunilor de captare carstică, situate în interiorul acestei
unităţi naturale, marile depresiuni se află la periferia zonei muntoase, ceea-ce face ca Munţii Pădurea
Craiului să ne apară cu un relief montan care se impune încă de la prima vedere. Cercetaţi însă mai în
amănunt, se constată că nota cea mai caracteristică este dată de alternanţa formelor pozitive cu cele
negative, de succesiunea, atît pe verticală cît şi pe orizontală, a rocilor carstificabile cu cele necarstificabile,
fapt care a dus la o intensă fragmentare a reliefului, Aceasta este mai evidentă acolo unde formaţiunile
necarstificabile ale triasicului inferior şi ale jurasicului inferior vin în contact cu depozitele calcaroase, sau
de-a lungul văilor principale. Adîncimea medie a fragmentării este de 150—250 m în jumătatea de nord-
vest a Pădurii Craiului şi de 300— 600 m în cea de sud-vest. Valorile maxime ale adîncimii fragmentării se
întîlnesc în lungul Văii Iada, în bazinul superior al Sohodolului, Lazurilor şi Roşia, în bazinele inferioare
ale cursurilor tributare Crişului Repede, începînd de la confluenţa cu Iada pînă în dreptul localităţii Hotar,
şi în bazinul mijlociu al cursurilor Topa-Rîu şi Vida.
Această constanţă, relativ ridicată, a fragmentării se datoreşte, în primul rînd, nivelului de bază
local, reprezentat prin cele două depresiuni limitrofe (Vad şi Beiuş), care au determinat o eroziune pe
verticală deosebit de activă în lungul cursurilor de apă tributare celor două Crişuri.
După cum se ştie, în geneza şi evoluţia formelor de relief intervine un complex de factori, dintre
care amintim: structura, mineralogia şi petrografia rocilor, baza de eroziune, condiţiile climatice etc. În
funcţie de natura substratului geologic, în Munţii Pădurea Craiului se pot deosebi două categorii mai
importante de forme de relief: categoria formelor de relief născute pe seama rocilor impermeabile 1 şi
categoria formelor de relief specifice rocilor carstificabile.

2.4.1. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ROCI NECARSTIFICABILE


Acest tip de relief este reprezentat, în funcţie de vîrsta şi natura rocilor, fie prin forme înalte,
1
Noţiunile de roci „permeabile" şi „impermeabile" sînt utilizate în sensul comportamentului acestora în
raport cu procesele de carstificare şi sînt sinonime cu noţiunile de roci “carstificabile" şi „necarstificabile".
greoaie, fie prin forme de joasă altitudine, şterse, uneori plate, lipsite de personalitate. Astfel, şisturile
cristaline au generat forme greoaie cu un pronunţat caracter de maturitate. De prezenţa lor sînt legate cele
mai mari înălţimi din Munţii Pădurea Craiului care, deşi se menţin sub 1000 m (Dealul Boţii — 968 m,
Dealul Şoimuşului — 852 m, Dealul Văratec — 832 m, Măgura Dosului — 948 m etc.), au un pronunţat
caracter montan, accentuat, în special, de adîncimea la care evoluează actualele cursuri de apă care şi-au
săpat văi foarte adînci, uneori cu aspect de defileu sau chei (Iada în sectorul Munteni, amonte de Remeţi,
sau în zona cascadei Iadolina). Relieful înălţimilor, reprezentate printr-o serie de vîrfuri şi măguri izolate,
legate între ele prin înşeuări largi, se caracterizează prin forme rotunjite, cu pante relativ domoale,
uniforme. În cea mai mare parte a lor, acestea sînt împădurite, constituindu-se în zone permanente de
alimentare cu apă a cursurilor epigee din bazinele superioare ale văilor amintite. (PI. III. b.).
Un caracter asemănător îl au şi formele de relief născute pe seama depozitelor eruptive răspîndite
la sud-est de Grabenul Remeţi, în bazinele Meziad şi Iada, unde se înregistrează cele mai mari înălţimi din
Pădurea Craiului (Vîrful Hodrînguşa — 1027 m, Dealul Mare — 957 m, Măgura Beiuşele — 1003 m şi
Piatra Tisei — 1057 m).
Relieful dezvoltat po conglomerate, gresii cuarţitice şi şisturi argiloase hasice, răspîndite mai ales
în zona centrală 3 Pădurii Craiului, unde formează cuvertura impermeabilă a mai multor culmi şi masive
izolate (PI. IV a), se caracterizează prin forme rotunjite, separate de depresiuni carstice şi văi adînci.
Datorită compoziţiei lor mineralogice, ele prezintă o mare rezistenţă faţă de agenţii modelatori, constituind
un orizont impermeabil ideal pentru conservarea formaţiunilor calcaroase din bază. Aşa este cazul culmii
Cărmăzan (856 m) — Runc (822 m) — Recea (750 m) — Dumbrava (630 m), în care se dezvoltă Peştera
Vîntului, Culmea Glimeea (841 m) — Oaş-Rujet (844 m), Culmea Scaunul Craiului (719 m) — Merişor
(609 m) (PI. IV a), Culmea Frăsinoasa (784 m) Farcu (735 m) — Oarzena (781 m) şi a celor mai mari
înălţimi din bazinul superior al Văii Roşia (Pi. III b), precum şi a unor vîrfuri izolate cum sînt: Dealul
Crucii (724 m), Dealul Dumbrava (537 m), situat la sud de Butani, Dealul Hapatag (729 m). Dealul
Groşilor (615 m) sau Dealul Arsurii (790 m).
Interfluviile sînt rotunjite în profil transversal şi prelungi în profil longitudinal. Racordul cu
depresiunile carstice şi cu văile care le separă se face prin intermediul unor pante uniforme, uneori destul
de accentuate, dar fără trepte în profil. Majoritatea afluenţilor principali, dezvoltaţi pe astfel de formaţiuni,
sînt temporar-activi şi prezintă, în zonele de debuşeu, importante conuri de depunere. Acolo unde, prin
adîncirea treptată a văilor s-a atins substratul calcaros, văile normale s-au transformat său sînt pe cale de a
fi transformate în sohodoluri şi în văi dolinare. Exemplele cele mai clasice le oferă văile din bazinul
superior al rîului Roşia, cu afluenţii săi Runcşor- Sohodol- Albioara şi Valea Cuţilor, bazinul Mişid şi Vida.
În afara văilor propriu-zise, pe suprafaţa acestor depozite s-au format numeroase organisme fluviatile
independente, temporar-active, caic evoluează în funcţie de poziţia nivelurilor de bază locale, reprezentate
mai ales prin pierderi locale ale apelor (infiltraţii, pierderi difuze, sorburi sau ponoare).
Formele născute pe seama depozitelor senoniene din Depresiunea Roşiei, alcătuite din
conglomerate, gresii, marne şi calcare cu rudişti de tip Gosau, sînt destul de şterse şi gravitează spre cursul
văii cu acelaşi nume. Ele sînt reprezentate prin povîrnişuri domoale ce se înalţă, din văi foarte largi, spre
interfluviile sau înălţimile periferice ale căror vîrfuri ne apar ca nişte cupole, adesea foarte rotunjite.
Aspecte asemănătoare prezintă şi relieful dezvoltat pe formaţiuni necarstificabile permo-
werfeniene din faciesul de Codru şi cel format pe depozitele, mai friabile, de vîrstă neogenă, din partea de
vest a Pădurii Craiului. În cazul acestora din urmă, eroziunea diferenţială a dat naştere unor forme
specifice, de umeri şi terase structurale. Interfluviile dealurilor vestice ca şi ale celor montane, care fac
parte dintr-o suprafaţă de netezire policiclică post-pontică-cuaternară (V. MIHAILESCU, 1969, p. 320),
sînt separate de o reţea de văi largi cu desfăşurare radiară, din ce în ce mai adînci înspre aval (75—150 m).
Pantele domoale se transformă pe alocuri în abrupturi, iar uneori scot în evidenţă o serie de umeri litologici.
Pe versanţii despăduriţi sînt destul de frecvente procesele de şiroire şi chiar alunecări de teren, aşa cum este
cazul celor din bazinul Topa, Vida şi Roşia. Acolo unde calcarele tortoniene au fost scoase la zi (Valea
Stracoşului), relieful prezintă forme specifice, cu doline, ponoare, izvoare carstice şi abrupturi calcaroase.
Relieful modelat pe seama depozitelor cuaternare este reprezentat, în general, prin forme plate,
prin nivele terasate, conuri de depunere şi importante fîşii de lunca dezvoltate în lungul cursurilor
principale şi în cadrul depresiunilor. Ele s-au format pe seama acumulărilor periglaciare, aluviale, eluviale,
deluviale, coluviale şi proluviale.
Depozitele periglaciare sînt reprezentate prin aşa-numitele bolovănişuri de Oarzăna, larg
răspîndite în zona dealului cu acelasi nume, interpretate de M. BLEAHU (1964) ca fiind transportate de la
mari distanţe, într-una din perioadele glaciare, prin solifluxiune, pe un substrat impermeabil de pergelisol
(PI. IV. c). O altă categorie de acumulări periglaciare o formează depozitele de umplutură din depresiunile
de captare carstică a căror punere în loc a fost determinată de o serie de factori specifici perioadelor
glaciare şi interglaciare din pleistocen. În funcţie de altitudine, care a controlat în permanenţă depunerea lor
în spaţiile depresionare, se pot deosebi acumulări generate de procesele de solifluxiune, acumulări datorate
transportului fluviatil şi acumulări mixte (a se vedea 3.9.8.).
Datorită altitudinii lor reduse (sub 1000 m) Munţii Pădurea Craiului s-au aflat în timpul
pleistocenului sub limita inferioară a glaciaţiunii din Carpaţi, dar situîndu-se în vecinătatea unor mari
înălţimi, în care procesele de ni-vaţiune s-au manifestat din plin (Munţii Bihorului), ei au fost dominaţi,
indiscutabil, de procesele periglaciare. Un rol important în desfăşurarea acestora l-au avut condiţiile locale,
între care, natura şi varietatea rocilor, relieful preexistent, expoziţia versanţilor, vegetaţia şi solurile, au
jucat un rol important. Aşa de exemplu, varietatea rocilor a facilitat acţiunea diferenţiată, atît a proceselor
fizice, cît şi a celor chimice. În timp ce primele au avut o arie de manifestare mai generală, afectînd toate
rocile din regiune, procesele chimice au acţionat cu predilecţie pe suprafeţele carstificabile, generînd
aproape toată gama de forme carstice. La baza proceselor de dezagregare fizică, au stat amplitudinile mari
de temperatură şi însăşi structura rocilor care, datorită unui înalt grad de fisurare, a permis pătrunderea
apelor în roci şi decrepitarea lor, determinînd atît formarea unui relief rezidual cît şi a unuia acumulativ.
Formele de dezagregare fizică sînt reprezentate printr-o seric de abrupturi, frecvente în majoritatea
sectoarelor de chei din lungul cursurilor principale de apă (Crişul Repede, Brătcuţa, Lazuri, Valea Cuţilor,
Roşia, Vida şi Topa-Rîu) şi deasupra izbucurilor Izbîndiş, Roşia, Topliţa de Roşia etc. De asemenea,
abrupturile apar şi în axul longitudinal al culmii «ruptive ce însoţeşte, pe stînga, Iada, unde acestea sînt
reprezentate prin creste periglaciare, turnuri şi vîrfuri piramidale (creasta dintre Piatra Tisei — 1057 m şi
Măgura Mermezii).
Formele de acumulare sînt reprezentate prin întreaga gamă de depozite. Dintre depozitele fluviale
semnalăm prezenţa argilelor reziduale acumulate în unele doline, în culoarele carstice, în spaţiile mai
coborîte ale platourilor carstice, a căror prezenţă este trădată de apariţia la zi a unor cioturi calcaroase (PI.
V, a) şi pe unii versanţi brăzdaţi de organisme torenţiale (platoul Hîrtoapele Igreţului, platoul Zece Hotare
(PI. V, b şi c), platoul Răcaş-Ponicioară, platoul Runcuri etc.). Ele sînt reprezentate printr-o scoarţă de
alterare a căror grosime variază de la cîţiva cm pînă la 3—4 m.
Depozitele deluviale şi coluviale sînt reprezentate prin conuri sau trene de grohotiş şi alunecări
izolate, brusce sau lente. Primele se dezvoltă la baza abrupturilor calcaroase şi în sectoarele de chei, iar
ultimele pe versanţii impermeabili ai văilor şi pe bordura spaţiilor depresionare. În cea mai mare parte a lor.
grohotişurile se prezintă sub forma unor conuri sau a unor trene, active în partea superioară şi fixate în cea
inferioară. Astfel de acumulări sînt mai frecvente în lungul unor văi şi chei, cum sînt: Mişidul, Brătcuţa,
Boiul, Iada, Lazuri, Valea Cuţilor şi Vida.
În cazul versanţilor cu înclinare moderată, acumulările deluviale sînt alcătuite din elemente mai
mici şi sînt, în general, fixate de vegetaţie. Cu toate acestea, ele sînt supuse pe alocuri unor procese de
degradare prin şiroire, din cauza despăduririlor, a păşunatului intensiv şi a creării de drumuri şi de poteci
locale. Ca urmare, în astfel de depozite s-au format numeroase ravene adînci, mai ales în zonele de
circulaţie intensă, neorganizată, din imediata apropiere a localităţilor Birtin, Zece Hotare, Meziad, Lazuri,
Roşia etc.
Fenomenele de alunecare sînt destul de slab reprezentate şi se manifestă cu precădere, pe
formaţiunile terţiare, fiind mai frecvente pe versanţii dealurilor şi ai văilor ce intersectează argilele
marnoase badeniene sau argilele nisipoase panoniene.
Formaţiunile proluviale sînt reprezentate prin vechi conuri de depunere, situate mai ales în zonele
de confluenţă, la gura afluenţilor ce debuşează în Crişul Repede (Brătcuţa, Lorău) sau în văile Brătcuţa,
Iada, Roşia, Vida şi Topa-Rîu.
Dintre depozitele de natură chimică amintim depunerile de travertin, care apar. m special, pe
versanţii văilor principale, în zona unor izvoare carstice, active sau temporar-active, sub formă de conuri
terasate, suspendate cu 8— 12 m deasupra albiei actuale (conurile de travertin de la intrarea în Peştera de la
Vadu Crişului, pe care s-a construit cabana cu acelaşi nume şi anexele sale), conul din aval de confluenţa
Valea Rusului cu Brătcuţa şi conul din versantul drept al Văii Bisericii, afluent de dreapta al rîului Iada (PI.
VI, c). Alteori, ele apar în partea superioară sau mijlocie a versanţilor unde, sub acţiunea proceselor de
versant, de subminare a depozitelor coluvio-deluviale pe care s-au depus, sînt pe cale de distrugere şi de
rostogolire spre baza văilor actuale (resturile de travertin din versantul stîng al Văii Leşului, amonte de
Peştera cu Apă, din Valea Leşului şi cele din versantul drept al văii Vida de sub peştera de la Stanu Roşu.
Unul din cele mai mari şi mai clasice conuri de travertin, numite şi conuri de tuf calcaros, se află la gura
Peşterii Pişniţa, situată cu aproximativ 65 m deasupra luncii Crişului Repede. Pe suprafaţa acestuia se
găseşte o gospodărie ţărănească, cu toate anexele sale, şi o staţie de tratare şi de distribuire a apelor captate
în această peşteră pentru alimentarea gospodăriilor din localitatea Peştera. De menţionat că, la viituri, apele
subterane deversează peste barajul construit la intrarea în peşteră şi, curgînd în vechea albie, ajung la
marginea nordică a conului terasat unde se prăbuşesc într-o cascadă tumultuoasă de 10—11 m înălţime.
Majoritatea acestor conuri sînt suspendate pe versanţii văilor actuale. Cum în prezent izvoarele
carstice nu ne sugerează naşterea unor astfel de formaţiuni, rezultă că depunerea lor a fost determinată de
condiţii climatice şi parametrii fizico-chimici specifici perioadei pleistocene. În condiţiile climatice actuale,
cu precipitaţii sezoniere şi de scurtă durată, intensitatea proceselor de dizolvare din reţeaua carstică şi, în
special, din lungul drenajelor subterane, trebuie să fie mai redusă în comparaţie cu perioadele anterioare.
După cum se ştie, acumularea acestor depozite (carbonatate şi detritice) depinde de alterarea şi disoluţia
rocii calcaroase, de transportul calciului în soluţie pe o distanţă variabilă şi de condiţii optime de precipitare
a carbonatului de calciu. Ea reprezintă aşadar consecinţa unor conjuncturi locale, legate de posibilitatea
suprasaturării apelor carstice şi nu pot constitui jaloane de datare în evoluţia geomorfologică a unei regiuni
decît cu mare prudenţă şi numai legîndu-le de alte forme şi depozite binecunoscute din acest punct de
vedere. Rapiditatea de sedimentare şi variaţiile de facies, sub care ni se prezintă, pot dă mari erori de
interpretare a perioadei în care au fost depuse.

2.4.2. RELIEFUL DEZVOLTAT PE ROCI CARSTIFICABILE


Acest tip de relief este reprezentat prin aproape toată gama de forme care iau naştere, prin
coroziune şi eroziune, pe un substrat calcaros. De altfel, nota dominantă a reliefului Pădurii Craiului este
dată tocmai de aceste forme care, prin varietatea, complexitatea şi spectaculozitatea lor, se impun încă de la
prima vedere.
Spre deosebire de alte regiuni carstice din ţara noastră, relieful Munţilor Pădurea Craiului se
apropie cel mai mult de tipul holocarstului, din care lipsesc doar poliile.
Întrucît toate acestea urmează a fi prezentate în capitolele următoare, menţionăm doar atît că,
dintre formele carstice, cea mai mare răspîndire o au dolinele, văile carstice şi o vastă reţea de goluri
carstice străbătută de un număr mare de drenaje subterane. De aici şi numeroase ponoare şi izvoare carstice,
precum şi o reţea hidrografică aflată într-un stadiu avansat de dezorganizare.
În legătură cu modelarea reliefului, în general, şi cu geneza şi evoluţia formelor carstice, în
special, ţinem să menţionăm că în formarea acestui tip de relief, pe lîngă elementele de ordin litologic şi
structural, un rol deosebit de important l-au avut condiţiile paleo-climatice şi poziţia, pe verticală şi
orizontală, a acestei unităţi naturale faţă de baza de eroziune. Iată de ce considerăm că fiecare unitate şi
subunitate geografică, fiecare masiv calcaros, fiecare formă exo- şi endocarstică îşi are particularităţile sale
evolutive, determinate de o sumă de factori a căror importanţă sau prioritate nu poate fi desluşită decît prin
cercetări şi observaţii nemijlocite.

2.5. HIDROGRAFIA MUNŢILOR PĂDUREA CRAIULUI

Din punct de vedere hidrografic, Munţii Pădurea Craiului sînt cuprinşi între Crişul Repede, la
nord, şi Crişul Negru, la sud. În timp ce spre est viguroasa vale Iada îi separă de masivele înalte ale
Bihorului şi ale Vlădesei, la vest ei coboară treptat spre Cîmpia Vestică, prin intermediul unor trepte
piemontane, brăzdate de o reţea de văi cu caracter divergent. Din analiza hărţii, cu distribuţia actualei reţele
hidrografice, rezultă următoarele caracteristici mai importante.
Toate cursurile de apă sînt tributare celor două Crişuri care evoluează în depresiunile neogene
limitrofe şi se constituie, fie ca afluenţi de dreapta, în cazul cursului median al Crişului Negru, fie ca
afluenţi de stînga, în cazul aceluiaşi sector al Crişului Repede (Fig. 5).
Dintre afluenţii Crişului Repede amintim: Iada, unul dintre cei mai viguroşi şi mai impozanţi
afluenţi ai acestuia. Valea Boiului, cu numeroase cascade şi marmite (PI. XIV, b), Brătcuţa, în care
debuşează două din cele mai mari izbucuri din Munţii Pădurea Craiului, Valea Groşilor, săpată în calcare
triasice, Valea Mişidului, dezvoltată în bazinul superior (Valea Luncilor) pe roci impermeabile, liasice. iar
în cel inferior, pe depozite calcaroase triasice, şi Valea Măsuran-I/bîndis, care prezintă trei sectoare
distincte: unul superior de tip dolinar. altul median, cu scurgere temporar-activă, şi ultimul, cel inferior,
activ, datorat resurgenţei de la Izbîndiş. În toate aceste cazuri, datorită poziţiei şi evoluţiei vechiului bazin
de sedimentare (Borod) şi a alternanţei pe orizontală, dinspre amonte înspre aval, a formaţiunilor
necarstificabile cu cele carstificabile, văile înregistrează, în cursul inferior, cîte un tronson de văi sau chei
epigenetice, a căror adîncime variază între 100—250 m.
Aval de Vadu Crişului, respectiv în Depresiunea Vadului, Crişul Repede colectează, pînă la vest
de Chistag, apele unor cursuri cu bazine dezvoltate îndeosebi pe formaţiuni carstificabile, cum sînt: Valea
Gălăşenibr. cu obîrşia în Izbucul de la Moara Jurjii, avînd ca
afluenţi Groapa Birtinului şi Groapa Sohodolului (prima cu caracter tem^orar-activ, cu numeroase pierderi,
iar a doua dolinară, lipsită de curgere), şi Valea Mnierei care, după ce străbate o întinsă zonă carstică,
cursul său de apă traversează Depresiunea de la Călăţea (PI. XVI, b), dispare prin Peştera lui Potriva,
reapare la suprafaţă prin Peştera Aştileului şi se varsă, prin intermediul unui canal de aducţiune (Vadu
Crişului—Astileu), în Crişul Repede.
La vest de Chistag, pînă dincolo de Oradea, Crişul Repede primeşte apele unor afluenţi temporar-activi,
lipsiţi de vigoare, dezvoltaţi pe formaţiuni detritice neogen-pleistocene, cum sînt: Valea Rece, Valea
Copandă—Medeş, Chi-jic—Sărând, Tăşad—Valea Mare şi Fetea— Aduni care, înainte de a se vărsa în
Crişul Repede, se unesc două cîte două în lunca largă a acestuia.
Afluenţii Crişului Negru aparţin, după poziţia zonei de confluentă cu acesta, la trei sectoare mai
importante: din Depresiunea Beiuşului, din defileul dintre Borz—Şoimi şi din Depresiunea Holod. În
cadrul celui dintîi, Crişul Negru primeşte doar Roşia, unul dintre cei mai mari afluenţi din întregul său
bazin hidrografic, constituit, la rîndul său dintr-un mare număr de afluenţi dezvoltaţi în partea superioară pe
formaţiuni impermeabile (riolite, şisturi cristaline sau depozite detritice liasice), cu desfăşurare dentritică
(Meziad, Lazuri etc.), în ale căror bazine mediane ca şi în cel superior al Roşiei propriu-zise se află unele
dintre cele mai remarcabile forme carstice din Munţii Pădurea Craiului, cum sînt: Peştera Ciur-Izbuc,
Peştera Ciur-Ponor, Peştera Meziadului, Avenul de la Stanul Foncii, Cheile Lazurilor, Cuţilor şi Albioarei,
sohodolul Runcsor-Albioara, lung de peste 15 km, şi numeroase aîte peşteri, ponoare şi izbucuri. În sectorul
de defileu (Borz—Şoimi), văile sunt foarte scurte şi au mai mult un caracter torenţial (Prisaca şi Săliştea).
În cel de al treilea sector, debuşează Holodul, cu importanţii săi afluenţi (Vida şi Topa-Rîu), care au
avansat, prin eroziune regresivă, pînă aproape de limita sudică a Depresiunii Vadului. Văile secundare,
afluente, se constituie într-o reţea radiară, cu caracter temporar, care brăzdează suprafaţa dealurilor
piemontane.
Aproape toate văile principale au, în plan orizontal, un traseu sinuos, cu desfăşurare în „S", care
poate fi descompus în trei tronsoane: unul superior, paralel cu axul longitudinal al Pădurii Craiului, altul
median, orientat fie spre sad, în cazul afluenţilor Crişului Negru, fie spre nord, în cazul Crişu'ui Repede, şi
unul inferior, orientat invers faţă de cel anterior, care curbează văile spre vest, atît în cazul Crişului Negru
cît şi în cel al Crişului Repede. De remarcat că fiecare schimbare de direcţie se realizează prin cîte o
curbare mai largă sau mai bruscă, în aval de care se dezvoltă, între sectorul superior şi cel median, cîte un
sector de chei sau de defilee.
Pornind de la aceste constatări să încercăm, în continuare, să descifrăm geneza şi evoluţia reţelei
hidrografice din această unitate geografică avînd ca bază de plecare evenimentele paleogeografice majore şi
o serie de dovezi încorporate în morfohidrografia reliefului actual.

2.5.1. GENEZA ŞI EVOLUŢIA REŢELEI HIDROGRAFICE


Din analiza elementelor de ordin geologic, morfologic şi, în special, din distribuţia actuală a
cursurilor de apă, rezultă că în evoluţia reţelei de văi din Pădurea Craiului se diferenţiază trei etape mai
importante: una primară (paleogenă) sau de organizare a reţelei hidrografice în lungul „peninsulei"
mezozoice, alta neogenă sau de formare a văilor de la periferia zonei muntoase şi o etapă cuaternar sau de
grupare a reţelei hidrografice pe bazine din ce în ce mai apropiate de forma lor actuală.
2.5.1.1. Etapa primară. Ca urmare a orogenezei mezocretacice (faza austriacă), în timpul căreia
începuse cutarea depozitelor permo-mezozoice din geosinclinalul Munţilor Apuseni, a diastrofismului
mediteranean (turono-coniacian), care a dus la şariajul pînzelor de Codru. a erupţiilor vulcanice din
Masivul Vlădeasa (faza subhercinică) şi a diastrofismului laramic (cretacic superior—paleocen inferior).
Munţi» Apuseni au fost exondaţi sub forma unei insule de mari dimensiuni pe care s-a instalat o modelare
subaeriană de lungă durată. Ca parte componentă a acestei insule, Munţii Pădurea Craiului au fost supuşi şi
ei unei astfel de modelări, pe al clrei fond general, dictat de ansamblul condiţiilor paleogeografice şi pa-
leoclimatice, s-a grefat o suiţi de particularităţi determinate de forma peninsulară a acestei unităţi
geografice şi de poziţia, foarte apropiată, a ariei de sedimentare, reprezentată de Bazinul Panonic şi de
golfurile neogene.
După depunerea formaţiunilor carstificabile din barremian-apţian, în Pădurea Craiului se
înregistrase, concomitent cu ridicarea părţii de est a blocului central al Munţilor Apuseni, o retragere
progresivă a ariei de sedimentare spre vest (V. IANOVICI şi colab. 1976). Pe terenurile exondate se
înjghebează o reţea hidrografică ce avansa spre nord-vest, în direcţia retragerii domeniului marin. Această
ipoteză ne este sugerată de direcţia şi caracterul matur al văilor din cursul superior al unor rîuri ca: Iada,
Mezăzel, Valea Peşterii, Soimuşuri, Valea Cuţilor (Iezere), Runcşor, Vida, Surducelul. Mniera şi Valea
Poienii (Fig. 4, l şi Fig. 5). Majoritatea acestora au bazinele de recepţie dezvoltate pe formaţiuni
impermeabile (şisturi cristaline, roci eruptive sau depozite detritice bine cimentate), de pe care trec apoi pe
roci carstificabile schimbîndu-şi direcţia iniţială (în general sud-est—nord-vest), spre dreapta sau spre
stînga, lăţind lateral, cîte o zonă largă de înşeuare, dincolo de care se desfăşoară alte cursuri de apă,
aparţinînd altor bazine hidrografice, orientate în aceeaşi direcţie. Prin unirea unor astfel de tronsoane de
văi, situate în bazine diferite, se poate reconstitui traseul unor văi primare cum sînt: Mezăzel—Valea
Peşterii, Şoimuş—Iezere, Runcşor—Vida—Surducel şi Mniera—Valea Poienii. Existenţa unor astfel de
trasee primare este confirmată de maturitatea acestor tronsoane, de înşeuările destul de joase ce le separă,
de paralelismul şi de continuitatea culmilor ce le însoţesc, de o parte şi de alta, şi de uşurinţa cu care pot fi
reconstituite astfel de văi de la obîrşie pînă departe spre nord-vest. Este foarte probabil că amplificarea şi
desăvîrşirea acestor văi primare să fi fost sincrone cu sculptarea celei mai înalte suprafeţe de eroziune din
Munţii Apuseni — Platforma Fărcaşa — pe care EMM. DE MARTONNE (1922) o atribuie eocenului
inferior.
2.5.1.2. Etapa n e o g e n ă. Acţiunea de fragmentare a reţelei hidrografice primare a început,
după toate probabilităţile, o dată cu intensificarea mişcărilor tectonice determinate de faza savică, cînd
Munţii Apuseni au fost compartimentaţi, prin numeroase linii de falie, în mai multe blocuri, printre care au
început să se schiţeze viitoarele cadre depresionare de mai tîrziu (Borod şi Beiuş). Prezenţa acestor bazine
de sedimentare a imprimat cursurilor de apă din jur o eroziune regresivă tot mai accentuată, care s-a soldat
cu captarea cursurilor de apă din văile primare. Acest proces, care s-a definitivat în perioada funcţionării
golfurilor neogene, se realiza prin captări laterale, normale sau carstice, şi se caracteriza prin schimbarea
direcţiei de scurgere (spre sud şi sud-est), în cazul bazinului Beiuş, şi spre nord şi nord-est, în cel al
bazinului Borod, prin străpungerea interfluviilor, prin fragmentarea văilor primare şi, în final, prin
formarea, în aval de zona de captare, a unor însemnate sectoare de chei.
Cele mai importante modificări do ordin hidrografic, care au avut lo£ în această perioadă, sînt
legate de constituirea Crişului Repede. După R. FICHEUX (1971), Iada era tributară, pînă la stadiul
nivelului de eroziune de 700 m, bazinului de sedimentare al Şimleului. În urma unor mişcări compensatorii,
ea gravitează spre bazinul Borod, în perimetrul căruia a început să se manifeste o subsidenţă destul de
activă. Prin reactivarea eroziunii regresive, ea captează succesiv, prin intermediul unui afluent ce acţiona pe
direcţia Bucea—Ciucea, Drăganul, Secueul, Henţul, Călata şi Crişul Superior, realizîndu-se configuraţia
actualului bazin hidrografic.
Concomitent cu aceste importante procese de captare, de schimbare a direcţiei de curgere spre vest
a principalelor artere hidrografice ce evoluau pe versantul nordic a actualelor masive Gilău-Vlădeasa, Iada
a pătruns, tot prin eroziune regresivă, pînă dincolo de cascada la-dolina, captînd cursul superior al văii
primare din zona Stînei de Vale, care curgea spre nord-vest în lungul peninsulei mezozoice.
Restul cursurilor de apă, cu bazinele de recepţie mult mai mici, nereuşind să avanseze prea mult în
interiorul Munţilor Pădurea Craiului, s-au limitat la adîncirea albiei lor în depozitele mezozoice, sculptînd
văi sau chei adînci. O evoluţie aparte a avut-o Mniera care. În prima parte a acestei etape, debuşa tot în
bazinul Borodului, peste larga înşeuare de la Gălăşeni, în faţa căreia actualul curs de apă schiţează un cot
de peste 90° spre vest.
În partea opusă, bazinul Beiuşului, a cărui scufundare începuse şi se amplificase pe latura de nord-
est a acestuia, a acţionat mai întîi asupra cursurilor primare din imediata apropiere (Meziadul şi Sohodolul)
şi asupra bazinului sedimentar senonian al Roşiei. După străpungerea crestei calcaroase formată din
depozitele pînzei de Vălani şi schiţarea defileului dintre Roşia—Căbeşti, cursul văii Roşia a pătruns, prin
intermediul unor afluenţi viguroşi ce drenau Valea Lazurilor, Valea Cuţilor şi Valea Albioara—Sohodol—
Runcşor, în interiorul masivului calcaros unde au început dezorganizarea reţelei primare printr-o serie de
captări, în special carstice. Acest proces s-a accentuat treptat şi a culminat cu sculptarea văilor Vida şi
Topa-Rîu care, în final, captează şi cursul Mniera, tributară pînă atunci, bazinului Borod.
Cercetînd cu atenţie fiecare caz în parte, se constată că fenomenele de captare s-au produs, în
general, pe căi subterane, cu mult înainte de pătrunderea cursurilor de suprafaţă în reţeaua celor primare.
Acest fapt rezultă din morfologia colurilor şi a zonelor de captare, unde văile se îngustează mult şi îşi
schimbă orientarea, în ava! de care se desfăşoară importante sectoare de chei cum sînt: Cheile de pe Valea
Peşterii (aval de cabana Meziad). Cheile Sohodolului (aval de localitatea cu acelasi nume), Cheile Lazurilor
(PI. XIII, b). Cheile Cuţilor (PI. XIV, a) şi Cheile Albioarei (PI. XV. a).
Accentuarea ulterioară şi progresiva a mişcării de basculare, a permis mării badeniene şi apoi celei
sarmaţiene să pătrundă destul de adînc în interiorul uscatului peninsular. În aceste condiţii, o bună parte a
văilor din cursurile inferioare ale rîurilor au fost inundate iar procesele de eroziune liniară mult încetinite.
La începutul sarmaţianului se înregistrează o ridicare generală a uscatului şi concomitent cu aceasta, o
coborîre a nivelului de bază (M. PAUCA, 1936), ceea ce va determina o oarecare reîntinerire a eroziunii
liniare. Ca urmare, pe lîngă adîncirea văilor, încep să se manifeste captările carstice din cea de a doua
generaţie, care vor declanşa sculptarea depresiunilor de captare carstică. Cea mai importantă captare din
această perioadă s-a produs în detrimentul Bazinului Beiuş prin captarea cursului Mniera, sub Vf.
Gurguiata, de unde se îndrepta, pe căi subterane, prin Peştera Igriţa, spre golful Vadului (vezi şi 3.9.1.).
Fig. 4 — Schema evoluţiei reţelei hidrografice din Munţii Pădurea Craiului. 7 — sectoare de văi
primare (paleogene) ; 2 — sectoare de văi neogene; 3 — sectoare de văi pliocencuaternare.
Spre deosebire de Munţii Pădurea Craiului, unde procesele de fragmentare ale reliefului sînt
reluate cu o oarecare intensitate, în blocul central al Munţilor Apuseni, puternic afectat de mişcări
epirogenetice, are loc sculptarea celei de a doua platforme (Mărişel). Prin poziţia lor geografică şi, mai ales,
prin particularităţile de ordin altitudinal, tectonic, litologic, hidrografic şi poate chiar şi climatic, Munţii
Pădurea Craiului au avut probabil o evoluţie mult mai lentă, lipsită de evenimente majore. Din această
cauză, formarea unei suprafeţe de eroziune distincte, analogă celei din Munţii Bihorului, credem că nu a
fost posibilă.
După această perioadă cu caracter continental, care a durat din sarmaţianul mediu pînă în ponţian
(M. PAUCA, 1936), nivelul apelor din golfurile neogene înregistrează o serie de oscilaţii pe verticală (R.
FICHEUX, 1928), care duc, în cele din urmă, la conturarea viitoarelor depresiuni de tip golf. În cea de a
doua parte a pliocenului, ca urmare a unor scufundări mai accentuate ale fundamentului pano-nian,
concomitent cu ridicarea generală a uscatului, determinată de faza rodanică, nivelul apelor din golfurile
neogene începe să coboare treptat. După realizarea legăturii cu Bazinul Pontic, pe la Porţile de Fier, începe
curbarea văilor spre vest iar Bazinul Panonic, împreună cu fostele sale golfuri, intră definitiv nffăza de
depresiune (I. BERINDEI, 1967).
2.5.1.3. Etapa cuaternară. Ca urmare a retragerii apelor din golfurile neogene, pe terenurile
exondate începe să se formeze cea de a treia generaţie de văi a căror orientare era dată, atît de direcţia de
retragere a apelor, cît şi de configuraţia fostului relief marin.
(Fig. 4, 3). Din aspectul actual al reţelei de văi, rezultă că retragerea apelor s-a făcut în două etape
mai importante: una de restrîngere treptată a acestora spre zone din ce în ce mai adînci, de unde şi
caracterul divergent al văilor din partea de vest a Munţilor Pădurea Craiului (zona dealurilor Tăşad—
Holod), şi alta de evacuare, prin intermediul unor colectori principali, spre nivelele de bază tot mai
coborîte. Prima etapă corespunde, fără îndoială, fazei de bazin (după întreruperea legăturii cu Bazinul
Transilvaniei), iar cea de a doua marchează trecerea la faza de depresiune (după străpungerea arcului
carpatic pe la Porţile de Fier), cînd începe şi sculptarea sectoarelor de defileu din lungul Crişului Negru
(între Borz şi Şoimi) şi a Crişului Repede (de la confluenţa cu Iada pînă la Vadu Crişului).
La începutul pleistocenului, reţeaua hidrografică se grupează pe bazine din ce în ce mai apropiate
de forma actuală (Fig. 5). Ridicarea generală a uscatului, determinată de faza valahă, prezenţa unor zone de
subsidenţă locală (la confluenţa Crişurilor, la Pocola sau în zona Vad şi Borod), ca şi schimbările de ordin
climatic din pleistocen, au favorizat dezvoltarea unei reţele hidrografice viguroase, a cărei activitate alterna,
cînd în adîncime, cînd lateral. Această alternare a dus la sculptarea şi apoi la colmatarea depresiunilor de
captare carstică, la formarea teraselor din cele două depresiuni neogene şi la dezvoltarea, de-a lungul
drenajelor carstice, a unor importante goluri subterane. Concomitent cu toate acestea, procesele de
carstificare de pe suprafaţa rocilor calcaroase se amplifică treptat şi începe dezorganizarea reţelei
hidrografice. Acest ultim proces s-a manifestat prin apariţia unui număr crescînd de ponoare, prin
transformarea văilor temporar-active în văi seci şi a acestora în sohodoluri şi prin instalarea pe acestea din
urmă, a unui intens proces de carstificare ce va duce, în final, la transformarea lor în văi dolinare. În sfîrşit,
se realizează o circulaţie subterană foarte activă, care va duce la formarea nivelelor inferioare din cadrul
sistemelor carstice şi la deschiderea (funcţionarea) celor mai coborîte resurgenţe.
După ultima fază glaciară, evoluţia reliefului carstic prezintă noi aspecte care, în condiţiile
climatice din holocen, îl vor definitiva pe cel actual, pentru ca în prezent să asistăm la dispariţia, tot mai
evidentă, a curgerii superficiale şi la reducerea numărului de văi active.
2.5.2. TRĂSĂTURILE GENERALE ALE REŢELEI HIDROGRAFICE ACTUALE
Din analiza reţelei ele văi (Fig. 5), hartă realizată pe baza cercetărilor de teren şi a unor observaţii
nemijlocite, timp de peste 25 ani, rezultă următoarele caracteristici mai importante:
— Cumpăna de ape dintre cele două Crişuri se prezintă sub forma unei linii sinuoase, cu un puternic intrînd
în zona centrală, în detrimentul Crişului Repede;
— Din distribuţia afluenţilor pe cele două bazine hidrografice, rezultă că aproximativ 3/5 din suprafaţa
Munţilor Pădurea Craiului, aparţine Crişului Negru şi numai circa 2/5, Crişului Repede.
— în timp ce afluenţii direcţi ai Crişului Repede sînt mai numeroşi, dar scurţi şi destul de slab dezvoltaţi,
cei ai Crişului Negru, deşi mai reduşi ca număr, sînt mai viguroşi şi prezintă numeroşi afluenţi secundari,
organizaţi pe formaţiuni impermeabile, care le asigură un debit mult mai mare şi cu o curgere cu caracter
permanent pe o durată de timp, anuală, mai lungă.
— Majoritatea afluenţilor secundari au un caracter temporar şi se asociază într-o reţea de tip dendritic, ceea
ce face ca în timpul averselor, al topirii zăpezii sau al ploilor abundente şi de lungă durată, debitul
colectoarelor principale să crească destul de mult, producînd frecvente inundaţii (Meziad, Roşia, Sohodol,
Topa-Rîu şi Brătcuţa, precum şi cursurile de apă din depresiunile de captare carstică, unde se formează
adevărate lacuri ce persistă mai multe zile.
— Datorită numeroaselor captări carstice, limita bazinelor şi subbazinelor hidrografice nu se menţine, peste
tot, pe cele mai mari înălţimi, experimentele cu fluoresceină demonstrînd că ea poate să ocolească culmi şi
masive izolate, să coboare în depresiuni carstice, să treacă peste înşeuări şi chiar să traverseze văi.
— în cea mai mare parte a lor, afluenţii principali prezintă, atît în sectoarele mediane, cît şi în cele
inferioare, cîte un tronson de chei adînci, care imprimă reliefului un caracter montan sau separă platouri
carstice bine conturate.
— Panta profilului longitudinal se prezintă relativ mică, dar constantă în bazinele superioare, mai
accentuată în sectoarele mediane şi foarte atenuată în cele inferioare, din cadrul depresiunilor neogene,
unde cursurile de apă schiţează largi bucle de meandrare.
— în profil transversal, văile din bazinele superioare, dezvoltate în formă de „V", sînt larg deschise în
jumătatea superioară, prezintă fîşii înguste de luncă, fragmente de terasă şi numeroşi martori de eroziune; în
cursurile mediane, acestea se schimbă aproape complet luînd forma de „U", specifică sectoarelor de chei,
pentru ca apoi să se deschidă foarte mult în sectoarele inferioare, unde sînt însoţite de lunci foarte largi şi
cîteva nivele terasate.
— Eroziunea regresivă este mai viguroasă în bazinele superioare, dezvoltate pe formaţiuni impermeabile,
în vecinătatea cumpenelor de apă.
— Adîncirea văilor, care diferă de la un bazin hidrografic la altul său chiar în cadrul aceluiaşi bazin, este
determinată de poziţia nivelurilor de bază locale. Astfel, în timp ce în cazul văilor majora, active sau
temporare, care debuşează în zonele depresionare aflate la periferia ramei muntoase, ea continuă să se
manifeste cu o oarecare intensitate, în cazul nivelurilor de bază impuse de ponoarele din depresiunile de
captare carstică, aceasta este destul de lentă şi se caracterizează prin formarea şi desăvîrşirea unui mare
număr de trepte antitetice.
— Prin captarea cursurilor epigee s-a ajuns la formarea unei vaste reţele de circulaţie a apelor în subteran şi
la constituirea unor sisteme carstice tributare unor izbucuri situate la periferia zonei muntoase (vezi şi 4.2.).
— Principala caracteristică a văilor carstice din Munţii Pădurea Craiului, care fac obiectul capitolului 3.8.,
rezultă din însăşi geneza şi evoluţia acestora, din caracterul curgerii actuale şi din aspectul morfologic
actual. Sub acţiunea proceselor de carstificare, văile primare au fost supuse unor importante modificări,
care au culminat cu scoaterea lor de sub acţiunea eroziunii fluviatile. Astfel, în cadrul aceluiaşi bazin
hidrografic şi chiar în lungul aceleiaşi văi se pot întîlni, din aval spre amonte, tronsoane de vale cu drenaj
permanent, tronsoane cu curgere temporară şi tronsoane lipsite complet de un curs de apă. Ca urmare,
majoritatea văilor din Munţii Pădurea Craiului (circa 75%), fac parte din categoria văilor temporar-active şi
seci. Puţinele exemple din categoria celor cu curgere permanentă ne sînt oferite doar de bazinele
hidrografice dezvoltate, în cea mai mare parte a lor, pe formaţiuni necarstificabile (Brătcuţa şi Iada).
— Un caz aparte îl prezintă văile sau sectoarele de văi care, deşi sînt dezvoltate pe formaţiuni
impermeabile, au un caracter tempo-rar-activ. Cauzele unei astfel de situaţii sînt multiple şi depind, în
principal, de cantitatea scăzută de precipitaţii (500—700 mm/an), de expunerea lor faţă de direcţia
predominantă a curenţilor de aer (vest—est), de suprafaţa bazinului hidrografic, de natura, structura şi
textura substratului geologic, de panta profilului longitudinal, de natura solului şi de prezenţa sau absenţa
pădurilor. Astfel de exemple ne sînt oferite de bazinele hidrografice ale văilor Hidişel, Valea Mare, Sărând,
Chigic, Medeş-Copandă şi Valea Rece, de majoritatea afluenţilor din jumătatea inferioară a Iadei, a Me-
ziadului, Sohodolului, Strîmturii, din bazinul Roşia şi de afluenţii Crişului Negru din sectorul Depresiunii
Holod.
În concluzie, actuala reţea hidrografică a Munţilor Pădurea Craiului poartă amprenta unei evoluţii
carstice deosebit de avansată, care a dus la dezorganizarea curgerii superficiale în favoarea celei subterane
şi, în condiţiile actualului climat, la transformarea văilor active, de pe terenurile necarstificabile, în văi
temporar-active.
3. MORFOHIDROGRAFIA EXOCARSTULUI
După cum se ştie, dezvoltarea carstului, ca efect al dizolvării rocilor carbonatatice, este strîns
legată de condiţiile climatice, de baza de eroziune şi de tectonica, grosimea şi extinderea depozitelor
carstificabile. Cu cît nivelul de bază este mai coborît, iar calcarele sînt mai pure, mai tectonizate, mai
groase şi mai extinse, cu atît gama fenomenelor şi formelor carstice este mai variată, mai complexă. Cum
fiecare formă carstică reprezintă rezultatul unor îndelungate procese de denudare, în analiza şi descrierea
lor trebuie luate în considerare condiţiile paleoclimatice care au avut un rol hotărîtor în geneza şi evoluţia
lor. În egală măsură, relieful carstic trebuie analizat în funcţie de succesiunea pe orizontală şi pe verticală a
rocilor carstificabile şi necarstificabile, de gradul de fragmentare şi energia reliefului, de gradul de
acoperire cu sol şi cu vegetaţie şi de condiţiile climatice actuale.
Aşadar, relieful carstic este opera unui proces continuu şi complex de dizolvare a rocilor
carbonatice, sub acţiunea factorilor interni şi externi, care se condiţionează reciproc. Din acest punct de
vedere, Munţii Pădurea Craiului ni se înfăţişează cu o suită de forme carstice de suprafaţă şi de adîncime,
ce poartă amprenta unei evoluţii foarte îndelungate.

3.1. PALEOCARSTUL

Referitor la vîrsta, geneza şi evoluţia formelor carstice de suprafaţă, constatăm că în Munţii


Pădurea Craiului acestea s-au manifestat încă din mezozoic. Prima generaţie de forme exocarstice se pare
că aparţine rheţianului (Triasicul superior) cînd, în condiţiile unui climat continental, de tip tropical,
calcarele noriene au fost supuse unor intense procese de carstificare. Prezenţa unui astfel de relief carstic a
fost semnalată de TH. KRAUTNER (1941) care indica, la partea superioară a calcarelor marmoreene, o
suprafaţă de alterare lateritică roşie. Acest fapt a fost confirmat apoi de D. PAŢRULIUS (1956) care afirmă
că, în împrejurimile Damişului, vechiul relief carstic este acoperit de un strat de argilă roşie de 3—4 m
grosime, cu blocuri colţuroase, insinuată în crăpăturile calcarelor subjacente. Aşadar, este vorba de un
depozit rezidual format pe seama calcarelor noriene şi apoi resedimentat de transgresiunea hettangiana,
care a dus la formarea argilelor refractare din zona centrală şi de nord a Pădurii Craiului (Dealul Fîntînele,
zona Ponoraş, Dealul Cornului, Dealul Recea, Dealul Dumbrava, Dealul Groşilor, zona Bălnaca, Lorău
etc.).
Condiţiile climatice care au generat astfel de procese trebuiau să fie asemănătoare cu cele din
actualele zone tropicale unde descompunerea aluminosilicaţilor este foarte activă. Fără îndoială că în astfel
de condiţii, alterarea chimică a fost secondată îndeaproape şi de alte procese de modelare, între care
eroziunea, transportul şi sedimentarea au funcţionat din plin.
Următoarea etapă de carstificare a avut loc în neocomian, în special în valanginian, cînd pe
suprafaţa calcarelor tithonice, în condiţiile unui climat cald şi umed, cu nuanţe mediteraneene, s-a format
un relief de depresiuni şi excavaţii în care s-au depus şi format zăcămintele de bauxită. După D.
PAŢRULIUS (citat de V. IANOVICI şi colab., 1976, p. 207). depresiunile carstice de acest tip au o formă
destul de neregulată, cu adîncimi de cîţiva metri, complicată de o serie de pungi, firide, crevase, stîlpi
verticali, şanţuri paralele de tipul lapiezurilor sau puţuri adînci de tipul avenelor (Fig. 6). Astfel de
zăcăminte, situate la contactul dintre calcarele neojurasice şi cele eocretacice, apar fie la suprafaţă, acolo
unde stratul acoperitor a fost îndepărtat prin eroziune, fie în adîncimea masivului calcaros unde sînt atinse
prin explorări miniere. În general, bauxitele neocomiene primare sînt masive, au o structură şi o compoziţie
omogenă pe toată grosimea lor şi prezintă, din punct de vedere cromatic, ca rezultat al compoziţiei lor
mineralogice, mai multe varietăţi: bauxite ferice (de culoare vişinie), feroase (verzi sau negre) şi fer-ferice
(vişinii, roşii sau cafenii). Cele mai importante acumulări de bauxită, cu conţinut mediu de 52% alumină, se
găsesc în partea centrală şi de nord a Munţilor Pădurea Craiului (Gugu, Coasta Jocarului, Bătrînu, Schi-
reaua, Brusturi-Cornet şi Secătura-Osoiu), în platoul carstic Răcaş-Ponicioară şi Runcuri, în bazinul
superior al Văii Roşia (Dealul Farcu), în zona Meziad şi în grabenul de la Remeţi.
Fig. 6 — Secţiune printr-un zăcămînt ele bauxită (după I). Patrulius din V. Ivanovici şi colab.,
1976). 1 — calcare tithonice; 2 — calcare eocretacice; 3 — excavaţie carstică cu bauxită; 4 —
grohotiş de bauxită; 5 — umplutură de calcit cristalizat; 6 — pietrişuri cauternare; 7 — lehni
galben.
Multe din excavaţiile primare, din care s-a extras bauxita, formează în prezent nişte cavităţi supuse
modelării actuale, cum sînt: Peştera cu Bauxită din Valea Izvorului, Peştera Mare cu Bauxită din Valea
Iadei, din care s-a extras acest minereu încă dinainte de primul război mondial etc. În prezent, acolo unde
extragerea bauxitei se face la suprafaţă (PI. VI, a), rămîne în relief o excavaţie adîncă de forma unei doline,
uneori asimetrică, iar în cazul exploatărilor subterane, un spaţiu circular sau oval, de forma unei lentile cu
tavan orizontal. Adesea galeriile artificiale intersectează o serie de goluri subterane naturale, mai mari sau
mai mici, orizontale sau verticale, dezvoltate atît în stratele inferioare (tithonice), cît şi în cele superioare
(barremiene) a căror încadrare în timp este foarte greu de făcut. Un astfel de exemplu ne-a fost oferit ele o
galerie de exploatare de la Răcaş unde, după 130 m de la intrare, s-a intersectat o nişă concreţionată şi un
aven de 38 m adîncime, ce se prelungea spre suprafaţă cu un horn de cca 8 m înălţime (Fig. 47), şi de mina
din Jofi, care a intersectat o reţea pe goluri carstice ce însumează, pînă în prezent, 1270 m lungime (Fig.
119).
Cea de a treia etapă de carstificare a început în paleocen, odată cu exondarea Pădurii Craiului şi cu
reorganizarea reţelei hidrografice în funcţie de bazinele de sedimentare Borod şi Beiuş şi apoi de golfurile
neogene. Dintre primele forme carstice care au luat naştere în această etapă, amintim sectoarele de chei,
coturile de captare şi golurile subterane din lungul primului nivel de carstificare din cadrul sistemelor
carstice sau a peşterilor etajate. Acestea sînt urmate, pe măsura îndepărtării rocilor necarstificabile existente
sau a cuverturilor detritice care s-au aşternut, din timp în timp, peste relieful temporar inundat (depozitele
senoniene), de drenajele şi golurile subterane aflate în lungul celui de al doilea nivel de carstificare, de
sculptarea depresiunilor de captare carstică şi apoi de toate celelalte forme (doline, lapiezuri etc.), care au
cunoscut în pleistocen, cea mai largă dezvoltare.
Fără îndoială că procesele de carstificare din prima şi a doua etapă, nu s-au mărginit doar la
crearea formelor şi depozitelor amintite, majoritatea celorlalte forme fiind ori şterse, ori transformate de
agenţii modelatori care au urmat. De altfel însuşi relieful actual este rezultatul unei evoluţii foarte
îndelungate, care a dus la crearea unui mare număr de forme exocarstice: lapiezuri, doline, uvale, lacuri
carstice, ponoare, izbucuri, văi carstice şi depresiuni de captare carstică.

3.2. LAPIEZURILE1

Dintre formele exocarstice din Munţii Pădurea Craiului, lapiezurile constituie unul dintre
elementele cele mai puţin răspîndite, fiind limitate, în general. la cîteva suprafeţe despădurite, la versanţii
unor văi, la crestele dintre doline sau ale unor dealuri. la toate sectoarele de chei şi la abrupturile
calcaroase. În privinţa substratului geologic, ele „preferă" atît calcarele neojurasice, cît şi cele eocretacice,
care reprezintă aproape 60% din suprafaţa carstificabilă a Pădurii Craiului. Această mare disproporţie
dintre frecvenţa lor şi răspîndirea rocilor carstificabile, ne demonstrează în mod elocvent că, în geneza şi
evoluţia lor, factorii generatori nu s-au putut manifesta nici din plin şi nici continuu, iar actualele condiţii
climatice nu sînt propice dezvoltării acestora.
După M. SVVEETING (1973 p. 75). factorii care influenţează formarea lapiezurilor sînt: l —
natura şi textura calcarului; 2 — cantitatea, distribuţia şi natura precipitaţiilor; 3 — viteza reacţiei chimice
dintre calcar, bioxid de carbon şi apă; 4 — unghiul pantei şi forma acesteia; 5 — prezenţa sau absenţa
solului şi vegetaţiei; 6 — fazele climatice din trecut. Cum spaţiul nu ne permite să analizăm fiecare factor
în parte şi nici acţiunea lor comună, ne rezumăm doar la această enumerare, din care trebuie să reţinem
faptul că, atunci cînd intră în acţiune doar o parte din aceşti factori, dintre care primii doi şi climatul sînt
obligatorii, la suprafaţa reliefului se declanşează dezvoltarea unor forme minore, cu atît mai „pure", mai
ideale, cu cît se vor întruni mai multe condiţii de formare, iar sensul evoluţiei lor va fi dat de prezenţa sau
absenţa unui element oarecare.
Renunţînd la ipotezele cu privire la geneza şi evoluţia lor şi la nenumărate variante şi posibilităţi
de clasificare, vom încerca prezentarea lapiezurilor din Munţii Pădurea Craiului aşa cum apar şi se
dezvoltă, insistînd asupra cauzelor care au determinat forma şi aspectul lor actual.
După J. NICOD (1972), aspectul actual este dat în primul rînd, de gradul de dizolvare al rocilor,
de gelifracţie şi de prezenţa sau absenţa cuverturii de sol. Pornind de la acest ultim considerent, constatăm
că în Munţii Pădurea Craiului, suprafeţele carstificabile sînt acoperite, în cea mai mare parte a lor, fie de un
strat gros de sol, specific culoarelor carstice, unor platouri şi zone cu pante sub 5°, fie de un strat foarte
subţire de sol cu o vegetaţie arborescentă, dezvoltată, mai ales, pe versanţii văilor şi pe povîrnişurile
1
Termen de origine- latină (lapis = piatră), fără corespondent în limba română. Cu totul izolat, localnicii
numesc cîmpurile de lapiezuri ,,locuri rele" sau „locuri pietroase".
dealurilor sau ale culmilor calcaroase. Grosimea straturilor de sol este, fără îndoială, o consecinţă directă a
unei evoluţii foarte îndelungate a reliefului, respectiv a alterării pe loc a rocilor carstificabile şi
necarstificabile. Extinderea şi gradul de dezvoltare a suprafeţelor carstificabile şi, în consecinţă, a
lapiezurilor de sub cuvertura de sol sînt greu de apreciat. În majoritatea cazurilor, prezenţa lor ne este
trădată de apariţia la zi a unor „cioturi" calcaroase, a unor lame şi creste ascuţite care, în ciuda aparenţelor,
aparţin unei generaţii de forme vechi numite impropriu „lapiezuri fosile". După cum se ştie, formele de
disoluţie evoluează în special subaerian, motiv pentru care unii cercetători limitează formarea lapiezurilor
numai la suprafaţa rocilor carstificabile. Or, aşa cum au dovedit-o studiile efectuate în regiunile carstice
intertro-picale (H. LEHMANN, 1953; J. CORBEL, 1959) şi în cele mediteraneene (P. VERDEIL, 1961), la
contactul solului cu roca parentală are loc, cu contribuţia vegetaţiei şi faunei, o disoluţie de mare amploare,
creîndu-se puţuri şi canale anastomozate prin intermediul cărora se realizează spaţii de legătură cu golurile
subterane din adîncime. Astfel, în Munţii Pădurea Craiului, pe care s-au imprimat adînc oscilaţiile climatice
din pleistocen, nu credem în existenţa unor lapiezuri fosile care, practic, nici nu s-ar fi putut conserva pînă
în zilele noastre. Printr-o evoluţie continuă, chiar şi sub stratul de sol, lapiezurile primare şi-au schimbat
mereu aspectul şi forma iniţială luînd tiparele impuse de condiţiile pedoclimatice din ultima etapă
geologică în care ele continuă să evolueze. Iată ele ce, considerăm că lapiezurile de sub cuvertura de sol nu
pot şi nu trebuie considerate ca fosile (I. VIEHMANN, 1964). Acest termen poate fi atribuit numai
formelor cu un astfel de aspect care au fost scoase recent la zi prin exploatarea argilelor refractare sau a
zăcămintelor de bauxită.
În funcţie de aspectul actual, de vîrsta şi poziţia lor în spaţiu lapiezurile din Pădurea Craiului pot fi
grupate în trei categorii: l — lapiezuri îngropate, 2 — lapiezuri semiîngropate şi 3 — lapiezuri descoperite.
În cadrul ultimei categorii, care reprezintă, de fapt, forma clasică sau etalonul actual al fenomenului de
lapiezare a suprafeţelor carstificabile, se pot deosebi trei tipuri mai importante: a — lapiezuri de versant, b
— lapiezuri de creastă şi c — lapiezuri de abrupt.
1. Lapiezurile îngropate apar numai în culoarele carstice şi pe suprafaţa unor platouri unde
grosimea stratului de sol este suficient de mare pentru a le acoperi total sau parţial. În acest ultim caz, ele
îşi semnalează prezenţa prin acele „cioturi" calcaroase, izolate, din zonele de laminare a stratului de sol. De
obicei, ele sînt scoase la zi prin lucrări de de-copertare (PI. VI, b) şi în zonele recent despădurite, pe care se
instalează procesele de şiroire şi organismele torenţiale. Exemple de acest gen ne sînt oferite de platoul
carstic de la Runcuri (zona centrală şi bordura de sud a acestuia), de Dealul Farcului şi de Platoul Răcas-
Poni-cioară (compartimentul central). De remarcat că, aproape în toate cazurile, acest tip de lapiezuri apare
pe marginea unor cuvete dolinare sau chiar doline în plină dezvoltare, ceea ce demonstrează valabilitatea
ipotezei conform căreia, sub cuvertura de sol, are loc o puternică disoluţie ce duce la tasarea solului şi, în
final, la formarea unor depresiuni generatoare de doline (J. NICOD, 1972, p. 27).
2. Lapiezurile semiîngropate reprezintă, din punct de vedere al formei, un alt element minor al
reliefului carstic. Spre deosebire de primele, acestea sînt acoperite de un strat foarte subţire de sol, pe care
creşte, de obicei, o vegetaţie arborescentă, care şi-a creat propriul său substrat de subzistenţă. Acesta este
reprezentat printr-un orizont discontinuu de substanţe minerale şi organice, rezultate din interacţiunea
dintre rocă şi vegetaţie.
În general, ele apar la suprafaţă sub forma unui microrelief haotic, cu numeroase blocuri în
echilibru şi şanţuri dirijate în sensul pantei, separate de proeminenţe ascuţite sau rotunjite, acoperite, de
obicei, cu un strat de muşchi, întrerupt din loc în loc de apariţia unor fisuri, şanţuri sau puţuri adînci în care
se fixează rădăcinile vegetaţiei arborescente. Exemple de acest gen se întîlnesc în bazinul superior al Văii
Vida şi pe dealurile împădurite din bazinul mijlociu al Văii Iada (în special pe Dealul Cornului), unde
traversarea lor devine o adevărată aventură.
După toate probabilităţile, dezvoltarea acestui tip de lapiezuri a început în condiţiile climatice
periglaciare, cînd acţiunea de dezagregare a fost stimulată, în mare măsură de procesele de îngheţ şi
dezgheţ, care au facilitat infiltrarea apelor tot mai în adîncime. De altfel, această origine este atestată şi de
prezenţa, la altitudini de peste 500 m, a unor situaţii de acest gen, dar ce-i drept, de o amploare mult mai
mică. În general, pe suprafeţele umbrite sau cu expoziţie nordică, amplitudinile termice sînt mai reduse iar
umiditatea înregistrează valori relativ ridicate. Din acţiunea conjugată a acestor doi factori rezultă că astfel
de lapiezuri cunosc o dezvoltare mult mai accentuată decît pe suprafeţele despădurite cu expunere sudică.
3. Lapiezurile descoperite sînt dezvoltate mai ales, pe suprafeţe despădurite. Ele reprezintă nişte
microforme pe care s-au imprimat oscilaţiile climatice din ultima perioadă. Spre deosebire de regiunile
carstice din zonele alpine, de carstul mediteraneean, intertropical sau cel din regiunile reci, unde procesele
de lapiezare se desfăşoară într-un ritm susţinut, luînd forme specifice, în Munţii Pădurea Craiului acestea
sînt mult încetinite din cauza unor condiţii mai puţin favorabile, între care regimul termic şi cantitatea
precipitaţiilor par să aibă un rol hotărîtor.
a. Lapiezurile de versant sînt specifice terenurilor despădurite, cu expoziţie sudică, dezvoltate pe
suprafeţele înclinate şi apar mai ales pe versanţii văilor şi pe clinele unor dealuri. Ele au un aspect haotic,
derivat probabil, din procesele actuale de dezagregare, combinate cu cele de solificare şi de aplatizare a
părţilor proeminente ale reliefului. În general, ele se caracterizează printr-o încrucişare de fante, mai mult
sau mai puţin deschise, de canaluri. rigole, şanţuri şi găuri tubulare, invadate de o vegetaţie ierboasă, care
separă tot felul de proeminenţe cu contururi neregulate (lame şi muchii, rotunjite sau ascuţite, blocuri şi
pietre izolate, desprinse de suport prin dezagregare etc.). Astfel de forme apar fie pe suprafeţe restrînse,
cum sînt cele din zona platoului Zece Hotare sau Runcuri, fie pe suprafeţe întinse, sub formă de cîmpuri,
cum sînt cele de pe versantul de sud-est al Coastei Jocarului, cele din faţa izbucului de la Moara Jurjii şi
cele de pe versantul drept al Văii Mniera, în dreptul depresiunii Călăţea, unde urcă pînă în vîrful Dealului
Şerbota şi Dealului Osoi. În acest ultim caz, geneza şi evoluţia lapiezurilor de versant au fost condiţionate
şi de stratificaţia, aproape orizontală, a depozitelor calcaroase, ceea ce a determinat o dezvoltare în trepte a
versanţilor, de unde şi numeroase desprinderi de blocuri şi un important material de dezagregare.
b. Lapiezuri de creastă. Spre deosebire de tipul anterior, acestea rezultă din acţiunea conjugată a
disoluţiei şi a crioclastiei, avînd o dezvoltare puţin profundă. Sînt caracteristice suprafeţelor mai înalte şi
apar cu precădere, pe crestele de separaţie dintre doline sau pe acelea ale unor dealuri calcaroase cum sînt:
Dealul Glimeea şi Coasta Jocarului. În comparaţie cu lapiezurile de versant, acestea se desfăşoară pe
suprafeţe mult mai restrînse şi apar în relief sub forma unor pietre ascuţite, înconjurate de numeroase
blocuri libere.
c. Lapiezuri de abrupt. Se întîlnesc pe pantele care depăşesc în medie 50°—60° şi sînt
caracteristice, aşa după cum rezultă din titlu, abrupturilor calcaroase din sectoarele de chei, din jurul
ponoarelor şi izbucurilor sau a abrupturilor structurale. Ca şi în cazul celorlalte, dezvoltarea canelurilor este
destul de slabă, fiind adesea întrerupte din cauza desprinderii unor blocuri, ca urmare a intervenţiei
proceselor de îngheţ şi dezgheţ. Rezultatul acestei acţiuni se concretizează prin formarea unor cîmpuri de
pietre îngrămădite la baza abrupturilor sau sub formă de trene de grohotiş (în cheile din amonte de Remeţi,
în Cheile Brătcuţei, Albioarei, Cuţilor, abrupturile de deasupra Ponorului de la Toaia, a Izbucului Groeşului
etc.). În unele cazuri, disoluţia scoate în evidenţă structura calcarului, generînd lapiezuri de fisuraţie (ril-
lenkarren) cum sînt cele din abruptul ce se înalţă deasupra ponoarelor din depresiunea Ponoraş, Ponorul
Merişorului, Stanul Cerbului etc. În concluzie, lapiezurile din Munţii Pădurea Craiului sînt destul de slab
reprezentate şi poartă amprenta unei evoluţii îndelungate adusă, în condiţiile climatului actual, pînă în
pragul unei faze de involuţie.

3.3. DOLINELE1

Dolinele constituie formele de suprafaţă cele mai caracteristice ale carstului din Munţii Pădurea
Craiului. Ele sînt reprezentate prin mici depresiuni circulare sau eliptice, ale căror dimensiuni maxime pot
ajunge pînă la cîteva sute de metri (200—300 m) diametru şi o adîncime de 50—60 m. Ca şi în alte regiuni
carstice şi în această unitate geografică, ele apar izolate, în şiruri sau în cîmpuri. Primele sînt mai frecvente
pe calcarele triasice şi se dezvoltă mai ales în zonele de schimbare a pantei. Şirurile de doline apar pe
aliniamente tectonice şi, mai ales, pe varsanţii platourilor, ai masivelor calcaroase izolate sau ai
depresiunilor de captare carstică unde se înscriu pe fundul unor foste văi de eroziune normală. Cîmpurile de
doline se desfăşoară pe platourile şi în culoarele carstice, formate din calcare neojurasice şi eocre-tacice, pe
care le transformă într-o veritabilă „strecurătoare naturală" (platoul Rece Hotare, Runcuri, Igreţ, Răcaş-
Ponicioară etc.).
În ceea ce priveşte distribuţia dolinelor în spaţiu, s-a constatat că acest tip de forme carstice există
atît pe suprafeţe relativ plane, cît şi pe terenuri înclinate, că se pot grupa mai multe la un loc formînd uvale
sau sînt diseminate pe suprafeţe largi şi că pot forma aliniamente în lungul liniilor de slabă rezistenţă
(fisuri, diaclaze, falii) sau înşirîndu-se într-o formă negativă, cu aspect de vale.
1
Termen de origine slavă care înseamnă „vale". El a fost introdus în literatura de specialitate de către J.
CVIJIC pentru a defini o depresiune carstică închisă, aproximativ circulară, mai puţin adîncă decît largă, cu
un punct de absorbţie pentru apele meteorice. Acestor forme şi caracteristici le corespunde în limba română
termenul de „hîrtoape", folosit în Oltenia şi Transilvania, cel de „Vîrtoape", utilizat în Muniţii Apuseni şi
cel de „vîrcane", folosit în Banat.
Forma dolinelor este destul de variată, putîndu-se întîlni aproape toate tipurile specifice
actualelor zone temperate. Cele mai multe , sînt de tip „pîlnie" (PI. VII, a), cu versanţi înclinaţi (30°—60°),
şi doline de tip ,,cuvetă", mai puţin adînci şi cu versanţi domoli (10°—30°). Primele, ale căror diametre sînt
de 2—3 ori mai mari faţă de adîncime, se închid în partea inferioară, fie printr-o zonă foarte îngustă,
rezultată din unirea versanţilor puternic înclinaţi, fie printr-un fund plat, relativ puţin dezvoltat. Ultimele, al
căror raport dintre diametru şi adîncime este de aproximativ 10:1, prezintă, în funcţie de aspectul conturului
exterior şi al fundului, o serie de variante, între care cele mai frecvente sînt dolinele cu contur circular,
specifice platoului carstic al Igreţului, ori cu margini alungite sau digitale şi cu fund orizontal sau neregulat,
uneori înierbat, generat de disoluţie, şi de acumulare a depozitelor de sol şi de vegetaţie de pe versanţi
(dolinele de pe platourile carstice Runcuri, Răcaş şi Zece Hotare). În sfîrşit, dolinele pot să fie simetrice,
specifice calcarelor masive triasice (PI. VII, b) şi celor tithonice clin zona Damiş, Runcuri, /ece Hotare,
Răcaş-Po-nicioară şi Dealul Fîntînele, sau asimetrice, determinate de căderea stratelor, în mod constant,
într-o anumită direcţie, care generează doline de semipilnie sau de semicuvetă, specifice versanţilor unor
dealuri calcaroase (Dealul Zglamănului, Dealul Şerbota, Dealul Secătura, Dealul Tomnatec, Dealul Ana,
Dealul Cărmăzan, Dealul Merişorului etc.), unor foşti afluenţi ai cursurilor principale, transformaţi în văi
dolinare (afluenţii cursurilor Topa-Rîu, Vida, Roşia, Meziad, Brătcuţa, Băroaia etc.) şi zonelor de la
periferia platourilor carstice, unde datorită denudării orizonturilor de roci necarstificabile de pe culmile şi
dealurile mai înalte, dolinele se dezvoltă, atît pe versanţii dealurilor, cît şi pe cei ai văilor (Mniera, Iezere,
Groapa Birtinului, Dealul Glimeea Mică şi Mare, Dealul Crucii etc.).
În general, versanţii acestui tip de doline sînt căptuşiţi cu un strat de sol şi de vegetaţie ierboasă, a
cărei grosime şi respectiv varietate, creşte înspre fundul dolinelor unde atinge maximum de dezvoltare. În
foarte multe cazuri vegetaţia ierboasă este înlocuită cu arbuşti şi arbori, reprezentaţi prin Prunus spinosa,
Crataegus monogyna, Corylus avellana, Betula pendula şi Carpenus betuluş (zona cuprinsă între Valea
Mnierei, la vest, şi culmea formată din Dealul Crucii, Dealul Chicera, Dealul Popii, la est) sau chiar cu
vegetaţie lemnoasă formată din arbori de fag, stejar şi brad sau mixte (bazinul superior al Văii Vida,
versanţii culmei Scaunul Craiului — Merişor şi platoul carstic Runcuri). Din cauza proceselor de versant,
care duc la acumularea substanţelor insolubile şi a materiilor organice, fundul acestor doline devine, în
unele cazuri, impermeabil, fapt care favorizează, în perioadele cu precipitaţii îndelungate sau la topirea
bruscă a zăpezii, formarea de lacuri temporare cum sînt: Tăul Frăpsinel sau Tăul Cărbuni, situate la vest de
Dealul Ticlăului, dolinele cu apă din Depresiunea Damiş (PI. VIII, b), lacurile din cîteva doline din Platoul
Igreţuîui, Tăurile Tinoasei de pe versantul sudic al Dealului Roşiorului, Iacul Osoiele (Poniţa) etc. Există şi
lacuri de dolină care par să aibă un caracter permanent, în sensul că generaţiile actuale nu cunosc să fi secat
vreodată, cum sînt Tăul Bătrîn şi Tăul Nieşului, care urmează a fi descrise în capitolul următor.
Cea mai mare parte a dolinelor cu apă (temporară sau permanentă), dispun de un strat gros de
argile roşcate în amestec cu substanţe organice care, impregnate cu ape sezoniere, joacă, în evoluţia
dolinelor, rolul unei comprese (J. NICOD, 1972). Menţinerea umidităţii sporite şi de lungă durată pe fundul
unor astfel de doline (cum sînt cele din zonele împădurite şi cu expunere nordică) determină, la contactul
cu masa calcaroasă, o coroziune progresivă care duce, cu timpul, la adîncirea dolinelor.
Localizarea dolinelor. Dizolvarea calcarelor la suprafaţă şi absorbţia materialului în profunzime
sînt determinate de factori topografici, topoclimatici şi tectonici.
Din punct de vedere topografic, dolinele din Munţii Pădurea Craiului sînt răspîndite numai pe
suprafeţe pozitive, aflate cu mai multe zeci şi chiar sute de metri (200—300) deasupra bazei locale de
eroziune, indiferent dacă se găsesc pe fundul unor sinclinale (zona Vîrciorog sau compartimentul Zece
Hotare) sau în şanţurile tectonice (Grabenul de la Remeţi sau zona treptelor antitetice). La fel, ele sînt
întîlnite şi în lungul văilor care au ajuns, prin eroziune, la substratul calcaros (vezi şi 3.8.5.).
Condiţiile topoclimatice reprezintă un alt factor deosebit de important în geneza şi evoluţia
dolinelor, deoarece într-un fel se dezvoltă cele din zonele umede şi împădurite, adăpostite de curenţii de
aer, şi în altul cele de pe suprafeţele cu expunere sudică, despădurite, aflate în calea maselor de aer. În acest
ultim caz, dezvoltarea lor este mult încetinită şi fiind supuse, mai mult, unor procese de spălare a solului şi
de dezagregare a rocii tind spre involuţie sau spre formarea unui relief haotic, pietros, nud şi sterp, cum
este, spre exemplu, zona nordică a Imaşului Bătrînului.
Factorul tectonic, care este socotit, în general, ca determinant în formarea dolinelor, nu ne oferă
exemple prea convingătoare, liniile de faliere şi de dislocare principale, ca şi în cazul drenajelor subterane,
fiind parcă evitate. Din distribuţia, uneori haotică, a dolinelor, rezultă că rolul principal îl are fisuraţia
calcarelor în „tablă de şah" care, în cazul cîmpurilor de doline, schiţează aliniamente ce pot fi puse pe
seama tectonicii. Fără îndoială, cele mai numeroase dintre ele sînt situate la intersecţia unor astfel de fisuri
iar dolinele mai mari, ca şi uvalele, sînt datorate şi unor diaclaze sau chiar falii. Nu trebuie însă să pierdem
din vedere faptul că distribuţia şi mărimea dolinelor depinde de foarte mulţi factori între care evoluţia în
timp pare să fie determinantă.
Geneza dolinelor. În legătură cu formarea dolinelor s-au emis mai multe teorii şi s-au făcut mai
multe clasificări. În Pădurea Craiului însă nu putem vorbi decît despre patru tipuri: de coroziune sau
normale, de străpungere sau de formare pe calcare subiacente, de prăbuşire şi mixte.
— Dolinele normale sînt datorate coroziunii, generată de infiltrarea apei încărcată cu bioxid de carbon de-
a lungul unei reţele de fisuri însoţită de dizolvarea rocii. În funcţie de natu.a, porozitatea şi structura
calcarelor se pot distinge doline cu formă de pîlnie sau de cuvetă, simetrice sau asimetrice, simple,
duble, lobate sau conjugate, cu sau fără un strat de sol, pe care le întîlnim la tot pasul.
— Dolinele de străpungere (asemănătoare pe anumite planuri, cu dolinele de subsidenţă, cu cele de
sufoziune şi de sucţiune a lui M. BLEAHU, 1982, p. 219), sînt caracteristice zonelor unde cuvertura
formaţiunilor necarstificabile sau cea a depozitelor de umplutură din depresiunile de captare carstică a
fost sau este suficient de subţire pentru ca, prin dizolvarea calcarelor din bază, să se formeze astfel de
forme negative. Exemple ele acest fel, pot fi întîlnite pe aproape toţi versanţii acoperiţi cu depozite
impermeabile liasice (Dealul Crucii, Dealul Oaşului, Dealul Rujet etc.), pe versanţii culmii Roşiorului
şi Dealul Dumbrava (Butan) şi în cadrul depresiunilor Damiş, Ponoraş, Ponoare, Cărmazan-Zece
Hotare şi Acre. De regulă, fundul acestora este impermeabilizat cu importante depozite de umplutură,
ceea ce determină menţinerea unui strat de apă cu caracter temporar sau permanent şi formarea
lacurilor de dolină.
— Dolinele de prăbuşire rezultă fie din prăbuşirea tavanului unei cavităţi subterane, dezvoltată în
apropierea suprafeţei carstificabile, fie prin avansarea remontantă a unui horn din cadrul unor goluri
subterane profunde (dolina din extremitatea de est a Gruiului Peşterii (Meziad), dolinele de prăbuşire
din Platoul Igreţului, dolinele de pe traseul subteran al apelor ce dispar în Ponorul Runcşorului
(Hîrtopul cu Nea) şi cele de pe traseul subteran Ponoraş-Iz-bucul Brătcanilor). Un caz aparte îl prezintă
dolinele de prăbuşire născute pe seama galeriilor miniere părăsite, aflate în zona Recea-Dumbrava,
Râcaş, Gugu sau Cornet, din care s-au extras bauxite şi argile refractare.
Evoluţia dolinelor. Geneza şi evoluţia dolinelor sînt determinate, ca şi în cazul altor forme
carstice, de o serie de factori care le pot imprima o dezvoltare accelerată sau lentă. Cum însă în dezvoltarea
lor pot interveni elemente cu totul secundare, dar care pot produce efecte majore, schiţarea unor sisteme
evolutive este destul de dificilă.
D. AUBERT (1969), făcînd cercetări asupra unei doline din Jura (Alpii Bernezi), a constatat că
fenomenul de coroziune cel mai activ are loc pe fundul dolinelor, sub cuvertura de argile şi humus, iar în
cazul dolinelor mlăştinoase sau lacustre, acesta se produce şi lateral, unde este stimulat de fenomenul de
crioclastie.
Din observaţiile efectuate în Munţii Pădurea Craiului, se constată că substanţele reziduale,
rezultate din descompunerea materiilor organice şi din dizolvarea calcarului, pe fundul dolinelor formează
un strat din ce în ce mai gros, ceea ce face ca forma respectivă să ia aspect de cuvetă, cu dezvoltarea mai
accentuată pe orizontală. În cazul în care pe fundul dolinei se deschide un canal său un orificiu de evacuare
a apelor, iar cantitatea de precipitaţii, de substanţe organice şi reziduale este inferioară capacităţii de
drenare a acelui canal, dolina se adînceşte luînd forma de pîlnie. Deşi dolinele cu1 fundul plat sînt destul de
reduse ca număr, prezintă o importanţă deosebită pentru localnici care le folosesc pentru culturi (în
Depresiunea Cărmăzan, Zece Hotare, Depresiunea Ponoare, cîmpul de doline din zona Gugu, Groapa
Sturzului, Soci etc.).
În legătură cu vîrsta dolinelor din Munţii Pădurea Craiului, considerăm că orice datare
antepleistocenă are o valoare cu totul estimativă. Cum însă aspectul actual al reliefului este rezultatul direct
al oscilaţiilor climatice din pleistocen, a succesiunii perioadelor glaciare cu cele interglaciare, a căror
consecinţă s-a răsfrînt şi asupra acestei unităţi naturale, se poate aprecia, cu destulă certitudine, că
dezvoltarea maximă a dolinelor a avut loc în condiţiile climatului periglaciar cînd procesele de carstificare,
în prezenţa unor umidităţi maxime şi a unor temperaturi destul de scăzute, s-au manifestat, după toate
probabilităţile, la cel mai înalt grad posibil. Aceste procese nu au încetat odată cu pleistocenul şi nu s-au
manifestat peste tot cu aceeaşi intensitate; multe dintre dolinele actuale erau probabil abia schiţate în timp
ce altele prezentau un grad de dezvoltare mai avansat, putînd fi transformate în forme majore, în doline cu
funcţie de ponor sau în uvale, sfi rămînă în sfadiul respectiv sau chiar să dispară, Iată de ce considerăm că
formarea şi dezvoltarea dolinelor reprezintă un proces continuu care duce, în funcţie de condiţiile climatice
în care evoluează, fie la adîncirea şi lărgirea lor, fie la aplatizarea şi, respectiv, la involuţia lor.

3.1. LACURILE CARSTICE

Acumulările de apă cu caracter permanent în regiunile carstice sînt foarte rare datorită fisurării şi
solubilităţii calcarului, caracteristici incompatibile cu formarea de lacuri. Din această cauză, literatura de
specialitate este foarte săracă în informaţii de acest gen iar exemplele sînt cu totul sporadice.
Paradoxal, dar tocmai calcarul, cu toate calităţile sale, reprezintă în acelaşi timp, şi sursa unor
elemente ce pot duce la formarea lacurilor. Printr-o coroziune activă şi de lungă durată, pe fundul
depresiunilor carstice, de tipul dolinelor, uvalelor, al depresiunilor de captare carstică sau al poliilor, se
formează un strat de substanţe insolubile, conţinute în însăşi roca dizolvată sau ajunse aici de pe versanţii
din jur sau de la distanţe mai mari, prin agenţii de transport. În anumite condiţii, de grosime şi de etanşare,
fundul acestora se transformă într-un strat impermeabil, care permite acumularea apelor meteorice. La
formarea acestui strat, un rol important îl au şi formaţiunile necarstificabile de pe suprafeţele mai înalte din
jur, care cu cit vor ajunge în cantităţi mai mari în cuveta depresionară şi vor fi mai insolubile, cu atît
acumularea apelor şi persistenţa lor va fi de durată mai îndelungată. Un rol asemănător îl are şi vegetaţia,
care în anumite condiţii şi limite, poate contribui la menţinerea apelor în cuvetele lacustre. Dar, de cele mai
multe ori, şi în special în cea de a doua etapă clin evoluţia unor astfel de lacuri, ea se transformă într-un
factor distructiv, contribuind la colmatarea lor.
În Munţii Pădurea Craiului, cele mai multe acumulări de apă de acest au loc în zona pierderilor
organizate, cum sînt sorburile şi ponoarele, specifice cursurilor de apă cu bazine hidrografice dezvoltate,
total sau parţial, pe formaţiuni necarstificabile. Intrucît aceste aspecte vor fi discutate în capitolele
următoare, menţionăm doar faptul că, din cauza aluviunilor transportate de cursurile de apă, capacitatea
căilor de evacuare în subteran suferă modificări aproape la fiecare viitură, acestea putînd fi în stare de
funcţionare totală, parţială sau scoase din funcţie.
Ţinînd seama de aceste cîteva aspecte ale problemei aflate în discuţie, în Munţii Pădurea Craiului
se pot deosebi două tipuri de lacuri carstice: lacuri permanente (localizate numai în doline) şi lacuri
temporare (situate atît în doline, cît şi în zona de captare în subteran a cursurilor epigee).

3.4.1. LACURI PERMANENTE


Deşi, aşa cum s-a menţionat, permanenţa unor acumulări de apă pe suprafeţele calcaroase este
greu de acceptat. Munţii Pădurea Craiului ne oferă totuşi două lacuri carstice, numite „tăuri", care se
menţin de zeci sau chiar sute de ani, a căror persistenţă este atestată de către localnici şi de o serie de
elemente morfohidrografice.
Tăul Bătrîn este un lac de dolina cu caracter permanent, situat în zona văilor dolinare din partea
de nord-est a Platoului Zece Hotare, la o altitudine absolută de 490 m (Fig. 33). Aşezat într-o zonă parţial
împădurită, el este alimentat din precipitaţiile atmosferice care cad pe versanţii unei doline de mari
dimensiuni (cca. 250 m diametru), dezvoltată în calcare tithonice (Fig. 7). În jumătatea de sudvest, aceasta
se află la adăpostul unei păduri masive de fag iar în rest este acoperită de un strat de sol pe care creşte o
vegetaţie ierboasă, specifică zonelor de păşunat. Pe fundul său impermeabilizat cu un strat gros de argile şi
nămol, se află o oglindă de apă al cărei nivel oscilează în funcţie de prezenţa sau absenţa precipitaţiilor.
Oglinda lacului are o formă ovală, de 82 m lungime maximă, 40 m lăţime 2,7 m adîncime maximă, în
timpul primăverii, şi de 1,5 m toamna. Din informaţiile culese de la localnici, el nu ar fi secat niciodată, dar
prezintă, în comparaţie cu ultimele 5—6 decenii, o evidentă tendinţă de scădere a nivelului apei. Faptul
menţionat este confirmat şi de un nivel de abraziune săpat în versanţii din jur, rămas suspendat cu 0,8—1,2
m deasupra oglinzii actuale (PI. VII, c). Ca urmare, el a început să fie invadat la margini de o vegetaţie
higrofilă care ocupă, în prezent, mai bine de jumătate din suprafaţa sa. În condiţiile climatului actual el
tinde să fie scos din funcţiune, atît prin colmatare treptată, cît şi printr-un proces continuu de evaporare.
Fiind situat într-o zonă carstică lipsită de orice sursă de apă, el reprezintă o adevărată oază pentru animalele
sălbatece şi cele domestice scoase la păşunat în această zonă.
Tăul N i e ş u l u i este situat pe versantul de nord-est al Dealului Zglamăn, în interiorul cotului
descris ele Valea Mniera înainte de a intra în depresiunea de captare carstică de la Călăţea (Fig. 9. VI, 8).
Ca şi Tăul Bătrîn, este amplasat într-o dolină ovală de mari dimensiuni (120—180 m), dezvoltată în calcare
barremiene, făcînd parte dintr-o vale dolinară (PI. VIII a); are o formă ovală şi prezintă o variaţie de nivel
în funcţie de cantitatea şi durata precipitaţiilor. Spre deosebire de Tăul Bătrîn, acesta se află într-o zonă
despăduriţi şi dispune, în perioadele de secetă, de o plajă de argilă nisipoasă, dezvoltată numai în partea de
nord a cuvetei lacustre. Aceasta din urmă este situată la o altitudine de 510 m şi este impermeabilizată cu
un strat de mîluri şi argile foarte fine care căptuşesc fundul dolinei. Oglinda apei măsoară 55 m lungime, 30
m lăţime şi o adîncime maximă de 2,1 m în perioadele ploioase şi de 1,2 m în cele secetoase.
Ca şi în cazul precedent, Tăul Nieşului pare să aibă un caracter permanent, iar apele sale sînt
folosite de către localnici, în mod curent, numai la adăpatul vitelor. Pe marginea lacului, pe fîşia
corespunzătoare oscilaţiilor de nivel, s-a dezvoltat o vegetaţie lacustră care, pe latura sudică, mai abruptă,
este reprezentată prin arbuşti.
Din observaţiile efectuate rezultă că între aportul de ape din precipitaţiile atmosferice şi cantitatea
de apă consumată sau evaporată există o diferenţă, în favoarea celei din urmă, care nu justifică
permanentizarea celor două lacuri. În lipsa unor dovezi concludente, se presupune că ele dispun de o
alimentare subterană, din dolinele situate în amonte, la nivele superioare, în aceeaşi vale dolinară.

3.4.2. LACURI TEMPORARE


Fig. 7 — Tăul Bătrîn. A — plan de situaţie; B — secţiuni.
Lacurile temporare apar într-un număr destul de mare, au dimensiuni reduse şi se află în diferite
stadii de evoluţie. Astfel, în timp ce unele cuvete lacustre abia sînt în formare, altele au şi atins faza de
fjlmatare, fiind transformate în zone mlăştinoase. Dar din exemplele oferite de Munţii Pădurea Craiului,
rezultă că fenomenul se poate produce şi invers; plecîndu-se de la o cuvetă lacustră, aflată într-un stadiu
avansat de evoluţie, cu un strat impermeabil deja constituit, se poate ajunge înapoi, la o dolină normală,
lipsită de condiţiile necesare acumulării apelor meteorice. Dat fiind numărul mare al dolinelor în care apele
stagnează doar cîteva ore sau 1—2 zile, nu insistăm asupra acestui fenomen, ci trecem la prezentarea
lacurilor temporare care persistă cel puţin 2—3 luni pe an, dintre care amintim: Hîrtopul cu Apă este un lac
de dolină, cu caracter temporar, situat la nord de Dealul Osoi, pe Platoul Igreţului, la o altitudine de
aproximativ 425 m, pe fundul unei doline circulare cu un diametru de numai 20 m, dezvoltată în calcare
barremiene. Fundul său este impermeabilizat cu un strat gros de argile nisipoase foarte fine, pe care se
adună, din precipitaţii, un strat de apă de 60—80 cm grosime, menţinîndu-se pînă vara tîrziu. În perioadele
de secetă îndelungată pe fundul lacului se formează o crustă de sol poligonal a cărui structură persistă timp
îndelungat, chiar şi sub apă (PI. VIII, c).
Balta Bivolilor este un alt lac carstic de dolină, situat în extremitatea de sud-vest a Depresiunii
Damiş, sub drumul care duce spre Roşia, la o altitudine de 720 m. Dolina este dezvoltată pe dolomite
triasic-inferioare, are o formă circulară de cca 22 m diametru şi este impermeabilizată cu depozite
argiloase. Prezenţa acestora a dus la formarea unui strat gros de mîluri argiloase pe care se acumulează apa
de pe versanţii din jur, formînd un lac ce nu seacă decît foarte rar (PI. VIII, b).
Bălţile Munăului sînt situate în partea de sud-est a satului Damiş, dincolo de treapta antitetică a
ponorului cu acelaşi nume, la 725 m altitudine. În acest caz, este vorba de două doline învecinate, căptuşite
cu un strai gros de sol înierbat în care apele persistă pînă vara tîrziu. În perioadele cu precipitaţii abundente,
nivelul apelor se ridică atît de mult încît depăşeşte creasta intermediară şi se formează un singur lac,
strangulat în zona mediană, de cca 35 m lungime. Pe margine au crescut cîteva sălcii, iar pe suprafaţa apei
pluteşte o vegetaţie lacustră.
Lacul temporar din Hîrtopul Mare se află în partea de nord a Depresiunii Damiş, pe fundul unei
doline de mari dimensiuni, cu un diametru de 150 m şi o adîncime de 30 m, dezvoltată în calcare triasice, la
intrarea „între Glimee" (PI. VII, b). Baza sa este impermeabilizată cu un' strat de argile, nisipuri şi chiar
pietrişuri, pe care se adună, pentru scurt timp, apele scurse de pe versanţii acoperiţi, în cea mai mare parte,
cu un strat de sol pe care creşte o vegetaţie ierboasă. Aflîndu-se în apropierea Ponorului de la Toaia, situat
cu cîteva sute de metri mai la vest, nu este exclus ca dezvoltarea sa să fi fost determinată de un drenaj fosil
al apelor ce dispar azi prin acest ponor.
Balta din Secătură este cantonată într-o dolină asimetrică, situată la 475 m altitudine, pe stînga
drumului ce urcă din Bratca spre Damiş, într-o vale dolinară, la nord de dealul cu acelasi nume. Cuveta
lacustră este săpată în calcare triasice, iar stratul impermeabil este alcătuit din argile şi nisipuri rezultate din
depozitele impermeabile liasice care acoperă Dealul Secătura. Aportul cel mai important de ape se
datorează unor şiroiri care adună apele de pe versantul impermeabil şi din lungul drumului amintit. Fiind
amplasată pe traseul subteran dintre Ponoraş şi Izbucul Brătcanilor, dolina a început să-şi piardă funcţia de
cuvetă lacustră, devenind tot mai vizibil un ponor, în jurul căruia apele staţionează din ce în ce mai puţin
timp.
Tăul Frăpsinel, numit şi Tăul Cărbuni, este situat la vest de Defileul Crişului Repede, la 430 m
altitudine. În prezent, el constituie o baltă mlăştinoasă, de formă circulară (10—15 m diametru), inundată
de o vegetaţie higrofilă.
Astfel de bălţi, tăuri şi mlaştini se găsesc şi în alte zone ale Munţilor Pădurea Craiului (Vîrciorog,
Fundătura, Răcaş, Runcuri, Farcu etc.).
Celălalt tip de lacuri carstice (de scurtă durată) se formează în jurul unor sorburi sau ponoare, prin
care dispar în subteran cursurile de apă provenite din mari bazine de recepţie organizate, în cea mai mare
parte, pe formaţiuni necarstificabile. Durata de funcţionare este redusă, fiind determinată de cantitatea de
precipitaţii şi de capacitatea de drenaj a golurilor subterane. Cazurile cele mai frecvente de acest gen, au loc
în zona Ponorului de la întorsuri (Runcşor) şi în cadrul depresiunilor de captare carstică de la Damiş,
Ponoare şi Acre.
În concluzie, lacurile carstice din Munţii Pădurea Craiului sînt situate în doline şi în unele zone de
captare în subteran a cursurilor epigee, au un caracter permanent sau temporar şi prezintă acumulări de apă
în diferite stadii de evoluţie (lacuri, bălţi, tăuri, mlaştini).

3.5. UVALELE1

Din punct de vedere ştiinţific, prin termenul do „uvală" se înţelege o depresiune închisă, de talie
intermediară între doline şi depresiunile de captare carstică, rezultată din unirea mai multor doline care îi
dau, în general, o formă lobată sau alungită. Fundul lor, format din doline normale de dizolvare, este destul
de neregulat iar în unele cazuri chiar accidentat.
Din punct de vedere genetic, apar şi se dezvoltă fie numai pe suprafeţe calcaroase, puternic
tectonizate, fie la contactul formaţiunilor calcaroase cu cele impermeabile. De aici şi două categorii mai
importante: uvale de coroziune sau tectono-corozive şi uvale erozivo-corozive sau de contact litologic.

3.5.1. UVALELE DE COROZIUNE


Se formează pe un substrat calcaros unitar din punct de vedere al naturii şi compoziţiei sale, dar
foarte tectonizat, cu numeroase întretăieri de fisuri şi diaclaze. Din numeroasele exemple oferite, mai ales
de suprafeţele carstice de la nivelul platourilor unde, în majoritatea cazurilor, sînt în curs de individualizare,
prezentăm doar două exemple: Groapa Gaura cu Vînt şi Groapa Poienii.
Groapa Gaura cu Vînt este situată la cca 1,1 km nord de fostul sediu administrativ a! comunei
Zece Hotare, azi sat, între Ponorul Brezului, la est, şi Ponorul lacoboaia, la nord (Fig. 27, 14). Situată în
lungul unei linii tectonice, ea se înscrie în interiorul curbei de nivel de 695 şi are o formă ovală, trunchiată
pe latura de sud unde s-a dezvoltat un abrupt în calcare triasice. Din punct de vedere al dimensiunilor sale
(lungime 350 m, lăţime 250 m şi adîncime 40 m) este una din cele mai mici uvale din Pădurea Craiului.
Fundul ei este ciuruit de opt doline, a căror adîncime creşte spre interiorul uvalei. Dată fiind poziţia ei, în
raport cu ponoarele amintite, nu este exclus ca, pe lîngă elementul tectonic, să fi avut un rol important în
dezvoltarea sa şi cele două drenaje subterane care par să conflueze sub această „groapă". În acest sens,
foarte semnificativă ni se pare prezenţa, pe interfluviul dintre aceasta şi valea dolinară a Pîrîului lacoboaia,
a unei răsuflători (Gaura cu Vînt) prin care se ventilează golurile subterane care „nu s-au lăsat" încă
explorate.
Groapa Poienii este o uvală de mari dimensiuni, situată la vest de Ponorul Runcşorului şi la sud-
est de Poiana Mare. liste modelată în calcare triasice, în jurul unei doline mari, spre care conveni, din
direcţii opuse, trei aliniamente de doline, dispuse în trepte. Din această distribuţie a dolinelor rezultă o
depresiune lobată, înscrisă în interiorul curbei de nivel 625 m.

3.5.2. UVALE EROZIVO-COROZIVE


În timp ce uvalele de mai sus se dezvoltă numai prin coroziune şi rezultă din unirea mai multor
doline, uvalele din această categorie reprezintă rezultatul acţiunii combinate atît a proceselor de eroziune,
cît şi a celor de coroziune. Uvalele erozivo-corozivo apar, aşa după cum ne demonstrează exemplele din
Munţii Pădurea Craiului, pe suprafeţele calcaroase de pe care au fcst îndepărtate depozite necarstificabile,
1
Termenul de „uvală", ca şi cel de „dolină", este de origine slavă şi înseamnă „bazin" sau „căldăruşă". Pe
plan local el nu este cunoscut, astfel de forme fiind denumite „gropi". Termenul de „groapă" defineşte, în
conceptul local, o depresiune, de obicei accidentată, care contrastează cu relieful din jur. Uneori în intenţia
de a preciza şi dimensiunile acesteia, se face apel la superlativul „gropoi" (Gropoiul Hulpii sau Gropoiul
Chioii).
după care au intervenit procesele de coroziune, îndepărtarea formaţiunilor necarstificabile a putut să fie
generală (pe spaţii largi) sau locală, datorată acţiunii unor organisme fluviatile slab dezvoltate care, după
atingerea substratului calcaros au fost captate în subteran. Treptat, curgerea organizată a fost suprimată,
locul său fiind preluat de procesele de coroziune care au dus la schiţarea unor forme de tipul uvalelor, cum
sînt: Groapa Rîtii, Groapa Şchireaua, Groapa Chicerii şi Groapa Secăturii.
Groapa Rîtii este situată între Dealul Surului, la nord-vest, Dealul Coseştilor, la sud-est. Valea
Boiului, la sud-vest şi Valea Ibanului la nord-est, pe hotarul satului Ponoare, comuna Bulz (Fig. 24, 11).
Are o formă ovală (de cca 1000 m lungime, 500 m lăţime şi 80— 90 m adîncime) şi este înscrisă în
interiorul curbei de nivel de 650 m. Faţă de văile amintite apare suspendată cu cca 150 m, dar în raport cu
dealurile din jur, fundul său este cu 130—180 m mai jos, fiind marcat de un şir de doline, uncie cu funcţie
de ponor, spre care converg cîteva ravene de şiroire (PI. IX, a).
Din punct de vedere geologic, ea se dezvoltă, la bază, în calcare albe masive iar în jumătatea
superioară în dolomite superioare triasice, peste care a existat un orizont de formaţiuni impermeabile
liasice, prezente azi numai pe vîrful Dealului Suru, şi un strat de gresii şi conglomerate senoniene, limitate
doar la vîrful Dealului Coseşti.
Din cercetările efectuate rezultă că, în faza primară, un afluent de stînga al Văii Ibanului avansa
pînă în centrul acestei uvale de unde se bifurca spre cele două dealuri. După îndepărtarea cuverturii
impermeabile, la confluenţa celor doi afluenţi au început să se manifeste procesele de captare carstică,
determinînd apariţia dolinelor şi, în final, formarea cuvetei actuale. Urmînd sensul curgerii iniţiale,
conformă cu direcţia de înclinare a stratelor, apele, ce dispar azi prin infiltraţii pe fundul dolinelor, reapar la
zi în Valea Iadei prin izbucul de la Moara Dedii (Fig. 24, 10).
Groapa Şchireaua este o uvală de mari dimensiuni (cca 1000 m lungime, 600 m lăţime şi 60—80
ni adîncime), situată între Dealul Crucii, la nord şi Coasta Jocarului, la sud, în perimetrul satului Tomnatec
(Fig. 33). Formată în calcare tithonice, foarte aproape de linia de faliere prin care acestea sînt aduse în
contact anormal cu calcarele barremiene, ea se înscrie în interiorul curbei de nivel de 650 m şi este ciuruită
de un marc număr de doline, între care şi una cu apă temporară. Din distribuţia acestora rezultă că iniţial ea
era traversată de un curs de apă ce colecta numeroşi afluenţi a căror ape le drena spre Valea Mnierei. În
prezent, organismele fluviatile — resturi ale foştilor afluenţi — s-au restrîns la cîteva vîlcele temporar-
active, dezvoltate în partea superioară, impermeabilă, a versantului ce coboară din Dealul Crucii, ale căror
cursuri de apă dispar în subteran la contactul cu calcarele subiacente. În partea opusă, cadrul depresionar
prezintă cîţiva lobi, pe traseul foştilor afluenţi, care tind să se separe în „gropi" secundare, independente
(Groapa Băii). „Vatra depresionară", ciuruită de dolinele amintite, înclină spre nord-vest, în direcţia
scurgerii primare a apelor de suprafaţă, demonstrînd originea sa. Ca şi în cazul altor depresiuni de acest
gen. Groapa Şchireaua s-a format prin îndepărtarea orizontului de roci necarstificabile de către un curs de
apă care nu a putut ţine pas cu adîncirea pe verticală a colectorului său. În prezent, apele ce se infiltrează în
subteran, în cadrul acestei uvale, revin la suprafaţă, după toate probabilităţile prin Izvorul Fânului, situat în
versantul drept al Văii Mniera.
Fig. 8 — Uvale erozivo-corozive în bazinul mijlociu al rîului Brătcuţa.
Groapa Chicerii este situată pe stînga drumului ce urcă de la Bratca la Damiş, la sud de dealul cu
acelasi nume (Fig. 8). Dezvoltată în calcare tithonice, ea reprezintă unul din stadiile finale la care ajung
unele văi carstice în evoluţia lor (vezi 3.8.5.5.). Amplasată în bazinul unui fost afluent de stînga al Văii
Brătcuţa, ea este formată din 9 doline de dimensiuni apreciabile, acoperite, parţial, cu o vegetaţie
arborescentă şi are o formă ovală (cca 800 m lungime şi 350 m lăţime), în care pătrunde curba de nivel de
550 m. Atît pe Dealul Chicerii, cît şi pe versantul de sud-vest se mai găseşte încă un orizont subţire de
conglomerate, gresii şi şisturi argiloase liasice, în timp ce, din cadrul uvalei, el a fost îndepărtat de curgerea
epigee amintită. În prezent, apele ce se infiltrează prin dolinele respective reapar la suprafaţă prin izvoarele
temporar-active, situate la baza versantului stîng al Văii Brătcuţa.
Groapa Secăturii este situată la nord de uvală precedentă, între Dealul Chicerii, la sud, şi Dealul
Secătura, la nord, cu care se aseamănă din toate punctele de vedere (Fig. 8).
Exemple de acest gen se întîlnesc, atît în lungul văilor principale, de-a lungul unor sectoare de chei
(Valea Videi, Cheile Albioarei, Valea Boiului, Valea Iada etc.), cît şi în interiorul platourilor carstice (în
special Răcaş-Ponicioară), unde înmănunchierea dolinelor evocă traseul cursurilor primare.

3.6. PONOARELE
Una dintre caracteristicile cele mai importante ale Munţilor Pădurea Craiului o constituie, aşa cum
am mai amintit, dispariţia apelor de la suprafaţă, fie prin infiltraţii, direct în substratul calcaros, fie prin
pierderi organizate determinate de procesele de captare carstică a cursurilor epigee. Ca urmare, scurgerea
superficială este înlocuită cu una subterană, reprezentată printr-o reţea de goluri active sau temporare, a
căror dezvoltare este condiţionată de timp şi de spaţiu, de condiţiile paleoclimatice şi de extinderea, în
suprafaţă şi în grosime, a rocilor carstificabile.
Captările carstice reprezintă unul dintre elementele cele mai caracteristice ale peisajului din Munţii
Pădurea Craiului. Acest fapt se datorează evoluţiei paleogeografice, alcătuirii lor geologice (alternanţa, atît
pe verticală, cît şi pe orizontală a rocilor carstificabile cu cele necarstificabile) şi poziţiei lor, mai ridicată,
faţă de unităţile depresionare din jur. Toate acestea se reflectă în absenţa unor cursuri viguroase de apă, prin
restrîngerea scurgei-ii superficiale la nivelul suprafeţelor necarstificabile şi prin prezenţa unui număr de
145 pierderi organizate, bine definite. Bazîndu-ne pe aceste constatări de ordin' general, se poate afirma că,
în prezent, reţeaua hidrografică din Munţii Pădurea Craiului a intrat într-o fază de involuţie, locul său fiind
luat de o serie de drenaje subterane, a căror alimentare este asigurată, în principal, de precipitaţii şi de
puţinele cursuri epigee dezvoltate pe formaţiuni impermeabile. Din această cauză, majoritatea pierderilor
de apă, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de insurgenţă sau imergenţă, sînt localizate în
zonele de contact dintre formaţiunile carstificabile cu cele necarstificabile sau în extremitatea dinspre aval a
văilor oarbe. Aproape în toate cazurile, ele sînt marcate de cîte o treaptă antitetică şi o înşeuare, dincolo de
care se schiţează traseul fosil al văilor primare. Pe baza unor astfel de elemente morfohidrografice se pot
face aprecieri cu privire la vîrsta captărilor carstice, la rolul acestora în evoluţia reţelei hidrografice şi la
geneza şi evoluţia depresiunilor de captare carstică (vezi 3.9.8.).
Ţinînd seama de evenimentele majore intervenite în evoluţia reţelei hidrografice din Munţii
Pădurea Craiului, apreciem că, pe teritoriul acestei unităţi naturale se întîlnesc trei generaţii de ponoare:
pliocene, pleistocene şi holocen-actuale. Primele corespund fazei roda-niene, care a determinat golirea
bazinelor neogene şi, odată cu aceasta, accelerarea eroziunii liniare şi a proceselor de captare carstică,
ducînd la redistribuirea cursurilor de apă şi la schiţarea viitoarelor depresiuni de captare carstică. În această
perioadă, cele mai importante captări s-au produs prin Ponorul din Valea Mniera, Ponorul I din Ponoraş,
Ponorul din Toaia, Ponorul Văii Ponorului şi Ponorul din Şes, din depresiunea Ponoare, Ponorul de la Acre
(PI. Ţ, b). Ponorul din Groapa Ciurului, Ponorul din amonte de Cheile Albioarei, Ponorul de la Ticlu etc.
Cea de a doua generaţie de ponoare a fost determinată de faza valahă şi desăvîrşită de condiţiile
climatice din pleistocen cînd, datorită alternării perioadelor de eroziune cu cele de colmatare, reţeaua
hidrografică a fost afectată de o serie de captări carstice care au dus la migrarea zonelor de pierdere a apelor
înspre amonte şi la deschiderea unor ponoare noi cum sînt: Ponorul Surdului, ponoarele din Groapa
Cărmăzanului, din Secătura Bratcanilor, ponoarele II şi III din Ponoraş (Fig. 18), Ponorul Munău (PI. X, b),
Ponorul Săncuta, Ponorul Păiş, Ponorul Runcşorului, Ponorul Jurcanilor. Ponorul din Stanul Foncii,
Ponorul Văii Fiului etc.
Ponoarele din cea de a treia generaţie corespund unei perioade din ce în ce mai săracă în
precipitaţii (holocen-actuală) şi sînt reprezentate prin pierderile actuale, localizate la contactul dintre
formaţiunile carstificabile cu cele necarstificabile din bazinele superioare ale rîurilor. Ele se manifestă prin
infiltraţii, prin sorburi şi prin puncte de absorbţie totală a cursurilor de apă, cum sînt: actualele doline cu
funcţie de ponor, pierderile difuze din lungul unor văi şi pierderile pe cale de definitivare, ele transformare
în ponoare, din Groapa Lii, din Valea Cărmăzanului, din Homorîş, din Valea Daica, de sub Dealul Chicerii,
de la Tău-gani, din Poiana Damişului, din Valea Boiului, de la Soci etc.
De menţionat că, în timp ce unele ponoare, din prima şi a doua generaţie, au fost scoase din
funcţiune, datorită deschiderii celor din ultima etapă, localizate mai înspre amonte (Ponoarele I şi II din
Ponoraş, Ponorul din Groapa Sturzului, Ponorul Văii Ponorului etc.), altele continuă să funcţioneze şi în
prezent, datorită prezenţei lor chiar în zona de contact dintre cele două tipuri de formaţiuni (Ponorul dfe la
Toaia, Ponorul de la Acre, Ponorul Runcşorului etc.) sau datorită unui debit ceva mai constant, întreţinut de
o serie de izvoare carstice ce debuşează în valea respectivă (Ponorul Văii Mniera).
Din punct de vedere al modului de funcţionare, pierderile de apă din Munţii Pădurea Craiului pot
fi grupate în două categorii: permanente şi temporare. În timp ce primele sînt pe cale de dispariţie, fiind
reprezentate prin captările în subteran a unor cursuri majore, cum sînt cele din Valea Runcşorului, Valea
Mnierei etc., pierderile temporar-active sînt foarte numeroase, prezintă mari fluctuaţii de debit şi denotă un
stadiu avansat de evoluţie. De altfel, majoritatea văilor temporar-active dispun, pentru unul şi acelasi curs
de apă, de o succesiune de două, trei sau chiar patru ponoare, dintre care doar ultimul funcţionează în mod
obişnuit. Această migrare spre amonte a punctelor de captare carstică reprezintă una din trăsăturile cele mai
importante ale scurgerii superficiale din Munţii Pădurea Craiului. Exemple de acest gen ne sînt oferite de
cursurile de apă care dispar în Groapa Păstăiasa, în Groapa Ciungilor, în depresiunile Damiş, Ponoraş şi
Ponoare, în lungul văii primare Sohodol-Albioara, a văii Cuţilor şi multe altele.
În funcţie de capacitatea golurilor subterane în care dispar, de natura, durata şi cantitatea
precipitaţiilor, de suprafaţa bazinelor de recepţie şi de debit, pierderile pot fi totale sau parţiale. Mai mult
chiar, una şi aceeaşi pierdere poate fi, în funcţie de gradul de colmatare al căilor de evacuare din etapa,
sezonul sau viitura anterioară, totală sau parţială. În general, pierderile totale au loc în perioadele de etiaj şi
corespund unor ponoare mai vechi, din prima şi a doua generaţie sau unor cursuri de apă ce pătrund în
subteran prin intermediul unor peşteri, cum sînt: Peştera de la Gă-lăşeni, Peştera din Hîrtopul Bonchii,
Peştera Jurcanilor, Peştera Ciur-Ponor, Peştera de la Ţiclu şi multe altele. De aici rezultă şi un alt caracter al
pierderilor de apă, care pot să fie accesibile sau inaccesibile omului. Cele mai multe fac parte din ultima
categorie, care, de altfel, s-a dovedit a fi şi cea mai săracă în goluri carstice accesibile; foarte multe
încercări de-a se pătrunde într-o reţea carstică prin ponoare de acest tip s-au soldat cu eşecuri. Una din
excepţiile de acest gen este Ponorul din Săncuta care, după mai muiţi ani de muncă anevoioasă de
dezobstruare, a permis membrilor din Cercul de speologi amatori din Cluj-Napoca să pătrundă, în 1983,
într-o importantă reţea de goluri carstice ce se dezvoltă spre Peştera cu Apă de la Bulz.
Pierderile parţiale se manifestă, în mod obişnuit, prin sorburi şi infiltraţii de-a lungul cursurilor
actuale, respectiv prin scăderea debitului pe anumite tronsoane. Unul din exemplele de infiltraţii parţiale,
permanente, în albia rîurilor din Munţii Pădurea Craiului ne este oferit de Iada, pe tronsonul dintre
confluenţa cu Valea Luncii şi Remeţi. Prin experienţele cu fluoresceină, efectuate de E. JEKELIUS (1964),
s-a constatat că Iada pierde, pe acest tronson, o cantitate de apă de cca 170 l/s pe care o redă apoi, aceluiaşi
curs, după cca 600 m aval, prin izbucul Topleţ sau Tăul Fără Fund. Alte cîteva exemple de acest gen au fost
depistate prin marcări cu radioizotopi, de către I. ORAŞEANU care, în perioada 1980—1983, a stabilit
legături directe între pierderile din albia cursului superior al Văii Mniera şi Izbucul de la Moara Jurjii
precum şi între Valea Peştişului şi Peştera Aştileului.
Caracterul parţial al captărilor este condiţionat de o serie de factori, între care capacitatea de drenaj
a golurilor subterane şi debitul solid joacă un rol hotărîtor. Natura şi cantitatea de aluviuni transportată de
cursul de apă poate să colmateze o parte sau toate căile de pătrundere în subteran, limitînd sau oprind,
pentru o anumită perioadă, acest proces. Un fenomen asemănător se întîlneşte şi în cazul văilor oarbe deja
formate, numai că, atunci cînd ponoarele acestora nu pot „înghiţi" toate apqle, acestea formează lacuri
temporare a , căror durată şi dimensiuni depind de configuraţia terenului şi de volumul surplusului de apă
(în zona Ponorul de la Toaia, Ponorul de la Acre sau Ponorul Runcşorului, apele se adună şi formează
lacuri mai mici sau mai mari. de o zi sau o lună, aproape la fiecare aversă de ploaie mai importantă).
Majoritatea captărilor carstice din Munţii Pădurea Craiului sînt situate în zona de contact dintre
formaţiunile carstificabile cu cele necarstificabile. După felul în care are loc acest contact, se pot deosebi
captări de natură stratigrafică şi captări de natură tectonică. În primul caz, este vorba de cursurile de apă
care, după ce se organizează şi curg pe formaţiuni impermeabile, dispar de îndată ce ating (prin eroziune pe
verticală) sau pătrund pe substratul calcaros. Cele mai viguroase cursuri de apă captate în felul acesta sînt
localizate la contactul (normal) dintre formaţiunile carstificabile ale triasicului mediu şi superior cu
depozitele permouerfeniene (Depresiunea Damiş şi Depresiunea Ponoare) şi la contactul acestora cu
orizontul impermeabil al triasicului inferior (Depresiunea Ponoraş, Groapa Blidireştilor, Secătura
Brătcanilor etc.).
Captările de natură tectonică, datorate liniilor de falie care secţionează sau delimitează anumite
zone, generează ponoare de o stabilitate mult mai îndelungată şi se caracterizează prin prezenţa unei trepte
antitetice cu aspect de abrupturi calcaroase, de cîteva sute de metri lungime şi mai multe zeci de metri
înălţime (PI. IX, b).
În astfel de abrupturi se deschid, în unele cazuri, vechile trasee subterane, prin care ayele au
pătruns în reţeaua carstică, în etapele anterioare (Ponorul de la Acre, Ponorul de la Toaia, Ponorul
Merişorului, Ponorul din Stanul Foncii etc.).
Aceleaşi cursuri de apă, larg dezvoltate pe formaţiuni necarstificabile, au transportat, pînă la baza
treptelor antitetice, mari cantităţi de aluviuni pe care le-au depus în amonte de locul de captare,
transformînd întreaga zonă de pierdere a apelor într-un veritabil şes aluvionar, fn timp ce la viituri, acesta
poate fi acoperit de ape, prin formarea de lacuri temporare, în perioadele de etiaj, el poate fi secţionat adînc
de cursul de apă ce se îndreaptă spre noul punct de subteranizare (de captare), deschis la ultima viitură (PI.
X, a). De fapt, acesta este şi mecanismul de formare al depresiunilor de captare carstică numai că, în acest
caz, este vorba de perioade geologice, glaciare şi interglaciare şi de forme carstice mult mai mari şi mai
complexe (vezi 3.9.8.).
În afara pierderilor de apă bine organizate sau a. ponoarelor propriu-zise de pe traseul vechilor
cursuri de apă, în Munţii Pădurea Craiului există şi o serie de pierderi ele apă, uneori destul de masive, care
încă nu au reuşit să-şi formeze o treaptă antitetică; trecerea apelor în subteran făcîndu-se prin infiltraţii
treptate în albia văilor, pe mai multe sute de metri, fără să producă modificări esenţiale în profilul
longitudinal. Astfel de pierderi sînt uşor de observat în perioadele de secetă cînd curgerea de suprafaţă se
restrînge la ba/inele superioare ale rîurilor organizate pe formaţiuni impermeabile şi cînd sectoarele
inferioare, sculptate în calcare, sînt drenate de ape pe distanţe mici, dincolo de care devin seci pînă la o
nouă viitură. De menţionat că, în general, după infiltrare, respectiv după trecerea lor în subteran, apele nu
mai revin în acelaşi bazin ci, străbătînd culmi calcaroase, reapar la suprafaţă, fie în versanţii văilor de ordin
superior, fie în bazinele hidrografice limitrofe (afluenţii din cursul mijlociu al rîului Iada: Valea Di-şorului
—Izbucul din Peştera Ţurii, Valea Rea— Peştera de la Faţa Apei, Valea Izvorului—Izbucul lui Davele,
Valea Daica—Peştera cu Apă din Valea Căuşului, Pierderile din Pîrîul cu Soci—Izvorul din Lunca Pizlii
sau ponoarele din Depresiunea Ponoare—Peştera cu Apă de la Bulz, pierderile din Valea Cuţilor—Izbucul
Topliţei de Roşia etc.).
În sfîrşit, mai există şi un mare număr de pierderi cu totul locale, uneori foarte greu de depistat,
care funcţionează numai în timpul ploilor de lungă durată. Astfel de cursuri de apă ocazionale, de cele mai
multe ori tulburi, nu sînt nici propice marcărilor cu fluoresceină şi nici suficiente pentru a transporta pînă !a
colectorul principal colorantul, pentru a putea fi observat la ieşire. Din aceste motive, informaţiile noastre
cu privire la desfăşurarea detaliată a golurilor subterane (asociate unor asemenea pierderi) şi la direcţia de
curgere a apelor subterane, s-a limitat la deducţii de ordin morfohidrografic şi la experienţele, reuşite, cu
fluoresceină.
Din cele 145 insurgenţe cuprinse în lista de mai jos, 30 (20.7%) corespund unor cursuri de apă ce
pătrund în subteran prin peşteri, mai mari sau mai mici, 68 (46,9%) sînt captate prin ponoare propriu-zise
(inaccesibile dar cu trepte antitetice), iar 47 (32,4%) se pierd fie în albia văilor, pe mai multe zeci sau sute
de metri, fie în cadrul unor „gropi", prin intermediul dolinelor (cu funcţie de ponor) sau prin infiltraţii.
Din punct de vedere al vîrstei substratului în care dispar, 37,9% sînt localizate în calcare jurasice
superioare, 35,2% în calcare şi dolomite triasice medii, 10,3% în calcare cretacice inferioare şi numai 7,5%
dispar în calcare de vîrstă T.3, J.2 sau To (Fig. 9, B). De remarcat că cele mai multe cursuri de apă sînt
captate la contactul dintre conglomerate, gresiile şi argilele liasice cu calcarele jurasice (38" o) şi în zonele
de contact dintre şisturile cristaline şi depozitele permowerfeniene cu calcarele triasice (35%).
În funcţie de caracterul curgerii, 126 (86,9%) din pierderi sînt temporar active şi numai 19
(13,1%) au caracter permanent, ultimele fiind specifice cursurilor de apă din lungul văilor majore (Iada,
Vida, Topa-Rîu şi Mniera) şi afluenţilor Văii Iada care îşi au bazinele de recepţie dezvoltate pe formaţiuni
eruptive de tip Vlădeasa.

LISTA INSURGENŢELOR DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI1

Nr. Denumirea insurgenţei Alt. abs. Roci Caract. curg. Nr. de


crt ordine
12 2 3 4 5 6
VI. Bazinul Mniera —Aştileu3
1 Ponorul Văii Mniera (P. lui Potriva) 367 C.l T 5
2 Ponorul de sub Gurguiata 375 C.l T 6
3 Prd. din Groapa Dosului (Călăţea) 375 C.l T 7
4 Pierderile din Valea Mniera (Cornet) 510 J-3 P 10
5 Pierderile din Grp. Şchireaua 630-675 J-3 T 12
1
Lista cuprinde numai bazinele hidrografice în care s-au identificat insurgenţe.
2
1 — Număr curent; 2 — Denumirea insurgenţei cu indicarea bazinului hidrografic primar în care se află
(Pn = Ponor, Prd. = Pierdere neorganizată, P. = Peşteră, Grp. = Groapa) ; 3 — Altitudine absolută: 4 —
Vîrsta rocilor carstificabile în care pătrund apele (T.2 = Triasic mediu, T. 3 = Triasic superior, J.2 = Jurasic
mediu, J.3 = Jurasic superior, C.l = Cretacic inferior, To = Tortonian); 5 — Caracterul curgerii apelor
captate în subteran (P = Permanent, T = Temporar); 6 — Numărul de ordine sub care figurează insurgenţa
în bazinele hidrografice, primare, din Fig. 9.
3
Ponoarele scrise cu majuscule sînt descrise în partea II-a a lucrării.
VII. Bazinul Gălăşeni-Birtin
6 Ponorul Dumbrăvii 410 J.3 T 1
7 Pn. Valea Deblei (P. de la Gălăşeni) 395 T-3 T 2
8 Prd. din Groapa Birtinului 450-550 J-3 T 5
9 Ponorul din Tomnatec 610 J.2 T 9
10 Ponorul din Groapa Ghembii 620 J.3 T 10
11 Ponorul din Peştera de la Hodă 604 J.3 T 11
12 Pn. Văii Peştireului (P. Bătrînului) 575 J-3 T 12
13 Ponorul Surdului 586 J-3 T 13
VIII. Bazinul Măguran - Izbîndiş
14 Pierderile din V. Măjuranului 550-600 T.2 T 2
15 Ponorul din Grp. Blidireşti 735 T2 T 3
IX. Bazinul Cărmăzan — Mişid — Damiş — Ponoraş
16 Ponorul Brezului 645 T2 T 1
17 Ponorul Olfului 635 T.2 T 2
18 Ponorul de sub Peştera Birăului 610 T. 2 T 3
19 Ponorul din Groapa Liii 650 T.2 T 4
20 Ponorul din Cărmăzan 625 T.2 T 5
21 Ponorul Văii Cărmăzanului 575 T2 T 6
22 Ponorul de la Peşteruţă 687 T.2 T 8
23 Ponorul Toaia 645 T.2 P 9
24 Ponorul Munău 720 T.2 T 10
25 Pierderea din Valea Huţii 615 J-3 T 11
26 Ponoarele din Ponoraş 595 J-3 T 12
27 Ponorul Văii Macră 570 J-3 T 13
28 Ponorul din Stanul Ciuţii 575 J-3 T 15
29 Pierderile din Valea luncilor 470 J-2 P 16
30 Pierderile din Valea Şesii 475-520 T.2 T 18
31 Ponorul Pîrîului Recea 600 T.2 T 19
32 Pierderile din V. Mişidului 325-375 T.2 T 21
X. Bazinul Văii Groşilor — Secătura Brătcanilor
33 Pierderile din Groapa Glimeii 650-670 T2 T 1
34 Pierderile din Grp. Sturzului 540-560 T.2 T 2
35 Pn. din Secătura Brătcanilor 485 T.2 T 4
36 Ponorul din Homorîş 555 T2 T 5
XI. Bazinul Brătcuţa
37 Pierderile din Groapa Chicerii 520-540 J.3 T 7
38 Pierderile din Grp. Secăturii 480-500 J-3 T 10
39 Ponorul de sub Drum 435 T.2 T 13
XII. Bazinul Văii Boiului— Ponoare
40 Ponorul din Săncuţa 710 T.2 T 2
41 Pn. Văii Ponorului (sub P. Iovului) 610 T.2 T 11
42 Pn. din Valea Ponorului 625 T.2 T 12
43 Pn. Văii Brădeştilor (P. Cociului) 645 T.2 T 13
44 Ponorul din Şes 680 T.2 T 14
45 Ponorul Văii Stiopului 690 T.2 T 15
XIII. Bazinul Iadei
46 Ponorul de sub Dl. Chicerii 885 J-3 T 2
47 Ponorul de la Acre 815 J-3 T 3
48 Pierderile din V. Sălătrucului 500-600 J-3 P 7
49 Pierderile din V. Strivinoasei 525-600 J-3 P 9
50 Ponorul V. Daica (P. Tunel) 590 J-3 T 11
51 Pierderile din V. Daica 620-630 J-3 T 12
52 Ponorul din Secătură 735 C.l T 13
53 Pierderea din Avenul Pobraz 830 C.l T 15
54 Pierderile din V. Izvorului 550-650 J-3 P 16
55 Pierderile din V. Rea 625-700 C.l T 19
56 Pierderile din V. Dişorului 550-575 T.2 T 20
57 Pierderile din Pîrîul cu Soci 600-650 C.l P 23
58 Prd-le din V. Boţii (V. Lungii) 525-57 T2 P 24
59 Prd-le din V. Iadei (Dejoaia) 445-455 T/2 P 25
60 Pierderile din V. Şipotului 500-600 T.2 P 30
61 Pierderile din V. Lungşorului 525-600 T.2 T 31
62 Pierderile din V. Caprei 625-700 T.2 P 33
63 Pierderile din V. Hîrtoapelor 750-800 T.2 T 36
64 Ponorul din V. Frunţii 810 C.l T 38
65 Pierderile din Groapa Rîtii 580-590 T.3 T 44
XV.a. Bazinul Meziad
66 Ponorul V. Gropilor (La Coş) 520 C1 T 1
67 Pierderile din V. Bradului 440-490 C1 T 2
68 Pierderile din V. Peşterii 440-480 C1 T 4
69 Ponoarele din Leucuş 415-425 C1 T 5
70 Pierderile din V. Meziadului 200-260 Q P 8
XV.b. Bazinul Sohodol
71 Pierderile din V. Sohodolului 200-250 Q P 3
XV.c. Bazinul Lazuri
72 Ponorul de la Tăul Ganii 670 T2 T 2
XV. d. Bazinul Runcşor — Sohodol — Albioara- Roşia
73 Ponorul din Măgura Dosului 720 T.2 T 1
74. Pn. din Poiana Damişului 655 T.2 T 2
75. Ponoarele din Fîntînele 678 T.2 T 3
76. Ponorul din Poiana Runcşorului 580 T.2 T 4
77. Ponorul Văii RUNCŞORULUI 565 T.2 P 5
78. Pierderile din Groapa Poienii 565-585 T2 T 6
79. Ponorul din Poiana Mare 545 T.2 T 7
80. Ponoarele din Cuculeasa 675 T.2 T 8
81. Ponorul de sub Stanul FONCII 560 T.2 T 9
82. Ponorul II de sub Stanul FONCII 570 T.2 T 10
83. Pierderea din Pîrîul Bare 615 T.3 T 12
84. Pn. V. Botului (P. din Sohodol) 550 T.2 T 13
85. Pierderea din Peştera Sohodol 445 T.2 P 14
86. Ponorul V. Jurcanilor 545 T.2 T 15
87. Ponorul din Pîrîul Băroaia 557 T.3 T 16
88. Ponorul Văii Perje 480 T.2 T 17
89. Ponorul din Poiana Prii 465 T.2 T 18
90. Ponorul Văii FIULUI 515 T.2 T 19
91. Ponorul din Hîrtopul Bonchii 450 J-3 T 21
92. Ponorul Văii Tiişului 420 J-3 T 25
93. Pierderile din Grp. lui Oaidă 450-460 J-3 T 28
94. Pierderile din Groapa Vilii 440-450 J-3 T 30
95. Pierderile din V. Cuţilor 325-425 J-3 T 32
96. Ponorul Tinoasei 535 J-2 T 33
97. Pierderile din P. Ciur-Izbuc 510-520 J-2 T 34
98. Ponorul din Groapa Ciurului 480 J-3 T 36
99. Ponorul Albioarei 430 J-3 T 38
100. Pn. din Groapa lui Doboş 46 J-3 T 39
101. Ponoarele din Soci 355-365 J-3 T 41
102. Prd-le din Groapa Sohodoalelor 350-370 C.l T 45
103. Ponorul din Baia Nuţului 458 J-3 T 47
104. Ponorul Birchii 458 J.3 T 48
105. Ponorul Lander 455 J-3 T 49
106. Ponorul MERIŞORULUI 458 J-3 T 50
107. Ponorul Iţului 525 J.3 T 51
XVI. Bazinul Vida
108 Ponoarele din Prislop 670-680 J3 T 1
109 Ponorul din P. Taurului 540 C1 T 2
110 Ponoarele din Păstăiasa 615-625 J3 T 6
111 Ponoarele de la Corobăţ 620-630 J3 T 9
112 Ponoarul de la Iacoboaia 674 T2 T 10
113 Ponoarele din Şaua Gugu 605-615 J3 T 13
114 Ponorul Tomii 635 J3 T 14
115 Ponorul din V. Tinoasei 575 J3 T 15
116 Ponoarele din Băroaia 525-535 T2 T 17
117 Pn. din Fundătura Roşiorului 625 J3 T 20
118 Pn. din Hîrtoapele Hododii 620 J3 T 21
119 Pierderile din V. Ruştiului 525-625 J3 T 24
120 Prd-le din Groapa Brejeşti 615-650 C1 T 25
121 Pierderile din V. Cubleşului 400-425 C1 T 27
122 Ponorul Cărbunarilor 560 J3 T 30
123 Ponorul din Gropoiul Hulpii 465 J3 T 35
124 Ponorul Linzului 455 J3 T 36
125 Ponorul din Ponicioară 445 J3 T 38
126 Ponorul din Urzici 450 J3 T 40
127 Ponorul lui Marchiş 515 J3 T 42
128 Prd. din Peştera de la Preguz 460 J3 T 43
129 Ponorul de la Fîntîna Rece 456 J3 T 45
130 Ponorul Nişoarei 430 J3 T 47
131 Ponorul Nulii 430 J3 T 49
132 Pn. de sub Ritul Domnesc 335 C1 T 51
133 Prd-le din V. Hîrtoapele Cerbului 325 C1 T 56
134 Pierderea din Av.-P. Jiloasa 387 C1 P 60
XVII. Bazinul Topa - Rîu
135 Ponorul din Groapa Popii 565 C1 T 2
136 Pn. din V. Seacă (Pn. Peşteranilor) 520 C1 T 8
137 Pierderea din P. Aurica 470 C1 P 9
138 Pierderea din V. Ciungilor 485 C1 T 12
139 Pierderile din V. Poienii 325-375 C1 P 15
140 Pierderile din V. Poienii 324 C1 P 17
141 Pierderea din V. Peştişului 335 C1 T 18
142 Pierderea din V. Todii 335 C1 T 26
143 Pierderile din V. Copilului 350-380 C1 T 28
144 Ponorul Văii Ticlului 373 C1 T -
145 Prd. din V. Peşterii (Stracoş) 268 To T -
146 Prd. din V. Peşterii (Tăşad) 275 To T -

3.7. IZBUCURI ŞI IZVOARE CARSTICE

Toate apele care pătrund într-un masiv calcaros situat deasupra bazei de eroziune revin la
suprafaţă prin izvoare sau izbucuri, cunoscute în literatura de specialitate sub numele de emergente. În
funcţie de o serie de elemente privind modul lor de constituire şi de funcţionare, în Munţii Pădurea Craiului
se pot deosebi, ca şi în alte regiuni carstice, două categorii de emergente: resurgenţe şi exurgenţe. În timp
ce primele definesc acele apariţii masive de apă cunoscute sub numele de izbucuri, provenite în cea mai
mare parte, din cursuri epigee cunoscute, captate în subteran prin peşteri sau ponoare, ultimele presupun
organizarea unor astfel de drenaje chiar în subteran, din apele de infiltraţie provenite din precipitaţii şi din
condensări subterane. În afară de rostul pur teoretic al acestei clasificări, cunoaşterea provenienţei apelor
din izvoarele carstice a primit în ultimul timp o importanţă deosebită în alimentarea cu apă a unor localităţi
şi întreprinderi de la periferia Munţilor Pădurea Craiului cum sînt: comuna Aştileu, cu întreprinderea
„Refractara" şi satul Peştera, un mare număr de gospodării din localităţile Josani, Gălăseni, Şuncuiuş,
Bălnaca, Bratca, Bulz, Remeţi, Roşia, Luncasprie şi Cerbeşti, care folosesc aceste ape atît pentru nevoile
gospodăreşti sau în industrii locale, cît şi în alimentarea cu apă potabilă. Din acest punct de vedere, este cît
se poate de evident că, în timp ce resurgenţele sînt contaminate de microbi şi reziduuri, exurgenţele pot
oferi ape de bună calitate, cu condiţia ca dolinele şi avenele din perimetrul de alimentare să nu fie
transformate în depozite de gunoaie. În legătură cu acest ultim aspect, considerăm necesar să se întreprindă
măsuri care, prin stabilirea perimetrelor de protecţie şi prin educarea cetăţenilor, să se asigure puritatea
necesară a apei. Astfel de măsuri se impun, mai ales pentru resurgenţa cursului Văii Mniera, care revine la
suprafaţă prin Peştera Aştileului, exurgenţă din Peştera Pişniţa, resurgenţa apelor din Groapa Cărmăzanului,
adică resurgenţa de la Izbîndiş, Izbucul Brătcanilor, a căror ape provin din Depresiunea Ponoraş şi Valea
Luncilor, şi apele din Peştera cu Apă de la Bulz, captate în subteran prin ponoarele de la Ponoare şi
Săncuta.
După modul de ieşire al apelor la suprafaţă, în Munţii Pădurea Craiului se pot distinge două tipuri
de emergente: închise (inaccesibile din cauza dimensiunilor reduse sau a sifoanelor de la ieşire (Pi. XI, a şi
XII, b) şi deschise sau accesibile pe zeci, sute sau mii de metri, în lungul unor peşteri pe care le drenează,
înainte de a ieşi la suprafaţă (Peştera de la Vadu Crişului (PI. XI, b), Peştera Moanei, Peştera cu Apă de la
Bulz, Peştera cu Apă din Valea Leşului, Peştera Meziadului, Peştera cu Apă din Valea Letea etc.).
Din punct de vedere al regimului de curgere se pot distinge două tipuri de emergente: permanente,
care nu seacă niciodată dar prezintă mari fluctuaţii de debit, şi temporare, cu funcţionare numai în
perioadele de ploi, de regulă mai abundente. În timp ce primele sînt specifice resurgenţelor cu mari bazine
de recepţie (Aştileu, Vadu Crişului, Izbîndiş, Bulz, Roşia (PI. XII, a), Topliţa de Roşia (PI. XI, c), Bulbuci
sau Groieşu), ultimele sînt caracteristice izvoarelor carstice propriu-zise, majorităţii exurgenţelor (Pişniţa,
unele izvoare din Groapa Moţului, Peştera Tirului, Peştera din Valea Strîmturii etc.) şi cîtorva resurgenţe cu
bazine de recepţie foarte mici (Peştera Moanei, Peştera Răii, Peştera Gruieţului, Izvorul de la Moara Dedii
etc.). În perioadele cu precipitaţii abundente, la unele emergente se pun în funcţie şi vechile canale de
evacuare din subteran, situate deasupra celor obişnuite, cu rol de suprapun, cum este cazul resurgenţei din
Groapa Moţului (Josani), a izvoarelor din Fundătura Birtinului, Izbucul Dămişenilor, Izbucul Brătcanilor şi
Peştera Meziadului).
Toate aceste aspecte sînt determinate de gradul de evoluţie al fiecărui drenaj în parte, de natura şi
cantitatea precipitaţiilor, de suprafaţă şi substratul geologic al fiecărui bazin de recepţie.
Din cele 155 emergente înregistrate pînă în prezent în Munţii Pădurea Craiului, 63 (40,6% apar la
zi din calcare neojurasice, 49 (31,6%) din calcare eocretacice, 41 (26,5%) din calcare şi dolomite triasice,
iar 2 (1,3%) din calcare tortoniene (Fig. 9. A).
În funcţie de caracterul scurgerii, 110 (71,0%) sînt emergente temporare şi 45 (29,0%) emergente
permanente.
În ceea ce priveşte debitul lor, cu mari fluctuaţii de la un sezon la altul şi chiar de la o zi la alta,
determinat de natura şi cantitatea precipitaţiilor şi de suprafaţa bazinului ele recepţie, cele mai mari cantităţi
de apă s-au înregistrat la resurgenţele de la periferia zonei muntoase (ex. Izbucul Brătcanilor, Izbucul
Roşiei, Resurgenţa de la Izbîndiş, Izbucurile Topliţei de Roşia şi de Vida, Resurgenţa din Peştera de la
Vadu Crişului şi cea din Peştera cu Apă de la Bulz), a căror debite medii variază între cîţiva l/s pînă la 500
l/s.
De remarcat că, din cele 155 emergente, 26,5% (41) debuşează la suprafaţă prin intermediul unor
goluri subterane accesibile, adică prin peşteri, iar 73,5% (114) prin izbucuri şi izvoare carstice inaccesibile.
După modul de curgere în subteran şi de apariţie la suprafaţă, emergentele din această unitate geografică
pot fi grupate în două categorii: emergente gravitaţionale şi emergente de supraplin (cu sifon). În timp ce
primele, care de altfel sînt majoritare, indică o descărcare liberă, vadoasă, a acviferului carstic, ultimele pun
în evidenţă o curgere, fie chiar parţială, de-a lungul unor galerii complet înecate, aflate sub suprafaţa
freatică, care denotă formarea golurilor carstice după teoria batifreatică (Izbîndiş, Topleţ, Bulbuci, Izbucul
Roşiei etc.). Cele două categorii nu pot fi însă separate net deoarece pe traseul multor drenaje subterane din
prima categorie s-au întîlnit sisteme de sifonaj care coboară cu cîteva zeci de metri sub planul profilului
longitudinal al curgerii (Peştera de la Vadu Crişului, Peştera cu Apă de la Bulz, Peştera cu Apă din Valea
Leşului etc.).
În concluzie, din datele de mai sus rezultă că reţeaua de goluri carstice din Munţii Pădurea
Craiului este drenată, în cea mai mare parte a ei, de ape temporar active şi că cele mai multe emergente sînt
situate deasupra actualei baze de eroziune cu 5—25 m.

LISTA EMERGENTELOR DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI

Nr.crt Denumirea emergenţei Alt. abs. R. C.c. Q Nr de ord.


VI. Bazinul Mniera — Aştileu
1 Exurgenţă din Peştera Pişniţa 275 C.l T 0-10 2
2 Izv. de sub Cascada Pişniţei 255 C.l P 1-2 3
3 Resurgenţa din P. Aştileului 242 C.l P 100-200 4
4 Izv. lui Filip (vers. stg. V. Mniera) 440 C1 T 0-5 9
5 Izv. Fânului (vers. dr. V. Mniera) 550 J3 T 0-5 11
6 Izv. Colţii (izv. V. Mniera) 615 C1 T 0-5 13
VII. Bazinul Gălăşcu — Birtin
7 Izv-le din Groapa Moţului 295 J3 P 1-50 3
8 Izbucul de la Moara Jurjii 410 J3 P 50-100 4
9 Exurg. din Peşterile Birtinului 350 J3 T 0-20 6
10 Izv. din Fundătura Birtinului 343 J3 T 0-5 7
11 Resg. din P. de la Vadu Crişului 305 C1 P 50-200 14
VIII. Bazinul Măguran — Izbîndiş
12 Resurgenţa de la IZBÎNDIŞ1 370 T2 P 50-200 1
IX. Bazinul Mişid — Damiş — Ponoraş
13. Izbucul din Valea Filii 575 J-3 P 1-10 7
14. Resg. din Peştera Moanei 485 J.3 T 0—10 14
15. Izv. din Gura V. Şesii 405 J-2 T. 0—5 17
16. Resg. din Peştera Vinţului 305 T.2 P 5-20 20
17. Izv. Galben (Izv. de sub Peşteră) 325 T.2 T (1—10 22
18. Resg. din Peştera Napiştileu 310 T2 T 0-5 23
19. Resg. din Peştera Ungurului 315 T.2 T 0—5 24
X. Bazinul Văii Groşilor — Secătura Brătcanilor
20 Izvorul din V. Panoului 500 T2 T 0-5 3
21 Izv. din Lunca Negruleşti 320 T2 T 0-5 6
22 Izvorul lui Monea 330 T.2 T 0-5 7
XI. Bazinul Brătcuţa
23. Izvorul din V. Ştiopenilor 670 T.2 T 0-5 1
24. Izvorul de pe Travertin 460 T.2 P 5-10 2
25. Izbucul Dămişenilor 420 T.2 P 50-100 3
26. Izvorul Sîncutei 410 T.2 P 5-10 4
27. Izv. din Rîtul Cărbunarilor 400 T.2 P 5-20 5
28. Izvorul de la Sălcii 390 T.2 T 0-5 6
29. Izvoarele Chicerii 410 J-3 T 0-5 8
30. Izvorul de la Cioroi 400 J-3 T 0-5 9
31. Izvoarele Secăturii 375 J-3 T 0-5 11
32. Izbucul BRĂTCANILOR 345 T.2 P 50-200 12
33. Izb. de la confluenţa V. Brătcuţa 340 T.2 T 0-10 14
34. Izv. de la Fîntîna laipoii 505 J-3 T 0-5 15
35. Izv. de la Fîntîna Dupului 564 J-3 T 0-5 16

1
Emergenţele scrise cu majuscule sînt descrise în partea a II-a a lucrării.
XII. Bazinul Boiului
36. Izvorul Săncuţa 775 T2 T 0-5 1
37 Izvorul Ştiubei 560 T.2 T 0-5 3
38. Izvorul Drăgoaia 495 T.2 T 0-5 4
39. Izv. din Groapa Lunşorului 420 J-3 T 0-5 5
40. Izv. din Gura V. Drăgoaia 395 J-2 T 0-5 6
41. Izvorul Mare 450 T2 P 10-20 9
42. Izvorul Buchii 475 T.2 T 0-5 10
XIII. Bazinal Iadei
43 Resg. din P. cu Apă din V. Leşului 650 J.3 T 0-10 4
44 Izvorul de la Travertin 720 J-3 T 0-5 5
45 Izvorul de la Firez 530 C.l P 5-20 6
46. Izv-le de la Ciuhandm 500 J.3 P 1-10 8
47. Izvorul lui Dumiter 500 J.3 P 1-10 10
48. Resg. din P. Tunel 560 J-3 T 0-5 11
49. Resg. din Peştera Tirului 575 J-3 T 0—10 14
50. Izvorul lui Davele 490 T.3 P 10-50 17
51. Resg. din P. de la Faţa Apei 500 J.3 T 0-20 18
52. Resurgenţa din Peştera Ţurii 460 J-3 T 0—10 21
53. Izvoarele din Lunca Pizlii 460 C.l P 10-50 22
54. Resg. Din Tăul Fără Fund (Topleţ) 435 T. 2 P 100-200 26
55. Izv. De la Podireu 455 T.2 P 5-20 27
56. Izvorul Cioatei 455 T.2 T 0-5 28
57. Izvorul Pancului 450 T2 P 20-50 29
58. Izv. Din Colonie (V. Bisericii) 525 T.2 T 0—5 32
59. Resurgenţa de la „Izvoară" 535 T.2 P 5-10 34
60. Izvorul de pe Travertin 520 T.2 T 0—5 35
61. Izvorul din V. Hîrtoapelor 675 T.2 T 0—5 37
62. Izvorul din V. Frunţii 750 J-3 T 0-5 39
63. Izvorul lui Teorcanu 440 T.2 P 5-10 40
64. Izv. De la Fîntîna Rece 650 T.2 T 0-5 41
65. Resg. Din P. cu Apă de la Bulz 370 T.2 P 10-100 42
66. Izbucul de la Moara Dedii 350 T.2 P 5-20 43
XV. a. Bazinul Meziad
67 Resg. Peşterii Meziadului 405 C.l T 0-5 3
68 Resg. din Peştera Răii 360 C.l T 0-5 6
69 Izvorul de la Cabană 350 C.l P 1-3 7
XV.b. Bazinul Sohodol
70 Izvorul din Bîrlojeasa 440 T.3 T 0-5 1
71 Izb. Topliţei de Sohodol 400 T2 T 0-5 2
XV. c. Bazinul Lazuri — Şoimuşuri
72. Izvorul de la Tăul Gaiiii 685 T.2 T 0-5 1
73. Izv-le din V. Ştirbilei 640 J-3 T 0-5 3
74. Izv. din P. cu Apă din Şoimu.ş. stg. 615 J-3 T 0-5 4
75 Izbucul TOPLICIOAREI 430 T.3 P 50-100 5
(Bulbuci)
76. Izvorul de la Hahău 410 T.2 T 0—5 6
77. Izvorul din P. Osiei 310 J-3 T 0-5 7
78. Izv. din Cheile Lazurilor 300 J.3 T 0-5 8
XV.d. Bazinul Roşia
79. Izv. din V. Pietrii Negre 560 J-3 T 0-5 11
80. Izbucul ROŞIEI 290 J-3 P 100-200 20
81. Resg. din Peştera Gruieţului 300 T.3 T 0—10 22
82. Izvorul lui Micireag 340 J.3 T 0-5 23
83. Izv. Miclii (Poniţa) 350 J.3 T 0- 5 24
84. Izvorul din Peştera Rece 385 J.3 T 0-5 26
85. Cioroiul din Chei 360 T.3 T 0-5 27
86. Cioroiul Todii 370 J.3 T 0—5 28
87. Cioroiul Vilii (Oheişului) 380 T.3 T 0-5 31
88. Resg. din Peştera Ciur-Izbuc 530 T.2 T 0— 5 35
89. Izvorul Albastru 435 T.2 T 0-5 37
90. Izbucul TOPLIŢEI DE ROŞIA 300 J-3 P 5 - 20 40
91. Izv. din P. din Strîmturi 320 J.3 T 0 10 42
92. Izvorul din Peştera lui Onuţ 375 Sn T 0-5 43
93. Izvorul Ţarina 285 C.l T 0- 5 44
94. Izvorul de la Valău 355 C.l T 0-5 46
XVI. Bazinul Vida
95. Izbucul Groieşului 500 C.l P 5-20 3
96. Izb. de la Gura V. Groieşului 465 C.l P 10-20 4
97. Izvorul lui Marcon 725 J. l T 1-5 5
98. Resg. din P. cu Apă din V. Letea 475 C.l P 1-10 7
99. Izv. de sub drumul Letii 480 C.l P 1-5 8
100. Izbucul „Apa de sub Stan" 530 J-3 P 5—20 10
101. Izvoarele din V. Letea 560 J-3 T 0-5 12
102. Izv. din P. cu Apă din V. Videi 455 J-3 T 0-5 16
103. Izbucul de sub Băroaia 420 T.2 T 0-10 18
104. Cioroii Zăpodiei 445 T.2 T 0-5 19
105. Izvoarele din Gura Ursului 450 J-3 T 0-10 21
106. Izvoarele de la Zăvoi 675 J-3 T 0-5 23
107. Izvoarele din V. Ruştiului 475 C.l T 0-5 26
108. Izbucul din V. Blajului 370 C.l T 0-10 28
109. Izbucul de la Racodaş 390 J.2 T 0-10 29
110. Izvorul din V. Viduţei 490 J-3 T 0-5 31
111 Izvorul din P. Vizu I 350 J-3 T 0-5 32
112. Drenaj, subteran din P. Vizu II 358 J-3 T 0-5 33
113. Izbucul de la Cantonul Vida 315 J.3 P 1-5 34
114. Izvorul din Ponicioară 455 J-3 T 0-5 37
115. Izvorul din Urzici 450 C.l T 0-5 39
116. Izvorul lui Marchiş 525 J-3 T 0-5 41
117. Izvorul de la Fîntîna Rece 470 J-3 T 0-5 44
118. Izvorul Nişoarei 435 J-3 T 0-5 46
119. Izvorul Nulii 440 J-3 T 0-5 48
120. Izv. de sub Rîtul Domnesc 350 C.l T 0-5 50
121. Izbucul TOPLIŢEI DE VIDA 240 C.l P 20-50 52
122. Izv. subtermal din V. Topliţei 225 C.l P 5-10 53
123. Izvorul Fîntînele 310 C.l T 0-5 54
124. Izvorul din Cheile Videi 215 C.l T 0-10 55
125. Izv. din P. de sub Stanul Cerbului 260 C.l T 0-5 57
126. Izv. din Cîmpul Lăutoare 275 C.l T 0—5 58
127. Izbucul de sub Piciorul Benii 275 C.l P 1-10 59
128. Izv-le din V. Runcului (La Vagon) 360 C.l P 1-10 61
129. Izbucul din V. Cadului 320 C.l P 1-10 62
130. Izbucul din V. Coteţelor 325 C.l T 0-5 63
131. Izbucul din V. Topliciorii 325 C.l T 0-5 64
XVII. Bazinul Topa — Rîu
132 Izvorul Ulmului 550 C1 T 0-5 1
133 Cioroaiele Ţîrcului 490 J3 P 1-5 3
134 Izvorul Tîlharului 475 J3 P 1-5 4
135 Izvorul din V. Burdii 555 J3 T 0-5 5
136 Izvorul din V. Peştişelului 475 J3 T 0-5 6
137 Izvorul din Ciungii Horii 555 C1 T 0-5 7
138 Emergenţa din P. Aurica 475 C1 P 1-5 9
139 Izbucul Vichii 445 J3 P 5-20 10
140 Izvorul Tambii 465 J3 T 0-5 11
141 Izvorul din P. lui Gabor 440 C1 T 0-5 13
142 Izv-le din V. Minişului 425 C1 T 0-5 14
143 Izvorul din Peştera Osoi 375 C1 T 0-5 16
144 Izv. din Gura Pîrîului Arsurii 330 C1 T 0-5 19
145 Izvorul' din P. Handrii 415 C1 T 0-5 20
146 Izv. din Gura V. Berindeasca 405 C1 T 0-5 21
147 Izv. din Gura V. Ciungilor 410 C1 T 0-5 22
148 Izv. din. Gura V. Groapa Largă 415 C1 T 0-5 23
149 Izv. din Gura V. Racolaşului 440 C1 T 0-5 24
150 Izv-le din V. Copilului 420 C1 T 0-5 25
151 Izv. din Gura V. Copilului 310 C1 T 0-5 27
152 Resg. din Peştera de sub Stan 265 C1 T 0-5 29
153 Izv. de la Gura V. Mateşului 255 C1 T 0-5 30
154 Resg. din P. de la Stracoş 250 To T 0-5 -
155 Resg. din P. de la Tăşad 255 To T 0-5 -

3.8. VĂILE CARSTICE

Unii carstologi, plecînd de la ideea că văile sînt un produs al eroziunii liniare de suprafaţă, exclud
posibilitatea formării acestora pe un substrat calcaros şi, în consecinţă, propun ca termenul de ,,vale
carstică" să fie scos din uz deoarece el este „ilogic" (J. ROGLIC, 1964, p. 116). Această afirmaţie se
bazează pe teoria conform căreia geneza şi evoluţia formelor carstice s-ar datora, în exclusivitate proceselor
de coroziune, care acţionează în adîncime, respectiv în subteran. Or, în Pădurea Craiului, ca şi în alte
regiuni carstice ale globului, sîntem obligaţi să constatăm că suprafeţele carstificabile sînt străbătute de o
serie de forme negative, alungite, uneori destul de adînci (200—300 m), cu desfăşurare liniară sau
meandrată, ce pot ajunge pînă la 15—20 km lungime, cu sau fără cursuri de apă, întrunind toate sau
aproape toate caracteristicile unei văi normale (ex. Valea Mnierei, Valea Runcşor-Sohodol-Albioara, Valea
Videi, Valea Topa-Rîu şi majoritatea afluenţilor acestora).
În faţa acestei realităţi, ţinem să precizăm că, întrucît şi aceste văi sînt, fără îndoială, opera
cursurilor epigee, unele dintre ele fiind active şi azi, nu putem să le atribuim decît denumirea de văi
carstice. Chiar dacă admitem coroziunea ca factor determinant al evoluţiei carstice şi chiar dacă sîntem
întru totul de acord cu teoria conform căreia peneplenizarea reliefului dezvoltat pe roci carstificabile se face
numai prin coroziune (A. GRUND, 1903), nu putem neglija rolul eroziunii care, după cum se ştie, se
manifestă diferit de la o etapă geologică la alta, în funcţie de poziţia nivelului de bază şi de condiţiile
climatice.
Din exemplele oferite de Munţii Pădurea Craiului rezultă că actualele văi carstice se găsesc în
diferite stadii de evoluţie, că toate sînt generate, indiscutabil, de cîte un curs de apă, care, indiferent .de
natura substratuiu; geologic, s-au dezvoltat, în faza primară, sub acţiunea eroziunii liniare, că toate acestea
au făcut parte cîndva dintr-o reţea hidrografică bine organizată, tributară, la început, bazinelor de
sedimentare din jur iar, în final, celor două colectoare principale din depresiunile învecinate (Crişul Repede
şi Crişul Negru), şi că, de la un moment dat, ele au intrat sub acţiunea proceselor de carstificare, care le-au
imprimat aspectul şi sensul evoluţiei actuale.
Plecînd de la aceste cîteva constatări, apreciem că în evoluţia văilor dezvoltate pe un substrat
calcaros se pot deosebi trei etape mai importante: una primara, de organizare şi de sculptare a văilor sub
acţiunea unui curs epi-geu, predominînd procesele de eroziune, alta intermediară, de dezorganizare şi de
trecere parţială a scurgerii superficiale în subteran şi una finală, de transformare a văiior normale în văi
carstice, sub acţiunea proceselor de coroziune. Din acest punct de vedere, în munţii Pădurea Craiului se pot
deosebi văi a căror dezvoltare continuă să aibă loc, în principal, sub acţiunea eroziunii liniare (Valea Videi,
Valea Lazurilor, Valea Topa-Rîu şi Valea Iadei); văi în care acţionează atît procesele de coroziune cît şi
cele de eroziune (Valea Groşilor, Valea Sohodolului, Valea Cuţilor, Valea Letea etc.) şi văi lipsite de o
scurgere superficială, a căror evoluţie se desfăşoară numai sub acţiunea proceselor de coroziune (toate văile
dolinare).
Aşadar, văile carstice reprezintă un produs comun al proceselor de eroziune şi coroziune, a căror
prezenţă şi intensitate este diferită de la o etapă la alta şi este condiţionată de o serie de factori care le-au
imprimat o evoluţie aparte, proprie, diferită de cea a văilor normale. Din exemplele oferite de Munţii
Pădurea Craiului este cît se toate de evident că. În timp ce procesele de eroziune se manifestă regresiv, fiind
active în etapa primară, atenuate m etapa următoare şi lipsite de importanţă în etapa finală, procesele de
coroziune se manifestă progresiv, în sensu' că, la început sînt destul de sîabc, se intensifică în etapa
următoare şi predomină în faza finală. Cum fiecare curs de apă îşi are cîte un bazin hidrografic cu caractere
proprii, trecerea de la o etapă la alta nu are loc simultan şi nu poate fi restrînsă la o anumită perioadă
geologică sau paleoclimatică; în una şi aceeaşi regiune carstică putînd să coexiste, la un moment dat, toate
tipurile de văi. Astfel, în Munţii Pădurea Craiului, alături de văile în care acţionează procesele de coroziune
se întîlnesc şi văi a căror dezvoltare continuă să aibă loc sub acţiunea eroziunii liniare, precum şi o serie de
văi intermediare, în care acţionează atît procesele de eroziune cît şi cele ele coroziune. Stadiul de evoluţie
al unei văi oarecare, poate fi deci apreciat, cu destulă siguranţă, după aspectul morfologic şi, mai ales, după
caracterul scurgerii. Din acest punct de vedere văile din Munţii Pădurea Craiului pot fi grupate, în mare, în
trei categorii: văi cu curgere permanentă, văi cu curgere temporară şi văi lipsite de o curgere propriu-zisă.
Anali-zîndu-le după aspectul morfologic, în strînsă corelaţie cu elementele de ordin geologic şi hidrologic,
văile carstice pot fi grupate, conform literaturii de specialitate, în văi normale, văi cu aspect de cheie, văi
oarbe şi văi de recul.

3.8.1. VĂILE NORMALE


Văile normale, active sau temporar-active, le întîlnim numai în lungul cursurilor de apă care au
evoluat sau evoluează pe formaţiuni necarstificabile. În prezent, acestea se găsesc doar în bazinele de
recepţie a văilor principale sau a unor afluenţi ai acestora (Valea Brătcuţei, Valea Boiului. Valea
Runcşorului, Valea Topa-Rîu etc.). Cînd un rîu activ a străpuns orizontul impermeabil sau a trecut pe roci
carstificabile, pe care a continuat, o anumită perioadă, să evolueze şi să se adîncească, văile care au
rezultat, au, în profil transversal, toate caracteristicile unei văi normale, fără să existe vreun indiciu care să
marcheze această trecere. Acest fapt denotă că, în perioada respectivă, cursul de apă a avut un debit sporit
care i-a permis să se menţină la suprafaţă şi să sculpteze o vale normală chiar şi în depozite calcaroase
(Valea Mnierei, Valea Groapa Birtinului, Valea Groşilor, Valea Runcşor-Sohodol pînă la Albioara etc.).
Majoritatea actualelor văi active majore, tributare Crişului Negru, îşi au bazinele de recepţie
dezvoltate pe roci impermeabile, traversează în cursul mijlociu o zonă de calcare şi revin, în cursul inferior,
tot pe depozite necarstificabile. Din această cauză ele prezintă caracteristici morfohidrografice diferite de la
un sector la altul.

3.8.2. VĂILE CU ASPECT DE CHEIE


Aproape fără nici o excepţie, afluenţii celor două Crişuri debuşează în depresiunile limitrofe prin
cîte un sector de vale, uneori foarte adîncă, sau printr-un tronson de cheie greu accesibilă. Sculptarea
acestora a avut loc sub acţiunea de adîncite normală a unor cursuri de apă care au fost atrase, la început, de
poziţia bazinelor de sedimentare (Beiuş şi Vad-Borod) iar apoi, de cea a zonelor de subzidenţă locală.
Ritmul acestei adînciri nu a fost dictat, ca în cazul antecedenţei, de ridicarea unităţii muntoase ci de
coborîrea zonelor periferice, ceea ce ne determină să !e numim văi sau chei de subzidenţă periferică, între
aceste forme se detaşează net Cheile Videi, cu o lungime de 10 km şi un coeficient de sinuozitate de 1,03,
Cheile Cuţilor şi Cheile Albioarei, care tind să fie secase complet de sub acţiunea curgerii epigee prin
procese de captare carstică, Cheile Lazurilor, Cheile Mişidului şi Cheile Brătcuţei, a căror adîncime creşte
treptat (pînă la 200—300 m) înspre aval, şi văile Topa — Rîu, Măguran — Izbîndiş şi Boiu, a căror bazine
de recepţie se restrîng mereu prin organizarea unui număr crescînd de drenaje subterane.
3.8.2.1. Defileul Crişului Repede. În fruntea tuturor acestor „despicături" create de ape, se
situează Defileul Crişului Repede (aval de confluenţa cu Iada), care prezintă, de-a lungul său, o succesiune
de îngustări, cu aspect de cheie sculptate în roci calcaroase, şi de bazinete depresionare, dezvoltate în
zonele de confluenţă cu principalii afluenţi, pe formaţiuni necarstificabile. Dintre acestea, de un deosebit
interes ştiinţific şi turistic, se bucură sectorul aflat între Şuncuiuş — Vadu Crişului (PI. I, b) — rezervaţie
naturală cu numeroase peşteri şi o interesantă faună şi floră — şi sectorul dintre Bălnaca şi Şuncuiuş, în
care rîul a sculptat unul dintre cele mai clasice meandre încătuşate (PI. XIII. a).
În legătură cu geneza şi evoluţia, de ansamblu, a Crişului Repede s-au emis o serie de ipoteze
asupra cărora considerăm că nu este cazul să insistăm aici. În ceea ce priveşte însă sectorul din aval de
confluenţa cu Iada, amintim că R. FICHEUX (1971) îl consideră, în întregime, de natură epigenetică,
AURORA POSEA (1971) restrînge sectorul epigenetic doar la tronsonul dintre Şuncuiuş şi Vadu Crişului,
restul fiind atribuit unor captări regresive, iar N. ORGHIDAN (1969) susţine, pentru întregul sector,
epigeneza şi antecedenţa.
Din confruntarea acestor ipoteze cu realităţile din teren rezultă, în mod obligatoriu, următoarele
întrebări:
1. De ce, după constituirea sa printr-o succesiune de captări, prin intermediul cărora toate cursurile de apă
care se .vărsau în golful Şimleului (Iada, Drăgan, Săcueu etc.) au fost întreptate spre golful Vad —
Borod, Crişul Repede nu s-a stabilit în axul longitudinal al acestuia din urmă, ci s-a abătut spre sud,
spre contactul cu depozitele carstificabile din Munţii Pădurea Craiului?
2. Nu cumva, în fixarea actualului traseu (de-a lungul contactului amintit) rolul hotărîtor în procesul de
captare succesivă a actualilor afluenţi, de care vorbeşte Aurora Posea, l-au avut captările carstice şi nu
cele regresive?
3. Şi, în acest caz, de ce să nu admitem că şi tronsonul dintre Şuncuiuş şi Vadu Crişului s-a născut, iniţial,
sub acţiunea unui proces de captare carstică, după care, întregul defileu (Bucea — Vadu Crişului) a
evoluat epigenetic.
Din analiza actualelor zone de confluenţă şi a tronsoanelor de chei care le separă rezultă că, încă în
faza primară, de constituire a reţelei hidrografice, actualii afluenţi ai Crişului Repede (Boiu, Brătcuţa,
Misid şi Măguran — Izbîndiş) erau tributari, independenţi, bazinului Borod. Ulterior, sub impulsul
subsidenţei ce se manifesta cu mai multă intensitate în golful Vadului, cursurile de apă amintite au fost
afectate, începînd cu Măguran — Izbîndiş, de procesele de captare carstică. În felul acesta, între
extremitatea de est a golfului Vadului şi cursul de apă (Măguran — Izbîndiş) ce se îndrepta spre zona
centrală a bazinului Borod, s-a stabilit un prim transfer de ape, prin creasta calcaroasă (Ţiclău — Măgura),
care pătrundea adînc între cele două bazine de sedimentare (Borod, la est şi Vad, la vest). În sprijinul
acestei ipoteze semnalăm existenţa, în partea superioară a abrupturilor din Defileul Crişului Repede, cîtorva
surplombe care constituie martorii unor vechi goluri carstice, care au existat la nivelele respective. Una
dintre acestea, foarte vizibilă din poteca ce însoţeşte calea ferată, se găseşte pe dreapta Crişului Repede,
vizavi de extremitatea estică a fostei cariere de calcar.
După realizarea acestei străpungeri a urmat, sub imboldul aceleiaşi subsidenţe, captarea succesivă
a tuturor celorlalte cursuri de apă, inclusiv Iada, care pînă atunci se vărsa, independent, în bazinul Borod. În
ceea ce priveşte traseul Iadei spre acest bazin, semnalăm înşeuarea ce se remarcă, cu uşurinţă, aval de halta
Stîna de Vale, pe interfluviul dintre Crişul Repede şi Valea Neagră. Dată fiind diferenţa de nivel destul de
mică dintre albia Crişului Repede şi înşeuarea amintită (aprox. 60 m), nu este exclus ca, în perioada
respectivă. Iada să fi realizat o bună parte din captările din amonte (Drăgan, Săcueu etc.). Prin organizarea
curgerii de-a lungul actualului traseu şi sub acţiunea unui debit mult sporit, tronsoanele cu subscurgere
carstică, care funcţionau la acea dată pe tot traseul din aval, se dezvoltă atît de mult încît se deschid la
suprafaţă, versanţii se retrag, iar albia se adînceşte epigenetic, sculptînd meandre încătuşate şi coturi brusce
de un pitoresc deosebit.
3.8.2.2. Cheile Mişidului se desfăşoară între confluenţa cu Valea Şesii şi zona de debuşare în
Crişul Repede (Fig. 206). Cu o lungime de 2,5 km, ele se înscriu în relief sub forma unui şanţ adînc de 80
—150 m, uşor curbat de la sud spre nord-est, cu versanţi abrupţi în partea superioară şi cu largi trene de
grohotiş în cea inferioară. Ele sînt săpate în calcare şi dolomite triasice, sînt străbătute de un curs de apă
temporar cu o pantă de 3,4%. Cursul de apă provine dintr-un bazin hidrografic larg dezvoltat pe formaţiuni
necarstificabile (conglomerate, gresii cuarţite şi şisturi argiloase liasice). Colectorul principal din bazinul
mijlociu poartă numele de Valea Luncilor, iar afluenţii avansează pînă în culmea împădurită a Dealului
Rujet (844 m), care formează cumpăna de ape dinspre Crişul Negru. Înainte de a pătrunde în sectorul de de
chei, Valea Luncilor prezintă cîteva pierderi în depozitele aluvionare care alimentează, pe căi subterane, aşa
cum s-a dovedit printr-o marcare efectuată în 1981 de către I. ORĂŞEANU (1982), Izbucul Brătcanilor
(Fig. 9). Surplusul de ape drenează, spre aval, o vale din ce în ce mai adîncă, pentruca după confluenţa cu
Valea Şesii să pătrundă în cheile propriu-zise unde, numai foarte rar se menţin la suprafaţă. În mod
obişnuit, ele dispar în depozitele groase de aluviuni în care se schiţează, ici-colo, cîte un canal de curgere,
folosit de ape în timpul marilor viituri. Din loc în loc, la baza versanţilor, apar o serie de izvoare carstice
care creează scurte sectoare de albie cu apă stagnantă. În perioadele cu ploi abundente, apele curg atît de
tumultos încît schimbă, pe alocuri, albia anterioară şi formează grinduri de aluviuni grosiere, ceea ce face
imposibilă construirea unei căi de circulaţie în lungul lor. Din această cauză ele sînt accesibile doar cu
piciorul şi numai în perioadele de secetă. Ca şi în cazul altor chei carstice (Cheile Albioarei, Cheile Cuţilor
etc.), sculptarea lor nu poate fi pusă pe seama actualului curs de apă, ci într-un regim climatic adecvat, cu
ploi abundente, care au putut asigura un debit corespunzător amploarei lor.
3.8.2.3. Cheile Brătcuţei sînt situate în lungul cursului inferior al văii cu acelaşi nume, între
confluenţa cu Valea Rusului, în amoii-te, şi comuna Bratca, în aval. Ele sînt săpate în calcare şi dolomite
triasice pînă la confluenţa cu Valea Seacă şi în calcare jurasice, în rest, au o lungime de 4,4 km, prezintă, în
profil longitudinal, o pană medie de 2,3% şi sînt drenate de un curs de apă cu caracter permanent. Acest
caracter se datorează faptului că bazinul său de recepţie se desfăşoară pe şisturi cristaline şi alte formaţiuni
necarstificabile. Pînă la confluenţa cu Valea Rusului, Brătcuţa curge într-o vale adîncă, larg deschisă, cu
versanţi parţial împăduriţi. La intrarea în formaţiunile calcaroase, el primeşte, din dreapta, apele temporare
ale unui izbuc (Izbucul de pe Travertin), iar apoi pe cele permanente din Izbucul Dămişenilor, situat la baza
versantului stîng, prin care se drenează apele captate în subteran în Depresiunea de la Damiş. Aval de acest
izbuc, cursul de apă se angajează în cheile propriu-zise, care se desfăşoară aproape rectiliniu, cu un profil
transversal, cu treceri repetate de la forma de V la cea de U şi invers, avînd adîncimi ce variază între 80—
150 m. De remarcat că, în partea superioară a versanţilor apar o serie de ţancuri, stîlpi şi, mai ales, abrupturi
calcaroase, de 30—40 m înălţime, la baza cărora se află importante treme de grohotiş, uneori fixate printr-o
vegetaţie de arbuşti care îndulcesc oarecum panta profilului transversal. În jumătatea inferioară apar o serie
de izvoare, situate la diferite cote, prin care răzbat la suprafaţă, după averse sau ploi îndelungate, apele ce
se pierd prin dolinele şi uvalele larg dezvoltate de o parte şi de alta a cheilor. La ieşirea din chei, colectorul
principal primeşte, din dreapta, apele temporare ale Văii Seci, uneori foarte turbulente, iar din stînga pe rele
din Izbucul Brătcanilor care drenează apele captate în subteran în Valea Luncilor, în Depresiunea Ponoraş
şi de pe suprafaţa carstică dintre Valea Mişidului şi Valea Brătcuţei. Aval de acest izbuc, valea se lărgeşte
brusc, iar cursul de apă se „lipeşte" de versantul vestic al ulucului depresionar pe vatra căruia se află
localitatea Bratca.
Spre deosebire de celelalte sectoare de chei din Munţii Pădurea Craiului, în evoluţia cărora au
intervenit şi procesele de captare carstică, Cheile Brătcuţei par că s-au format, în exclusivitate, sub acţiunea
eroziunii liniare, în funcţie de poziţia şi evoluţia pe verticală a nivelului de bază local.
3.8.2.4. Valea Boiului este una dintre puţinele văi carstice lipsite de chei, abrupturile care o
însoţesc, cînd pe o parte, cînd pe alta, nefiind bilaterale. Singurele tronsoane care evocă totuşi o astfel de
formă se dezvoltă amonte de fosta moară ţărănească de la „Caduri", în zona cascadei de la Şipote şi aval de
confluenţa cu Valea Arsurii pînă la debuşarea sa în Crişul Repede, unde valea descrie o serie de coturi
bruşte şi este dominată, pe stînga, de un abrupt de peste 125 m înălţime. Altfel, Valea Boiului reprezintă
una din cele mai interesante văi carstice din Munţii Pădurea Craiului, constituind, din multe puncte de
vedere, un laborator natural de înţelegere şi descifrare a fenomenelor şi formelor de relief. Datorită
succesiunii rocilor pe care le străbate, cursul de apă a generat tronsoane de vale largă, cu o pantă redusă,
sau sectoare înguste şi foarte adînci, cu cascade şi marmite (PI. XIV, b). De-a lungul său, cursul de apă
colectează numeroase pîraie temporar-active şi un mare număr de izvoare carstice. Cu toate acestea, în
perioadele de secetă îndelungată, el seacă din loc în loc, pentruca apoi, la viituri, să se transforme într-un
curs turbulent care transportă un însemnat volum de aluviuni pe care le depune, sub forma unui mare con
de dejecţie, la vărsarea în Crişul Repede.
3.8.2.5. Cheile din Valea Iadei. Sub acest nume includem toate tronsoanele de chei aflate în
sectorul mijlociu al acestei văi şi pe unii dintre afluenţii săi. În primul rînd este vorba de sectorul văii Iada,
cu aspect de cheie, ce se desfăşoară între confluenţa cu Valea Stri-vinoasa, în amonte, şi Valea Boţii (Valea
Lungă), în aval. Pe acest tronson, valea este străjuită, de o parte şi de alta, de o serie de abrupturi
calcaroase, ţancuri şi pereţi verticali, ce urcă cu peste 200 m deasupra albiei actuale. În aceşti versanţi se
deschid, la nivele diferite, numeroase peşteri, active, temporare sau fosile, prin care debuşau sau debuşează
la suprafaţă apele captate în subteran prin dolinele, ponoarele sau pierderile difuze, situate în bazinele
superioare ale unor afluenţi sau la nivelul suprafeţei de carstificare din cadrul grabenului de la Remeţi. Mai
mult ca oriunde în Munţii Pădurea Craiului, aici se întîlneşte cea mai mare varietate şi densitate, pe km2, de
forme carstice. Aşa de exemplu, numai în zona de vărsare a Văii Izvorului şi a Văii Rea în Iada se găsesc
pe un km 12 peşteri, 4 izvoare carstice şi două avene.
Celelalte sectoare de chei se desfăşoară, pe distanţe de 200—600 m, pe afluenţi, la vărsarea
acestora în Iada, ceea ce face să le considerăm ca făcînd parte din Cheile Iadei. Dintre acestea amintim, pe
dreapta, Cheile Sălătrucului, Cheile Strivinoasei, Cheile Izvorului, iar pe stînga Cheile Văii Rea şi Cheile
Dişorului. De menţionat că, în prezent, în toate aceste cazuri, cursurile de apă provin din bazine de recepţie
larg dezvoltate pe roci impermeabile în special eruptive. De îndată ce pătrund pe roci carstificabile, ele se
pierd din albie şi revin la suprafaţă prin izvoare carstice situate fie în amonte, fie în aval de confluenţa
respectivă, la nivelul albiei, luncii sau a terasei inferioafre a Iadei. Numai în perioadele de topire a zăpezii,
a ploilor de lungă durată sau în timpul averselor, cursurile de apă străbat aceste văi pînă la confluenţa cu
colectorul principal.
3.8.2.6. Cheile Văii Peşterii. Sub acest nume se cunosc trei tronsoane de chei situate pe cursul cu
acelaşi nume, afluent de dreapta al Văii Meziadului. Primul sector, lung de 250— 300 m, se află aval de
intrarea în Peştera Meziadului, al doilea, de circa 500 m, în cursul median (aval de Cabana Meziad), iar al
treilea, de 150—200 m lungime, în zona de confluenţă cu Valea Meziadului. Toate cele trei tronsoane de
chei sînt săpate în calcare eqcretacice ale autohtonului de Bihor.
Cu toate că suprafaţa bazinului său hidrografic este de numai 4,56 km 2, Valea Peşterii reprezintă
unul dintre cei mai importanţi afluenţi, din sectorul median al Văii Meziadului. Numeroşii săi afluenţi,
dezvoltaţi pe formaţiuni necarstificabile, şi cele cîteva izvoare carstice, ce debuşează în colectorul principal
în partea dinspre amonte a tronsoanelor de chei, fac ca Valea Peşterii să aibă un debit permanent. După ce
se organizează pe formaţiuni impermeabile, cursul de apă se îndreaptă spre vest unde pătrunde în zona
calcarelor barremiene în care se adînceşte treptat şi formează primul tronson de chei, mai dezvoltat în aval
de Peştera Meziadului, unde primeşte şi apele ce drenează acest mare gol subteran. Revenind !a
formaţiunile permwerfeniene, valea primeşte un profil normal, în formă de V. După circa 600 m, valea îşi
schimbă brusc direcţia spre sud—sud-vest şi pătrunde în cel de al doilea tronson de chei, a căror versanţi
abrupţi se ridică pînă la 80 m înălţime, forţînd cursul de apă să evolueze într-un spaţiu îngust şi meandrat.
În versantul stîng se află cîteva izvoare carstice şi trei peşteri (Peştera Răii, Peştera Mică şi Peştera Mare
din Loucuş), care sînt alimentate şi, respectiv, au fost generate de apele ce se pierd pe versantul de vest al
Dealului Merişor. La ieşirea din acest tronson de chei valea se lărgeşte brusc şi, după circa 600 ni, se
îngustează, iar pentru a forma ultimul tronson de cheie din zona de confluenţă cu Valea Meziadului.
Schimbarea bruscă a direcţiei văii în sectorul median şi prezenţa cheilor în aval de Cabana
Meziad, au fost determinate de poziţia bazinelor de sedimentare din neogen şi s-a produs, la început, prin
captări carstice, efemere, care au cedat locul, foarte curînd, eroziunii normale. De remarcat că cele două
sectoare extreme de chei prezintă aceleaşi elemente morfohidrografice ca şi cel median, doar că, în ambele
cazuri, valea are un traseu rectiliniu.
3.8.2.7. Cheile Lazurilor sînt situate în sectorul mijlociu al văii cu acelaşi nume, între confluenţa
cu Valea Toplicioara, în amonte, şi satul Lazuri, în aval. Au o lungime de 5,1 km, prezintă o pantă medie
de 2,94fl/o şi un traseu aproximativ rectiliniu în partea superioară a versanţilor şi sinuos în cea inferioară,
unde cursul de apă descrie o serie de meandre încătuşate (PI. Xin, b). În profil transversal, ele se prezintă
sub forma unei văi normale, foarte îngustă, cu adîncimi cuprinse între 100—250 m. cu versanţi simetrici,
avînd din loc în loc cîteva promontorii golaşe, ţancuri şi piramide calcaroase care îi dau, de fapt, aspectul
de cheie. Acest caracter este mai pregnant în sectorul dinspre aval unde valea se îngustează foarte mult,
versanţii devin verticali, pentruca curînd să se termine brusc, amonte de satul Lazuri. Aval de acesta, cursul
de apă se înscrie într-o luncă foarte lată iar valea se lărgeşte mult în depozite neogene.
Cursul de apă îşi are bazinul de recepţie larg dezvoltat pe formaţiuni necarstificabile, în special pe
şisturi cristaline, şi aparţine la două bazine hidrografice distincte: Şoimuş şi Runcşor. În timp ce primul
reprezintă bazinul superior, propriu-zis, al Văii Lazurilor, cel de al doilea a fost captat, pe căi subterane, de
către Valea Toplicioara, prin Ponorul de la întorsuri (Ponorul Runcşorului), de unde revine la suprafaţă prin
Izbucul de la Bulbuci. Aval de confluenţa cu Valea Toplicioara, cursul de apă evoluează, mai întîi, pe roci
carbonatate, de vîrstă triasică, iar apoi, după confluenţa cu Pîrîul Strungarului, în calcare tithonice. Ca şi în
cazul Cheilor Videi, colectorul principal este alimentat de o serie de afluenţi şi izvoare carstice temporare
sau permanente. În zonele de confluenţă s-au dezvoltat cîteva ulucuri carstice, separate de sectoare foarte
înguste, meandrate, cu repezişuri şi bulboane cu apă aparent stagnantă.
Privită în ansamblu, Valea Lazurilor poate fi considerată ca o vale carstică tipică, adîncită în
calcare de către un curs de apă alimentat dintr-o zonă bogată în izvoare şi pe parcurs de izvoare carstice
care îi asigură un debit permanent.
3.8.2.8. Cheile Cuţilor sînt situate în sectorul mijlociu al văii cu acelaşi nume, în bazinul superior
al Văii Roşia, între confluenţa Văii Pietrii Negre şi Valea Pietrii Albe, în amonte, şi satul Poniţa, în aval. Ca
şi Cheile Albioarei, situate în apropiere, ele se desfăşoară sub forma unui arc de cerc, ceva mai deschis şi
sînt săpate în calcare tithonice. Deşi localnicii definesc întregul sector de vale, cuprins între limitele
amintite, drept cheie, în realitate doar partea dinspre aval a acestuia îşi merită cu adevărat acest nume. După
confluenţa amintită, cursul de apă se angajează într-o vale tot mai adîncă, cu profil transversal în formă de
V, în care se remarcă şi cîteva fragmente de terase structurale. Curînd acestea dispar, versanţii devin tot mai
verticali, iar cursul de apă începe să se piardă, în perioadele de secetă, fie la baza unor trene de grohotiş, fie
în albia structurală. Adevăratul tronson de chei este drenat de un curs de apă temporar, cu un traseu
meandrat, determinat de prezenţa unor promontorii calcaroase (Stanul Gurguiat şi Piatra Lată), sau de
cîteva trene de grohotiş (PI. XIV, a). La intrarea în satul Poniţa cheile se termină brusc iar calcarele
tithonice formează un abrupt de peste 80 m înălţime faţă de relieful modelat pe depozitele senoniene, larg
dezvoltate în Depresiunea Roşiei (Fig. 34).
Aşadar, din cei 2,1 km cît măsoară în lungime sectorul de vale de la confluenţa amintită la satul
Poniţa, doar circa 1,3 km formează o adevărată cheie. Ele au o pantă medie de 4,7%, prezintă o adîncime ce
variază între 60—100 m şi adăpostesc numeroase peşteri, izvoare carstice şi pierderi de apă, difuze sau
localizate. Sculptarea lor se datorează eroziunii liniare produsă de un curs de apă care era tributar, în faza
primară, bazinului de sedimentare al Beiuşului, apoi Depresiunii Roşia şi, în final, Crişului Negru prin
intermediul Văii Roşia. Ca şi în cazul altor rîuri din Munţii Pădurea Craiului, o dată cu trecerea spre
condiţiile climatice actuale, drenajul permanent a fost înlocuit cu unul temporar iar apele din pîraiele şi
văile care alcătuiesc bazinul superior al Văii Cuţilor, dezvoltate pe formaţiuni impermeabile, au fost captate
în subteran şi dirijate spre alte bazine prin intermediul unor puternice resurgenţe. Astfel, Valea Pietrii Albe
a fost captată prin Ponorul din Peştera Fiului iar izvoarele Văii Pietrii Negre (Iezere) prin Ponorul de sub
Stanul Foncii, ambele cu resurgenţa în Izbucul Roşiei (Fig. 167). În acelaşi timp, de-a lungul cursului
principal au loc o serie de infiltraţii, mai ales amonte de Stanul Gurguiat, de unde trec, prin Peştera care
Cîntă şi pe sub Dealul Pleş, în bazinul Topliţei de Roşia, spre izbucul cu acelaşi nume (Fig. 9, XV d, 40).
În actualele condiţii climatice, Cheile Cuţilor tind să fie scoase de sub acţiunea unei curgeri
organizate, de unde şi o evoluţie mult atenuată ce are loc, mai mult, prin procese de versant.
3.8.2.9. Cheile Albioarei sînt situate în bazinul superior al Văii Roşia, între Ponorul Albioarei, în
amonte, şi satul Ţarina, în aval. Ele sînt dezvoltate în calcare tithonice, au o lungime de 2,6 km, o adîncime
medie de 80— 100 m, prezintă o desfăşurare în semicerc, sînt lipsite de o scurgere organizată, permanentă,
adăpostesc un mare număr de peşteri şi izvoare carstice, fosile sau temporare, prezintă o pantă medie de
3,6% şi sînt străbătute de drumul judeţean Beiuş — Aleşd sau Bratca (PI. XV, a). Prin poziţia lor. Cheile
Albioarei reprezintă singura „poartă" de pătrundere, dinspre Beiuş şi Depresiunea Roşiei, în interiorul
Munţilor Pădurea Craiului şi de traversare a acestora înspre Depresiunea Vadului (Fig. 34).
Formarea Cheilor Albioarei este strîns legată de evoluţia bazinului senonian al Roşiei şi cel
neogen al Beiuşului care, prin poziţia lor, au impus atît sculptarea cît şi curbarea lor spre sud, cu o
desfăşurare în arc de cerc. Dispariţia cursului de apă din lungul văii primare Runcşor-Sohodol-Albioara şi
transformarea acesteia într-o vale carstică de tip sohodol se datorează unor intense procese de carstificare
care s-au manifestat, mai ales, în pleistocen.
Ca şi în cazul altor tronsoane de chei din Munţii Pădurea Craiului, Cheile Albioarei s-au dezvoltat
în zona de debuşare a cursului de apă într-un cadru depresionar. În timpul sculptării lor, acesta colecta, în
afara apelor unor afluenţi de suprafaţă (Valea Merişorului) şi o serie de cursuri subterane ce evoluau în
lungul unor peşteri, azi fosile, a căror bazine de alimentare se găseau la nivelul platourilor carstice din
lungul cheilor. După dispariţia cursului de apă, ele au evoluat numai sub acţiunea proceselor de versant iar
izvoarele carstice ce debuşau în chei au început să dispară treptat sau să devină temporare. Aceste noi
caractere s-au datorat, fără îndoială, noilor condiţii climatice, deficitare în precipitaţii. În perspectivă.
Cheile Albioarei tind spre o lărgire a profilului transversal şi spre o aplatizare treptată sub acţiunea
agenţilor fizico-chimici de modelare actuală a reliefului.
3.8.2.10. Cheile Videi sînt situate în sectorul mijlociu al văii cu acelaşi nume, amonte de
Luncasprie, între confluenţa cu Valea Topliţei, în aval, şi confluenţa cu Valea Viduţa, în amonte (Fig. 35).
Ele sînt săpate în calcare eocretacice, măsoară o lungime de aproape 10 km. fiind cele mai lungi chei din
carstul Munţilor Pădurea Craiului. Au o adîncime ce variază între 125—250 m şi prezintă o pantă de 0,9%.
Din cauza acestei pante, cursul de apă (cu caracter permanent), descrie un număr însemnat de meandre în
rocă, avînd un coeficient de sinuozitate de 1,03. În lungul lor se găsesc cîteva acumulări de apă, aparent
stagnantă, separate de vaduri deplasate. Atît din dreapta cît şi din stînga debuşează în chei un număr mare
de văi afluente, cu caracter permanent, temporar sau lipsite de o curgere organizată (văi dolinare). Din
cauza substratului geologic şi a actualelor condiţii climatice, văile afluente normale, cu cuburi permanente,
lipsesc din sectorul de chei aflat în discuţie. În schimb, există un tronson de vale carstică activă (Valea
Topliţei de Vida), de circa l km lungime, care îşi are obîrşia într-un izbuc prin care debuşează apele ce se
pierd printr-o serie de ponoare sau se infiltrează prin dolinele larg dezvoltate pe platoul carstic Răcas-
Ponicioara-Me-risor. Dintre afluenţii temporari amintim Valea Runcului, Valea Toplicioarei şi Valea
Cadului, a căilor bazine de recepţie, intens împădurite, se dezvoltă pe latura de sud a culmii formată dintr-o
serie de dealuri ce separă bazinul Vida de Topa-Rîu. Văile seci sînt mai numeroase, au o dezvoltare
rectilinie, sînt scurte şi prezintă o pantă accentuată. Unele schiţează, în zonele de confluenţă, ca şi în cazul
văilor temporar-active, cîte un tronson de cheie sau, spre deosebire de acestea, cîte un prag de suspendare.
Văile dolinare, mai frecvente în bazinele superioare ale văilor afluente şi la nivelul platoului carstic amintit,
debuşează în chei, fie prin praguri de suspendare (Valea Sohodeşului — Fig. 35), fie prin culoare mai largi
în care văile se lărgesc sub forma unor ulucuri de confluenţă (Valea Hîrtoapele Cerbului).
Una dintre particularităţile acestor chei îl prezintă, în ansamblu, profilul transversal, care este
foarte apropiat de forma literei U, cu pereţi uneori verticali sau cu praguri, nişe şi fragmente de meandre ce
reprezintă martori elocvenţi de eroziune. Ca şi în cazul celorlalte chei din Munţii Pădurea Craiului, Cheile
Videi adăpostesc un mare număr de peşteri şi izvoare carstice, situate la diferite nivele, ceea ce le conferă,
din punct de vedere hidrologic, caractere bine definite (fosile, temporare sau permanente).
În concluzie, Cheile Videi, sculptate în formaţiuni carstificabile, eocretacice, îşi datorează
existenţa unui curs de apă cu caracter permanent, cu un mare bazin de recepţie, care a urmat legile eroziunii
normale şi s-a adîncit în funcţie de poziţia nivelului de bază local reprezentat prin Depresiunea Holodului.
3.8.2.11. Valea Topa-Rîu. Ca şi Valea Boiului, Valea Topa-Rîu nu dispune de un sector de chei
propriu-zise. Aval de confluenţa cu Valea Peştişului, cursul de apă pătrunde şi curge într-o vale tot mai
adîncă şi îngustă, în lungul căreia se dezvoltă cîteva abrupturi calcaroase monolaterale. Primul dintre
acestea se desfăşoară pe stînga, între afluenţii Valea Copilului şi Valea Măieşului, iar al doilea pe dreapta,
amonte de confluenţa cu Valea Pietroasa. În timp ce primul însoţeşte, pe cîteva sute de metri, albia văii (În
care debuşează apele captate prin Peştera de la Ţiclu), cel de al doilea este retras spre partea superioară a
versantului şi este mai puţin dezvoltat. În schimb, ambele adăpostesc cîteva peşteri şi avene de dimensiuni
modeste.
Ca şi în cazul văii Runcşor-Sohodol-Albioara sau al Văii Vida, sectorul median al Văii Topa-Rîu
se dezvoltă în semicerc şi a fost sculptat în cea de a doua etapă a evoluţiei hidrografice din Munţii Pădurea
Craiului. Curbarea cursului său trebuie pusă însă pe seama influenţei exercitate de bazinul de sedimentare
al Holodului situat în imediata sa vecinătate.
Spre deosebire de celelalte văi, Topa-Rîu prezintă, în desfăşurarea sa, o schimbare bruscă de
direcţie care atinge un unghi de 120°. Acest fapt ne face să ne amintim de coturile de captare ale văilor
normale. Cum însă sectorul mijlociu al acestei văi se desfăşoară pe roci carstificabile (eocretacice) este
greu să ne imaginăm o vale de recul care să fi avansat atît de mult încît să capteze şi să schimbe direcţia de
curgere spre sud—sud-est a unui curs de apă ce evolua spre nord—nord-vest (Valea Peştişului). De aceea,
noi considerăm că acest cot de captare trebuie pus pe seama unei captări carstice, printr-un drenaj subteran
care a fost scos la zi sub acţiunea generală de modelare a reliefului (Fig 9).
După cum am văzut, cheile prezentate mai sus au fost generate, în principal, sub acţiunea eroziunii
liniare, prin adîncirea treptată a cursurilor de apă în depozitele calcaroase, în funcţie de poziţia nivelurilor
de bază impuse de cuvetele depresionare din vecinătiitea lor. Ritmul acestei adînciri nu a fost dictat, ca în
cazul cheilor antecedente, de ridicarea masivelor muntoase, ci de coborîrea zonelor periferice, a bazinelor
de sedimentare neogenă, sinonime unor nivele locale de bază. Cum şi în prezent s-au pus în evidenţă cîteva
zone de subsidenţă locală (la confluenţa Crişurilor, la Pocola, pe Crişul Negru şi în zona Vad), considerăm
că dezvoltarea cheilor din Munţii Pădurea Craiului reprezintă, un fenomen aparte care ne îndreptăţeşte să le
includem în categoria cheilor de subsidenţă periferică.
În ceea ce priveşte sensul lor de evoluţie, este de presupus că, în condiţiile geomorfologice şi
climatice actuale, punctele de captare carstică a cursurilor de apă vor continua să se deplaseze spre amonte,
pînă la contactul cu formaţiunile necarstificabile, lipsind colectoarele principale de o curgere normală, ceea
ce va duce la scoaterea lor treptată de sub acţiunea eroziunii fluviatile, aşa cum se întîmplă, de fapt, cu
Cheile Albioarei şi Cheile Cuţilor.

3.8.3. VĂILE OARBE


Numite şi văi închise, sînt un produs al captărilor carstice şi se caracterizează prin dispariţia
cursului de apă la baza unei trepte antitetice care marchează capătul dinspre aval al văii active, temporare
sau seci. Ele rezultă dintr-o vale normală al cărui curs de apă a fost captat în subteran fie după ce a
străpuns, pe verticală, depozitele impermeabile, fie după ce, în desfăşurarea sa pe orizontală, a pătruns pe
un substrat carstificabil. În ambele cazuri, dispariţia cursului epigeu din albia văilor primare este
condiţionată de stadiul în care se află organizarea subscurgerii, de gradul de dezvoltare al golurilor carstice,
de deschiderea resurgenţelor şi, în final, de capacitatea şi modul de funcţionare ale drenajelor subterane
(Fig. 31,111). În funcţie de sensul şi amploarea mişcărilor tectonice, de condiţiile climatice, de poziţia
nivelului de bază, local sau general, şi de intensitatea eroziunii regresive, captarea în subteran a cursurilor
de apă, din aceeaşi unitate geografică şi chiar din acelaşi bazin hidrografic, poate să aibă loc simultan sau
pe parcursul mai multor perioade geologice şi poate să se manifeste fie pe formaţiuni carstificabile, fie la
contactul acestora cu depozitele impermeabile. După I. GAMS (1964), văile oarbe s-ar datora unor puncte
de coroziune accentuată din zonele de maximă fisuraţie şi tectonizare a calcarului. Nu este mai puţin
adevărat că astfel de „puncte" sînt condiţionate şi de stadiul de evoluţie al văii respective, de natura
substratului calcaros, de poziţia şi căderea stratelor şi de felul în care vin în contact formaţiunile
carstificabile cu cele necarstificabile (contact normal sau tectonic).
Pornind de la aceste cîteva argumente, în carstul din Munţii Pădurea Craiului, se disting mai multe
tipuri de văi oarbe, după cum urmează:
— Văi oarbe cu scurgere permanentă (Mniera şi Runcşor) şi văi oarbe cu scurgere temporară (Valea
Peştireului, Valea Macră, văile din Depresiunea Ponoare, Valea Bradului şi Valea Gropilor din bazinul
Văii Peşterii (Meziad), Valea Merişorului, Valea Copilului etc.).
— Văi oarbe ale căror cursuri de apă şi bazinele de recepţie sînt dezvoltate, în exclusivitate, pe formaţiuni
necarstificabile (Valea Macră, Runcşoru, Pîrîul Brezului, Pîrîul Oltului, Valea Capilului etc.), văi oarbe
care se dezvoltă numai pe formaţiuni carstificabile (Mniera) şi văi oarbe ce se desfăşoară în cursul
superior pe formaţiuni impermeabile iar în cel inferior pe roci carstificabile (afluenţii din cursul
mijlociu al Văii Iada, Valea Tinoasa, Valea Mişidului etc.).
— Văi oarbe cu o singură pierdere şi, respectiv, cu o singură treaptă antitetică (Valea Pestireului, Pîrîul
din Groapa Blidireşti, Valea Macră, Valea Gropilor, Valea Fiului, Valea Copilului etc.) şi văi oarbe în
lungul cărora se află mai multe trepte antitetice şi deci mai multe ponoare, dintre care primele pot fi
fosile sau temporar-active (Pîrîul Huţii din Depresiunea Ponoraş, pîrîul din Depresiunea de la Acre,
pierderile din Dealul Cuculeasa etc.).
— Văi oarbe a căror cursuri de apă ajung pînă la baza primei trepte antitetice (Ponorul I din Ponoraş,
Merişorul etc.) şi văi oarbe ale căror cursuri de apă se pierd cu mult înainte de prima treaptă antitetică,
prin infiltraţii, sorburi, doline sau ponoare incipiente (Pîrîul Huţii, Valea Ponorului, Valea Ştiopului,
Valea Cuţilor, Valea Daica etc.).
— Văi oarbe incipiente, specifice cursurilor de apă din bazinele superioare care nu au reuşit încă să-şi
formeze o treaptă antitetică, propriuzisă (din cauza repetatelor colmatări) şi văi oarbe mature, închise
cu abrupturi calcaroase ce domină cu cîteva zeci de metri albia actuală (Ponorul de la Acre, Ponorul
din Stanul Ciuţii, Ponorul Toaia etc.).
În sfîrşit, ar mai fi de amintit, că în funcţie de mărimea bazinului de recepţie, de natura substratului
geologic, de puterea de transport a cursurilor de apă şi de capacitatea drenajelor subterane, văile oarbe
prezintă, atît în lungul lor, cît şi în zona de captare, o serie de elemente morfohidrografice (lunci, terase
aluvionare sau structurale, martori de eroziune, depozite de umplutură şi chiar guri de peşteră etajate) care
pot servi la aprecierea vîrstei şi modului de formare, stadiul lor de dezvoltare şi sensul evoluţiei lor viitoare.

3.8.4. VĂILE DE RECUL


Văile de recul sau văile în fund de sac reprezintă opusul văilor oarbe şi sînt specifice, mai ales,
resurgenţelor. Ele sînt drenate de un curs de apă, temporar sau permanent, care iese la suprafaţă la baza
unor abrupturi calcaroase prin izvoare, izbucuri sau peşteri şi curge apoi într-o albie, respectiv într-o vale
săpată în depozite, de regulă, necarstificabile. Spre deosebire de văile oarbe acestea sînt mult mai scurte şi
au o frecvenţă mult mai mică. De obicei ele apar şi se dezvoltă la periferia- zonelor carstice unde se
constituie ca afluenţi ai văilor normale. La obîrşie prezintă o fundătură, dezvoltată în semicerc, de forma
unui amfiteatru, cu versanţi abrupţi, verticali sau surplombaţi, cu sau fără depozite coluviale, de sub care
ies la zi apele care le-au generat (Fundătura Birtinului, Fundătura Aştileului, a Topliţei de Vida, de Roşia,
Fundătura în care-i localizat Izbucul Roşiei etc.).
În timp ce văile oarbe tind să se scurteze prin deplasarea punctelor de captare spre amonte, văile
de recul avansează spre interiorul masivului calcaros sau se menţin în jurul resurgenţelor sau exurgenţelor
primare şi, cu toate că acestea migrează spre aval, ele se retrag spre amonte, ce-i drept foarte încet, prin
procese de dezagregare a rocilor, de evoluţie a versanţilor. De aici şi acele imense depozite şi abruptul
foarte înalt ce se desfăşoară sub formă de amfiteatru, de la obîrşia Roşiei, numită în acest sector şi Valea
Şteazelor, sau acele puternice intrînduri de la obîrşia Văii Aştileului sau a Topliţelor din bazinul Crişului
Negru. Un caz, oarecum aparte, îl prezintă Valea Toplicioarei care, după ce a primit apele din Valea
Runcşorului, prin Izbucul de la Bulbuci, deşi s-a adîncit foarte mult în jurul resurgenţei creînd chiar o
cascadă cu mai multe trepte, ea a continuat să se dezvolte şi spre amonte, spre resurgenţele anterioare
(Peştera cu Apă şi Peştera Seacă din Pîrîul Caprei), dar adîncirea văii se face, în mod vizibil, numai aval de
resurgenţa actuală (Fig. 168).
În rest, drenajele subterane apar la suprafaţă în văile colectoare sau în depresiuni, fie dintr-o
fundătură abia schiţată, fie la baza unor abrupturi calcaroase cum sînt: Izbîndişul, Izbucul Monea, Izbucul
Brătcanilor, Izbucul Dămişenilor sau Peştera cu Apă de la Bulz etc.

3.8.5. GENEZA ŞI EVOLUŢIA VĂILOR CARSTICE


În funcţie de actualul stadiu de evoluţie, imprimat în aspectul lor morfologic şi în caracterul
scurgerii, văile carstice din Munţii Pădurea Craiului pot fi grupate în văi active, văi temporar-active, văi
seci, văi de tip sohodol şi văi dolinare.
3.8.5.1. Văile active sînt străbătute de la un capăt la altul de cîte un curs de apă cu caracter
permanent al cărui bazin de recepţie este dezvoltat, în bună parte, pe formaţiuni impermeabile. După J.
ROGLIC (1964) şi M. SWEETING (1973), acestea sînt, de fapt, văi alogene, reuşind să menţină în albie un
curs de apă chiar dacă au de străbătut bariere de calcar, motiv pentru care, considerăm că ar mai putea fi
numite şi văi de străpungere (ex. Crişul Repede între confluenţa cu Iada şi Vadu Crişului, Brătcuţa, Lazuri,
Roşia, Vida, Topa-Rîu etc.). În astfel de cazuri, văile din bazinele superioare sînt normale, cu un profil
transversal dezvoltat în formă de V şi cu o pantă ce creşte treptat spre cumpăna de ape. În sectoarele
mijlocii, odată cu intrarea cursurilor de apă în zonele calcaroase, văile se îngustează brusc pentru a forma
tronsoane de chei. Profilul transversal al acestora prezintă, în general, două jumătăţi distincte: una
superioară, larg deschisă, cu versanţi foarte asemănători văilor normale care se confundă cu cei al dealurilor
şi ai culmilor din jur (PI. XIII, b), şi una inferioară, cu o desfăşurare meandrată şi abrupturi calcaroase, în
care se deschid peşteri, însoţite de izbucuri şi izvoare carstice. Pe baza acestor elemente, considerăm că
sculptarea acestor tronsoane de chei s-a făcut în două etape mai importante: una primară sau de schiţare şi
de formare a părţii superioare a profilului transversal, şi alta ulterioară sau de adîncire a văilor sub acţiunea
combinată a eroziunii şi coroziunii. La ieşirea din sectoarele de chei, văile se termină brusc iar cursul de
apă, fie că debuşează în colectorul principal (toţi afluenţii Crişului Repede dintre Bucea — Vadu Crişului),
fie că evoluează într-o luncă tot mai largă, descriu largi meandre (aproape toţi afluenţii Crişului Negru).
3.8.5.2. Văile temporar-active reprezintă un stadiu superior al evoluţiei văilor carstice şi se
datorează fie schimbării condiţiilor climatice, fie intervenţiei proceselor de captare carstică. După opinia
unor geografii (V. PENCK, 1924), ele ar indica trecerea spre un nou ciclu de eroziune, opinie care credem
că nu poate fi admisă în cazul văilor dezvoltate pe formaţiuni carstificabile.
În general, văile temporar-active sînt specifice bazinelor hidrografice de ordin inferior şi se
caracterizează prin mari fluctuaţii de debit. În timp ce în perioadele de secetă ele seacă integral, în cele
umede sînt drenate de un curs de apă al cărui debit creşte foarte mult (valea Groapa Birtinului — PI. XVI,
a., Valea Mişidului, Valea Meziadului, Valea Cuţilor etc.). Creşterea şi descreşterea debitului, ca şi durata
curgerii, sînt determinate de suprafaţa bazinului de recepţie, de natura, durata şi cantitatea precipitaţiilor
atmosferice. Reactivarea lor se produce, de regulă, cu oarecare întîrziere faţă de căderea precipitaţiilor (de
la cîteva zeci de minute pînă la cîteva ore), şi are loc în mod brusc, întîrzierea este determinată de gradul de
acoperire a terenului cu vegetaţie şi de capacitatea golurilor subterane de a înmagazina şi drena aceste ape.
De cele mai multe ori, reactivarea este însoţită de o serie de procese hidrologice cu caracter brutal care duc
la adîncirea rapidă, chiar bruscă, a albiilor, la crearea de albii noi, la cumulări importante de ape în subteran
şi în zona ponoarelor, precum şi la reactivarea punctelor de pierdere situate în aval, pe traseul văii primare
(Fig. 31, II). După trecerea undei de viitură, atît debitul solid, cît şi cel lichid scad treptat, pentruca apoi, în
funcţie de durata ploilor, să dispară complet. În zonele de confluenţă se formează, în perioadele de vîrf ale
viiturii, o serie de conuri de depunere a căror extensie este determinată de puterea de transport, atît a
afluentului respectiv, cît şi a cursului de apă din valea colectoare. În ceea ce priveşte profilul longitudinal şi
transversal al văilor temporar-active, el se aseamănă cu cel al văilor normale, active, din care cauză nu pot
fi puse pe seama coroziunii. Apariţia temporară a unui curs de apă în albia lor nu justifică însă maturitatea
şi adîncimea acestor văi şi nu explică martorii de eroziune de pe versanţi şi nici fragmentele de terasă din
lungul lor. Fără îndoială că formarea acestor văi se datorează unor cursuri de apă diferite de cele actuale, cu
scurgere permanentă şi nu întîmplătoare.
3.8.5.3. Văile seci. În lipsa unui curs de apă la suprafaţă, fie el chiar temporar, văile tind să fie
scoase de sub acţiune eroziunii liniare şi, devenind seci 1, încep să evolueze sub acţiunea proceselor de
coroziune. Dispariţia cursului de apă este determinată de procesele de captare carstică, de dezvoltarea
ponoarelor, de capacitatea golurilor subterane de a drena toată cantitatea de apă a cursului captat. Cu alte
cuvinte, începutul fazei de vale seacă este marcat de permanentizarea căilor de evacuare a apelor de la
suprafaţă, respectiv de constituirea ponoarelor şi de organizarea şi funcţionarea drenajelor subterane.
Datorită aripioarei şi, mai ales, a rapidităţii cu care acţionează procesele de carstificare într-un astfel de
stadiu, văile seci persistă un timp relativ scurt, motiv pentru care sînt întîlnite mai rar decît celelalte tipuri
de văi carstice. De altfel, ele nu prezintă decît o etapă de tranziţie între văile temporar-active şi văile de tip
sohodol, în dezvoltarea cărora factorul timp joacă un rol important. Din această cauză văile seci sînt. de
obicei, foarte scurte (0,2—1,0 km) şi se dezvoltă pe tronsoane limitate, fie între o vale temporar-activă şi o
vale dolinară, fie în lungul unui sohodol, între două doline sau intre două ponoare.
3.8.5.4. Sohodolurile. Spre deosebire de tipurile de văi prezentate mai sus, văile de tip sohodol nu
păstrează decît unele fragmente din componentele profilului transversal al unei văi active, cum ar fi:
canalul de curgere al apei, albia minoră şi chiar albia majoră. Toate acestea sînt înlocuite cu forme ale
evoluţiei carstice, între care dolinele şi ponoarele sînt cele mai frecvente. În schimb, versanţii lor mai
prezintă alte elemente specifice văilor normale, în lungul lor putînd fi întîlnite terase aluvionare, terase
structurale, martori de eroziune, conuri de depunere şi glacisuri vechi, care explică originea lor fluviatilă.
Geneza acestui tip de văi este strîns legată de migrarea pierderilor de apă spre amonte, spre limita
de contact a calcarelor cu formaţiunile necarstificabile. Fenomenul în sine poate avea loc în una sau mai
multe faze de eroziune. În acest caz, în lungul văii primare apar şi se dezvoltă trepte antitetice succesive,
văi seci şi chiar văi temporar-active, reactivarea acestora din urmă datorîndu-se unor afluenţi viguroşi care,
ajungînd în axul văii colectoare primare, îşi poartă apele pînă la primul loc de captare în subteran (sorb,
dolină sau ponor). Sub acţiunea proceselor de versant şi a proceselor de colmatare provocate, în special, de
afluenţi prin aportul lor de aluviuni, treptele antitetice pot fi mascate uneori atît de mult încît nu mai pot fi
localizate cu destulă precizie.
Unul dintre sohodolurile cele mai lungi din ţară (15 km) şi cele mai clasice din Munţii Pădurea
Craiului s-a format în bazinul superior al Roşiei (Fig. 9, XV, d), pe traseul văii primare Runcşor-Sohodol-
Albioara (Fig. 10). Din aspectul morfohidrografic actual rezultă că această vale carstică derivă, în mod
sigur, dintr-o vale normală care a trecut prin toate fazele descrise mai sus. Geneza şi evoluţia sa au fost
condiţionate de o serie de evenimente paleogeografice şi de natura substratului geologic. De remarcat că, în
faza primară, valea a început să se formeze în conglomerate şi gresii cuarţitice liasice după care, prin
eroziune pe verticală, cursul de apă a ajuns pe calcarele triasice subiacente, moment din care au început să
se manifeste şi procesele de captare carstică.
Prima captare carstică mai importantă s-a produs în amonte de Cheile Albioarei (Fig. 9 său 10,38).
Prezenţa unei pierderi de apă în această zonă pare să confirme ipoteza potrivit căreia, Cheile Albioarei sînt
rezultatul unei evoluţii endohtone, determinată de un puternic drenaj subteran. Ponorul actual reprezintă o
captare ulterioară a aceluiaşi curs de apă, dirijat, pe căi subterane, spre resurgenţa de la Izbucul Topliţei de
Roşia (Fig. 9. XV. d, 40) (T. RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN, 1970). Cea de a doua captare s-a
produs aproximativ în aceeaşi fază de eroziune şi a avut loc în sectorul mijlociu al Văii Sohodol, în preajma
actualului ponor al Văii Botului, respectiv prin Peştera din Sohodol (Fig. 10, 14). În legătură cu această
captare este de remarcat faptul că, apele care erau tributare pînă atunci Izbucului Topliţa de Roşia îşi
deschid o nouă resurgenţă, cea de la Izbucul Roşiei (Fig. 9, XV, d. 20). Cea de a treia, şi ultima, remaniere
a avut loc chiar la contactul dintre formaţiunile carstificabile şi cele necarstificabile, în zona de la întorsuri,
unde apele Văii Runcşorului au fost captate prin ponorul cu acelaşi nume, de unde au trecut, pe căi
subterane, în bazinul Văii Lazurilor, afluentul Toplicioara, prin intermediul Izbucului de la Bulbuci (Fig. 9,
XV. c, 5).
După dezorganizarea colectorului principal şi, respectiv, după organizarea drenajelor subterane
amintite, afluenţii laterali, mai mari sau mai mici, au continuat să pătrundă pînă în axul văii primare unde,
în lipsa colectorului principal, al cărui traseu este marcat de drumul ce leagă localitatea Roşia de Bratca,
prin Damiş, afluenţii au început să formeze mari conuri de depunere şi să se adapteze noilor condiţii de
subscurgere. Utilizînd cel mai apropiat drenaj subteran constituit, apele acestor afluenţi dispar în valea
colectoare curînd după depăşirea conului de dejecţie pe care şi l-au format (Fig. 10). Concomitent cu aceste

1
Prin noţiunea de vale seacă înţelegem o formă de relief alungită care păstrează toate elementele unei văi
normale dar din care a dispărut cursul de apă care a generat-o (PI. XV, b).
depuneri în axul văii au început să se formeze, sub acţiunea proceselor de coroziune, un şir de doline, unele
cu funcţie de ponor, atît pentru cursurile afluenţilor, cît şi pentru apele de pe versant. În unele cazuri, apele
afluenţilor au fost captate în subteran cu mult înainte de fosta confluenţă (Valea Jurcanilor, Fig. 9 sau 10,
15), pe tronsonul lipsit de ape instalîndu-se procesele de coroziune care facilitează dezvoltarea dolinelor.
Fig 10. Schiţa morfohidrologică a văii primare Runcşor – Sohodol – Albioara transformată în vale
de tip Sohodol
3.8.5.5. Văile dolinare. Tipul acesta de văi a fost remarcat pentru prima dată de către J. CVIJIC
(1960), în Serbia orientală, în legătură cu care menţiona că suprafeţele carstice „sînt brăzdate de numeroase
doline care se unesc una cu alta şi a căror ansamblu are aspectul unei văi de mari dimensiuni" (l.c.p. 108),
fără să explice cauzele acestui aspect. V. SENCU (1970), împărtăşind punctul de vedere a lui H.
MENSCHING (1965), susţine că astfel de văi nu au la origine eroziunea liniară şi acceptă denumirea lor de
văi de doline, ca şi cînd dolinele ar fi determinat traseul, naşterea şi dezvoltarea acestora. Or, cercetările
efectuate în Munţii Pădurea Craiului ne-au demonstrat că majoritatea văilor dolinare au fost sculptate, în
faza iniţială, de un curs de apă. În plus, dacă luăm în considerare opiniile lui B. GEZE (1971) cu privire la
circulaţia apelor în carst, constatăm că în formarea dolinelor intervine, pe lîngă factorii de ordin geologic, şi
subscurgerea care se organizează în lungul cursurilor epigee. Din aspectul general al acestor văi şi din
succesiunea dolinelor de pe fundul lor, rezultă că cel puţin în faza de organizare şi la începutul celei de
dezvoltare a reţelei hidrografice din Munţii Pădurea Craiului, astfel de văi s-au format sub acţiunea curgerii
liniare. Din momentul în care, prin adîncirea treptată, cursurile de apă au străpuns depozitele impermeabile
liasice şi triasic inferioare, scoţînd la zi formaţiunile carstificabile din bază, ele au început să piardă o
cantitate tot mai mare de ape şi, în condiţiile unui climat din ce în ce mai apropiat de zilele noastre, au fost
transformate în văi temporar-active iar apoi, prin localizarea pierderilor tot mai înspre amonte, ca urmare a
retragerii contactului dintre depozitele carstificabile şi necarstificabile, tronsoanele de văi dinspre aval au
devenit seci şi, în final, s-au transformat, sub acţiunea proceselor de dizolvare, în văi dolinare. Cel mai
clasic exemplu de acest gen ne este oferit de valea dintre Ponorul Văii Mniera şi actualul bazin superior al
cursului Topa-Rîu, din zona Fîşca (Fig. 11). Acesta reprezintă, în mod cert, vechiul traseu al cursului de
apă care dispare în prezent prin Peştera lui Potriva (vezi şi 3.9.1.). După captare, în axul văii părăsite s-a
format un şir de doline care au şters, din partea inferioară a profilului transversal, orice urmă de scurgere,
transformîndu-o într-o vale dolinară tipică. Cele mai multe exemple de înlănţuire a dolinelor pe fundul unor
foste văi normale, ne sînt oferite de afluenţii văilor majore, cum sînt: Mişidul, Brătcuţa, Roşia şi Vida. Din
unirea mai multor văi de acest tip rezultă un bazin de văi dolinare care, prin elementele de ordin topografic,
sînt foarte asemănătoare cu bazinele hidrografice normale (Fig. 12).
Fig. 11 — Tronson de vale dolinară format pe traseul primar al cursului Mniera, între Depresiunea
de la Călăţea şi satul Fîşca. 1 — Ponorul de sub Gurguiata; 2 — Peştera Pincelului; 3 — Peştera lui
Potriva.
Considerăm că această dispunere nu este întîmplătoare şi că ea este determinată de o curgere
iniţială, epigee, care a permis organizarea şi dezvoltarea subscur-gerii în lungul văii primare. Oricît de
puternice ar fi fost procesele de carstificare, adîncirea văilor dolinare se produce din ce în ce mai puţin. În
funcţie de stadiul în care se află, racordul cu văile colectoare poate fi direct, prin intermediul unui coloar
mai coborît, sau indirect, printr-o şa sau o treaptă antitetică. În cel de al doilea caz, caracteristic văilor
dolinare suspendate şi depresiunilor de tipul uvalelor, este evident că afluenţii nu şi-au putut urma
colectorul, rămînînd suspendaţi încă din prima fază a sculptării lor. Exemplele de acest gen sînt destul de
numeroase, dintre care amintim pe cele din lungul Văii Mişidului, Brătcuţei, Lazurilor şi, mai ales, pe cele
din bazinul superior şi mijlociu al Văii Vida (fig. 13).
Fig. 12 — Văi dolinare în bazinul hidrografic VII — Gălăşeni-Birtin.
Fig. 13 — Văi active, temporar-active şi dolinare în bazinul mijlociu al Videi (XVI). 1 — cursuri
permanente; 2 — cursuri temporare; 3 — văi de doline; 4 — chei; 5 — doline; 6 — uvale.
Aşadar, departe de a fi determinate de topografia locului şi de panta reliefului (V. SENCU, 1970),
văile dolinare derivă din văi normale şi reprezintă un produs al raporturilor ce se stabilesc între formele de
suprafaţă şi cele de adîncime, între procesele de eroziune şi cele de coroziune. Fără îndoială că ele se pot
dezvolta şi în lungul unor linii tectonice sau la contactul dintre două formaţiuni geologice diferite
(carstificabile şi necarstificabile), să apară în axul unor anticlinale sau sinclinale, să se constituie ca văi
consecvente, subsecvente, obsecvente sau resecvente, să aibă un profil transversal simetric sau asimetric,
dar, în toate aceste cazuri, prezenţa şi tipul văii respective este determinat de preexistenta şi orientarea
scurgerii primare.
***
Geneza şi evoluţia văilor carstice din Munţii Pădurea Craiului apare ca un element intrinsec al
procesului, amplu şi complex, de carstificare al regiunilor calcaroase. Factorul principal, determinant, al
acestei evoluţii este roca care, prin particularităţile sale (solubilitate, natura şi gradul de tectonizare),
imprima un anumit tip de curgere, de la cea permanenta la una temporar-activă şi la subscurgerea
organizată. În prima fază, de sculptare, văile carstice nu se deosebesc cu nimic de văile normale. Ca urmare
a unei evoluţii paleogeografice complexe şi a varietăţii substratului geologic, panta profilului longitudinal
se schimbă de la un sector de vale la altul: accentuată în cursul superior, redusă în amonte de sectoarele de
chei, mare de-a lungul acestora şi foarte redusă în cursul inferior (Fig. 14,1). În mod corespunzător, profilul
transversal prezintă şi el aspecte diferite: îngust (a) la izvoare, mai deschis şi uneori cu nivele de eroziune
(b) în cursul superior, strîmt, adînc şi cu pereţi abrupţi, verticali şi chiar surplombaţi (c), în sectoarele
mijlocii (în sectoarele de chei), şi mult lărgit, cu lunci şi nivele terasate bine dezvoltate (d), în cele
inferioare.
Concomitent cu lărgirea văilor, în reţeaua de fisuri preexistente din substratul calcaros se
instalează o „pînză acviferă" (în reţea), care va contribui la dezvoltarea golurilor carstice de mai tîrziu şi la
organizarea subscurgerii. Ca urmare, curgerea de suprafaţă devine temporară, pentru ca apoi să dispară
complet, ceea ce va duce la o oarecare stagnare a adîncirii lor. O dată cu înlocuirea eroziunii liniare de către
procesele de coroziune, se produce o deschidere a profilelor transversale şi o oarecare aplatizare a văii
iniţiale (Fig. 14, II, a şi b). Permanentizarea subscurgerii şi lărgirea căilor de circulaţie a apelor în subteran
duce la constituirea unor pierderi organizate (III, b). Din acest moment, văile dezvoltate pe formaţiuni
carstificabile pot evolua, în funcţie de durata şi intensitatea proceselor care au determinat formarea tipului
de vale seacă, în două direcţii diferite: dacă fazele anterioare au fost suficient de lungi şi de favorabile unei
adînciri rapide, acestea tind să se dezvolte spre văi de tip sohodol iar dacă, din contră, văile primare sînt
doar schiţate, tind să evolueze spre văi dolinare. Sohodolul se confundă din punct de vedere hidrologic cu
valea seacă, dar reprezintă un stadiu de evoluţie mult mai avansat, cu o succesiune de pierderi în lungul său,
dintre care ultima este localizată la contactul cu formaţiunile necarstificabile şi nu este depăşită de ape nici
chiar în timpul marilor viituri. Cel mult, în astfel de perioade, apele se acumulează în jurul ponorului de
unde, în funcţie de cantitatea lor, se extind spre amonte, formînd lacuri temporare (III, a). Aval de ponor,
sub acţiunea proceselor de carstificare, în axul văii, îşi fac apariţia o succesiune de doline (c) care,
împreună cu treptele antitetice, generate de ponoarele cursurilor afluente (d), determină un profil
longitudinal în trepte (vezi şi Fig. 37, I—III).
Fig. 14— Schema evoluţiei văilor carstice (în chenar semnul de reprezentare cartografică).
În cazul văilor dolinare, suprimarea rapidă a eroziunii fluviatile are ca rezultat intervenţia
proceselor de coroziune care vor aduce la fragmentarea profilului longitudinal. Astfel de văi sînt relativ
scurte, au un profil transversal destul de aplatizat, luînd forma unei albii larg deschise (IV, c), pe fundul
cărora se înşiră dolinele spre care gravitează apele de pe versanţi (b). De cele mai multe ori, astfel de văi se
prelungesc spre amonte cu cîte o vîlcea, săpată în formaţiuni necarstificabile, a cărei scurgere temporară
trece în subteran prin prima dolină la care ajunge. În unele cazuri, dezvoltarea dolinelor poate lua o
asemenea amploare încît, prin conjugarea lor, se pot forma depresiuni închise de tipul uvalelor, în care
fiecare dolină (V, c) comunică cu o reţea de goluri subterane (d), drenate de un curs de apă temporar ce
debuşează în valea colectoare printr-o serie de izvoare carstice situate la diferite cote (Fig. 8). Succesiunea
etapelor evolutive care duce la constituirea văilor dolinare sau chiar a uvalelor erozivo-corozive, se poate
urmări nu numai în cazul unor cursuri de apă independente, ci şi pe traseul aceleiaşi văi, care poate
prezenta, dinspre aval spre amonte, o serie de tronsoane corespunzătoare stadiilor progresive de evoluţie
(Fig. 13).
În concluzie, văile carstice din Munţii Pădurea Craiului sînt un produs al proceselor de eroziune şi
de coroziune, un model elocvent al raporturilor ce se stabilesc între formele de suprafaţă şi cele subterane,
care le imprimă o evoluţie aparte, diferită de cea a văilor normale.

3.9. DEPRESIUNILE DE CAPTARE CARSTICĂ

Una dintre formele cele mai caracteristice ale peisajului geografic din Munţii Pădurea Craiului,
care se impune încă de la prima vedere, este cea a depresiunilor carstice generate de procesele de captare în
subteran a unor importante cursuri de apă. În general, acestea se prezintă sub forma unor cuvete
depresionare, cu sau fără fund plat, amplasate la baza versanţilor unor dealuri alcătuite din depozite
impermeabile, în lungul sau la extremitatea din aval a unor văi din ce în ce mai largi, umplute cu depozite
aluvionare sau periglaciare, drenate de cursuri de apă permanente sau temporare, care dispar în subteran
prin ponoare de îndată ce vin în contact cu formaţiunile carstificabile.
Majoritatea geografilor şi carstologilor actuali atribuie tuturor depresiunilor, mai extinse, din
regiunile carstice, termenul de polie. Exemplele din Munţii Pădurea Craiului ne demonstrează însă că nu
orice polie şi nu orice cîmp, cîmpie cxiltivată sau depresiune carstică, poate fi denumită polie şi că, aşa cum
menţiona J. CVIJIC (1960, p. 6) poliile „ ... nu sînt proprii decît anumitor terenuri calcaroase, carstului
perfect sau holocarstului". În acelaşi sens, Emm. DE MARTONNE (1926, p. 665) afirmă că „ ... nu se
cunosc polii în toate regiunile carstice" şi că ,,.. . poliile par să constuie caracteristica carstului cel mai
perfect şi cel mai evoluat. Din numeroasele definiţii formulate pînă în prezent reţinem că, din punct de
vedere morfologic, polia este ,, . . . o depresiune închisă de mari dimensiuni (cel puţin mai mulţi kilometri),
cu fund relativ plat între versanţi relativ abrupţi, în mijlocul unei regiuni calcaroase" (B. GEZE et R.
GINET, 1966, p. 859), că are o formă alungită ce poate ajunge ,,... În carstul dinaric pînă la 60 km lungime,
pe 10—12 km lăţime ..." şi că, uneori, din patul depresionar se înalţă ,, ... movile conice care sînt denumite
„hum-uri"; ele reprezentînd martorii unei vechi suprafeţe nivelate prin eroziune" (J. CVIJIC.) (Fig. 15 A).
Din punct de vedere geologic ,,marea majoritate dintre ele pare totuşi să corespundă unor şanţuri
tectonice (compartiment coborît limitat de falii), dar există unele care sînt sinclinale (strate aproape
orizontale între două puternice flexuri), altele sinclinale cu totul obişnuite (strate care desenează un U sau
un V în secţiunea transversală" (B. GEZE et R. GINET, 1966).
Din punct de vedere al genezei şi evoluţiei lor, indiferent dacă admitem că s-au format din
eroziune (J. CVIJIC, 1960), prin coroziune (K. TERZAGHI, 1913) sau prin scufundări tectonice (A.
GRUND, 1903), factorul timp reprezintă elementul esenţial al definirii lor. În acest sens, foarte
semnificative ni se par ..movilele izolate" (hum-urile) şi depozitele de umplutură, de sute şi chiar de mii de
metri grosime, a căror depunere a avut loc în terţiar. Iată de ce, pe bună dreptate, H. TRIMMEL (1965, p.
74) afirmă că „Foliile s-au constituit cu precădere în climatul tropical al terţiarului". Plecînd de la aceste
cîteva caractere esenţiale ale polii lor, ne permitem să afirmăm că în ţara noastră, contrar opiniilor unor
cercetători (I. BOJOI, 1971, I. ILIE, 1970 şi M. BLEAHU, 1982 p. 242), nu există polii autentice, că toate
„poliile" descrise pînă în prezent din carstul ţării noastre nu sînt, de fapt, decît nişte depresiuni de captare
carstică aflate în diferite stadii de dezvoltare. Singura depresiune care întruneşte o bună parte din
caracteristicile unei polii adevărate ar fi cea din zona Padiş-Cetăţile Ponorului, cunoscută sub numele de
Poiana sau Rîtul Ponor, care nu are însă decît 750 m lungime şi este parţial deschisă prin intermediul
Pîrîului Brădăţeanu.
Fig. 15 — Secţiune longitudinală printr-o polie (A) şi o depresiune de captare carstică (B), cu
principalele lor caracteristici morfohidrografice.
Dacă încercăm să comparăm depresiunile din Munţii Pădurea Craiului cu alte forme similare din
diverse regiuni carstice ale globului, constatăm că unii autori (J. ROGLIC, 1962, J. NICOD, 1969, I. ILIE,
1970 şi I. BOJOI, 1971), le-ar include în categoria poliilor, numindu-le şi polii carstice deschise, polii
marginale, polii flu-viocarstice sau polii de contact. Or, după cum se ştie, poliile sînt cele mai mari şi cele
mai evoluate forme carstice închise, specifice holo-carstului, în special carstului dinaric, născute în lungul
unor vechi şi puternice cursuri de apă care, evoluînd pe zeci de km în lungul unor cute, ale unor grabene
sau ale unor falii, au sculptat în calcare sau la contactul acestora cu formaţiunile impermeabile, depresiuni
alungite, umplute cu sedimente terţiare (nisipuri şi argile), acoperite de un strat de terra-rossa, cu fund plat
din care se înalţă hum-uri, cu doline sau ponoare, drenate de cursuri de apă, ce intră şi ies din cadrul unor
astfel de depresiuni pe căi subterane — de unde şi condiţia esenţială ca polia să poată fi numită o formă
carstică închisă (Fig. 15, A). Actualul regim hidrologic al poliilor este determinat de altitudinea absolută, de
adîncimea lor, de cantitatea de precipitaţii, de densitatea fisurilor active şi de capacitatea de absorbţie a
ponoarelor, putînd fi, din acest punct de vedere, polii seci, polii periodic inundate şi polii lacustre (EMM.
DE MARTONNE, 1926, J. CVIJIC, 1960, J. ROGLIC, 1962 şi 1974, H. TRIMMEI, 1965, B. GEZE şi R.
GINET, 1966).
Pe de altă parte, există şi unele tendinţe ca depresiuni de tipul celor din Munţii Pădurea Craiului să
fie incluse, fără nici o rezervă, în categoria văilor oarbe. Or acestea din urmă nu reprezintă, în ierarhia
formelor carstice depresionare, decît nişte resturi ale unor vechi cursuri de apă care, prin dimensiunile lor
modeste, trebuie plasate, în mod obligatoriu, la polul opus poliilor.
Din cercetările efectuate în Munţii Pădurea Craiului s-a ajuns la concluzia că în regiunile carstice,
pe lîngă doline, uvale, văi oarbe şi polii, există şi alte forme cu aspect depresionar care, în baza unei singure
asemănări, de ordin secundar, nu trebuie confundate cu poliile şi nici cu văile oarbe. Este interesant de
remarcat faptul că, în descrierea poliilor carstice deschise numite şi polii marginale (J. CHOLNOKY, 1916,
J. ROGLIC, 1962), a poliilor fluviocnrstice (J. ROGLIC citat de J. NICOD, 1969, p. 70) şi chiar a
„poliilor" din ţara noastră (I. ILIE, 1970 a, I. BOJOI, 1971, V. SENCU, 1977) autorii insistă mai mult
asupra unor elemente care servesc la justificarea existenţei lor şi a denumirii ce le-a fost acordată (deschisă,
marginală, fluviocarstică etc.) şi nu asupra unor procese, aparent secundare, hotărîtoare în geneza şi
evoluţia unor astfel de forme carstice. Din explicaţiile date rezultă că aceste „polii" sînt nişte depresiuni
carstice deschise, amplasate la contactul formaţiunilor carstificabile cu cele necarstificabile, în jurul unor
ponoare, născute sub acţiunea unor cursuri de apă captate în subteran. Cu toate acestea, nimeni nu a sesizat
că nici o astfel de „polie" din ţara noastră nu s-ar fi putut forma fără intervenţia proceselor de captare
carstică. Din această cauză, aproape toate zonele carstice au fost „înzestrate" cu „polii deschise", „polii de
contact", „polii tectonice", „fluviocarstice" sau „fluvio-periglaciare".
În opoziţie cu astfel de practici, noi considerăm că toate depresiunile carstice deschise, de
dimensiuni medii (1—3 km lungime şi 0,5—1,0 km lăţime), născute exclusiv în jurul ponoarelor, sub
acţiunea unor cursuri de apă, trebuie să fie incluse într-o categorie aparte, aceea a depresiunilor de captare
carstică (Fig. 15, B) şi nu a poliilor sau a văilor oarbe. Pentru a justifica acest termen, vom trece la analiza
următoarelor depresiuni de captare carstică din Munţii Pădurea Craiului: Călăţea, Ponoraş, Damiş, Acre,
Ponoare şi Cărmăzan-Zece Hotare.

3.9.1. DEPRESIUNEA DE LA CĂLĂŢEA


Fig. 16 — Schiţa morfohidrografică a zonei în care se dezvoltă Depresiunea de la Călăţea.
Este situată în zona central-nordică a Munţilor Pădurea Craiului, pe traseul primar al Mnierei, intre
culmile calcaroase Şerbota-Osoi, la nord, şi Dealul Zglamănului la sud (Fig. 16).
Morfologic, ea are aspectul unei cîmpii aluviale, desfăşurată dintr-un versant în altul al Mnierei,
pe o lungime de aproximativ 2 km. Şesul depresionar, bogat în culturi cerealiere (PI. XVI b), are o formă
curbat-alungită şi înregistrează o lăţime maximă de 380 m. Contactul cu cei doi versanţi este net şi
urmăreşte, în general, curba de nivel de 375 m. În timp ce spre amonte, depresiunea se îngustează treptat
pentru a trece într-o vale normală, îngustă şi adîncă, drenată de un curs de apă cu caracter permanent, spre
aval este barată de o treaptă antitetică de aproximativ 20 m înălţime, dincolo de care se desfăşoară una din
cele mai clasice văi dolinare din Pădurea Craiului (Fig. 11).
Geologic, Depresiunea Călăţea este dezvoltată în calcare barremiene care cunosc în această zonă o
dezvoltare deosebită (Fig. 17,3). La est de Dealul Şerbota şi în zona Călăţea, acestea vin în contact cu
calcarele neojurasice (4), acoperite la rîndul lor, de un orizont de conglomerate, gresii şi argile liasice (5), şi
suportă cîteva petece de roci detritice (la nord de Dealul Osoi şi la nord-vest de Vîrful Gurguiata) său
domină Depresiunea Vadului şi Depresiunea Călăţea, alcătuite din depozite pliocen cuaternare (i). Vatra
depresiunii este formată din pietrişuri, nisipuri şi argile în amestec cu fragmente calcaroase. Prezenţa
acestora în plină zonă carstică nu poate fi explicată decît prin acţiunea de transport a cursului de apă care o
străbate. Este vorba de cursul Mniera, lung de aproximativ 18 km, care îşi colectează apele de pe o
suprafaţă de cca 34 km. În general, el urmăreşte contactul tectonic dintre calcarele neojurasice, pe dreapta
şi calcarele eocretacice, pe stînga. În desfăşurarea sa Valea Mnierei schiţează mai multe schimbări de
direcţie, unele foarte brusce, determinate atît de linia sinuoasă a contactului geologic anormal pe care îl
urmăreşte, cît şi de evoluţia sa în timp. Într-o primă etapă, cursul de apă se drena în lungul peninsulei
mezozoice a Munţilor Pădurea Craiului, trecînd spre vest peste înşeuarea ce se schiţează la sud de Dealul,
Cornet, în Valea Poienii (Fig. 4). În cea de a doua etapă, după schiţarea bazinului de sedimentare al
Borodului, el este captat spre nord, prin cheile dintre Dealul Cornet şi Dealul Secătura şi peste înşeuarea de
la Gălăşeni, dintre Dealul Dumbrava şi Dealul Bradii. Printr-o puternică eroziune regresivă, Crişul Negru
avansează însă foarte mult spre nord şi, printr-o captare laterală, îl readuce spre vest peste actuala
depresiune de la Călăţea, constituindu-se ca bazin de recepţie al cursului Topa-Rîu. Spre sfîrşitul
pliocenului, cînd Depresiunea Vadului era invadată de ape, cursul Văii Mniera a fost afectat de data
aceasta, de o serie de captări carstice care îl vor ataşa, defintiv, la Crişul Repede. Dezorganizarea acestui
curs de apă a fost determinată de prezenţa, la o distanţă de numai 1,5 km, a apelor golfului neogen al
Vadului. După instalarea lor, eroziunea în lungul acestei văi săpată în calcare, a fost, cum era şi normal,
mult încetinită, fiind înlocuită treptat cu o subcurgere ce se orienta pe direcţia căderii stratelor, spre Golful
Vadului. Primul transfer de ape din Mniera spre acest golf, s-a produs, după toate probabilităţile, de-a
lungul drenajului subteran, ce s-a organizat între ponorul temporar-activ situat sub Gurguiata, în
extremitatea de vest a actualului tronson de vale dolinară (Fig. 17,1) şi Peştera Igriţa (2). În etapa
următoare, generată probabil de faza rodaniană, acest prim drenaj subteran a fost înlocuit, ca urmare a
scăderii nivelului apelor din golfurile neogene, de un altul, care se organizase la un nivel inferior, între
Peştera Pin-celului (3) care funcţiona ca ponor, şi Peştera Pişniţa (4), cu funcţie de resurgenţă. După
realizarea legăturii cu Bazinul Pontic — pe la Porţile de Fier — Bazinul Panonic infeă în faza de
depresiune cînd, sub acţiunea noului nivel de bază, impus de Crişul Repede, cursul Văii Mniera este supus
la o ultimă modificare: captat în subteran prin Peştera lui Potriva (5), el este redat colectorului principal
(Crişul Repede) prin Peştera Aştileului (6), unde apare şi în prezent (vezi şi 4.2.) După deschiderea acestui
drenaj, cursul de apă al Mnierei s-a adîncit treptat, şi-a format o treaptă antitetică bine marcată în relief şi a
început să sculpteze, în jurul ponorului şi în amonte de acesta, cadrul viitoarei depresiuni.
Fig. 17 — Schiţa geologică a zonei Fîşca — Călăţea. 1 — depozite pleistocene; 2 — depozite
pliocene; 3 — calcare eocretacice; 4 — calcare neojurasice; 5 — gresii şi şisturi liasice; 6 —
calcare triasice.
După faza de sculptare, care s-a manifestat încă de la începutul mişcărilor de ridicare în bloc a
Munţilor Apuseni (faza valahă), a urmat una de colmatare cu depozite aluvionare, transportate din bazinul
superior al văii. Trecerea la această fază nu putea fi determinată decît de atenuarea mişcărilor de ridicare şi
mai ales, de schimbarea condiţiilor climatice din pleistocen. Acumularea depozitelor în amonte de punctul
de captare al apelor în subteran a fost facilitată, în mare măsură, de însuşi ponorul văii Mniera care
reprezenta, în perioadele glaciare şi interglaciare, un baraj natural de filtrare, respectiv de depunere a
aluviunilor şi de regularizare a debitului lichid. În felul acesta, fundul Văii Mniera s-a înălţat treptat dinspre
aval înspre amonte şi dintr-un versant în altul, luînd în cele din urmă, aspectul unei cîmpii aluviale (PI.
XVI, b). Aşadar, actuala vatră depresionară, formată din depozite total diferite de cele ale zonei în care se
află, se dezvoltă pe traseul unei văi epigee, fiind încadrată de cei doi versanţi ai văii primare şi de o treaptă
antitetică sub care dispar apele cursului actual. Departe de a reprezenta o polie, Depresiunea de la Călăţea
constituie o formă carstică majoră născută în jurul unui ponor în condiţiile unui climat periglaciar
caracterizat prin puternice oscilaţii de îngheţ-dezgheţ şi prin mari fluctuaţii de debit solid şi lichid a cărui
evacuare a fost controlată în permanenţă de capacitatea de drenaj a golurilor subterane.

3.9.2. DEPRESIUNEA PONORAŞ


În partea de' nord a Munţilor Pădurea Craiului, între Brătcuţa, la est, şi Mişid, la vest, se
desfăşoară, pe o suprafaţă de cca 39 km, unul dintre cele mai reprezentative complexe carstice ale acestei
unităţi geografice. Principalul său element morfologic este reprezentat prin două depresiuni de captare
carstică (Damiş şi Ponoraş), a căror reţea hidrografică a dus la formarea a două sisteme carstice, tributare
Brătcuţei: Toaia — Izbucul Dămişenilor şi Ponoraş — Izbucul Brătcanilor.
Depresiunea Ponoraş este dezvoltată, ca şi în cazul precedent, în lungul unei văi primare care era
tributară Mişidului. În prezent, ea este drenată de Pîrîul Huţii, al cărui bazin de recepţie se dezvoltă pe
versantul nordic, impermeabil, al Dealului Oaş (805 m) şi de apele temporare ale cîtorva afluenţi de dreapta
ce evoluează pe versantul de nord-vest al Dealului Glimeia (841 m) (Fig. 18). Morfologic, ea are un aspect
de covată alungită (circa 1,6 km lungime şi 0,6 km lăţime) şi se desfăşoară în cea mai mare parte, în
interiorul curbei de nivel de 625 m. Din punct de vedere geologic este sculptată în calcare tithonice, la
contactul cu formaţiunile impermeabile ale liasicului inferior, fiind cuprinsă între două falii: Falia Po-
noraşului, la nord, şi Falia Cllimeii, la sud (Fig. 20).
Fig. 18 — Schiţa morfohidrografică a zonei în care se dezvoltă depresiunile Damiş şi Ponoraş.
În evoluţia Depresiunii Ponoraş se pot distinge trei etape mai importante: precuaternară
pleistocenă şi holocen actuală. Prima etapă este strîns legată de organizarea şi evoluţia reţelei hidrografice
primare, cînd unul dintre cei mai importanţi afluenţi de dreapta ui Mişidului avansa spre sud, peste
actualele depresiuni (Ponoraş şi Damiş), pîaă pe culmea cristalină a Măgurii Dosului (948 m). O dată cu
ridicarea generală a uscatului şi, respectiv, cu retragerea apelor din golfurile neogene, în bazinul Mişidului
se instalase o eroziune regresivă deosebit de accentuată ducînd la o puternică adîncire a văilor. Cum
afluentul Mişidului, care se desfăşura în zona amintită, evolua pe un substrat geologic constituit dintr-o
alternanţă de roci carstificabile şi necarstificabile, în lungul său au început să se manifeste o serie de captări
carstice localizate, mai ales, la contactul anormal dintre cele două formaţiuni geologice; Una dintre acestea
a fost generată de Falia Pono-rasului care facilitînd organizarea, în lungul său, a unui drenaj subteran cu
resurgenţa în Izbucul Brătcanilor, a determinat formarea depresiunii cu acelaşi nume. După intervenţia
proceselor de captare tronsonul de vale dinspre Mişid este scos de sub acţiunea eroziunii liniare iar în jurul
ponorului şi spre amonte de acesta, începe sculptarea cadrului viitoarei depresiuni. În cea de a doua etapă,
în condiţiile climatice din pleistocen, are loc umplerea cadrului excavat şi formarea actualului şes
depresionar din lungul Pîrîului Buţii. Spre deosebire de Călăţea, colmatarea a fost favorizată şi de procesele
de solifluxiune de pe versanţii impermeabili din jur, fapt dovedit atît de trecerea treptată a acestora în vatra
depresiunii, cît şi de suprafeţele ondulate de la periferia cadrului depresionar. Dubla origine a depozitelor
de colmatare ni se pare şi mai elocventă atunci cînd trebuie să admitem că, în acelaşi timp cu Depresiunea
Ponoraş, în bazinul superior al aceluiaşi afluent primar al Mişidului, se forma şi Depresiunea de la Damiş,
Pîrîul Huţii neavînd nici suprafaţa bazinului Mniera şi nici debitul acesteia pentru a putea forma singur, un
şes atît do extins. Cu toate acestea, în perioadele interglaciare. Pîrîul Huţii ajungea pînă în extremitatea de
nord a depresiunii unde dispărea la baza unui abrupt de cca 20 m înălţime, prin actualul ponor I (Fig. 19, I).
Fig. 19 — Depresiunea Ponoraş.
După ultima fază de colmatare, locul de captare a apelor în subteran s-a mutat în ponorul II („La
Gheţar")1 spre care şi-a săpat, în depozitele de umplutură, o ravenă din ce în ce mai adîncă (10—12 m). În
condiţiile climatului din holocen, Pîrîul Huţii a continuat să curgă pînă la „Gheţar", pentru ca apoi să fie
captat în subteran cu cca 400 m mai spre amonte, prin ponorul III. În cele din urmă, adîncindu-şi albia în
propriile aluviuni, îşi deschide cel de al IV-lea şi ultimul ponor, care drenează în prezent toate apele din
extremitatea de sud-vest a depresiunii. Cum pragurile de captare, respectiv treptele antitetice, dintre
ultimele trei ponoare nu sînt înalte, cursul de apă revine, în timpul marilor viituri, pe traseul anterior, dar nu
ajunge niciodată pînă la ponorul II deoarece în albia de pe ultima porţiune au început să se dezvolte doline
din ce în ce mai adînci care preiau funcţia de ponor.
În sfîrşit, dintre afluenţii secundari ai colectorului principal de .Odinioară, amintim Pîrîul Drăgoi,
al cărui bazin de recepţie este dezvoltat pe versantul nordic, impermeabil, al culmii Glimeia. El îşi menţine
curgerea subaeriană datorită unei pante accentuate, de-a lungul căreia curge pînă în extremitatea de nord-est
a depresiunii unde dispare treptat printr-o serie de doline dezvoltate în albia văii primare, vale care se
îndreaptă spre baza abruptului calcaros al captării iniţiale (Ponorul V, Fig. 19).

3.9.3. DEPRESIUNEA DAMIŞ


Ca element component al complexului carstic Damiş-Ponoraş, Depresiunea Damiş este situată în
raza localităţii cu acelaşi nume, între culmea cristalină a Măgurii Dosului (948 m), la sud, şi masivele
calcaroase Oaş-Glimeia, la nord, la o altitudine absolută medie de 700 m (Fig. 18).
Din punct de vedere hidrografic, ea este localizată în bazinul superior al fostului afluent de dreapta
al Mişidului, alcătuit, în prezent, dintr-o serie de pîraie care după ce se unesc în extremitatea de nord a
depresiunii dispar în subteran prin Ponorul de la Toaia. În acest caz, dezorganizarea afluentului primar a
fost determinată de falia Glimeii, orientată de la sud-vest spre nord-est, care pune în contact anormal
gresiile cuarţitice liasice cu calcarele triasice (Fig. 20). Aşa cum ne-au demonstrat marcările cu
fluoresceină, apele captate prin Ponorul de la Toaia urmează direcţia faliei amintite şi reapar la suprafaţă,
după circa 4 km în linie aeriană, prin resurgenţa de la Izbucul Dămisenilor (vezi şi 4.2.).
Spre deosebire de situaţia actuală, colectorul principal primar, care se drena spre Valea Mişidului,
trecea peste şaua dintre Dealul Oaşului şi Dealul Glimeuţul, traversa Depresiunea Ponoraş şi se vărsa în
aceasta înainte de cotul pe care îl descrie amonte de chei. Captarea cursului de apă în zona Damişului s-a
făcut prin intermediul Peşterii de la Toaia, a cărei intrare a rămas suspendată cu circa 40 m deasupra
perderii actuale. După stabilirea drenajului subteran dintre Peştera de la Toaia şi Izbucul Dămisenilor, în
jurul ponorului amintit, s-au instalat procesele de excavare a viitorului cadra depresionar. Ca urmare, în
timp ce suprafeţele carstificabile erau supuse unui intens proces de coroziune, albiile pîraielor, ce evoluau
pe cristalin, se adînceau progresiv prin eroziune, determinînd formarea unei cuvete largi şi adînci. Faza de
excavare a fost urmată de o perioadă în care au predominat procesele de colmatare, respectiv de formare a
şesului depresionar ce măsoară 3 km lăţime şi numai 0,6—1,5 km lungime2.
Fig. 20 — Schiţa geologică a zonei Damiş — Ponoraş. 1 — calcare jurasice; 2 — calcare triasice;
3 — conglomerate, gresii şi şisturi liasice; 4 — şisturi cristaline ; 5 — depozite de umplutură,
pleistocene.
În timp ce spre sud depozitele de umplutură se reduc în grosime pînă la dispariţie, pe latura de
nord a depresiunii, ele depăşesc 25 m grosime. Această mare cantitate de material alohton nu poate fi
explicată numai prin acţiunea de transport a apelor ce coborau din Măgura Dosului, datorită lungimii lor
reduse. Pe de altă parte, elementele rulate din masa acestor depozite sînt destul de slab reprezentate. În
aceste condiţii, este de presupus că, şi în acest caz, un rol important în transportul şi depunerea depozitelor

1
Numele de „Gheţar" i-a fost dat de localnici datorită faptului că, în timpul verii, pe fundul ponorului
(fosil) se menţine un strat de aer rece care provine din golurile subterane.
2
Considerăm că axele unei depresiuni trebuie definite nu după morfologia acesteia ci după sensul de
curgere al apelor sub acţiunea cărora s-a format, care indică axul longitudinal al unei astfel de depresiuni.
de umplutură l-au avut procesele de solifluxiune. Ca urmare, căile subterane de evacuare a aluviunilor şi a
apelor, au fost uşor obstruate, de jos în sus, pe măsura acumulării depozitelor care, în cele din urmă, au
format şesul actual.
În holocen, apele din Depresiunea Damiş îşi menţin acelaşi punct de pierdere, în zona Toaia (Fig.
21) unde, prin reactivarea unor drenaje anterioare, coboară la cote din ce în ce mai inferioare, determinînd
cursurile de apă să se adîncească în depozitele de umplutură, formînd ravenele actuale. În prezent,
Depresiunea Damiş se prezintă ca o cuvetă foarte largă care, în timp ce spre est şi spre vest este deschisă
prin intermediul unor şei de eroziune, spre nord este străjuită de abrupturile calcaroase ce coboară din
Glimeia Mare şi Mică iar spre sud de versanţii culmii cristaline ai Măgurii Dosului. Numărul mare al
pîraielor tributare Ponorului de la Toaia face ca lăţimea acestei depresiuni să depăşească de 2—3 ori
lungimea sa. În cele două extremităţi ale depresiunii, unde grosimea depozitelor de umplutură este destul de
redusă, cursurile de apă, prin adîncirea albiilor, au atins deja substratul calcaros ceea ce a determinat
captarea lor în subteran. Aşa este, spre exemplu, cazul Pîrîului Munău, situat în partea de est a depresiunii,
ale cărui ape dispar prin intermediul ponorului cu acelaşi nume (PI. X, b), de unde revin la suprafaţă tot
prin Izbucul Dămişenilor. Dezvoltarea deosebită a dolinelor în această parte a depresiunii (Pi. XVI, c), se
pare că este legată de prezenţa, în subteran a drenajului subteran Toaia—Izbucul Dămişenilor, pe de o
parte, şi a celui dintre Ponorul Munău şi aceeaşi resurgenţă, pe de altă parte. Un exemplu similar se
întîlneşte şi în extremitatea de vest a depresiunii unde apele unui pîrîu dispar în subteran prin Ponorul de la
Peşteruţă şi ies la suprafaţă tot prin Izbucul Dămişenilor (Fig. 18 şi 20).
În concluzie, Depresiunea Damiş este o formaţiune de tipul Cîmpiei de la Padiş (Munţii
Bihorului), descrisă de M. BLEAHU (1964) ca fiind născută sub acţiunea proceselor de captare carstică, la
contactul dintre două formaţiuni geologice net deosebite: şisturi cristaline, în sud, şi calcare triasice, în
nord. Ca şi în cazul acesteia. Depresiunea de la Damiş nu poate fi considerată drept polie ci o depresiune de
contact, formată sub acţiunea proceselor de captare carstică şi de colmatare, specifică condiţiilor climatice
din pleistocen.

3.9.4. DEPRESIUNEA DE LA ACRE


Situată pe cumpăna de ape dintre Crişul Repede, la est, şi Crişul Negru, la vest, respectiv dincolo
de izvoarele Văii Leşului, afluent de stînga al Iadei şi ale Văii Şoimuş-Lazuri, afluent de stînga al Văii
Roşia, Depresiunea de la Acre se înscrie în relief sub forma unei cuvete asimetrice (1,6 km lungime şi 0,8
km lăţime), care gravitează spre ponorul de sub abruptul format de Piatra Acră (Fig. 22, l şi PI. XVII, a).
Fig. 21 — Extremitatea de nord a Depresiunii de la Damiş, cu Ponorul Toaia.
Fig. 22 — Schiţa morfohidrografică a zonei în care se dezvoltă Depresiunea de la Acre. 1 —
ponoare; 2 — resurgenţe; 3 — peşteri; 4 — doline; 5 — cumpăna de ape dintre Crişul Negru şi
Crişul Repede; 6 — limita Depresiunii de la Acre.
În comparaţie cu celelalte forme de relief de aceeaşi origine, Depresiunea de la Acre este una
dintre cele mai restrînse (circa 1,75 km2), dar se află, în schimb, la cea mai mare altitudine, fundul
depresiunii fiind cuprins între curbele de nivel de 825—875 m. Faţă de relieful din jur, patul depresionar,
care marchează o înclinare constantă în sensul curgerii apelor, se situează cu 50—150 m mai jos. valoarea
maximă realizîndu-se în zona Ponorului de la Acre. Ea este traversată de un curs de apă temporar al cărui
bazin de recepţie se desfăşoară pe versantul nord-vestic al Hodrînguşei (1027 m). Un vechi afluent de
suprafaţă, azi temporar-activ, cu obîrşia sub Aria Vulturilor, se pierde în subteran (după ce pătrunde pe
depozitele de umplutură) la baza unui mic abrupt calcaros (3—4 m înălţime, Fig. 22, 4). Aval de acest
ponor se conservă un tronson de vale bogat în tinoave, care alimentează pîrîul ce curge într-o albie din ce în
ce mai adîncă înspre Ponorul de la Acre (Fig. 22, l şi PI. XVII, a).
Depresiunea de la Acre este săpată într-un depozit de conglomerate, gresii şi şisturi argiloase liasic
inferioare (Fig. 23, 3), la contactul cu calcarele tithoniee (2). Mai exact, ea se află în extremitatea de sud-
vest a Grabenului de la Remeţi, în prelungirea axului longitudinal al unui anticlinal ce se evidenţiază în
structura calcarelor amintite. De altfel, întregul compartiment de roci ce intră în alcătuirea acestui sector de
graben (calcare eocretaice — l, calcare neojurasice — 2, conglomerate, gresii şi şisturi liasice — 3, calcare
şi dolomite triasice — 4), prinse între şisturile cristaline ale Seriei de Someş (5) şi formaţiunile eruptive de
tip Vlădeasa (6), de-a lungul unor mari linii tectonice (Falia Remeţi-sud şi Falia Remeţi-nord, este
compartimentat într-o serie de anticlinale şi sinclinale, separate, în unele cazuri, prin falii secundare,
dezvoltate perpendicular pe primele. În sfîrşit, vatra depresiunii este formată dintr-un depozit de umplutură
alcătuit din fragmente de roci eruptive, alohtone, în amestec cu pietrişuri şi nisipuri, rezultate din
dezagregarea conglomeratelor şi gresiilor amintite, totul fiind acoperit de un strat de sol destul de gros, pe
care se găsesc numeroase muşuroaie de tipul marghilelor (PI. XVII, a). De reţinut că, în timp ce în axul
longitudinal al depresiunii şi, mai ales, în zona Ponorului de la Acre, grosimea depozitelor de umplutură
depăşeşte 25 m, spre periferia acesteia se subţiază treptat, pînă la dispariţie.
Fig. 23 — Schiţa geologică a zonei de la Acre. 1 — calcare eocretacice; 2 — calcare neojurasice;
3 — formaţiuni liasice; 4 — calcare triasice; 5 — şisturi cristaline; 6 — roci eruptive; 7 —
depozite de umplutură, pleistocene; 8 — anticlinale; 9 — sinclinale.
Din elementele de morfohidrografie rezultă că în perioada antepleistocenă Valea Leşului
pătrundea, prin intermediul actualei văi dolinare ce se desfăşoară la nord-vest de Piatra Acră, pînă sub
culmea formată din Hodrînguşa şi Aria Vulturilor., Cum condiţiile geologice erau extrem de favorabile
deschiderii unui punct de captare (datorate faliei şi anticlinalului amintit), cursul de apă primar nu s-a putut
menţine pe traseul văii iniţiale decît un timp relativ scurt. Prin intervenţia proceselor de captare în zona de
contact dintre cele două formaţiuni, apele au început să fie drenate, pe căi subterane, spre Peştera cu Apă
din Valea Leşului (Fig. 22, 2). Cu timpul, albia cursului captat s-a adîncit treptat lăsînd, în abruptul calcaros
de peste 60 m înălţime, o succesiune de goluri carstice. În pleistocen, ca urmare a proceselor de
dezagregare şi de transport prin solifluxiune, datorate succesiunii perioadelor glaciare cu cele interglaciare,
cadrul excavat în faza anterioară a început să fie umplut cu depozite rezultate din procesele de dezagregare.
În perioadele interglaciare, cursul de apă, organizat în lungul depresiunii, era nevoit să-şi croiască drum în
depozitele de umplutură şi să revină, treptat, ia nivelele anterioare. După ultima fază de colmatare, odată cu
trecerea la condiţiile climatice din holocen, albia cursului a început să se readîncească în depozitele de
umplutură croindu-şi o ravenă din ce în ce mai adîncă spre ponorul actual. În prezent, la cea mai mică
viitură, apele antrenează cu ele mari cantităţi de sol şi depozite de umplutură, colmatînd golurile subterane
de evacuare şi formînd, amonte de ponor, lacuri temporare.

3.9.5. DEPRESIUNEA DE LA PONOARE


Este situată în extremitatea de nord-est a Munţilor Pădurea Craiului, pe interfluviul dintre Valea
Boiului, la vest, şi Iada, la est, în interiorul cotului pe care aceasta din urmă îl descrie înainte de a se vărsa
în Crişul Repede (Fig. 24). În general, ea se desfăşoară sub forma unui culoar depresionar, puternic arcuit
în jurul Dealului Secătura (783 m), suspendat cu 60—80 m faţă de albia Văii Boiului, din vest. şi cu 250—
300 m faţă de Valea Iadei. Pe celelalte două laturi este dominată cu 100—200 m de culmea impermeabilă a
Ponorului (881— 825 m) şi de culmea calcaroasă formată din Dealul Costeştilor—Dealul Secătura—
Dealul Ibanului, arcuită, la rîndul său, în jurul bazinului de recepţie al Văii Ibanului. Fundul depresiunii se
înscrie în interiorul curbei de nivel de 675 m şi prezintă o suprafaţă destul de accidentată, ciuruită de «n
mare număr de doline şi ponoare. În funcţie de acestea, el poate fi împărţit în două compartimente: unul
nordic — cu predominarea dolinelor, şi altul sudic — unde are loc pierderea în subteran a cursurilor de apă.
Separarea celor două compartimente se face printr-o creastă calcaroasă, înaltă de 30—40 m, ciuruită şi ea
de un număr important de doline.
Reţeaua hidrografică este reprezentată prin cîteva văi oarbe, temporar-active (Valea Ponorului,
Valea Brădeştilor, Pîrîul din Şes şi Pîrîul Ştiopului). a căror bazine de recepţia sînt dezvoltate pe versantul
nordic, impermeabil, al Culmii Ponorului. Cu toate cu apele acestor pîraie dispar în subteran de îndată ce
vin î.i contact cu formaţiunile calcaroase, apartenenţa lor la un colector principal, primar, de suprafaţă, este
evidentă. Cursurile ele apă ce intră în alcătuirea acestor bazine hidrografice, trunchiate, se asociază într-o
reţea de tip dendritic, dispun de o pantă relativ accentuată şi sînt destul de bine conturate în relief. Fiind
situate într-o zonă despădurită, cu precipitaţii puţine (500—600 mm) şi avînd lungimi reduse (1—2 km),
curgerea este temporară, cu mari fluctuaţii de debit. Toate apele din cadrul depresiunii, fie că este vorba de
cursurile propriuzise, fie de cele de infiltraţie, pătrund în subteran, unde se unesc şi formează un singur
drenaj, care apare la zi prin Peştera cu Apă de la Bulz (Fig. 24. 6) (T. RUSU, 1976 şi 1981). Depresiunea
de la Ponoare s-a dezvoltat la contactul a două categorii de roci: necarstificabile, la sud, şi carstificabile, la
nord (Fig. 25). Primele sînt reprezentate, în bază, prin depozite cristaline ale Seriei de Someş (6) şi printr-
un complex detritic, suprapus, format din conglomerate, gresii şi şisturi argiloase wer-feniene (Seisian —
5). Ambele tipuri de roci intră în alcătuirea Culmii Ponorului, de unde îşi culeg apele toate cursurile
amintite.
Fig. 24 — Schiţa morfohidrografică a zonei în care se, dezvoltă Depresiunea Ponoare. 1 — cursuri
active; 2 — cursuri temporare; 3 — ponoare; 4 — izbucuri ; 5 — peşteri; 6 — avene; 7 — doline; 8
— abrupturi; 9 — limită de bazin hidrografic; 10 — limita Depresiunii de la Ponoare.
Rocile carstificabile sînt reprezentate printr-o succesiune de dolomite şi calcare triasice, masive
sau stratificate. Primul orizont, care vine în contact direct cu depozitele seisiene, este format din calcare şi
dolomite stratificate (Câmpii ian — 4), care suportă, în continuitate de sedimentare, un pachet gros de
calcare negre (Anisian — 3). Acestea aflorează atît în zona Ponoare, unde constituie substratul geologic
principal al depresiunii, cît şi de o parte şi de alta a Iadei, aval de Bulz, şi a Crişului Repede, aval de Bucea.
Peste calcarele anisiene urmează un orizont de dolomite superioare (Ladinian) şi apoi un pachet de calcare
albe masive (Carnian), ambele fiind răspîndite în bazinul Ibanului, în jurul localităţii Lorău şi pe
interfluviile din zona de confluenţă a Iadei cu Crişul Repede (2). În sfîrşit, cele mai tinere formaţiuni sînt
reprezentate printr-un orizont subţire de conglomerate şi argile liasice (L. 1) sau prin conglomerate şi gresii
senoniene (S), care apar sub forma unor petece restrînse pe vîrfurile cîtorva dealuri (Surului, Costeştilor şi
Ibanului).
Fig. 25 — Schiţa geologică a zonei Ponoare. 1 — formaţiuni impermeabile liasice inferioare (L.l)
şi senoniene (S) ; 2 — calcare carniene şi dolomite superioare ladiniene; 3 — calcare anisiene; 4
— dolomite campiliene; 5 — formaţiuni necarstificabile triasice inferioare-werfeniene ; 6 —
şisturi cristaline; 7 — falie; 8 — ponoare; 9 — resurgenţe.
Din analiza elementelor morfohidrografice rezultă că în faza primară, antepleistocenă, bazinul
Boiului se extindea şi în perimetrul actualei depresiuni de la Ponoare, pînă în Culmea Ponorului (Fig. 26).
Începînd, probabil, din faza rodaniană, eroziunea regresivă s-a accentuat şi în bazinul Boiului, unde încep
să se manifeste o serie de captări carstice. Prima şi cea mai importantă s-a soldat cu desprinderea
colectorului principal ce acţiona în zona Ponoare şi cu trecerea sa la bazinul Iadei. Captarea s-a finalizat
printr-un ponor situat la numai cîţiva zeci de metri de confluenţa cu Boiu (Fig. 26, 1). De aici, apele
fostului afluent, s-au îndreptat, pe căi subterane, spre Valea Iadei, unde ieşeau la suprafaţă prin Peştera cu
Apă de la Bulz (6). Fenomenul de captare al Văii Ponorului este marcat printr-o treaptă antitetică, în faţa
căreia se dezvoltă un şes depresionar în care meandrează albia unui curs temporar, printr-o denivelare a
actualei linii de departajare a bazinelor hidrografice sub formă de şa şi printr-un intrînd în versantul drept al
Văii Boiului. Faţă de actuala albie a văii, şaua de captare este suspendată cu 65 m, cota ce denotă, dacă
ţinem seama de suprafaţa celor două bazine hidrografice şi de debitul destul de redus al cursurilor de apă,
că fenomenul de captare este relativ vechi.
O altă captare, posterioară stabilirii drenajului subteran dintre Valea Ponorului (1) şi Peştera cu
Apă de la Bulz (6), s-a produs, în faza valahă, în zona actualului Ponor din Şes (4). Ea este pusă în evidenţă
de o şa, de o treaptă antitetică şi de un şes depresionar. La baza versantului vestic se succed, dinspre aval
spre amonte, cîteva puncte de pierdere a apelor în subteran, spre care meandrează cîte o albie temporară. În
prezent, cursul de apă dispare, în funcţie de debit, fie în partea dinspre aval (în timpul averselor sau a
ploilor de lungă durată), fie în partea dinspre amonte (în perioadele de secetă).
Fig. 26 — Schema evoluţiei reţelei hidrografice din zona Ponoare. 1 — cursuri permanente; 2 —
cursuri temporare; 3 — ponoare; 4 — izbucuri şi peşteri emergente; 5—6 limite de bazine
hidrografice; 7 — sade captare; 8 — uvale; 9 — doline; 10 — drenaje subterane.
Cele două şesuri depresionare, localizate în jurul ponoarelor, sînt o consecinţă a succesiunii
perioadelor glaciare şi interglaciare din pleistocen. După ultima fază de colmatare, procesele de captare
carstică au continuat să se manifeste şi în holocen, afectînd cursurile de apă din amonte de cele două
captări. Dezorganizarea reţelei hidrografice a avansat atît de mult, încît fiecare afluent a ajuns să formeze o
subunitate morfohidrografică independentă. Astfel, din bazinul Văii Ponorului s-a separat Valea
Brădeştilor, numită şi Valea Popii (3), iar din bazinul aferent Ponorului din Şes s-a desprins Pîrîul Ştiopului
(5). Lipsit de aportul apelor din Valea Brădeştilor (3), captate în subteran prin Peştera Cociului, cursul de
apă din Valea Ponorului nu a mai putut străbate, la etiaj, lungul şes depresionar pentru a dispare în ponorul
iniţial (1). Treptat, apele sale au început să se piardă în depozitele de umplutură ca, în cele din urmă,
barîndu-şi albia cu propriile sale .aluviuni din timpul viiturilor, să-şi deschidă, în versantul stîng al văii
primare, o nouă cale de evacuare (2). De menţionat că, în afara ponorului din Valea Brădeştilor nici o altă
pierdere nu a putut fi explorată. Inaccesibilitatea acestora este determinată fie de procesele de colmatare din
pleistocen (cazul ponoarelor l şi 4), fie de deschiderea relativ recentă a unora dintre acestea (2 şi 5).
Pe lîngă captările descrise mai sus, în zona Ponoare s-a manifestat şi o captare normală, laterala,
de suprafaţă, prin care Boiul a pătruns în bazinul superior al Văii Ponorului, lipsindu-o, şi pe această cale,
de un afluent activ.
În compartimentul nordic al Depresiunii de la Ponoare, evoluţia reliefului a urmat sensul normal al
văilor carstice. După toate probabilităţile, în etapa antepleistocenă (Fig. 26), paralel cu colectorul principal
din zona ponoarelor, exista, pe aliniamentul actualului compartiment dolinar, o vale normală (Valea
Secătura), care drena toată suprafaţa acestuia. După prima captare, Valea Secătura a trecut prin faza de vale
temporară şi apoi de cea seacă, ajungînd, la începutul holocenului, la stadiul de vale dolinară. Prin creşterea
numărului de doline ca şi prin dezvoltarea deosebită a acestora, valea carstică s-a transformat într-un culoar
carstic, cu aspect depresionar.

3.9.6. DEPRESIUNEA CĂRMĂZAN—ZECE HOTARE


Depresiunea Cărmăzan—Zece Hotare se dezvoltă în zona central-estică a Munţilor Pădurea
Craiului, pe cumpăna de ape dintre Crişul Negru şi Crişul Repede, între Culmea Cărmăzanului, la nord, şi
Culmea Rujetului, la sud. În timp ce spre vest, spre bazinul Vida (afluent al Crişului Negru), ea este închisă
de o serie de vîrfuri separate de înşeuări adînci, la est se deschide larg spre bazinul Văii Luncilor (Mişid),
(afluent al Crişului Repede) prin intermediul a două văi (Cărmăzan şi Copăcioasa), care pătrund pînă în
campuna de ape dintre cele două Crişuri. Ca urmare, linia de separare faţă de unităţile naturale din jur are
un traseu sinuos şi urmăreşte diferite forme de relief. Astfel, după ce trece peste cele două vîrfuri ale culmii
Cărmăzanului (851 şi 856 m) limita depresiunii coboară pînă la 680 m, în şaua dinspre bazinul Mişidului
(Valea Luncilor), urcă spre cel mai înalt vîrf al culmii Rujetului (845 m), coboară iar într-o şa situată la 720
m altitudine, după care urmăreşte succesiv Chicera Botului, Chicera Buderii (781 m) şi Chiceruţa, de unde
revine în culmea Cărmăzanului (Fig. 27). În interiorul acestor limite se desfăşoară (pe o suprafaţă de 635
km2), cea mai mare şi cea mai complexă depresiune de captare carstică din Munţii Pădurea Craiului.
Geologic, ea este dezvoltată la contactul dintre formaţiunile carstificabile şi necarsticabile ale autohtonului
de Bihor, separate, în general, printr-un sistem de linii tectonice destul de complicate (Fig. 28). În
distribuţia acestora se individualizează două direcţii principale: una est—vest şi alta nord—sud. Din prima
categorie face parte şi Falia Cărmăzanului, deranjată de o serie de falii secundare, oblice sau
perpendiculare, care marchează axul longitudinal al depresiunii. De-a lungul său sînt puse în contact
anormal conglomeratele şi gresiile cuarţitice liasic inferioare, larg dezvoltate în bazinul Văii Luncilor (3),
cu calcarele şi dolomitele triasicului mediu (4) din culmea Cărmăzanului. Falia Cărmăzanului este dublată
spre sud, de Falia Ponoraşului care. plecînd din Groapa Ciungilor, urmăreşte interfluviul dintre Valea
Cărmăzanului şi Valea Copăcioasa, traversează Valea Luncilor şi trece apoi prin nordul Depresiunii
Ponoraşului, în bazinul Brătcuţa. Cel de al doilea sistem de falii, orientat aproximativ perpendicular pe
primul, se desfăşoară în partea de nord-vest a Dealului Rujet, unde sînt puse în contact direct
conglomeratele şi gresiile cuarţitice liasic inferioare cu calcarele tithonice. Cele două sisteme de faliere (din
care se desprind şi alte fracturi secundare), au fost şi rămîn hotărîtoare în geneza şi evoluţia depresiunii şi a
drenajelor subterane, contribuind la compartimentarea ei într-o serie de subunităţi morfohidrografice.
Astfel, în funcţie de cumpăna de ape dintre cele două Crişuri (Fig. 27). Depresiunea Cărmăzan—Zece
Hotare poate fi împărţită în două compartimente principale: Groapa Cărmăzanului la est (IV), tributară
Crişului Repede şi gropile de la Zece Hotare, la vest (I — Groapa Prislopului, II — Groapa Păstăiasa şi III
— Groapa Ciungilor), tributare Crişului Negru. Toate aceste „gropi" reprezintă de fapt, subunităţi
morfohidrografice, drenate de unul sau mai multe pîraie temporar-active, ce gravitează spre cîte o zonă mai
coborîtă unde dispar în subteran, la baza unor abrupturi calcaroase. Fundul acestor „gropi" este marcat, fie
de un mic şes depresionar, în care cursurile de apă şi-au săpat viroage adînci (I), fie printr-o vale oarbă ce
se adînceşte treptat pentru a sfîrşi în punctele de trecere în subteran (III şi IV).
Fig. 27 — Schiţa imorfohidrografică a zonei Cărmăzan-Zece Hotare. 1 — ponoare; 2 — izbucuri;
3 — izvoare carstice; 4 — peşteri; 5 — doline; 6 — abrupturi; 7 — drum nemodernizat; 8 —
cumpăna de ape dintre Crişul Negru şi Crişul Repede; 9 — limită de subunităţi morfohidrografice.
Fig. 28 — Schiţa geologică a zonei Cărmăzan-Zece Hotare. 7 — calcare eocretacice; 2 — calcare
neojurasice; 3 — conglomerate şi gresii cuarţitice liasice; 4 — calcare triasice; 5 — falie; 6 —
anticlinale ; 7 — sinclinale; 8 — direcţia şi căderea stratelor geologice.
Fig. 29 — Schema evoluţiei reţelei hidrografice din Zona Cărmăzan — Zece hotare. 1 — limita
dintre bazinul Crişului Xegru şi Crişul Repede; 2 — limita de subbazine hidrografice; 3 — cursuri
permanente; 4 — cursuri temporare; 5 — ponoare; 6 — izbucuri; 7 — doline; 8 — uvale; 9 —
limită de subunităţi morfohidrografice; 10 — şei de captare.
Ca şi în cazurile precedente, geneza şi evoluţia Depresiunii Cărmăzan—Zece Hotare se confundă
cu evoluţia reţelei hidrografice din această zonă. Spre deosebire însă de acestea, linia de separare dintre
Crişul Repede şi Crişul Negru, nu a suferit în cursul evoluţiei sale modificări esenţiale, captările carstice
ulterioare nemodificînd aproape cu nimic sensul drenajelor iniţiale, într-o fază iniţială, între culmea
Cărmăzanului şi culmea Rujetului se înjghebase e reţea hidrografică pe care o culme secundară,
impermeabilă, o separa în două sectoare cu sens opus de curgere (Fig. 29, A). Odată cu ridicarea generală a
uscatului, determinată de faza rodaniană, în lungul cursurilor de apă a început să se manifeste o eroziune
regresivă deosebit de accentuată, ducînd la îndepărtarea cuverturii impermeabile şi la atingerea substratului
calcaros. În condiţiile paleo-climatice de la începutul cuaternarului, în prezenţa sistemelor locale de faliere
şi a mişcărilor tectonice din faza valahă, procesele de captare carstică s-au amplificat, dezorganizarea
reţelei hidrografice de suprafaţa devenind iminentă. Treptat, atît în bazinul superior al Văii Letea (Vida), cît
şi în cel al Văii Luncilor (Mişid), se permanentizează o serie de ponoare, în jurul cărora încep să se schiţeze
viitoarele subunităţi morfohidrografice (B). Perioadelor glaciare şi interglaciare le corespunde şi în acest
caz, o succesiune de faze de colmatare şi de reactivare, atît a cadrelor depresionare deja formate, cît şi a
golurilor subterane existente. Cum procesele de colmatare erau direct proporţionale cu debitul solid, cu
suprafaţa de alimentare a cursurilor de apă şi substratul geologic pe care evoluau, nu s-au putut acumula
acele depozite de umplutură, în toate subunităţile morfohidrografice, ca şi în cazul depresiunilor de la
Călăţea, Damiş, Ponoraş sau Acre. Paradoxal, dar acest fapt se datoreşte tot captărilor carstice care,
fărîmiţînd reţeaua hidrografică primară, au restrîns atît de mult suprafaţa de alimentare, încît procesele de
colmatare nu s-au putut manifesta în toată plenitudinea lor. Singura subunitate morfohidro-grafică în care s-
au produs astfel de procese este cea a Prislopului (I). De remarcat însă că, în desăvîrşirea acesteia, rolul
preponderent nu l-au avut procesele legate de curgerea propriuzisă, ci cele de solifluxiune care, în condiţiile
unei pante favorabile, s-au manifestat din plin.
După ultima fază de colmatare (Wurm), procesele de captare carstică au continuat să se manifeste
şi în holocen, afectînd cursurile de apă din cadrul subunităţilor deja formate (C). În felul acesta, reţeaua
hidrografică a intrat în ultimul stadiu de evoluţie, dezorganizarea sa atingînd un aşa nivel încît aproape
fiecare organism fluviatil ce reuşeşte să se menţină pe formaţiuni impermeabile, s-a constituit într-o unitate
hidrografică aparent independentă, cu bazin de recepţie propriu, cu albie de scurgere normală şi cu cîte un
punct sau o zonă de absorbţie a apelor în subteran, situată la contactul cu formaţiunile carstificabile. Prin
restrîngerea curgerii epigee la nivelul suprafeţelor impermeabile, s-a ajuns în situaţia ca apele rezultate din
topirea zăpezii său din precipitaţii să nu poată forma un organism de curgere, pătrunzînd direct în subteran,
prin infiltraţie sau prin dolinele ce s-au dezvoltat în lungul unor astfel de văi. Sub acţiunea proceselor
actuale, denudarea prin coroziune este preponderentă, imprimînd Depresiunii Cărmăzan—Zece Hotare un
aspect haotic, specific regiunilor avansate din punct de vedere evolutiv. Pentru ilustrarea celor de mai sus,
prezentăm pe scurt principalele subunităţi morfohidrografice componente:
1. Groapa Prislopului. Dezvoltată în lungul celui de al doilea sistem de tectonizare, este situată la
extremitatea de sud a depresiunii, între Vîrful Rujet, la est, şi Chicerile Botului şi Buderii, la vest (Fig.
27,1). Ea ne apare sub forma unei cuvete, cu o latură lină spre est (pe formaţiuni impermeabile), şi cu una
abruptă în vest (pe calcare tithonice). Groapa Prislopului este traversată de patru pîraie temporar-active, ale
căror bazine de recepţie s-au dezvoltat pe versantul vestic al culmii Rujetu-lui. Curgerea apelor se face la
început, în axul unor vîlcele care se transformă treptat, pe măsură ce firul de apă pătrunde în zona
depozitelor de umplutură, în viroage tot mai adînci, care sfîrşesc cu ponoare, localizate la contactul cu
formaţiunile carstificabile. Celor patru pîraie le corespund trei ponoare inaccesibile, care converg spre zona
de înşeuare dintre cele două Chiceri (Botului şi Buderii). Cum această şa reprezintă şi obîrşia unei văi
dolinare, deducem că formarea ei în faza primară, se datorează tocmai apelor din Groapa Prislopului, care
au fost captate prin ponoarele amintite. În prezent ele revin la suprafaţă prin Izbucul Groieşului (Fig. 27, 2),
situat în bazinul Văii Letea.
2. Groapa Păstăiasa se desfăşoară în partea centrală a compartimentului de vest (Fig. 27, II). Spre
deosebire de precedenta, depozitele de umplutură se rezumă la un strat foarte subţire de aluviuni, străpuns
de un şir de doline, dezvoltate la baza unui abrupt calcaros. Ea este formată la intersecţia Faliei Prislopului
cu o falie secundară, desprinsă spre sud-vest, din cea a Prislopului. În timp ce prima este estompată de
procesele de versant de pe latura de nord-est a Chicerii Buderii, cea de a doua se evidenţiază printr-un
abrupt de peste 20 m. înălţime. Hidrografic, Groapa Păstăiasa se caracterizează printr-un număr relativ
mare de organisme fluviatile temporar-active, ale căror bazine de recepţie, foarte restrînse, se desfăşoară pe
formaţiuni impermeabile. Datorită debitului scăzut, ca şi capacităţii de absorbţie sporită a punctelor de
pierdere în subteran, acumularea depozitelor a fost aproape imposibilă. Fiecare curs de apă dispare în
subteran fără să lase depozite la suprafaţă. Din analiza elementelor de suprafaţă, rezultă că toate aceste
pîraie sînt nişte „resturi" dintr-un vechi bazin hidrografic al căror colector principal trecea peste Groapa
Ciungilor şi peste şaua din nordul Chicerii Buderii, vărsîndu-se în Valea Letea. Ulterior, colectorul
principal a fost înlocuit cu un drenaj subteran, cu resurgenţa probabilă, în Peştera cu Apă din Valea Letea
(5).
3.Groapa Ciungilor se desfăşoară în partea de miazănoapte a compartimentului de vest, pe latura
de sud-vest a culmii Cărmăzanului (Fig. 27, III), întreaga subunitate gravitează spre Hîrtopul Ghinii care,
împreună cu alte cîteva doline, tinde să formeze o uvală de mari dimensiuni (PI. VII.a). Hidrografic,
Groapa Ciungilor este traversată de o vale cu curgere temporară, la obîrşia căreia se află două izvoare
permanente, sursa principală de alimentare cu apă potabilă a gospodăriilor din raza satului Zece Hotare. La
viituri, în albia largă a acestei văi se organizează o curgere ce se îndreaptă spre Ponorul de la Corobăţ (6).
De aici, apele trec în subteran şi revin la suprafaţă în Valea Letea prin resurgenţa probabilă cunoscută sub
numele de „Apa de sub Stan" (7). În rest, curgerea de suprafaţă s-a restrîns la cîteva vîlcele temporare, cea
mai importantă sfîrşind în Ponorul lacoboaia (13). Aval de punctele de captare în subteran se dezvoltă cîte
un tronson de vale dolinară care înclină .spre colectorul principal, respectiv spre Ponoarele de la Corobăţ.
4. Groapa Cărmăzanului. Cel de al doilea compartiment al Depresiunii Cărmăzan— Zece
Hotare este orientat în lungul amplului sistem de tectonizare al Faliei Cărmăzanului. Geneza şi evoluţia
acestei subunităţi morfohidrografice se confundă cu cea a importantului afluent de stînga al Văii Luncilor,
Valea Cărmăzanului, cu afluentul său Valea Copăcioasa. Vatra acestei depresiuni este ciuruită de un mare
număr de doline iar la periferia ei se găsesc mai multe ponoare dintre care amintim: Ponorul Brezului (11),
Ponorul Olfului (12), Ponorul de sub Peştera Birăului (15) şi Ponoarele din Groapa Lii (16). Prin marcări cu
fluoresceină s-a demonstrat că toate cursurile de apă din Groapa Cărmăzanului reapar la suprafaţă prin
resurgenţa de la Izbîndiş (vezi 4.2.).
Din datele prezentate mai sus rezultă că Depresiunea Cărmăzan—Zece Hotare s-a născut prin
conjugarea mai multor subunităţi morfohidrografice dezvoltate în lungul unor importante linii de falie, care
aduc în contact anormal atît roci carstificabile de diferite vîrste, cît şi calcare cu depozite impermeabile.
Spre deosebire de majoritatea depresiunilor de captare carstică din Munţii Pădurea Craiului, în cadrul
acesteia s-au individualizat, în jurul ponoarelor, o serie de subunităţi naturale destul de slab dezvoltate, pe
care le-am putea numi microdepresiuni carstice sau gropi de captare carstică.

3.9.7. MICRODEPRESIUNILE DE CAPTARE CARSTICĂ


În carstul din Munţii Pădurea Craiului se mai găsesc şi un număr destul de mare, de
microdepresiuni de captare carstică numite popular gropi. Din punct de vedere genetic, ele se aseamănă cu
văile oarbe, dar nu pot fi incluse în categoria acestora deoarece, în zona de captare a cursului de apă, valea
se lărgeşte brusc, transformîndu-se într-o depresiune de tip carstic asemănător uvalelor. În acelaşi timp, s-ar
putea confunda, ca formă şi dimensiuni, cu uvalele, dar nu pot fi considerate ca atare pentrucă dezvoltarea
lor s-a făcut sub acţiunea unui curs de apă captat în subteran şi nu prin coroziune. În comparaţie cu uvalele
erozivo-corozive (vezi 3.5.2.), în care predomină în prezent procesele de coroziune, depresiunile de acest
gen continuă să se dezvolte sub acţiunea eroziunii liniare.
Dintre gropile de captare carstică prezentăm mai jos următoarele: Groapa Ciurului, Groapa lui
Doboş, Groapa lui Oaidă şi Groapa Blidireşti.
Groapa Ciurului este situată pe platoul carstic de la Runcuri, la o altitudine medie de 525 m (Fig.
34). Ea este dezvoltată în calcare neojurasice, la contactul cu formaţiunile impermeabile ale liasicului,
prezente pe Dealul Tinoasa şi Dealul Dermii. Ca formă şi geneză se apropie foarte mult de o vale oarbă şi
chiar de o depresiune de captare carstică, dar dimensiunile sale sînt foarte modeste (Fig. 30). Ea este
formată în jurul unui ponor (Ponorul Văii Ciurului), în care debuşează şi apele ce traversează, la viituri,
Peştera Ciur-Izbuc (2), captate în subteran prin Ponorul Tinoasei (1). La nord şi la sud-vest de Ponorul Văii
Ciurului se dezvoltă cîteva doline de mari dimensiuni care amplifică cadrul depresionar ce tinde să ia o
formă lobată. Pe stînga Pîrîului Ciurului, se află, în zona de confluenţă cu vîlceaua dinspre Peştera Ciur-
Izbuc, un nivel terasat de 40—50 m lăţime, format din depozite aluvionare, în care albia acestuia s-a adîncit
treptat, ajungînd să evolueze la intrarea în Peştera Ciur-Ponor, pe formaţiuni carstificabile.
Fig. 30 — Schiţa moriohidrcgrafică a Gropii Ciurului.
Groapa lui Doboş, este situată la sudvest de Groapa Ciurului, pe acelaşi platou carstic şi la
aceeaşi altitudine (fig. 34). Săpată în calcare tithonice, ea are o formă oval-trun-chiată (750 m lungime, 300
m lăţime şi 40— 50 m adîncime) şi este dezvoltată în jurul unei pierderi de apă, ce provine dintr-un izvor
situat la sud de Cooperativă şi de pe versanţii din jur, alcătuiţi, în partea superioară, din depozite liasice. În
timpul ploilor, apele se îndreaptă şi dispar prin Peştera lui Doboş, de unde urmează un traseu necunoscut
pînă la colectorul principal al sistemului carstic din Platoul Runcuri, ce îşi are resurgenţa în Izbucul Topliţei
de Roşia.
Groapa lui Oaidă este situată la est de Cheile Cuţilor la o altitudine medie de 480 m. Săpată la
contactul dintre calcare tithonice şi formaţiunile impermeabile liasice, ea este formată din trei doline spre
fundul cărora se îndreaptă cîte un organism de şiroire, dezvoltat pe versantul de sud-vest al Dealului
Gorunaşu. După toate probabilităţile, apele acestora revin la suprafaţă în versantul stîng al Cheilor Cuţilor
printr-un izvor carstic situat cu circa 250 m amonte de Cioroiul Todii (Fig. 34).
Tot în această zonă mai există şi o altă groapă, a Vilii, situată la nord de Groapa lui Oaidă, foarte
asemănătoare cu aceasta din urmă, a căror ape reapar la zi prin Cioroiul Todii.
Groapa Blidireşti este situată pe versantul nordic al culmii Cărmăzanului, la o altitudine medie de
760 m. Ca şi Groapa Ciurului, prezintă cîteva elemente care o apropie atît de văile oarbe, cît şi de
depresiunile de captare carstică. Ea este săpată în calcare triasice, în jurul unui ponor spre care se îndreaptă
apele temporare ale unui pîrîu ce îşi dezvoltă bazinul de recepţie pe formaţiunile impermeabile ale
liasicului, larg dezvoltate pe Dealul Cărmăzanului şi pe Dealul Runcului (Fig. 19, VIII, 3).
Exemple asemănătoare se găsesc, în număr destul de mare, şi în restul Munţilor Pădurea Craiului
dintre care amintim Fundătura Roşiorului, Gropoiul Hulpii şi Groapa din Secătura Brătcanilor.
În concluzie, gropile de captare carstică, care apar şi se dezvoltă în jurul unor pierderi de apă
temporare, sărace în debit, sînt specifice celor mai mici organisme fluviatile şi caracterizează perioada
actuală, de maximă dezorganizare, a curgerii epigee din Munţii Pădurea Craiului.

3.9.8. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA GENEZEI ŞI EVOLUŢIEI


DEPRESIUNILOR DE CAPTARE CARSTICĂ
Ca şi polii le, depresiunile de captare carstică sînt tot forme carstice majore dar au dimensiuni mult
mai mici, o reţea hidrografică proprie şi o evoluţie diferită de a acestora.
Geneza şi evoluţia depresiunilor de captare carstică. După cum s-a amintit deja, astfel de
depresiuni se dezvoltă în jurul unor ponoare sub acţiunea unor cursuri de apă care îşi au, în general,
bazinele de recepţie pe versanţii dealurilor şi culmilor alcătuite din formaţiuni necarstificabile. La trecerea
lor pe rocile carstificabile astfel de cursuri sînt afectate de procesele de infiltraţie care, într-o primă fază, se
manifestă prin organizarea subscurgerii în lungul cursului epigeu (Fig. 31, I). În faza următoare, prin
lărgirea fisurilor şi creşterea capacităţii de circulaţie a apelor în subteran, în albia văii primare apare o zonă
de infiltraţie masivă a apelor, aval de care, în perioadele cu ape mici, cursul de apă nu se mai poate menţine
la suprafaţă, devenind temporar (II). Cu .timpul zona de infiltrare se transformă într-o pierdere organizată,
într-un ponor, lipsind tronsonul de vale dinspre aval de o curgere organizată (III). Din acest moment,
tronsonul respectiv va evolua numai sub acţiunea apelor din precipitaţii, prin coroziune, pe fundul văii
primare făcîndu-şi apariţia o succesiune de doline ce se dezvoltă treptat.
După realizarea acestor condiţii de bază, care de altfel constituie etapele principale ale evoluţiei
văilor dezvoltate pe formaţiuni carstificabile, procesul de carstificare poate continua, îM prezenţa unor
cursuri ele apă cu debit permanent, cu formarea depresiunilor de captare carstică. În evoluţia lor, astfel de
depresiuni vor parcurge trei etape mai importante: de sculptare, de acumulare a materialului de umplutură
şi de reactivare sau de excavare secundară a ravenelor.
În primă fază se manifestă, cu precădere, procesele de eroziune liniari, care se traduc în relief prin
coborîrea rapidă a albiei cursului respectiv, prin adîncirea zonei din jurul ponorului, prin formarea treptei
antitetice şi, în final, prin schiţarea viitorului cadru al depresiunii (IV). În cazul în care bazinul de recepţie,
respectiv debitul cursurilor de apă, sînt mai reduse, faza de sculptare se poate prelungi pînă în zilele noastre
(Cărmăzan-Zere Hotare, Ponoare etc.). De cele mai multe ori însă. În condiţii climatice favorabile (cum au
fost cele din pleistocen), ele au depăşit această fază. Prin creşterea debitului solid peste puterea de transport
a cursurilor de apă (în condiţiile climatului periglaciar), golurile subterane s-au obstruat, limitînd său
întrerupînd. temporar, evacuarea aluviunilor şi chiar a debitului lichid, determinînd acumularea acestora,
iniţial, în jurul ponorului iar apoi, treptat în lungul cursului sau al cursurilsr de apă, pînă departe înspre
amonte. În felul acesta s-a ajuns la formarea unui şes depresionar ce s-a înălţat treptat, în funcţie de
cantitatea depozitelor de umplutură, obligînd cursurile de apă să revină la vechile trasee de evacuare,
practicate în faza anterioară (de sculptare) (V).
După această fază de colmatare, a cărei intensitate maximă pare să fi avut loc la sfîrşitul
pleistocenului, a urmat e fază de reactivare, de adîncire a albiilor cursurilor de apă în depozitele de
umplutură şi de formare a ravenelor, a căror adîncime creşte progresiv spre actualul loc de captare în
subteran al cursurilor de apă (VI).
În condiţiile climatului din cuaternar, transportul şi depunerea depozitelor de umplutură s-a făcut,
în funcţie de altitudine (ca factor climatic), în mod diferit, de unde şi o diversitate de aspecte morfologice;
depozitele respective putîndu-se acumula sub acţiunea predominantă a curgerii, a solifluxiunii sau mixt.
Astfel, în, funcţie de natura acestor depozite, depresiunile de captare carstică pot fi grupate în trei categorii:
aluviale (Călăţea), periglaciare (Acre) şi fluvio-periglaciare (Damiş şi Ponoraş).
De remarcat ca în cazul depresiunilor de captare carstică cu depozite periglaciare, pe suprafaţa
acestora apar numeroase „muşuroaie" pe care se dezvoltă o vegetaţie specifică şi care sînt foarte
asemănătoare cu ceea ce se cunoaşte în literatura de specialitate sub numrfe de mar-ghile. Ca şi în Munţii
Bihorului (Padiş-Cetăţile Ponorului, Vărăşoaia, Dosul Glăvoiului etc.), acestea se dezvoltă mai ales pe
suprafeţele svîntate şi au o densitate maximă pe versanţii zonelor depresionare cum sînt, spre exemplu,
cazurile depresiunilor de la Damiş, Acre şi (iroa-pa Prislopului de la Zece Hotare. Formarea acestora na
este pe deplin elucidată, dar nu este exclus ca la originea lor să fie existat aceleaşi procese de îngheţ şi
dezgheţ ca şi în cazul marghilelor. Supoziţia se bazează pe constatarea că astfel de forme apar numai în
zone-cu altitudini de peste 600 m şi numai pe depozite de umplutură, care indică mişcări de glisare.
Morfologic, depresiunile de captare carstică se aseamănă cu o cuvetă de dimensiuni relativ
modeste (l—3 km lungime şi 0,5—1,0 km lăţime) şi sînt deschise spre izvoarele cursurilor de apă sub
acţiunea cărora s-au format (Fig. 15, B), fiind flancate de doi versanţi domoli, specifici văilor normale şi de
un abrupt, situat deasupra ponoarelor spre care gravitează tot relieful din jur. Fundul lor este plat, lipsit de
humuri, iar vatra depresionară are o suprafaţă relativ restrînsă, fiind mai dezvoltată în zona de pierdere a
apelor în subteran, unde s-au acumulat mari cantităţi de aluviuni, provenit din bazinul hidrografic, aferent
(Fig. 31. V şi VI).
Hidrografic, o depresiune de captare carstică are un bazin de recepţie propriu şi nu primeşte
afluenţi subterani, cum este cazul poliilor (Fig. 15, A). Aşa după cum s-a menţionat, ele se dezvoltă, fie pe
traseul primar al unei văi principale (Călăţea), fie în bazinul superior al unor văi active sau temporare, în
jurul unui singur ponor (Damiş, Acre) sau a mai multor ponoare (Cărmăzan-Zece Hotare). De obicei, în
zona ponoarelor, cadrul depresionar prezintă, spre aval, cîte un abrupt, o treaptă antitetică, dincolo de care
se desfăşoară, un tronson de valo dolinară care face legătura cu o vale activă, temporară sau dolinară. În
cazul ultimelor două, respectivul tronson de vale prezintă un pronunţat caracter de maturitate care nu poate
fi pus nici pe seama debitului curgerii actuale şi nici pe a proceselor de coroziune (tronsonul dintre Călăţea
şi Fîsca (Fig. 11), Ponorul Văii Brădeştilor — Văii Ponorului, Groapa Prislopului — Valea Letea etc.). Fără
îndoială, astfel de tronsoane de vale (indiferent de stadiul lor de evoluţie) au fost sculptate de cursurile
primare de apă captate ulterior prin ponoarele actuale.
Fig. 31 — Schema principalelor etape de evoluţie a văilor şi a depresiunilor de captare carstică. A
— secţiuni longitudinale; B — planuri; 1 — formaţiuni necarstificabile; 2 — roci carstificabile; .3
— depozite de umplutură.
Geologic, depresiunile de captare carstică apar, de obicei, la contactul dintre formaţiunile
carstificabile cu cele necarstificabile, care poate fi normal (Ponoare) sau de natură tectonică (Acre, Ponoraş,
Cărmăzan-Zece Hotare). Dacă am lua în considerare numai acest aspect al problemei, atunci ar trebui să
înglobăm depresiunile de captare carstică în categoria depresiunilor de contact. Cum însă la baza formarii
acestora stau, pe prim plan, procesele de captare carstică şi nu cele generale, de denudare a reliefului,
condiţionate în special de eroziunea diferenţială, considerăm că ele nu se pot confunda cu acestea şi că ele
trebuie să formeze o categorie de depresiuni aparte, specifice zonelor carstice.
Există şi situaţii în care depresiunea propriu-zisă se desfăşoară numai în terenuri carstificabile
(Depresiunea de la Călăţea), ceea ce demonstrează rolul exclusiv al captărilor carstice în geneza unor astfel
de forme.
Spre deosebire de polii, care conţin de regulă sedimente lacustre terţiare, depresiunile de captare
carstică sînt de vîrstă mult mai recentă. De remarcat că în Munţii Pădurea Craiului, procesele de captare au
intervenit, cu precădere, în timpul mişcărilor pozitive ale scoarţei terestre de la sfîrşitul pliocenului, odată
cu retragerea apelor din golfurile neogene (faza rodaniană). Dezvoltarea lor s-a accentuat în faza valahă, s-
au conturat în pleistocen şi s-au desăvîrşit în perioada holocen-actuală.
În concluzie, depresiunile de captare carstică din Munţii Pădurea Craiului reprezintă forme de
relief cu particularităţi genetice şi evolutive, geomorfologice şi hidrologice, diferite de cele ale poliilor
dinarice, exemplele analizate mai sus demonstrînd că nu orice şes întîlnit în regiunile carstice poate fi
considerat drept polie.

3.10. PLATOURILE CARSTICE

Priviţi din exterior, Munţii Pădurea Craiului se prezintă sub forma unei platforme cu înclinări
constante spre nord-vest. Pătrunzînd însă în interiorul lor, vom constata că această platformă este
constituită, de fapt, dintr-o serie de culmi şi masive izolate separate de depresiuni carstice şi văi adînci, care
se grupează între văile majore şi formează o serie de subunităţi naturale cu aspect de platou, a căror
altitudine descreşte spre cadrele depresionare din nord şi sud. Aceste constatări ne-au dus la concluzia că
Munţii Pădurea Craiului au cunoscut două etape mai importante de nivelare şi anume: o etapă primară
(paleogenă), în care curgerea de suprafaţă era orientată de la sud-est spre nord-vest (în lungul peninsulei
mezozoice), atestată de numeroase tronsoane de văi dezvoltate pe această direcţie (T. RUSU, 1973 a, p.
580), şi o etapă secundară (neogenă), în care reţeaua hidrografică a fost atrasă de bazinele de sedimentare
din imediata lor apropiere, reprezentate azi prin Depresiunea Vad-Borod, în nord, şi Depresiunea Beiuşului,
în sud. Din modul în care se înlănţuie culmile şi masivele izolate din cuprinsul lor, deducem că prima
suprafaţă de nivelare, cu căderi evidente spre nord-vest, a avut o extindere mai mare pe laterală în zona
centrală şi, mai ales, în cea estică, unde înălţimi ca Dealul Arsurii (790 m) sau Dealul Hapatag (729 m) în
nord şi Măgura Meziadului (784 m) sau Măgura Lăzuranilor (770 m) în sud, se ridică cu peste 400 m
deasupra vetrelor depresionare din vecinătatea lor. Reorganizarea reţelei hidrografice în cea de a doua
etapă, a dus la fragmentarea primei suprafeţe de eroziune şi implicit, la individualizarea unor suprafeţe de
nivelare cu aspect de platouri, cu înclinări evidente spre cele două depresiuni amintite.
Dacă în aceste două etape, netezirea reliefului s-a făcut sub acţiunea preponderentă a proceselor de
curgere epigee, în etapa care a urmat, cea pleistocenă, suprafeţele de teren cu aspect de platformă, rămase
suspendate între văile principale, au continuat să evolueze, fie dezmembrîndu-se în culmi şi masive din ce
în ce mai izolate (mai ales în cadrul zonelor constituite din roci necarstificabile), fie conturîndu-se tot mai
mult sub formă de platouri (în zonele unde predominau formaţiunile carstificabile), pe care au început să se
manifeste din plin procesele de coroziune. Abia din acest moment s-ar putea vorbi, în cazul celor din urmă,
de o carstoplenizare tipică, conformă principiilor enunţate de M. BLEAHU (1982, p. 231—232). Cum însă
pe astfel de suprafeţe carstice s-au imprimat destul de adînc procesele de netezire din prima şi a doua etapă,
este greu să întîlneşti, în această unitate geografică, carstoplene tipice sau chiar fragmente de tipul celor din
Trascău sau din Hăşmaşul Mare. Fără nici o excepţie, platourile carstice din Munţii Pădurea Craiului se află
într-un stadiu avansat de evoluţie şi reprezintă doar nişte fragmente ale unei suprafeţe de nivelare care a
suferit importante modificări, determinate de succesiunea şi acţiunea combinată a proceselor de eroziune şi
coroziune. Pentru ilustrarea celor de mai sus, prezentăm în cele ce urmează, cîteva platouri carstice pe care
le considerăm cele mai reprezentative.

3.10.1. PLATOUL IGREŢULUI


Platoul Igreţului sau Hîrtoapele Igreţului, este situat în zona central-nordică a Munţilor Pădurea
Craiului, între Depresiunea Vadului, la nord. Valea Rece-Fîşca, la vest, Mniera, la sud şi Dealul Şerbota-
Aştileu. la est. Cu suprafaţă de aproximativ 11 km2, el domină, printr-un abrupt de 150 m, vatra
depresionară din nord şi este dominat, la rîndul său, de o serie de interfluvii alcătuite din culmi şi dealuri
izolate a căror altitudine, cuprinsă între 415—525, creşte treptat spre sud (Dealul Corbilor — 415 m. Dealul
Gurguiata — 536 m. Dealul Osoi — 502 m, Dealul Şerbota — 527 m şi Dealul Negrului — 470 m) (Fig.
32). În interiorul acestor limite se desfăşoară un relief foarte accidentat, format dintr-un mare număr de
doline, uvale (ovale sau lobate) şi cîteva văi dolinare, dezvoltate pe versantul de nord al culmii sudice şi pe
bordura dinspre Depresiunea Vadului.
Fig. 32 — Schiţa morfohidrografică a Platoului Igreţ. 1— cursuri permanente; 2 — cursuri
temporare; 3 — uvale; 4 — doline; 5 — cîmpuri de lapiezuri; 6 — limită de platou; 7 —
Depresiunea de la Călăţea.
Geologic, Platoul Igreţului este alcătuit din calcare stratificate, eocretacice (Fig. 17), care prezintă
o uşoară cădere spre nord-est, ceea ce face să se apropie foarte mult de o structură tabulară.
Elementul definitoriu al acestui platou îl constituie dolinele, cunoscute pe plan local sub numele
de „hîrtoape". Ele sînt reprezentate, în general, prin forme circulare cu versanţi normali sau abrupţi şi cu
fund plat. Cele din lungul văilor dolinare sînt, de obicei, asimetrice, cu un versant mai abrupt (cel dinspre
aval) sub care se află punctul de absorbţie al apelor din precipitaţii.
În prezent, platoul nu este traversat la suprafaţă de nici un curs de apă, dar numeroase elemente
morfohidrografice atestă că, în trecut, suprafaţa acestuia a fost brăzdată de o serie de văi locale, tributare
golfului neogen al Vadului.
Lapiezurile, dezvoltate mai ales la periferia acestui platou, sînt reprezentate prin şanţuri şi
proeminenţe specifice capetelor de strat şi apar fie izolat, fie în cîmpuri larg dezvoltate pe versanţii cu
expunere sudică ai Vîrfului Gurguiata, Dealului Osoi şi Dealului Şerbota.
Formele endocarstice sînt reprezentate prin cinci peşteri, dintre care trei se deschid în abruptul
dinspre Depresiunea Vadului iar două sînt localizate în lungul văii primare Mniera, respectiv în tronsonul
văii dolinare dintre ponorul văii cu acelaşi nume şi satul Fîşca. Este vorba pe de o parte, de Peştera Igriţa
(Fig. 32,1), Peştera Pişniţa (2) şi Peştera Aştileului (3). jar pe de altă parte, de Peştera Pincelului (5) şi
Peştera lui Potriva (4). Toate acestea sînt rezultatul schimbării, în timp, a drenajului subteran alimentat de
apele din Valea Mnierei în cursul evoluţiei sale (vezi şi 3.9.1.).
În sfîrşit, ar mai fi de amintit că Platoul Igreţului este străbătut de importantul drenaj subteran
generat, în principal, de apele din Valea Mnierei şi în parte de cele ce se infiltrează în Valea Poienii şi
Valea Peştisului, cu resurgenţa în Peştera Aştileului.

3.10.2. PLATOUL ZECE HOTARE


Platoul Zece Hotare, care s-ar putea numi tot atît de bine şi Platoul Secătura—Imaşul Bătrînului,
este situat pe suprafaţa celor mai multe sate şi cătune care alcătuiau în trecut comuna Zece Hotare şi
reprezintă fragmentul cel mai reprezentativ al celei de a doua suprafeţe de nivelare din Munţii Pădurea
Craiului. În literatura de specialitate el este cunoscut şi sub numele de „Carstul Vadului" (I. VIEHMANN,
C. PLEŞA şi T. RUSU, 1964, p. 50—58) iar în cea geografică (Aurora POSEA, 1970, p. 5 şi 15—16), îl
găsim ca făcînd parte din „Podişul Zece Hotare" care s-ar desfăşura în zona centrală şi de est a acestei
unităţi geografice, între Valea Iadei la est şi Vîrciorog la vest. După acelaşi autor, acest podiş ar deriva din
cea de a 5-a suprafaţă de eroziune din bazinul Crişului Repede (Suprafaţa Zece Hotare), aflată la o
,,altitudine de circa 600—700 m", corespunzătoare „plaiurilor prelungi ale cumpenelor de apă". Or, în
realitate, cumpăna principală dintre Crişul Repede şi Crişul Negru este alcătuită din culmi şi masive izolate
a căror altitudine coboară treptat spre nord-vest, după cum urmează: 1027 m m Vîrful Hodrînguşa, 856 m
în Dealul Cărmăzan, 751 m în Dealul Roşiorului, 630 m în Deaiul Zglamănului, 532 m în Vîrful Gurguiata,
43£ m în Dealul Varului şi în Dealurile Tăşadului sub 300 m în Dealurile Cordăului. În acelaşi timp,
cumpenele secundare de apă, perpendiculare pe prima, descresc spre cele două Crişuri în mod
corespunzător: de la 900—1000 m la 700—800 m în est, de la 700— 800 m la 500—600 m în zona
centrală şi de la 400—500 m la 250—350 m în vest. Dacă în partea de est a Munţilor Pădurea Craiului s-ar
putea vorbi într-adevăr de un relief cu aspect de podiş, grefat pe roci impermeabile în alternanţă cu roci
carbonatate, în zona central-nordică a acestora nu poate fi vorba decît de un platou dezvoltat aproape în
exclusivitate pe formaţiuni carstificabile.
Aşadar, Platoul Zece Hotare, cu o suprafaţă de circa 54 km2, este delimitat spre nord de
Depresiunea Vadului, pe care o domină cu aproximativ 200 m (Fig. 33). Trecerea spre vatra depresionară
se face prin intermediul unor pante, cînd domoale cînd rapide, acoperite de glacisuri vechi, pe care s-a
grefat o reţea de organisme fluviatile. La vest, limita este bine marcată de Valea Mnierei, activă şi azi pe
aproape toată lungimea sa, care se adînceşte'treptat spre aval, realizînd versanţi, uneori abrupţi, de 150—
250 m înălţime. Spre sud, limita dinspre bazinul Văii Vida, este destul de ambiguă şi trece de la izvoarele
Văii Mniera, printr-un cîmp de doline larg dezvoltate în şaua dintre Dealul Roşiorului şi Dealul
Cărmăzanului, cunoscută sub numele de şaua Gugu. La est, el este dominat de interfluviul dinspre Valea
Măguranului, format din Dealul Chicerii (751 m), Dealul Popii (680 m) şi Dealul Ţiclău-lui (635 m), de
unde coboară în Defileul Crişului Repede.
Geologic, platoul Zece Hotare este alcătuit în cea mai mare parte a sa din calcare tithonice (Fig.
33, 16), care suportă cîteva petece izolate de calcare eocretacice (15), dezvoltate numai la periferia acestui
platou, cum sînt cele din Coasta Jocarului (705 m), din şaua Gugu, Dealul Ana şi Dealul Ceretului. Dintre
formaţiunile necarstificabile, semnalăm prezenţa conglomeratelor, gresiilor şi argilelor liasice (17) şi cîteva
insule de depozite rulate (13) a căror origine nu a fost încă desluşită. La nord de Dealul Tomnatec (680 m)
există o intruziune de riolite (19), a căror origine comportă încă discuţii.
Tectonic, Platoul Zece Hotare face parte din compartimentul Zece Hotare, cu o structură
complexă, deranjată de cîteva anticlinale (Dumbrava—Butan, Dealul Crucii etc.), fiind delimitat de horstul
Cărmăzan şi zona Vîrciorog de o serie de falii (Fig. 3) (V. IANOVICI şi colab., 1976, p. 489). Astfel, prin
sistemul de falii Izbîndiş—Pojorîta, el este separat de compartimentul Horstul Cărmăzanului alcătuit, în
general, din depozite triasice (18), iar prin sistemul de falii din lungul Văii Mniera vine în contact anormal
cu compartimentul Vîrciorog format, îndeosebi, din calcare eocretacice (15).
În interiorul acestor limite se desfăşoară un relief carstic, aflat într-un stadiu de evoluţie destul de
avansat, reprezentat printr-un mare număr de forme negative (doline, uvale, văi dolinare şi văi oarbe) şi
printr-o serie de masive izolate ce se racordează la o suprafaţă de nivelare cu două direcţii de cădere: una de
la sud-est spre nord-vest, specifică dealurilor din axul longitudinal al Munţilor Pădurea Craiului şi alta,
perpendiculară pe prima, în direcţia văilor actuale (dolinare sau temporar-active), ce gravitează spre
Depresiunea Vadului. Prezenţa Gropii Birtinului, care în realitate este o vale carstică adîncă temporar-
activă, ce îşi are izvoarele pe versantul nordic, impermeabil, al Dealului Crucii, ca şi unele aspecte
morfohidrografice şi hidrogeologice, impun divizarea acestui platou în două compartimente: unul de nord-
vest sau al depresiunilor carstice, dominat de Dealul Tomnatec şi Dealul Secătura, şi altul de sud-est sau al
văilor carstice, care ar mai putea fi numit şi culoarul carstic al Bătrînului. În timp ce primul este tributar
resurgenţei de la Moara Jurjii (Fig. 33, 3) şi se caracterizează prin dezvoltarea deosebită a dolinelor şi
uvalelor, cel de al doilea, în care predomină văile oarbe şi văile dolinare, aparţine resurgenţei din Peştera de
la Vadu Crişului (26). În ceea ce priveşte Groapa Birtinului, care are o lungime de circa 7 km şi prezintă, la
viituri, o serie de pierderi în albie, pare să constituie un bazin hidrogeologic aparte, superficial, cu
resurgenţa în izvorul din Fundătura Birtinului (14).
În afară de formele exocarstice menţionate mai sus, în compartimentul de nord-vest, se mai găsesc
şi cîteva văi oarbe (Valea Debki, captată în subteran prin Peştera de la Gălăşeni — 2 şi Pîrîul Dumbrăvii,
captat prin ponorul cu acelaşi nume — 1), cîteva organisme fluviatile, dezvoltate pe versantul de nord-vest
al Dealului Crucii şi resurgenţa de la Moara Jurjii sau de la Moara Conii (3).
În compartimentul de sud-est al platoului, formele de suprafaţă pot fi grupate, în funcţie de
substratul geologic şi tipul lor morfologic, în mai multe sectoare: unul sudic, corespunzător culmilor
impermeabile (Dealul Crucii şi Dealul Cărmăzan) şi masivul calcaros Coasta Jocarului, separate de două
zone depresionare (Groapa Sehireaua şi Şaua Gugu), sectorul corespunzător culoarului carstic al Bătrînului,
care evocă traseul unei văi epigee. transformată într-o matură vale dolinară, sectorul suprafeţei dolinare
care formează Imaşul Bătrînului şi sectorul nordic sau al văilor carstice, azi dolinare, bine conservate în
relief, ce gravitează f;pre Depresiunea Vadului.
Formele endocarstice din perimetrul acestui platou sînt reprezentate printr-un număr relativ mare
de avene, cîteva peşteri şi cîteva drenaje subterane. Dintre avene, în majoritatea lor explorate de membrii
C.S. „Politehnica" Cluj-Napoca în perioada 1978—1981, amintim: Avenul din Vagaşul Gălăşenilor (Fig.
33, 4), Avenul Cămările Mîrzii (6), Avenul Tomnăca-nilor (7). Avenul Mare (8) şi Avenul Mic (9) din
Strîmturi, Avenul lui Crişan (10), Avenul Găleţii (11). Avenul din Carpen (12), Avenul lui Gavrilă (15),
Poşiştăul lui Condrovici (22), Avenul din Groapa Sohodolului (24) şi Poşiştăul Bătrîn (25). Dintre acestea
doar Poşiştăul lui Condrovici merită o atenţie specială, deoarece prin dimensiunile sale (—85 m), se
situează pe locul 8 între avenele din Munţii Pădurea Craiului.
Fig. 33 — Schiţa morfohidrografică a Platoului Zece Hotare. 1 — cursuri permanente; 2 — cursuri
temporare; 3 — văi dolinare ; 4 — cîmpuri de lapiezuri; 5 — doline; 6 — uvale; 7 — ponoare
temporare 8 — izbucuri; 9 — izvoare; 10 — peşteri; 11 — avene 12 — limită de platou; 13 —
depozite cuaternare; 74 — Depresiunea Vadului; 75 — calcare eocretacice 16 — calcare
neojurasice; 77 — gresii şi şisturi liasice; 18 — calcare triasice; 19 — formaţiuni eruptive 20 —
falie.
Peşterile, mult mai puţine la număr, sînt reprezentate prin Peştera de la Gălăşeni (Fig,. 33, 2),
Peştera Osoi (5), Peştera Tomnăcanilor (7), Peşterile Birtinului (13), Peştera Bătrînului (17), Peştera din
Ponorul Tomii (19), Peştera Vidului (20), Peştera din Cîmpul lui Micule (21) şi Peştera de la Vadu Crişului
(26).
Din distribuţia acestora se constată că avenele predomină în compartimentul de nord-vest, iar
peşterile în cel de sud-est.
În detrimentul curgerii de suprafaţă, care este slab reprezentată, s-a constituit un sistem de drenaje
subterane dintre care amintim: Ponorul Văii Deblei sau Peştera de la Gălăşeni (2) — Izvoarele din Groapa
Moţului, Pierderile din Valea Mnierei (27) şi toate infiltraţiile prin dolinele larg dezvoltate în
compartimentul de nord-vest — Izbucul de la Moara Jurjii (3). pierderile din lungul Gropii Birtinului —
Izvorul din Fundătura Birtinului (14), Ponorul Văii Pestireului sau Peştera Bătrînului (17) — Peştera de la
Vadu Crişului (26) şi Ponorul Tomii (19) — resurgenţa de la Izbîndiş (Fig. 9, VIII, 1).

3.10.3. PLATOUL RUNCURI


Cu o suprafaţă de circa 7 km2 şi o altitudine medie de 500 m, Platoul Runcuri se desfăşoară la nord
de Roşia, între depresiunea cu acelaşi nume, la sud, Cheile şi apoi Valea Cuţilor, la est, Dealul Tinoasa şi
Valea Sohodol la nord şi Cheile Albioarei la vest (Fig. 34).
Geologic, el este format, în centru, din calcare tithonice care suportă pe latura de nord-est un
orizont de conglomerate, gresii şi argile liasice iar pe cea sudică, între cele două transoane de chei, cîteva
insule de calcare eocretacice.
Morfologic, el este format dintr-o serie de dealuri izolate separate de uvale, doline şi văi oarbe
care imprimă reliefului un aspect haotic, accidentat. Formele pozitive se racordează la o suprafaţă de
eroziune, care prezintă o dublă înclinare: una de la nord-est spre sud-vest, conformă cu direcţia de curgere
din cele două văi între care se dezvoltă, şi alta de la nord spre sud, spre Depresiunea Roşiei,
corespunzătoare orientării curgerii din tronsoanele de chei ale aceloraşi văi. Dintre formele pozitive
amintim Dealul Tinoasa care se înalţă şi domină platoul dinspre nord-est, Dealul Pîrşa şi Dealul Pleş.
Reţeaua hidrografică din interiorul platoului, aflată într-un stadiu avansat de evoluţie, este
reprezentată prin cîteva văi oarbe (Pîrîul Tinoasa şi Pîrîul Ciurului), văi dolinare dezvoltate mai ales înspre
Cheile Albioarei şi cîteva organisme torenţiale, care au scos la zi, de sub cuvertura de sol, numeroase şi
variate forme de lapiezare. Celelalte forme exocarstice sînt reprezentate prin numeroase doline, prin cîteva
cîmpuri de lapiezuri, dezvoltate mai ales pe bordura sudică a platoului (la sud de Dealul Pîrşe, în jurul
izbucului de la Topliţa de Roşia şi Dealul Pleş) şi de-a lungul celor două tronsoane de chei, precum şi
cîteva uvale şi gropi de captare carstică (Groapa Ciurului, Groapa lui Doboş ş.a.). Izvoarele carstice sînt
localizate la periferia platoului, cel mai important fiind Izbucul Topliţei de Roşia care are un caracter
permanent. Alte cîteva izvoare temporare, apar la est şi la nord de satul Ţarina, la baza versanţilor din
Cheile Cuţilor (Izvorul Todii, Cioroiul şi Izvorul Miclii), în Cheile Albioarei (Izvorul de la Valău, Izvorul
Ţarinei etc.), în valea Sohodolului (Izvorul Albastru) etc., alimentate prin uvale şi doline de către apele
meteorice.
Formele endocarstice sînt reprezentate, în primul rînd, prin reţeaua carstică Ciur-Topliţa, ce se
dezvoltă în axul longitudinal al platoului. Aceasta este formată dintr-o galerie colectoare, cu resurgenţa la
Izbucul Topliţei de Roşia spre care converg toate pierderile de apă de la suprafaţa platoului sau din văile
limitrofe (Valea Sohodolului şi Valea Cuţilor) şi cîteva peşteri de o deosebită importanţă ştiinţifică şi
turistică (Peştera Ciur-Izbuc, Peştera Ciur-Ponor ş.a.). Celelalte forme endocarstice sînt reprezentate printr-
un singur aven (Poşiştăul Boului) şi cîteva peşteri ce se deschid în versanţii celor două sectoare de chei.
Acestea din urmă sînt destul de slab dezvoltate şi au un caracter fosil sau subfosil.

3.10.4. PLATOUL VIDA — RĂCAŞ — PONICIOARA


Cu o suprafaţă de aproximativ 31 km2, el se desfăşoară în bazinul mijlociu al Văii Vida, la vest de
culmea Scaunul Craiului — Merişor (Fig. 35). În raport cu relieful din jur, el trebuie încadrat în categoria
platourilor joase, iar faţă de baza de eroziune din imediata apropiere, în categoria platourilor înalte.
Altitudinea medie a formelor pozitive, ce se racordează la un nivel de eroziune bine marcat în relief,
variază între 450 m la sud şi vest şi 550 m la est şi nord.
Geologic, el este grefat în exclusivitate pe calcare: eocretacice în sectorul de nord-vest şi în cel
central, şi tithonice pe latura de est a sectorului central şi ,în sectorul de sud-vest. Acestea din urmă suportă,
spre est, un orizont de conglomerate, gresii şi şisturi liasice care acoperă toată culmea amintită.
Morfohidrografic, Platoul Vida—Răcaş—Ponicioară poate fi împărţit în trei sectoare: sectorul de
nord-vest, situat pe dreapta Văii Vida, sectorul central, larg dezvoltat la nord de Dealul Sclavul Pleş (în
zona Răcaş—Ponicioară) şi sectorul de sud-est sau al culoarului carstic Merişor—Jofi, generat într-o primă
etapă de apele Văii Merişorului, fost afluent de dreapta al văii primare Runcşor—Sohodol—Albioara.
Fig. 34 — Schiţa morfohidrografică u platoului Runcuri şi reţeaua de goluri carstice.
Dacă limita dintre ultimele două sectoare este ceva mai estompată, primele două sînt net
departajate de către Valea Videi, care în cadrul acestui platou s-a adîncit cu 125—250 m şi a format cel mai
lung tronson de chei din Munţii Pădurea Craiului (circa 10 km). Fiecare sector se caracterizează prin forme
exocarstice proprii. Astfel, în sectorul de nord-vest, intens împădurit, predomină văile carstice, din ce în ce
mai adînci spre aval, care au fragmentat suprafaţa iniţială într-o serie de promontorii ce avansează spre
confluenţa cu Vida. Dintre acestea amintim din amonte spre aval: Valea Runcului, Valea Cadului şi Valea
Topliciorii. În general, acestea sînt scurte (1—3 km lungime), dispun de cîte un tronson de chei în zona de
confluenţă şi prezintă, în rest, caractere specifice diferitelor stadii dr evoluţie ale văilor dezvoltate pe
formaţiuni carstificabile: active în sectorul inferior (caracter datorat unor emergente permanente), văi
temporare, în cursul mijlociu, şi văi dolinare, în sectorul superior.
În compartimentul central, parţial despădurit prin lucrări de exploatare a bauxitei, formele carstice
sînt reprezentate, în mod deosebit, printr-un mare număr de doline, uvale şi gropi de captare carstică.
Dolinele, cu dimensiuni ce variază întro 20—250 m diametru şi 5—30 m adîncime, sînt dezvoltate în formă
de pîlnie simetrică sau asimetrică şi apar izolat, în cîmpuri sau de-a lungul unor văi dolinare, cum sînt cele
din Hîrtoapele Cerbului, din Valea Fîntînele sau din bazinul superior al Topliţei de Vida. Uvalele, formate
din conjugarea mai multor doline, se dezvoltă fie izolat, cînd prezintă o formă circulară, ovală sau lobată,
fie într-o succesiune de doline care schiţează aliniamentul unor văi primare, orientate foarte diferit. Datorită
numărului mare a formelor negative, ponoarele propriu-zise sînt slab reprezentate. În schimb, izvoarele
carstice abundă în Cheile Videi şi la obîrşia văii Topliţa de Vida, unde se află şi un izvor termal.
În compartimentul de sud-est, dezvoltat la contactul dintre formaţiunile carstificabile cu cele
necarstificabile, predomină văile oarbe, temporar-active, ce gravitează spre axul longitudinal al unei
depresiuni cu aspect de culoar carstic, ciuruit de un mare număr de doline. Formarea acestuia se datorează,
într-o primă etapă, cursului de apă din Valea Merişorului, azi captat prin ponorul cu acelaşi nume care,
după ce colecta toate apele văilor dezvoltate pe versantul vestic, impermeabil, al culmi Scaunul Craiului-
Merişor, debuşa, ca afluent de dreapta, în valea primară Runcşor—Sohodol— Albioara. Prin străpungerea
orizontului de roci impermeabile, colectorul principal a ajuns să evolueze, în sectorul inferior şi mijlociu,
pe calcare tithonice, cînd au început să se manifeste procesele de captare carstică care s-au concretizat prin
dirijarea apelor, pe căi subterane, spre bazinul Vida, respectiv spre Izbucul Topliţei de Vida. Treptat,
curgerea epigee din această zonă a fost limitată la bazinele de recepţie a afluenţilor (dezvoltaţi pe
formaţiuni necarstificabile), cele două tronsoane de vale ale colectorului principal fiind transformate într-un
culoar carstic, ciuruit de un mare număr de doline, suspendat cu circa 25 m faţă de valea primară
colectoare, cu ramificaţii adînci înspre actualele ponoare.
Fig 35
Formele endocarstice din interiorul platoului sînt reprezentate printr-un mare număr de avene,
peşteri şi cîteva drenaje subterane. Primele, cunoscute pe plan local sub numele de „poşiştău", sînt puţin
adînci (18—45 m) şi se dezvoltă mai ales în compartimentul central unde se deschid în versanţii dolinelor,
uvale-lor sau în galeriile miniere şi se închid prin concreţionare sau cu depozite de prăbuşire. Peşterile
abundă în Cheile Videi, unde conform Catalogului sistematic al peşterilor din România (GORAN, C.,
1982), ating cifra de 90 (!). Drenajele subterane a căror sens de curgere a fost elucidat de I. ORAŞEANU
(1983), pot fi grupate pe cinci bazine hidrogeologice: l — Bazinul superior al Văii Viduţa, cu descărcări
prin peşterile Vizu I şi Vizu II, spre care se îndreaptă probabil şi apele din Peştera Ilulpii; 2 — Bazinul
tributar emergentelor de sub Stanul Cerbului, care înglobează hîrtoapele cu acelaşi nume şi probabil şi
uvalele situate la nord-vest de Dîmbul Hodişnnului şi din Ponicioară; 3 — Bazinul văii dolinare Fîntînele,
cu debuşarea la suprafaţă printr-un izvor situat în apropiere de confluenţa acesteia cu Vida; 4 — Bazinul
Văii Topliţa de Vida, cu descărcare prin izbucul de la obîrşia acestei văi, spre care se îndreaptă apele de
infiltraţie prin dolinele şi uvalele situate la nord-vest de Dealul Sclavul Pleş, cele din Perguz, din zona
minieră Răcaş şi cursurile de apă captate prin ponoarele aflate în culoarul carstic (mijlociu şi superior) al
Merişorului, şi 5 — Bazinul hidrogeologic corespunzător sectorului inferior al aceluiaşi culoar carstic, cu
resurgenţa în Peştera Valăului. În timp ce în bazinele l, 2, 3 şi 5, curgerea este superficială şi are o
alimentare temporară, în bazinul hidrogeologic 4, ea este de profunzime şi are un caracter permanent.
În afară de platourile carstice descrise mai sus, în Pădurea Craiului mai există şi alte suprafeţe de
acest gen dar sînt mult mai dezorganizate (Platoul Arsurilor) sau sînt mai puţin extinse şi slab conturate (ex.
Platoul Culmii-Remeţi, Platoul Secătura-Daica, Platoul Osoi-Zglamăn etc.).
În concluzie, platourile carstice din Munţii Pădurea Craiului sînt de origine eroziv-corozivă şi fac
parte din categoria platourilor înalte, suspendate cu 150—200 m deasupra văilor sau a cadrelor
depresionare din jur. Suprafaţa lor este ciuruită de un mare număr de doline, de văi carstice, uvale, gropi şi
depresiuni de captare carstică, care, împreună cu masivele izolate (calcaroase) şi culmile (impermeabile),
care le străjuiesc, imprimă reliefului un aspect haotic.
4. MORFOHIDROGRAFIA ENDOCARSTULUI
Golurile carstice, reprezentate prin avene şi peşteri, care fac obiectul speologiei fizice, sînt
rezultatul acţiunii de dizolvare a rocilor de către apele care pătrund, circulă şi stagnează (un timp oarecare)
într-un masiv calcaros. Pentru ca apa să pătrundă în interiorul unor astfel de masive şi chiar să circule prin
ele, are nevoie de spaţii, de crăpături şi fisuri preexistente, pe care să şi le adopte. În general calcarele şi
dolomitele sînt roci dure care prezintă o mare rezistenţă faţă de eroziunea mecanică. În schimb ele sînt
solubile şi permeabile. Aceste proprietăţi sînt determinate, în primul rînd, de structura lor chimică şi de
prezenţa unor fisuri, diaclaze şi falii care le străbat în toate direcţiile, de regulă după sistemul cunoscut sub
numele de „tablă de şah". Aceste „căi de atac" (cum le defineşte M. BLEAHU, 1957, 1974 şi 1982), pot fi
de dezagregare — puţin adînci, datorate îngheţului şi dezgheţului, de separaţie primară — rezultat al
stratificării şi de natură tectonică — datorate mişcărilor orogenetice. Pe lîngă prezenţa apei care determină
dizolvarea calcarului (factorul chimic), prezenţa rocii solubile (factorul litologic) şi existenţa căilor de atac
utilizate de ape (factorul structural), pe care M. BLEAHU (op. cit.) le ridică la rangul de premise ale
carstificării, factorul timp, climatul, grosimea şi poziţia rocilor carstificabile faţă de baza de eroziune,
gradul de acoperire cu sol şi vegetaţie etc., joacă un rol important şi că, de fapt, geneza şi evoluţia reliefului
carstic (de suprafaţă şi de adîncime), trebuie privită ca o rezultantă a unui complex de factori care se
conjugă în timp şi spaţiu pentru a genera formele sub care ni se înfăţişează astăzi. Iată de ce considerăm că
fiecare unitate şi subunitate geografică, fiecare masiv calcaros, fiecare formă exo- şi endocarstică îşi are
particularităţile sale evolutive, determinate de o sumă de factori a căror importanţă sau prioritate nu poate fi
desluşită decît prin cercetări şi observaţii nemijlocite. Nu trebuie însă uitat că, în cazul rocilor carstificabile,
rolul preponderent în crearea formelor carstice revine coroziunii, care este un proces complex,
biogeochimic. Imporanţa proceselor biogeochimice pentru carst şi speleogeneză a fost relevată într-un
context mai larg de către D. COMAN (1979), care susţine ca peisajul carstic, în general, şi golurile
subterane, sînt rezultatul unor procese biogeochimice care se desfăşoară în cadrul unui geosistem constituit
pe roci sedimentare carbonatate, metamorfice şi eruptive, în suprafaţa şi în adîncimea căruia are loc, prin
intermediul apei de infiltraţie, o cascadă de reacţii chimice care au cu efect dizolvarea rocii şi în consecinţă
formarea reliefului carstic şi al peşterilor. Roiul principal în acest proces ireversibil l-ar juca microflora
bacteriană heterotrofă şi chemolitotrofă, care, graţie sistemului său catalitic, enzi-mele, produce
descompunerea substanţelor organice din sol şi oxidarea extrem de rapidă a ionilor minerali cu fier şi
mangan (întotdeauna în geosistem), reacţii care au ca efect final producerea de bioxid de carbon şi acid
sulfuric, principalii agenţi de dizolvare a calcarului, la care se adaugă şi acizii organici produşi de flora
bacteriană, la fel de corozivi. Acest proces se desfăşoară pînă la mare adîncime graţie apei care circulă,
conform legilor hidrodinamice, prin reţeaua de defecte mecano-tectonice şi texturale preexistente în toate
masivele calcaroase. În sprijinul concepţiei cale, autorul de mai sus invocă următoarele argumente: l —
microflora formează o adevărată ,,bacteriosferă" a Terrei, care este activă de aproape patru miliarde de ani;
2 — şi în golurile subterane există o populaţie microflo-rală, cu nimic mai prejos ca număr, ca cea de la
suprafaţă; 3 — peşterile conţin mari depozite de minerale secundare de gips, fier, mangan etc., la a căror
geneză, în mediul spe-lean, contribuţia bacteriană a fost atestată; 4 — recent, microflora bacteriană (în
special thiobacili) este utilizată pe plan internaţional la extragerea din roci, prin dizolvare selectivă
(bacterial leaching = leşiere bacteriană). a numeroase minerale (cupru, fier. mangan, titan, aur etc.); 5 —
cercetări de amănunt în numeroase peşteri din S.U.A. — masivul Guadalupa (în special Carlsbad Cave) său
peştera Castel-guard (Canada) au dovedit că acestea s-au format exclusiv prin acţiunea corozivă a acidului
sulfuric derivat din oxidarea piritei din gresiile şi argilele de acoperemînt, admiţîndu-sc intervenţia în acest
proces a bacteriilor Thiobacillus şi Desulfuribrio: 6 — pe criterii similare V. IOSOF, D. COMAN şi R.
IANC (1974) pun, în parte, atît geneza Peşterii Vîntului, luînd în considerare prezenţa piritei în gresiile şi
argilele liasice din acoperemintul său. cit şi prezenţa în subteran a unor depuneri masive de gips şi bioxid
de mangan, precum şi prezenta unei bogate microflore bacteriene.
Înainte de a prezenta formele endocarstice, considerăm necesar .să trecem în revistă modul în care
circulă apele într-un masiv calcaros şi care sînt drenajele cele mai importante, din carstul Munţilor Pădurea
Craiului.

4.1. CIRCULAŢIA APELOR ÎN CARST


Conform opiniilor majorităţii carstologilor, formaţiunile carstificabile, spre deosebire de toate
celelalte roci, nu permit constituirea unei pînze freatice propriu-zise, care presupune impregnarea
substratului geologic în mod egal, în toate punctele sale, aşa cum este, spre exemplu, cazul unei pînze de
apă în nisipuri. Trăsătura cea mai frapantă a depozitelor calcaroase o constituie permeabilitatea secundară
dată de reţeaua de fisuri, acea permeabilitate „în mare" definită de E. A. MARTEL (1921), care duce la
formarea unei „reţele acvifere".
În funcţie de caracterul curgerii actuale, de morfologia şi structura golurilor subterane accesibile,
în Munţii Pădurea Craiului se pot deosebi, după modelul imaginat de B. GEZE (1958), următoarele zone pe
verticală:
1. O zonă superioară pe care am putea-o nutrii şi superficială sau de percolaţie temporară, cu
alimentare directă din precipitaţii (prin hisuri, lapiezuri, doline etc.), în care curgerea are un
caracter de tip torenţial (Fig. 36, 1).
2. O zonă mediană sau a circulaţiei temporare, cu o curgere cînd liberă (în perioadele imediat
următoare primelor ploi), cînd în conducte forţate fîn timpul ploilor de lungă durată), care
determină reactivarea unor goluri subterane situate în partea superioară a masivului calcaros şi
a emergentelor suspendate în versanţii văilor sau a abrupturilor calcaroase (2).
3. O zonă submediană sau a circulaţiei permanente, în care cînt localizate marile drenaje
subterane, cu curgere liberă sau în conducte forţate, tributare resurgenţelor active situate la
baza versanţilor văilor sau la periferia zonei muntoase (3).
4. O zonă inferioară, de imbibiţie generală sau a ,,pînzei" de apă din reţeaua golurilor carstice de
sub nivelul emergentelor actuale, cu ape stagnante sau cu o curgere foarte lentă (4).
Separarea acestor zone (şi mai ales a celor situate deasupra emergentelor permanente) este mai
mult o problemă de ordin teoretic, deoarece în realitate, ele se întrepătrund şi se condiţionează reciproc,
avînd o evoluţie ireversibilă, una şi aceeaşi reţea carstică putînd să fie cînd activă, cînd inactivă. În funcţie
de nivelul de bază local, putem limita schema de mai sus la două zone mai importante: una superioară său a
reţelelor carstice temporar-active, în care circulaţia apelor se face atît pe verticală cît şi pe orizontală, fiind
oarecum analogă curgerii epigee, cu tendinţe de grupare spre cîte o emergenţă, şi una inferioară sau a pînzei
în reţea, în care apele din spaţiile dintre blocurile compacte circulă extrem de lent, alimentînd emergentele
permanente şi acviferele profunde a căror descărcare trebuie căutată în afara perimetrului Munţilor Pădurea
Craiului.
Pe baza acestor considerente şi a observaţiilor legate de structura geologică a părţii de vest a
acestei unităţi geografice, T. RUSU (1979, p. 155 şi 1981, p. 6) a ajuns la concluzia că întrucît Munţii
Pădura Craiului sînt înconjuraţi de depozite necarstificabile iar calcarele mezozoice, care formează osatura
acestora, prezintă căderi puternice spre nord-vest, spre Bazinul Panomic unde se afundă sub formaţiunile
neogene, este fără îndoială că cel puţin o parte din apele care ajung în reţeaua carstică din profunzime nu
mai revin la suprafaţă ci, pătrunzînd tot mai adînc, sub presiune, în scoarţa terestră (în calcare), alimentează
pînza în reţea, care la rîndul său constituie, împreună cu apele juvenile, un rezervor inepuizabil de
alimentare a fîntinilor arteziene din Cîmpia Vestică şi din Bazinul Panonic, precum şi a izvoarelor termale
de la Ţinea, Răbăgani, Băile „1 Mai", Băile „Felix" ş. a.
Fig. 36 — Schema circulaţiei apei în carstul din Munţii Pădurea Craiului.
Această ipoteză a fost însuşită şi apoi confirmată de studiile efectuate de I. ORĂŞEANU (1983, p.
30) care, făcînd bilanţul hidrogeologic pentru „cea mai mare parte a zonei carstice din Munţii Pădurea
Craiului (525 km) şi pentru bazinul superior al rîului Topa-Rîu (72 km2)", a constatat un deficit (total) de
scurgere pentru anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, de 1.420 l/s, care s-ar regăsi în zona „l Mai" — Felix,
unde participă la alimentarea acestei structuri hidrotermale.

4.1.1. CHIMISMUL APELOR


Primele date asupra chimismului apelor din munţii Pădurea Craiului aparţin lui C. PLEŞA, FR.
BOŢEA şi GH. RACOVIŢĂ (1964) care, într-un studiu asupra faunei biotopurilor acvatice subterane din
bazinul Mişidului, dau şi cîteva caracteristici fizico-chimice ale apelor interstiţiale. În 1972, autorul a
colectat de pe întregul cuprins al Munţilor Pădurea Craiului un număr de 64 probe de apă, care au fost
analizate de R. IANC (Institutul Geologie Bucureşti), iar rezultatele au fost publicate de M. BLEAHU în
1974 (p. 146). În aceeaşi perioadă, V. IOSOF, D. COMAN şi R. IANC (1974) semnalează prezenţa
alofanului în Peştere Vîntului, iar ceva mai tîrziu C. MARIN (1981) şi I. ORAŞEANU (1983) întreprind o
serie de cercetări şi analize sistematice la nivelul întregii unităţi geografice. Concluziile care se desprind
din aceste cercetări sînt următoarele:
— Caracterul chimic al apelor din munţii Pădurea Craiului este, în general bicarbonatat calcic şi
bicarbonatat calcic-magnezian, excepţie fac doar apele subterane din bazinul mijlocie al Mişidului, în
special cele din Peştera Vîntului, care prezintă un caracter sulfatat-calcic. Acest caracter se datorează
apelor de infiltraţie, care înainte de a ajunge în calcarele ladiniene din bază, străbat depozitele liasic
inferioare, bogate în pirite. Urmare a reacţiilor cu sulfura de fier se formează acid sulfuric, rezultînd
ape vitriolice foarte agresive faţă de depozitele calcaroase. De fapt aceste procese explică şi
dezvoltarea deosebită a Peşterii Vîntului care, pe o extensie de numai 2,7 km, însumează o lungime de
32,7 km.
— Din analizele efectuate se constată că apele subterane care apar din calcare şi dolomite anisiene, din
calcare Callovian superior-tithonice, neocomian-barremiene şi din strate de Ecleia, de vîrstă apţiană, au
compoziţii asemănătoare iar cele care ies din calcare ladiniene se individualizează printr-un conţinut
ridicat de HCO3 (peste 40 mg/1) şi SO4 (peste 6 mg/1).
— în ceeai ce priveşte variaţia în timp a chimismului apelor subterane, pentru care au fost efectuate
analize la diferite intervale şi anotimpuri, s-a constatat că apele din unele resurgenţe (Peştera cu Apă de
la Bulz, Izbucul de la Moara Dedii şi Peştera de la Aştileu), prezintă o mare constanţă în timp a
concentraţiei componenţilor analizaţi, cu excepţia ionului de SO4 care are fluctuaţii de peste două
ordine de mărime, putînd lipsi sau ajunge la concentraţii de 10—20 mg/1. Apele din Izvorul de pe
Travertin se caracterizează prin fluctuaţia cationilor de Mg++ şi Na+ +K şi prin constanţa
conţinuturilor celorlalte elemente analizate, iar cele din Izbucul Brătcanilor se individualizează prin
marea fluctuaţie în timp a conţinuturilor în Mg++ şi SO4—
— Agresivitatea apelor faţă de carbonatul de calciu diferă în funcţie de provenienţa lor. Astfel, apele care
dispar prin ponoare sînt, în general, mai agresive în comparaţie cu cele care pătrund în subteran prin
infiltraţie. Gradul de saturaţie este de asemenea diferit la apele ce apar prin izvoare faţă de cele ce
reapar la suprafaţă prin peşteri. În timp ce primele sînt nesaturate faţă de carbonatul de calciu, ultimele
sînt suprasaturate. Cu excepţia resurgenţei din Peştera cu Apă de la Bulz, toate apele analizate sînt
nesaturate faţă de dolomit. S-a mai observat că, în luna iulie, gradul de nesaturare al apelor, atît faţă de
calcit cît şi faţă de dolomit, a fost mai mic faţă de cel din luna mai, fapt care a fost pus pe seama
scăderii debitelor şi a sporirii mineralizării apelor. Din analiza diagramelor de stabilitate a rezultat că,
în general, curgerea în subteran se face prin conducte cu nivel liber, excepţie făcînd doar drenajul
subteran dintre Ponorul Runcşorului şi resurgenţa de la Bulbuci, unde curgerea pare a fi permanent
înecată.

4.2. DRENAJELE SUBTERANE

După cum s-a arătat în capitolul 2.5.2. reţeaua hidrografică din Munţii Pădurea Craiului se află
într-un stadiu avansat de dezorganizare, determinat de intervenţia proceselor de captare carstică şi de
constituire a drenajelor subterane. Ce urmare, curgerea epigee s-a restrîns doar la secoarele inferioare şi
mijlocii ale cîtorva văi principale (Lazuri, Roşia. Vida, Topa-Rîu) sau la bazinele de recepţie dezvoltate pe
formaţiuni necarstificabile (Runcşor, Brătcuţa, Valea Luncilor etc.). În lipsa unei curgeri normale de-a
lungul văilor dezvoltate pe roci carstificabile, locul eroziunii liniare a fost luat de procesele de coroziune
care le-au transformat, sau sînt pe cale de transformare, în văi dolinare, uvale, văi oarbe, gropi şi depresiuni
de captare carstică. Acest amplu proces a început după retragerea apelor din golfurile neogene cînd, sub
acţiunea mişcărilor de ridicare determinate de faza valahă, în lungul văilor se instalase o puternică eroziune
regresivă care a dus la coborîrea treptată a bazei de eroziune. Cum însă majoritatea cursurilor de apă nu au
putut ţine pas cu adîncirea pe verticală a colectorilor principali, acestea au căutat să se racordeze (în
condiţii geologice favorabile) la nivelul de bază local pe căi subterane. Intrucît acest proces a continuat să
se manifeste pînă în zilele noastre, numărul punctelor de captare a cursurilor de apă şi de apariţie a acestora
la suprafaţă a crescut în aşa măsură, încît astăzi se poate vorbi mai degrabă de o curgere subterană decît de
una superficială. Procesul în sine s-a manifestat şi în subteran, unde cursurile de apă au coborît la rote din
ce în ce mai joase, ceea ce a dus la formarea unor goluri etajate şi a unor importante sisteme carstice.
După cum se ştie, între punctele de pătrundere sau de captare a apelor în subteran (prin infiltraţii,
prin sorburi său prin ponoare) şi cele de ieşire la suprafaţă (prin izbucuri şi prin izvoare carstice), apele
circulă în masivele calcaroase, într-o reţea de fante şi de goluri (de origine, mărime şi formă foarte variate),
a căror geneză şi evoluţie este determinată de un complex de factori, între care cei mai importanţi sînt:
natura şi gradul de tectonizare a rocilor, natura şi cantitatea precipitaţiilor atmosferice şi poziţia faţă de
nivelul de bază local. Ca şi la suprafaţă, apele subterane tind să se grupeze, să graviteze spre cîte o galerie
principală, în lungul căreia se organizează veritabile rîuri subterane, cum sînt cele ce răzbat la suprafaţă
prin Izbucul Roşiei, Izbucul Topliţei de Roşia şi de Vida, Izbîndiş etc.
Făcînd abstracţie de topografia reliefului de suprafaţă, drenajele subterane din Munţii Pădurea
Craiului s-au constituit şi s-au dezvoltat, fie în cadrul aceluiaşi bazin hidrografic (captări cohidrografice),
fie între două bazine învecinate (captări eterohidrografice).
Din distribuţia pe verticală a drenajelor subterane (active, temporare sau fosile), este foarte greu să
se facă corelări cu eventualele etape de sculptare a unor suprafeţe de nivelare. Ele apar la cote altitudinale
foarte diferite şi nu reprezintă „drenaje magistrale" de tipul celor descrise de AL. MANGIN (1970). Cel
mult ele pot fi racordate topografic şi nu genetic-evolutiv la anumite nivele de terasă (P. COCEAN, 1984 şi
1985); un nivel de carstificare din subteran putînd să corespundă la două şi chiar trei nivele de terasă de la
exterior.
Considerăm că fiecare drenaj îşi are vîrsta şi caracteristicile sale hidrologice, ce nu permit datări
numai dacă este raportat la evenimentele majore din timpul evoluţiei întregii unităţi naturale. Din
exemplele oferite de Munţii Pădurea Craiului sîntem tentaţi să afirmăm că, cu cît ponorul unui curs de apă
se găseşte mai înspre aval, la baza treptei antitetice primare, cu atît vîrsta acestuia este mai veche şi, invers,
cu cît cântarea respectiv ponorul se găseşte mai aproape de izvoare, cu atît vîrsta, constituirea drenajului
respectiv, este mai recentă. De la această regulă par însă să facă excepţie depresiunile de captare carstică şi
chiar unele cursuri de apă ce dispar în subteran foarte aproape de izvoare (ex. Ponorul Văii Deblei, Ponorul
Văii Peştireului, Ponorul Văii Ţiclului etc.), dar în aceste cazuri intervine de regulă, contactul dintre
formaţiunile carstificabile şi cele necarstificabile; vîrsta acestora putînd fi stabilită în funcţie de înălţimea şi
aspectul treptelor antitetice, de forma şi stadiul de evoluţie al tronsoanelor de văi situate dincolo de locul de
captare. Dintre captările cele mai vechi, care au schimbat mult traseul cumpenei de apă dintre cele două
Crişuri, amintim cazul Mnierei care, din punct de vedere morfologic aparţine Crişului Negru, printr-un
tronson de vale dolinară ce se desfăşoară între Călăţea şi Fîşca, iar din punct de vedere hidrografic este
tributară Crişului Repede prin intermediul drenajului subteran ce s-a stabilit între Peştera lui Potriva (Fig. 9,
VI, 5) şi Peştera Aştileului (4). Drenajele cele mai recente, în curs de formare, sînt destul de numeroase şi
pot fi depistate fie prin observaţii directe fie prin măsurători de debite. De regulă, acestea nu dispun încă de
un punct bine conturat de trecere a apelor în subteran, de ponoare propriu-zise, cu trepte antitetice şi sînt
alimentate fie de apele de infiltraţie în albia văilor (afluenţii Iadei între Remeţi-Leşu şi aproape toate văile
temporar-active), fie de apele de percolaţie de pe fundul dolinelor sau a gropilor carstice (văile dolinare şi
uvalele). În funcţie de vîrsta captărilor carstice, de grosimea depozitelor carstificabile, de suprafaţa
bazinului, de recepţie al cursului de apă captat, sau pe cale de a fi captat, de menţinerea unor condiţii
climatice favorabile, de poziţia nivelului de bază local şi general şi de rapiditatea adîncirii văilor, drenajele
subterane active în faza primară se transformă, cu timpul, în drenaje temporar-active şi, în final, sînt scoase
de sub acţiunea curgerii organizate. Această evoluţie este o consecinţă directă a trecerii drenajelor
subterane la nivele din ce. În ce mai coborîte şi a tendinţei de racordare a acestora, din timp în timp, la
nivelul bazei de eroziune. Ca urmare, deasupra actualelor drenaje active sau temporar-active, se află în
unele cazuri, cîte o reţea de goluri subterane suprapuse, reprezentante prin peşteri suspendate, cu tendinţe
evidente de involuţie, născute sub acţiunea aceluiaşi curs de apă ce apare la baza versanţilor văilor sau a
spaţiilor depresionare în care apar. Fenomenul în sine a fost observat şi explicat ca atare de R. JEANNEL şi
E. RACOVIŢĂ (1918, p. 317) cu ocazia cercetărilor întreprinse la Cueva de las Guixas din Spania, despre
care afirmă că cele şase intrări suspendate ..... reprezintă răsuflători succesive ale rîului subteran a cărui
nivel piezometric a ocupat astfel şase etape diferite. Cueva de las Guixas este deci unul din exemplele cele
mai caracteristice ale coborîrii prin ,,crestături" a patului rîurilor subterane în interiorul masivelor
calcaroase". Un alt exemplu de acest fel a fost semnalat de NUNEZ JIMENEZ (1967) care, analizînd
geneza şi evoluţia Peşterii Gran Caverna de Santo Tomâs, dezvoltată pe cinci nivele, ce totalizează peste 25
km lungime, a ajuns la concluzia formării acesteia sub acţiunea unui singur curs de apă, în etape diferite.
Din exemplele oferite de Munţii Pădurea Craiului, rezultă că în lungul drenajelor subterane se pot forma, în
funcţie de factorii menţionaţi mai sus, atît peşteri etajate (Fig. 69) cît şi sisteme carstice1 (Fig. 37). În timp
ce primele sînt reprezentate printr-o singură peşteră (Peştera Vîntului, Peştera Ciur-Izbuc. Peştera
Meziadului etc.), alcătuită din mai multe galerii suprapuse, ce se racordează prin săli de prăbuşire, puţuri,

1
Prin noţiunea de sistem carstic se înteleee o succesiune de peşteri etajate (cu sau fără legături între ele),
generate de unul şi acelaşi curs de apă captat în subteran (T. RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi D. COMAN,
1970).
hornuri şi galerii de joncţiune, sistemele carstice sînt alcătuite din mai multe nivele de peşteri suprapuse,
aparent independente, lipsite de spaţii de legătură între ele, dezvoltate pe direcţia drenajului subteran ce
apare la zi, de regulă la baza versantului în care se înscriu (Ponorul Văii Macră-Peştera Moanei, Peşterile
Devenţului, Peşterile Birtinului etc.). În ambele cazuri, curgerea actuală, permanentă sau temporară, este
limitată la nivelele cele mai coborîte.
Fig. 37 — Sistemul carstic Valea Macră — Peştera Moanei.

4.2.1. DRENAJE SUBTERANE CUNOSCUTE


Experimentele cu fluoresceină şi observaţiile efectuate în teren timp de peste 25 ani, ne-au permis
să punem în evidenţă un număr de 41 drenaje subterane. Alte 23 (cu asterisc) au fost marcate de către I.
ORAŞEANU şi colab. 1980—81, 1982, 1983, 1984 şi 1985), unul (nr. 27) de către E. JEKELIUS (1964) şi
altul (nr. 21) de către D. GRIGORESCU (informaţie verbală), ceea ce face ca numărul total al drenajelor
subterane cunoscute pînă în prezent în Munţii Pădurea Craiului să fie de 66 (Tabelul 2).
Din acest tabel rezultă că cele mai mari diferenţe de nivel dintre insurgenţe şi emergente (peste
300 m) sînt înregistrate doar de 5 drenaje (7,6%) (nr. 8 cu 365 m, nr. 22 cu 340 m, nr. 43 cu 325 m, nr. 26
cu 320 m şi nr. 25 cu 310 m), 26 (39,4Vo) au valori cuprinse între 200—300 m, denivelare, întîlnite la
drenajele ce s-au stabilit între depresiunile de captare carstică şi resurgenţele acestora, 23 (34,8%) oscilează
între 100—200 m, şi 12 (18,2%) pînă la 100 m denivelare, cea mai scăzută valoare (15 m) fiind înregistrată
de drenajul nr. 27 (Iada — Tăul Fără Fund). În majoritatea cazurilor, drenajele subterane realizează aceste
diferenţe de nivel pe treimea superioară, în zona de captare, unde acestea coboară rapid, uneori chiar pe
verticală, pînă aproape de cota resurgenţei, ceea ce face să fie, de obicei, înecate şi deci greu sau imposibil
de explorat de la un capăt la altul. Există totuşi şi cazuri în care drenajele subterane străbat goluri carstice
accesibile pe toată lungimea lor cum este, spre exemplu. Peştera Meziadului (nr. 38). Cel mai lung drenaj
subteran de acest een (3065 m extensie) a fost străbătut în septembrie 1983 de către S. Sîrbu şi G. Halaşi
care, în condiţii de secetă prelungită, au intrat prin Peştera Ciur-Ponor (Fig. 9, XVd, 3fi) şi au ieşit prin
Izbucul Topliţei de Roşia (XVd, 40 din Fig. 9 şi Fig. 34).
Cea mai mare distanţă (11,35 km), măsurată în linie dreaptă, intre insurgenţă şi emergenţă, s-a
înregistrat între pierderea de apă ce are loc în albia Văii Peştişului, amonte de confluenţa cu V. Tomii
(XVII, 17), şi resurgenţa din P. Aştileului (VI, 4). Urmează drenajul nr. 2 (Valea Poienii-Peştera Aştileului)
cu 8,65 km şi drenajul nr. 43 (Pîrîul Barc-Izbucul Roşiei) cu 6,38 km distanţă aeriană. Restul drenajelor
înregistrează valori care se repartizează astfel: între 5—6 km = 8 drenaje, 4—5 km = 7, 3—4 km = 11, 2—
3 km = 11, l—2 kg = 11 şi sub l km = 15 drenaje (Tabelul 2).
Din punct de vedere al vîrstei rocilor în care s-au constituit se constată că, din totalul de 66
drenaje, 38 (57,6%) străbat roci de aceeaşi vîrstă (Triasic mediu = 16, Jurasic superior = 15 şi Cretacic
inferior = 7), iar restul de 28 (42,4%) îşi au insurgenţele şi, respectiv, emergenţele în calcare sau dolomite
de vîrstă diferită. De aici rezultă că drenajele subterane se organizează, de regulă, în cadrul rocilor de
aceeaşi vîrstă şi de acelaşi facies şi că numai în cazul intervenţiei altor factori, în special cei tectonici, apele
reuşesc să treacă de la un pachet de roci carstificabile — dintr-un ciclu de sedimentare — la altul, deoarece
aşa după cum se ştie, acestea sînt separate prin cîte o lacună stratigrafică şi un orizont de formaţiuni
necarstificabile (drenajele nr. 16 şi 17 care urmăresc Falia Ponorasului sau drenajele 44—47 a căror
resurgenţe se află la contactul zonei muntoase cu Depresiunea Roşiei).
Din punct de vedere al caracterului curgerii, din acelaşi total de 66, doar 12 (18,2%) sînt active pe
tot traseul lor, 42 (63,6%) dispun de insurgenţe temporare şi resurgenţe permanente iar 12 (18,2%) sînt
temporare, atît la intrarea cît şi la ieşirea din subteran. Primele corespund fie unor cursuri de apă cu mari
bazine de recepţie şi cu mari zone de difluenţă carstică (I. ORĂŞEANU, 1983) (drenajul nr. l, 2, 3 şi 14),
fie unor cursuri a căror insurgenţe sînt situate la limita dintre formaţiunile carstificabile cu cele
necarstificabile, bogate în surse de apă (drenajele nr. 18 şi 40), a căror ape provin de pe şisturile cristaline şi
drenajele nr. 21, 32, 34 şi 35, care îşi au bazinele de recepţie pe roci eruptive. Cele mai multe sînt temporar-
active şi aparţin marilor emergente, cum sînt cele din Peştera de la Vadu Crişului, Izbîndiş, Izbucul
Brătcanilor, Peştera cu Apă de la Bulz, Izbucul Roşiei, Izbucul Topliţei de Roşia etc. În sfîrşit, cele din
categoria a treia, sînt reprezentate fie prin drenajele unor vechi sisteme carstice (Fig. 37), fie prin drenajele
care dispun de un bazin de recepţie foarte restrîns (drenajele nr. 32, 33, 38, 42 şi 62). Un caz aparte îl
reprezintă drenajul nr. 27 care funcţionează în lungul Văii Iada. Deşi acest tip de drenaj este foarte greu de
depistat cu ochiul liber, se pare că el este specific tuturor văilor săpate în calcare, dovadă fiind numeroasele
resturi de conducte dezvoltate în lungul unor versanţi ca şi abriurile şi surplombele atît de frecvente în
abrupturile sau cheile din lungul unor astfel de văi.
În ceea ce priveşte viteza de curgere a apelor în subteran, calculată în funcţie de distanţa aeriană
dintre insurgenţă şi emergenţă şi de timpul parcurs de trasorul respectiv, curgerea cu viteza cea mai mare s-
a înregistrat la drenajele care beneficiază de o mare diferenţă de nivel sau de un debit sporit (drenajul nr. l
cu 260 m/h, nr. 20 cu 241,6 m/h, nr. 17 cu 185,2 m/h, nr. 25 cu 145,0 m/h, nr. 16 cu 128,6 m/h etc.).
Timpul necesar parcurgerii distanţei dintre insurgenţe şi resurgenţe este foarte variabil, specific fiecărui
drenaj, motiv pentru care nu poate fi luat în considerare, prin comparaţie, în aprecierea lungimii traseului
parcurs. Cu totul estimativ se poate aprecia că o viteză mică denotă un traseu lung, cu mari rezerve de apă
subterană acumulată în golurile carstice, iar o viteză mare ne poate indica un traseu rectiliniu, lipsit de
acumulări subterane mai importante. Diferenţele mari de timp şi de viteză înregistrate la cele 66 drenaje
puse în evidenţă în Munţii Pădurea Craiului, ne demonstrează că, în general, cursurile subterane au de
parcurs nişte trasee care nu numai că diferă între ele ca desfăşurare şi circumstanţe hidrologice, dar sînt
supuse şi variaţiilor de debit, strîns legate de frecvenţa, durata şi cantitatea precipitaţiilor atmosferice.
Astfel, cele mai mari viteze s-au înregistrat în cazul marcărilor 1 efectuate cu 1—3 ore înainte de instalarea
unor ploi de lungă durată, cum a fost cazul drenajelor nr. l, 16, 17 şi 20. Dimpotrivă, atunci cînd marcarea
s-a făcut curînd după o perioadă de ploi, viteza trasorului a coborît sub 50 m/h (drenajele nr. 6. 33 50 şi 53)
iar în cazul pierderilor din albiile rîurilor chiar sub 15—20 m/h (drenajele nr. 39, 34. 31 şi în special nr. 32,
28 şi 27 care au înregistrat abia 7,4 m/h, 10,5 m/h şi respectiv 2,7 m/h). În sfîrşit, mai menţionăm că, în
toate cazurile cînd marcarea s-a făcut înainte de apariţia unei averse de ploaie sau a unei perioade cu ploi de
durată, marcările au dat fie viteze mari, fie eşecuri. Aceste constatări se explică prin aceea că la ape mari,
circulaţia apelor subterane este foarte rapidă, în timp ce la etaje, apele sînt stocate în galerii, în săli şi lacuri
subterane sau sînt distribuite reţelei de fisuri din zonele inferoare, unde circulaţia lor este foarte lentă. De
altfel, tocmai această distribuire a apelor carstice explică şi ipoteză cu privire la originea apelor din
izvoarele termale (Capitolul 4.1.) şi în parte caracterul permanent al unor emergente cărora le corespund
mai multe insurgenţe temporare cum sînt: Izbucul de la Moara Jurjii, Izvoarele din Groapa Moţului, Izbucul
Roşiei, Izbucul Topliţei de Roşia, Izbucul Topliţei de Vida etc.
Viteza medie a curgerii apelor în subteran, de-a lungul celor 66 drenaje marcate în Munţii Pădurea
Craiului, este de 47,56 m/h. În ceea ce priveşte modul de pătrundere al cursurilor de apă în subteran şi de
revenire a acestora la suprafaţă, există toate variantele posibile: l — prin galerii accesibile de la o
extremitate la alta (Peştera Tunel sau Peştera cu Apă din Valea Daica, Peştera Meziadului sau Peştera Ciur-
Ponor — Izbucul Topliţei de Roşia); 2 — prin cîte o peşteră, atît la intrare cît şi la ieşire, dar fără
posibilităţi de joncţiune, fie din cauza sifoanelor, fie datorită îngustării galeriilor (Peştera lui Petriva —
Peştera Aşti-leului, Peştera Bătrînului — Peştera de la Vadu Crişului, Peştera Cociului — Peştera cu Apă
de la Bulz, Peştera din Hîrtopul Bonchii — Peştera Gruieţului etc.); 3 — drenaje subterane deschise Ja
intrare dar închise la ieşire (peşteri — izbucuri cu sifoane sau izvoare inaccesibile: Peştera de la Gălăseni
— Izvoarele din Groapa Moţului, Peştera din Sohodol — Izbucul Roşiei etc.); 4 — drenaje închise la
intrare dar deschise la ieşire (ponoare — peşteri: Ponorul Văii Macră — Peştera Moanei, ponoarele din
Depresiunea de la Ponoare — Peştera cu Apă de la Bulz etc.) şi 5 — drenaje închise atît la intrare cît şi la
ieşire (ponoare — izbucuri cu sifoane sau izvoare inaccesibile), care reprezintă de altfel, peste 50 % din
drenajele subterane cunoscute în Munţii Pădurea Craiului.
În timp ce primele două tipuri au un regim torenţial şi prezintă mari variaţii de debit, ultimele trei
au, în general, o curgere mai stabilă, îri special la ieşire, fiind lipsite de turbiditatea celor dintîi, ceea ce face
să fie proprii alimentării cu apă potabilă a unor localităţi său a unor grupări de aşezări izolate, cum sînt:
Izbucul Brătcanilor pentru Bratca, Izbîndiş pentru Şuncuiuş, Izvoarele din Groapa Moţului pentru Josani,
Peştera Pişniţa pentru localitatea Peştera etc. Celelalte sînt sau pot fi captate pentru nevoile industriei locale
(Resurgenţa din Peştera Aştileului pentru întreprinderea „Refractara", Izbucul Roşiei pentru morile din
Valea Şteazelor, Valea Videi pentru Dobreşti etc.) sau pentru nevoile de irigare a culturilor agricole din
cele două zone depresionare: Beiuş şi Vad.
În legătură cu regimul debitelor, care a făcut obiectul unor observaţii şi măsurători zilnice timp de
mai mulţi ani (1980—1986) în cadrul unor studii privind potenţialul hidrologic al carstului din Munţii
Pădurea Craiului, prezentăm (după I. POVARA şi colab., 1983) cîteva concluzii şi caracteristici ale
principalelor emergente carstice (tabelul 3 şi 4):
— Curgerea la nivelul unor emergente carstice poate fi considerată similară cu debitul de bază al rîurilor
1
Cu excepţia drenajului nr. 1 pentru care s-a folosit o soluţie de 2 kg de fluoresceină în amestec cu 2 l de
amoniac, restul drenajelor au fost puse în evidenţă cu o cantitate de 0,3—1,0 kg fluoresceină şi 0,3—1,0 l
amoniac.
de suprafaţă. Un izbuc poate fi alimentat dintr-un acvifer carstic alcătuit dintr-o reţea de conducte sau
fisuri, înecate, libere său mixte.
— Creşterea debitului în funcţie de precipitaţii diferă de la o emergenţă la alta. Astfel, Izbucul de la
Moara Jurjii atinge valori maxime după 4—9 zile de la înregistrarea tendinţei de creştere, Topliţa de
Vida înregistrează o creştere bruscă şi o revenire lentă prjmăvara şi rapidă după aversele de vară-
toamnă: resurgenţa de la Izbîndiş, deşi marchează o creştere bruscă la viituri, abia după 2—3 zile
înregistrează debitele maxime; Izbucul Brătcanilor creste brusc la viituri şi revine la debitele iniţiale
după 10—14 zile; la Topliţa de Roşia, maximele se produc după l—3 zile din momentul tendinţei de
creştere a debitelor, iar în cazul Izbucului de la Bulbuci (Valea Toplicioarei), se remarcă o creştere
lentă cu reveniri la debitele iniţiale după 8—22 zile.
— Curgerea maximă se produce primăvara, devansată uneori de topirea stratului de zăpadă în februarie
sau chiar în ianuarie. Curgerea de primăvară reprezintă 1/3 —1/2 din totalul curgerii anuale iar viiturile
de vară-toamnă doar 0,5—200/0
— Indicele de variabilitate al debitelor

Iv= qmax/qmin

este cuprins între 14 (resurgenţa din Peştera, cu Apă de la Bulz) şi 51 (Izbucul Topliţei de Vida) în
1982 (tabelul 3) şi între 23 (Izbucul Brătcanilor) şi 170 (Izbucul Topliţei de Vida) în 1983 (tabelul
4), fiind mult mai mic decît al unor ape de suprafaţă (1191 — Osorhei şi 1107 — Topa-Rîu), dar
comparabil cu cel al Brătcuţei, amonte de Valea Rusului (136) sau cu cel al Meziadului, la Meziad
(29). Aceste rezultate pun în evidenţă funcţia tampon pe care o au acviferele carstice şi care se
manifestă sub două aspecte: pe de o parte prin atenuarea viiturilor iar pe de altă parte prin
alimentarea resurgenţelor în condiţiile unui deficit de precipitaţii.
Din compararea valorilor debitelor unor insurgenţe, se constată o scădere a debitelor
intrate în subteran de 2—17 ori în raport cu scăderea debitelor emergentelor de numai 0,5—4 ori.
Aceasta semnifică o alimentare pronunţată a emergentelor din infiltraţii precum şi o mare
capacitate de înmagazinare a acviferelor. Din acest ultim punct de vedere, exemplul cel mai
concludent ne este oferit de Izbucul de la Bulbuci (Valea Toplicioarei), care este alimentat aproape
în exclusivitate de apele ce se pierd prin Ponorul Runcşorului. Raportul dintre debitele de intrare şi
cele de ieşire este de 0,008*(8/102) în luna iulie 1980 şi 0,94*136/144 în luna septembrie a
aceluiaşi an. Aceasta înseamnă că în iulie cînd debitul intrat de la suprafaţă era numai de 8 l/s iar
cel de ieşire era de 102 l/s, un volum important de ape provenea din stocurile existente
înmagazinate la viiturile anterioare în golurile subterane dezvoltate în lungul traseului dintre ponor
şi izbuc. De altfel, această stocare este explicată şi de formarea repetată, la topirea zăpezii şi în
timpul ploilor de lungă durată, a lacului temporar din zona de captare a apelor din Valea
Runcşorului. Există însă şi situaţii în care acviferul carstic are o capacitate de stocare foarte
redusă. Astfel, pentru drenajul subteran dintre Peştera de la Gălăseni şi Izvoarele din Groapa
Moţului, raportul dintre debitele intrate şi cele ieşite este doar de 0,36 în luna iulie 1980 6,0/16,6=
0,36 şi de 0.35 în luna septembrie 3,5/10
— Zonarea pe verticală a distribuţiei apei, determină aşadar timpul de tranzit al maselor de apă. Deasupra
zonei înecate, respectiv a nivelului de bază local, infiltraţiile şi scurgerea subterană pot fi comparate cu
şiroirea de suprafaţă numai că în subteran putem întîlni, într-un acvifer carstic, atît goluri de amploare
umplute cu apă stagnantă, cît şi goluri de-a lungul cărora s-au organizat drenaje cu o curgere rapidă.
În ceea ce priveşte temperatura apelor din principalele emergente, măsurată lunar (1982— 1983),
se constată că cea mai mare stabilitate o prezintă drenajele subterane tributare resurgenţei din Peştera cu
Apă de la Bulz (8,9o C) iarna şi 10.5°C vara) şi Izbucul Brătcanilor (9,2oC — 11,0°C), a căror amplitudini
termice sînt doar de 1,15°C şi respectiv 1,8°C. Restul dispun de valori cuprinse între 8°C — 13°C, cu o
amplitudine de 3,2°C — 4,1°C (Izbucul de la Moara Jurjii cu o amplitudine de 3,2°C, Tăul fără Fund
(Remeţi) cu 3,5°C şi Izbîndiş cu 4,1°C).

TABELUL 2
DRENAJE SUBTERANE CUNOSCUTE
2A
Nr Insurgenţe Nr. ord. Data T Alt. R C.s.
crt marcării
1 Pn. Văii Mniera VI.5 4.04.1966 F 367 C.l T
1 Prd. din V. Poienii X VII. 15 15.10.1983 In* 350* C.l P
2 Prd. din V. Peştiş XVII.17 4.06.1983 In* 324 C.l P
3 Pn. din V. Deblei VII.2 19.06.1969 F 395 J-3 T
4 Prd. din V. Mnierei VI.10 9.12.1982 R* 510 J-3 P
5 Pn. din V. Peştireului VII. 12 16.05.1962 F 575 J-3 T
6 Pn. Tomii XVI. 14 23.05.1983 In* 635 J-3 T
7 Pn. din Grp. Blidireşti VIII.3 23.10.1964 F 735 T.2 T
8 Pn. Brezului IX. 1 18.06.1970 F 645 T.2 T
9 Pn. Olfului IX.2 17.08.1971 F 635 T2 T
10 Pn. de sub P. Birăului IX.3 2.07.1974 F 610 T.2 T
11 Pn. Pr. Recea IX.19 2.10.1980 In* 600 T.2 T
12 Pn. V. Macră IX.13 8.06.1975 F 570 J-3 T
13 Prd. din V. Luncilor IX.16 19.09.1982 In* 470 J-2 P
14 Pn. din Secat. Brătcanilor X.4 7.07.1970 F 485 T.2 T
15 Pn-le din Ponoraş IX.12 10.10.1969 F 595 J-3 T
16 Prd. din V. Huţii IX.ll 19.06.1969 F 615 J-3 T
17 Pn. Toaia IX.9 12.07.1968 F 645 T.2 P
18 Pn. de la Peşteruţă IX.8 21.05.1983 R* 687 T.2 T
19 Pn. Munău IX.10 6.07.1970 F 720 T.2 T
20 Prd. din Grp. Rîtii XIII.44 - 07.1971 F 583 T.3 T
21 Pn. din Băncuţă XII.2 12.07.1981 R* 710 T2 T
22 Pn. din V. Ponorului XII. 12 11.10.1966 F 625 T.2 T
23 Pn. din V. Brădeştilor XII. 13 15.05.1966 F 645 T.2 T
24 Pn. din Şes XII. 14 13.05.1966 F 680 T.2 T
25 Pn. din V. Ştiopului XII. 15 11.05.1966 P 690 T.2 T
26 Prd. din V. Iadei XIII.25 1964 F 450 T.2 P
27 Prd. din V. Caprei XIII.33 15.06.1972 F 662* T.2 P
28 Prd. din V. Dişorului XIII.20 18.07.1972 P 562* T.2 T
29 Prd. din Pr. cu Soci XIII.23 26.08.1980 F 625* C.l P
30 Prd. din V. Izvorului XIII. 16 8.07.1972 F 600* J-3 P
31 Prd. din V. Rea XIII. 19 15.06.1972 F 662* C.l T
32 Prd. din V. Daica XIII.12 9.07.1972 F 625* J-3 T
33 Prd. din V. Strivinoasa XIII.9 15.06.1972 F 562* J-3 P
34 Prd. din V. Sălătrucului XIII.7 30.10.1980 F 550* J-3 P
35 Pn. de la Acre XIII.3 14.06.1972 F 815 J-3 T
36 Pn. de la Acre XIII.3 14.06.1972 F 815 J-3 T
37 Pn. din V. Gropilor (Coş) XVa.l 6.02.1974 F 520 C.l T
38 Prd. din V. Peşterii XVa.4 29.02.1974 F 460* C.l T
59 Pn. Runcşorului XVd.5 10.07. 19 36 F 565 T.2 P
40 Pn. din Fîntînele XVd.3 26.05.1983 F* 678 T.2 T
41 Pn. din Hîrtop. Bonchii XVd.21 19.09.1970 F 450 J-3 T
42 Pn. din Pr. Bare XVd.12 29.05.1983 In* 615 T.3 T
43 Pn. de sub Stanu Foncii XVd.9 13.06.1967 F 560 T.2 T
44 Pr. din P. Sohodol XVd.14 3.07.1966 F 545 T2 P
45 Pn. din V. Jurcanilor XVd.15 26.05.1983 R* 545 ŢO T
46 Ponorul din Perje XVd.17 - - 1986 In* 480 T.2 T
47 Pn. din V. Fiului XVd.19 21.09.1970 F 515 T.2 T
48 Prd. din V. Cuţilor XVd.32 20.09.1970 F 450 J-3 T
49 Pn. Tinoasei XVd.33 4. .1968 F 535 J-2 T
50 Prd. din P. Ciur-Izbuc XVd.34 4.05.1968 F 515 J-2 T
51 Pn. din Grp. Ciurului XVd.36 5.07.1968 F 480 J-3 T
52 Pn. Albioarei XVd.38 20.07.1968 F 430 J-3 T
53 Pn. din Grp. lui Doboş XVd.39 4.08.1981 R* 465 J-3 T
54 Pn. din Baia Nitului XVd.47 21.12.1983 In* 458 J-3 T
55 Pn. din Poiana Prii XVd.18 - 04.1986 In* 465 T.2 T
2B
Resurgenţe Nr. ord. Alt. R C.s. Dn D.a. P H V
Peştera Aştileului VI.4 242 C.l P 125 2,6 4,8 10 260
Idem VI.4 242 C.l P 108 8,65 1,2 768 11.3
Idem VI.4 242 C.l P 82 11,35 0,7 2040 5,6
Izv-le din Grp. Moţului VII. 3 295 J-3 P 100 1,6 6,2 13 123.0
Izb. de la Moara Jurjii VII.4 410 J-3 P 100 1,7 5,9 24 70,8
P. de la Vadu Crişului VII. 14 305 C.l P 270 4,2 6,4 89 47,2
Izbîndiş VIII.l 370 T.2 P 265 5,4 4,9 768 7,0
Idem VIII.l 370 T.2 P 365 3,4 10,7 63 54,0
idem VIII.l 370 T.2 P 275 5,8 4,7 80 72.6
idem VIII.l 370 T.2 P 265 5,7 4,6 73 78,0
idem VIII.l 370 T.2 P 240 5,0 4,8 62 80,6
P. Vîntului IX.20 305 T.2 P 295 3.2 9,2 260 12,3
P. Moanei IX.14 485 J-3 T 85 0,5 17,0 45 11,1
Izb. Brătcanilor XI. 12 345 T.2 P 125 5,2 2,4 114 45,6
idem XI.12 345 T.2 P 140 1,7 8.2 27 62,9
idem XI.12 345 T.2 P 250 4,5 5,5 35 128,6
idem XI. 12 345 T.2 P 270 5.0 5,4 27 185,2
Izb. Dămişenilor XI. 3 420 T.2 P 225 4.0 5,6 90 44,4
idem XI.3 420 T.2 P 267 5,06 5,3 96 52,7
idem XI.3 420 T.2 P 300 2,9 10,3 12 241,6
Izb. de la Moara Dedii XIII43 350 T.2 P 233 1,8 12,9 168 10,7
P. cu Apă de la Bulz XIII. 42 370 T.2 P 340 6,0 5,6 77 77,9
idem XIII.42 370 T.2 P 255 3,1 8,2 38 81,6
idem XIII.42 370 T.2 P 275 3,2 8,6 29 110,3
idem XIII.42 370 T.2 P 310 2,9 10,7 20 145,0
idem XIII.42 370 T.2 P 320 2,6 12.3 17 152,9
Tăul fără fund (Topleţ) XIII.26 435 T.2 P 15 0,6 2,5 220 2,7
Resg. de la Izvoară XIII.34 535 T.2 P 127 1,2 10,6 114 10,5
Resg: din P. Ţurii XIII. 21 460 J-3 T 102 0,5. 20,4 23 21,7
Izv. din Lunca Pizlii XIII.22 460 C.l P 165 0,7 23,6 68 10,3
Izv. lui D a vele XIII. 17 490 J-3 P 110 1,0 11,0 78 12,8
P. de la Faţa Apei XIII. 18 500 J-3 T 162 0,7 23,1 94 7,4
Resg. din P. Tunel XIII. 11 560 J-3 T 65 0,3 21,6 12 25,0
Izv. lui Dumiter XIII. 10 500 J-3 P 62 0,6 10,3 50 12,0
Izv. lui Ciuhandru XIII.8 500 J-3 P 50 0,5 10,0 25 20,0
P. cu Apă din V. Leşului XIII. 4 650 J-3 T 165 1,6 10,3 102 15,7
Izv. de la Firez XIII.6 530 C.l P 285 3,2 8,9 185 17,3
Resg. P. Meziadului XVa.3 405 C.l T 115 0,6 19,1 42 14,3
idem XVa.3 405 C.l T 55 0,4 13,5 25 16,0
Izb. Toplicioarei (Bulbuci) XVc.5 430 T.3 P 135 1,0 13,5 11 90,9
Idem XVc.5 430 T.3 P 248 3,07 7.8 220 13,9
Resg. din P. Gruieţului XVd.22 300 J-3 T 150 1,2 12,5 22 54,5
Izb. Roşiei XVd.20 290 J-3 P 325 6,38 5,1 624 10,2
Idem XVd.20 290 J-3 P 270 2,4 11,2 350 6,8
Idem XVd.20 290 J-3 P 255 5,1 3,0 146 34,9
Idem XVd.20 290 J-3 P 255 5,11 5,0 — —
Idem XVd.20 290 J-3 P 190 4,1 4,8 — —
idem XVd.20 290 J-3 P 225 2,1 10,7 300 7,0
Izb. Topliţei de Roşia XVd.40 300 J-3 P 150 1,0 15,0 17 58,8
idem XVd.40 300 J-3 P 235 3,0 7,8 78 38,5
idem XVd.40 300 J-3 P 215 2,8 7,7 70 40.0
idem XVd.40 300 J-3 P 180 2,4 7,5 93 25,8
Idem XVd.40 300 J-3 P 130 2,5 5,2 89 28,1
Idem XVd.40 300 J-3 P 165 1,6 10,3 22 72,7
Izb. Topliţei de Vida XVI.52 240 C.l P 218 4,58 4,7 1536 3,0
Idem XVI.52 240 C.l P 225 6,8 3,7 — —

Nr. ord. = Bazinul hidrografic şi nr. de ordine sub care figurează în Fig. 9; T = trasorul utilizat (H — bicromat de sodiu, C
— clorură de sodiu, F = fluoresceina, I = Iod 131, In = Indice EDTA, R = rodamină Trasorii cu asterisc au fost folosiţi de I.
Orăşeanu); Alt. = altitudine absolută (Cotele cu asterisc prezintă media altitudinii tronsonului de vale de-a lungul căreia are loc
infiltrarea apelor în subteran) : R = vîrsta rocilor în care dispar sau reapar la suprafaţă cursurile de apă (T = Triasic, J = Jurasic, C =
Cretacic l = inferior, 2 = mediu, 3 = superior); c.s. = caracterul scurgerii (P = permanent, T = temporar) ; Dn = diferenţa de nivel între
insurgenţă (m); D.a. = distanţa aeriană între insurgenţă şi resurgenţă (km); P = panta (%); H = timpul înregistrat (ore); V — viteza de
scurgere (m/oră).

TABELUL 3..5
[..]

Pentru a ilustra schimbarea chimismului apelor în funcţie de anotimp şi după ce pătrund şi străbat
un masiv calcaros, prezentăm în tabelul 5 rezultatele (perechi şi simultane) a unor analize efectuate în 1972
de R. lanc (Institutul de Geologie Bucureşti) şi în 1975 de prof. dr. Marian Pulina (Universitatea din
Wroclav). De menţionat că în timp ce primele au fost analizate în laborator, după 4—7 zile de la prelevare,
ultimele au fost analizate pe loc cu ajutorul unui laborator portabil.

4.2.2. DRENAJE SUBTERANE PRESUPUSE.


În afară de drenajele subterane puse în evidenţă prin marcări cu fluoresceină sau cu trasori
radioactivi, în Munţii Pădurea Craiului mai există un mare număr de insurgenţe şi emergente ale căror
direcţie de curgere şi respectiv origine, nu sînt încă cunoscute. Totuşi dacă ţinem seama de poziţia lor faţă
de drenajele cunoscute sau dacă analizăm elementele geomorfologice şi hidrologice ale zonelor de relief în
care sînt localizate, se poate aprecia, cu destulă certitudine, atît originea cît şi sensul lor de curgere. De
menţionat că, în majoritatea cazurilor aceste drenaje (presupuse) au un caracter temporar-activ şi reprezintă
fie resturi ale unor drenaje pe cale de dezorganizare, fie sînt recent constituite, cu tendinţe de formare a
ponoarelor şi emergentelor proprii. În timp ce primele sînt specifice văilor oarbe, adică unor tronsoane de
văi ce sfîrşesc cu cîte o treapta antitetică bine dezvoltată (Ponorul Văii Surdului — Fig. 9, VII, 13, Ponorul
Tomii — XVI, 14, Ponorul din Stanul Ciuţii — IX, 15. Ponorul Văii Ponorului — XII, 11, Ponorul Văii
Jurcanilor — XVd, 15, Ponorul Cuculeasa — XVd, 8, Ponorul Merişorului — XVd, 50, Ponorul Văii
Ţiclului — XVII, 28 etc.), cele din ultima categorie nu dispun încă de o treaptă antitetică şi se manifestă fie
în bazinul superior al unor cursuri de apă temporare, fie în lungul unor văi active, majore (pierderile din
bazinele superioare ale afluenţilor din bazinul mijlociu al Văii Iada, pierderile din Valea Mnierei, din
Groapa Birtinului sau cele din Valea Peştişului).
Ca şi în cazul drenajelor marcate, cele mai multe, 37 (63,8 %) din drenajele presupuse sînt
dezvoltate în roci de aceeaşi vîrstă, în special în calcare tithonice (15) şi numai 21 (36,2%) ar străbate roci
din mai multe cicluri de sedimentare. În ceea ce priveşte caracterul curgerii din cele 58 drenaje presupuse, 3
sînt active, 28 dispun de insurgenţe temporare şi de emergenţe permanente şi 27 au atît insurgenţele cît şi
emergenţele temporare.
În sfîrşit, pe lîngă drenajele presupuse, consemnate în tabelul 6, în Munţii Pădurea Craiului se mai
găsesc încă multe alte ponoare şi izvoare carstice care nu au fost încă inventariate, a căror legătură
funcţională necesită încă cercetări viitoare.
Cum alimentarea cu apă a localităţilor din această unitate geografică constituie o problemă din
cele mai stringente şi avînd în vedere faptul că, în ultimul timp, tot mai multe izvoare carstice fac obiectul
unor amenajări de captare în vederea asigurării necesarului de ape potabile, cunoaşterea originii surselor de
apă şi a rezervelor de care dispune această regiune carstică se impune ca o necesitate de prim ordin. În
condiţiile actuale, cînd în majoritatea cazurilor apele carstice sînt poluate încă înainte de a pătrunde în
subteran, utilizarea lor trebuie să se facă cu mulţi prudenţă deoarece pot transmite, dintr-o zonă în alta, o
serie de epidemii. Un astfel de exemplu îl constituie Mniera, care este transformată de locuitorii din Călăţea
într-un „canal colector" de resturi menajere ce ajung în numai 10 ore în bazinele de clorinare, pompare şi
distribuire, construite la ieşirea din Peşterea Aştileului. Un caz asemănător îl prezintă şi drenajele subterane
nr. 4, 18 şi 24 (tabelul 2) şi toate celelalte ape tributare resurgenţei de la Bulz, de la Roşia sau de la Vida. În
aceeaşi situaţie se află şi apele ce pătrund prin dolinele şi ponoarele, avenele sau peşterile transformate în
cimitire de animale sau în depozite de gunoaie, cum sînt: Ponoarele din Tomnatec, Ponorul Surdului,
Posiştăul din Groapa Sturzului, Poşiştăul Boului, Avenul din Păstăiasa şi multe alte pierderi de apă ascunse
în desişul pădurilor ce separă întinsele terenuri de păşunat. De curînd a apărut o nouă poluare, cea chimică,
prin folosirea tot mai intensă a insecticidelor (în special D.D.T.-ului pentru combaterea gîndacului de
Colorado), a îngrăşămintelor chimice şi, în egală măsură, a detergenţilor care pun şi mai mult sub semnul
întrebării calitatea apelor carstice.
TABELUL 6
[..]
În concluzie, captările carstice din Munţii Pădurea Craiului reprezintă un proces cu implicaţii
adînci în geneza şi evoluţia reliefului carstic din această unitate geografică. Ele au determinat
dezorganizarea reţelei hidrografice, restrîngerea curgerii superficiale la nivelul suprafeţelor necarstificabile,
formarea unor importante drenaje subterane, sculptarea treptelor antitetice şi dezvoltarea văilor oarbe, a
văilor dolinare, a gropilor şi depresiunilor de captare carstică. Toate acestea se reflectă în absenţa unor
cursuri epigee viguroase şi în prezenţa unui mare număr de insurgenţe şi emergente. În afară de rostul pur
teoretic, de cunoaştere a drenajelor subterane, stabilirea sensului de curgere în subteran şi provenienţa
apelor din emergente are în ultimul timp, o importanţă deosebită în alimentarea cu apă a unui mare număr
de localităţi situate la periferia acestei unităţi montane, cum sînt; Aştileu, Peştera, Joşani. Gălăşeni,
Şuncuiuş, Bratca, Bulz, Remeţi, Roşia, Luncasprie, Vîrciorog ş.a. În legătură cu acest ultim aspect,
considerăm necesar ca înainte de captarea şi folosirea apelor carstice, să se întreprindă o serie de studii de
specialitate care să determine originea, calitatea şi cantitatea surselor de apă în cauză, să se stabilească
perimetrul de protecţie şi măsurile ce se impun pentru asigurarea calităţii necesare scopului utilizării lor.

4.3. AVENELE

În comparaţie cu prăpăstiile şi abisurile din zona Padişului, cu acelea din „Lumea Pierdută" sau
„dolinele" de la Cetăţile Ponorului care reperezintă cu adevărat nişte „ferestre" deschise spre reţelele
subterane, cum menţiona M. BLEAHU în 1976 (p. 22), avenele din Munţii Pădurea Craiului, cunoscute sub
numele de „poşistăuri" şi mai rar de „cofiştăuri", sînt nişte simple puţuri ce se înfundă brusc sau treptat,
prin concreţionare sau colmatare cu argile sau dărîmături. Din această cauză, cu toate strădaniile
exploratorilor, ele nu au permis pînă în prezent nici o joncţiune cu vreo reţea de goluri carstice mai
importante sau cu vreun drenaj subteran demn de luat în seamă. Astfel de joncţiuni s-au făcut mai de grabă,
prin intermediul unor galerii secundare.
Majoritatea avenelor din Pădurea Craiului sînt reprezentate prin excavaţii verticale sau oblice, de
dimensiuni modeste, cu aspect de îmbătrînire, de fosilizare, indicînd o formare sub acţiunea apelor de
infiltraţie, de sus în jos şi nu invers, pe seama unor cursuri subterane, sub acţiunea unor procese
remontante, aşa cum a fost cazul avenului de la intrarea în Peştera Gheţarul de la Scărişoara (T. RUSU, Gh.
RACOVIŢĂ şi D. COMAN, 1970). Cu toate acestea trebuie să recunoaştem că în Munţii Pădurea Craiului
se găseşte, în momentul de faţă, cel mai adînc aven din ţară. Este vorba de Avenul din Stanul Foncii, format
dintr-o succesiune de verticale, în care s-a coborît pînă la o adîncime de 339 m. Cele 71 avene pot fi
grupate pe clase de adîncime, după cum urmează: pînă la 25 m adîncime = 29, între 26—50 m = 25, între
51—100 m = 13, între 101—200 m = 3 (Avenul Mare din Mina Gugu —120 m, Poşiştăul Fanea Babii —
131 m şi Avenul din Pobraz —185 m) şi între 301—400 m = l (Avenul din Stanul Foncii —339 m). Din
datele existente rezultă că 76,05% din golurile carstice verticale se dezvoltă pe adîncimi de pînă la 50 m
ceea ce nu justifică pe deplin nici suprafaţa depozitelor carstificabile şi nici grosimea acestora, respectiv
suspendarea lor faţă de văile şi depresiunile din jur. De aceea este de presupus că ele s-au format, cu puţine
excepţii, relativ recent sub acţiunea apelor de infiltraţie şi de absorbţie, în condiţiile climatice din
pleistocen. După această perioadă de intensă carstificare, astfel de goluri subterane au intrat, în general,
într-o fază de involuţie treptată datorită reducerii cantităţilor de precipitaţii. Există însă şi cazuri în care
dezvoltarea avenelor, sau mai bine zis deschiderea lor la suprafaţă, continuă şi în zilele noastre. Este
suficient să amintim că Poşiştăul din Dealul Cărmăzanului şi Poşiştăul dintre Glimee s-au deschis în
ultimele 2—3 decenii prin prăbuşirea stratului de sol format pe roca parentală.
Din punct de vedere al genezei şi evoluţiei lor, avenele din Pădurea Craiului pot fi grupate în două
categorii: avene de infiltraţie şi avene de absorbţie.
a. Avenele de infiltraţie. Astfel de avene se deschid în versanţii dolinelor, văilor sau dealurilor şi
se datorează apelor din precipitaţii, care, pătrunzînd în reţeaua de fisuri, tind să conflueze şi să curgă pe
drumul cel mai scurt (pe verticală), spre nivelul de bază local, la care ajung, în final, prin intermediul unui
drenaj subteran. Prin permanentizarea unor astfel de căi de scurgere gravitaţională a apelor, se ajunge cu
timpul la formarea unor goluri carstice simple sau complexe. În timp ce primele sînt puţin adînci şi se
dezvoltă de-a lungul unei singure diaclaze (verticală sau oblică) (Poşiştăul Bătrînului, Poşiştăul din Dealul
Pleş, Poşiştăul din Dealul Popii sau Poşiştăul din Păstăiasa etc.), ultimele fiind destul de adînci, se
desfăşoară de-a lungul mai multor fisuri sau diaclaze directoare, unite prin spaţii de legătură (trepte
intermediare), din care cauză sînt cînd verticale, cînd oblice şi cu repetate schimbări de direcţie în plan
orizontal (Poşiştăul Bernusu, Poşiştăul din Faţa Arsă, Poşiştăul Oneştilor, Poşiştăul Fanea Babei, Avenul
din Stanul Foncii etc.). Prin lărgirea treptată a spaţiilor prin care circulă apele, schimbările de pantă şi de
direcţie se atenuează cu timpul foarte mult, ceea ce face ca, în stadiile avansate de evoluţie, astfel de spaţii
să ia forma de puţ larg deschis spre exterior (Poşiştăul din Faţa Arsă. Poşiştăul din Dîmbul Talpoş,
Poşiştăul din Deaulul Teiuş etc.) sau de clopot simplu sau amplificat de o serie de hornuri (Avenul Betfia,
Poşiştăul lui Condrovici, Poşiştăul din Piciorul Gol, Poşiştăul Boului, Poşiştăul Copacu Mîndru etc.). În
primul caz, deschiderea la suprafaţă rezultă, în general, din prăbuşirea fundului dolinei sub care s-a
dezvoltat (Poşiştăul din Faţa Arsă, Poşiştăul din Dealul Teiuş), iar în cel de al doilea, legătura cu suprafaţa
se realizează fie printr-o intrare îngustă, în curs de lărgire prin procese exo- şi endocarstice (Poşiştăul din
Piciorul Gol, Poşiştăul din Secătură etc.), fie printr-o galerie laterală primară, deschisă în versantul dolinei
sub care se formează, de jos în sus, cupola sau hornurile actualului gol subteran (Poşiştăul lui Condrovici).
Din morfologia şi distribuţia lor geografică rezultă că acest tip de avene a cunoscut o dezvoltare deosebită
în condiţiile climatului din pleistocen iar acolo unde anumite condiţii topoclimatice asigură şi în prezent
acumularea zăpezii un timp mai îndelungat (În păduri sau în dolinele de pe versanţii cu expunere nordică),
formarea şi deschiderea lor la suprafaţă continuă să aibă loc în zilele noastre.
b. Avenele de absorbţie sau absorbante sînt generate de cursurile de apă captate în subteran, fie la
contactul formaţiunilor carstificabile cu cele necarstificabile, fie în zonele puternic tectonizate. Ele se
deschid la suprafaţă, fie la baza versanţilor unor văi sau vîlcele azi fosile sau temporare (cînd pierderea a
fost său este doar parţială) (Poşiştăul din Groapa Sturzului — PI. XVII b), fie la capătul văilor oarbe (cînd
pierderea a fost său este totală) (Avenul din Pobraz, Poşiştăul din Dealul Măgurii Dosului etc.).
Acest tip de avene poate fi întîlnit atît izolat cît şi în cadrul unor goluri subterane etajate. De aici şi
denumirea (mai veche) de aven cu peşteră sau peşteră cu aven, care se atribuie în funcţie de gradul de
dezvoltare al unei forme în raport cu cealaltă sau după poziţia lor în cadrul reţelei de (goluri carstice în care
se dezvoltă (la intrare sau în interior). Exemple de acest gen sînt oferite de Peştera din Jiloasa, în care se
pătrunde printr-un aven de circa 38 m, Peştera din Sohodol — PI. XVII. c, la care se ajunge printr-o
succesiune de trepte ce totalizează 92 m.
În sfîrşit, ar mai fi de amintit că unele avene din Munţii Pădurea Craiului s-au dezvoltat în lungul
unor diaclaze majore (Poşiştăul din Dealul Pleş), altele în lungul unor fisuri şi diaclaze de destindere a
rocilor din axul unor anticlinale (Poşiştăul din Piatra de la Acre), sinclinale (Avenul lui Crişan) sau la
marginea unor abrupturi şi faleze de calcar (Poşiştăul din Piciorul Gol, Poşiştăul din Secătură), iar altele
sînt dezvoltate în lungul feţelor de strat puternic înclinate (Poşiştăul din Homorîş). În ciuda acestor
aparenţe, constatăm că de fapt rolul principal în formarea acestora l-au jucat apele de infiltraţie, care au
exploatat elementele de natură tectonică şi stratigrafică, pe care le-au scos în evidenţă mai mult decît în
oricare alte cazuri.
Din cele 71 avene explorate, cartate şi descrise pînă în prezent în Munţii Pădurea Craiului,
cuprinse în lista anexă, 27 (38,1 "n) sînt dezvoltate în calcare triasice, 31 (43,6%) în calcare jurasice (în
special tithonice) şi 13 (18,3 %) în calcare eocretacice (C.l) (Fig. 39 A).
În ceea ce priveşte altitudinea absolută la care se deschid, se constată următoarea distribuţie: pînă
la 400 m = 3 avene (4,2 %), între 401—600 m = 30 (42,2 %), între 601—800 m = 31 (43,7%) şi peste 800
m = 7 (9,9 %).
Adîncimea totală a avenelor este de 3141,5 m, de unde rezultă o adîncime medie de 44,25 m aven,
iar lungimea golurilor carstice la care dau acces cele 71 avene însumează 10.616,5 m.
LISTA AVENELOR DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
[..]

4.4. PEŞTERILE

Pînă la sfîrşitul secolului trecut în Munţii Pădurea Craiului se cunoşteau, graţie unor cercetători
din domeniul geologiei, geografiei sau biologiei, doar un număr de cinci peşteri (Igriţa, Cubleş, Meziad,
Stracos şi Tăşad). În primele decenii ale secolului nostru, ca urmare a înfiinţării primului institut de
speologie din lume la Cluj, cercetarea golurilor carstice a început să se facă în mod organizat, ele fiind
investigate în special din punct de vedere bio-speologic, paleontologic şi arheologic, ceea ce face ca
numărul lor să crescă foarte rapid. Din lucrările de specialitate publicate pînă în 1951 rezultă că numărul lor
era de 42. În primul „inventar" al golurilor carstice din ţara noastră, realizat de T. ORGHIDAN şi colab.
(1965), numărul lor a urcat la 123. Cu numai 11 ani mai tîrziu, M. BLEAHU şi I. POVARA (1976), care
introduc pentru prima dată clasificarea zecimală în evidenţa cavităţilor subterane din ţara noastră,
înregistrează pentru Munţii Pădurea Craiului un număr de 211 peşteri şi avene. În 1981, C. GORAN
întocmeşte primul catalog sistematic al peşterilor din România în care Munţii Pădurea Craiului figurează cu
678 goluri carstice (peşteri şi avene). Creşterea atît de bruscă a numărului lor se datorează activităţii fără
precedent întreprinsă de membrii cercurilor de speologi amatori, organizate şi sprijinite de Comisia centrală
de speologie sportivă din cadrul Federaţiei române de turism-alpinism, înfiinţată în 1976. Conform acestui
ultim catalog, realizat pe baza datelor din bibliografia de specialitate şi a fiselor întocmite de către speologii
amatori, din cele 678 goluri carstice, 567 sînt cotate ca peşteri şi 111 ca avene. Cum însă multe dintre
acestea sînt foarte mici (pînă la 15 m lungime şi respectiv, sub 10 m adîncime), greu de regăsit în teren şi
de amplasat pe hărţile existente chiar şi de către descoperitori, nu am reţinut pentru această lucrare decît 71
avene şi 260 peşteri, pe care le-am văzut personal sau le-am preluat din lucrări, cu descrieri şi schiţe demne
de luat în considerare. Multe dintre acestea fac şi în prezent obiectul unor cercetări sau încercări de depăşire
a dimensiunilor actuale iar o bună parte sînt încă nesemnalate în literatura de specialiatte, fiind în curs de
explorare, cartare etc.
Aşadar, considerăm că în Munţii Pădurea Craiului se găseau, în mod sigur, pînă la finele anului
1986, un număr de 331 goluri carstice care îşi merită cu adevărat numele de peşteră sau aven. Raportînd
această cifră la suprafaţa rocilor carstificabile constatăm că această unitate geografică dispune de 0,77
peşteri şi avene pe km2 de rocă calcaroasă. Dacă luăm însă în considerare numărul de goluri carstice din
Catalogul sistematic (C. GORAN, 1981) se ajunge la cifra de 1,60 peşteri şi avene pe km 2. În comparaţie cu
celelalte unităţi geografice din ţară, Munţii Pădurea Craiului sînt întrecuţi doar de Munţii Bihorului, unde
pe cei aproximativ 200 km2 de roci carstificabile, s-au inventariat 839 peşteri şi 131 avene, ceea ce
înseamnă 4,85 goluri carstice pe km2.
Dacă în Munţii Bihorului se află cele mai grandioase şi mai deosebite forme carstice (Cetăţile
Ponorului, Avenul Negru, Avenul Gemănata. reţeaua carstică din Groapa de la Barsa, Avenul din Şesuri,
Gheţarul de la Scărişoara, Peştera Pojarul Poliţei etc.), în Munţii Pădurea Craiului se găsesc, în schimb,
cîteva goluri carstice, care prin activitatea dezinteresată a „unor atleţi curajoşi ai sportului de ispravă" (E.
RACOVIŢĂ, 1926), se situează pe primul loc în ţară! Este vorba, în primul rînd, de Peştera Vîntului care,
pînă la sfîrşitul anului 1986, a fost explorată şi cartată pe o lungime totală de 32,7 km. Ea este urmată de
Peştera Ciur-Ponor (13.675 m lungime totală), de Peştera Meziadului (4.750 m), Peştera Săncuţa (4.250 m).
Peştera Ponoraş (3.851 m) Peştera Osoi (3.177 m), Peştera de la Gălăşeni (2.357 m) etc. În al doilea rînd,
Munţii Pădurea Craiului deţin şi recordul de adîncime (—339 m), care a fost atins prin intermediul
Avenului din Stanul Foncii. El este urmat de Avenul din Pobraz (—185 m), Poşiştăul lui Fanea Babii (—
131 m) etc. În al treilea rînd, în aceeaşi unitate geografică s-a realizat, în septembrie 1983, cea mai lungă
străpungere din ţară (peştera Ciur-Ponor — Izbucul Topliţei de Roşia, cu o extensie de 3.065 m) şi s-a pus
în evidenţă de către I. ORAŞEANU, în acelaşi an, cel mai lung drenaj subteran din România (Valea
Peştişului — Peştera Aştileului = 11,35 km).
Din punct de vedere al genezei şi evoluţiei lor, peşterile din Munţii Pădurea Craiului pot fi grupate
în două mari categorii: peşteri complexe, în a căror dezvoltare se poate surprinde o etapă freatică şi una
vadoasă, şi peşteri simple, formate în principal fie sub acţiunea preponderentă a apelor în regim freatic, fie
a celor în regim vados.
Peşterile complexe se caracterizează prin prezenţa a cel puţin două nivele distincte: unul superior,
în care predomină formele de coroziune (reprezentate prin excavaţii rotunjite, prin hornuri de echilibru,
cupole de coroziune şi o succesiune de săli separate de spaţii înguste şi joase, cu numeroase pandante,
sponge-works-uri şi anastomoze), şi un nivel inferior, în care predomină formele specifice curgerii libere
sau sub presiune (nivele şi terase de eroziune, terase aluvionare, galerii cu secţiuni în formă de cheie etc.).
Cele mai clasice exemple de acest gen ne sînt oferite de Peştera Ciur-Izbuc, peşterile din Stanul Cerbului,
Peştera Meziadului, Peştera cu Apă din Dealul Lelii şi peşterile din sistemul carstic Valea Macră — Peştera
Moanei.
Peşterile simple se caracterizează printr-o dezvoltare mai uniformă, lipsită de complicaţiile trecerii
de la un regim la altul, în care predomină fie formele de coroziune (Peştera Igriţa, Peştera din Văcărişte,
Peştera de la Stanul Roşu etc.), fie formele de eroziune (Peştera de la Vadu Crişului, Peştera Vîntului,
Peştera cu Apă de la Bulz, Peştera Păstorului, Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei, Peştera de la Faţa Apei,
Peşterile Vizu I şi II, Peştera de la Stracoş etc.).
Pe marginea acestei clasificări ţinem să precizăm că în realitate cele două moduri de sculptare a
peşterilor nu pot fi separate întru-totul deoarece în timpul formării lor au intervenit o serie de procese (de
colmatare sau de dezobstruare) care le-au complicat morfologia iniţială. De aceea considerăm că geneza şi
evoluţia golurilor carstice este o problemă care priveşte fiecare peşteră în parte. Din cercetările efectuate în
Munţii Pădurea Craiului rezultă că în cadrul aceleiaşi zone carstice sau masiv calcaros, pot fi întîlnite
peşteri care, deşi se dezvoltă în roci de aceeaşi vîrstă şi acelasi facies, diferă între ele din foarte multe
puncte de vedere. Este aşadar evident, că procesele de carstificare a masivelor calcaroase sînt determinate
de o serie de factori locali, dintre care natura şi gradul de tectonizare al rocilor joacă un rol hotărîtor.
Pe baza elementelor de morfohidrografie subterană în geneza şi evoluţia peşterilor din această
unitate geografică se pot deosebi următoarele etape mai importante: o etapă freatică corespunzătoare
nivelelor superioare din unele peşteri formate sub acţiunea predominantă a coroziunii (Peştera Ciur-Izbuc,
Peştera Meziadului. Peştera l din Stanul Cerbului etc.), o etapă vadcasă sau de curgere liberă
corespunzătoare nivelelor inferioare din peşterile amintite şi a majorităţii actualelor peşteri active şi
temporar-active, în care s-au manifestat atît procesele de eroziune cît şi cele de coroziune, şi o etapă de
fosilizare în care aceleaşi goluri carstice au fost scoase sau tind să fie scoase de sub acţiunea curgerii
organizate, cursurile de apă fiind coborîte la nivele inferioare inaccesibile. De cele mai multe ori, această
ultimă etapă se încheie cu obstruarea sau chiar închiderea peşterilor prin procese de versant.
Din punct de vedere al stadiului de evoluţie al fiecărei peşteri în parte, în Munţii Pădurea Craiului
se pot deosebi: peşteri active său în curs de formare, cum sînt cele din lungul actualelor drenaje subterane
(Peştera Aştileului, Peştera Ciur-Ponor, Peştera de la Vadu Crişului, Peştera cu Apă de la Bulz etc.), peşteri
suhfosile în care apele revin numai la viituri (Peştera Napiştileu, Peştera Ungurului, Peştera Tirului, Peştera
Bătrînului, Peştera cu Apă din Valea Vida, Peştera Ticlului etc.) şi peşteri fosile lipsite complet de o
curgere organizată (Peştera Igriţa, Peştera de la Izbîndiş, Peştera Cotuna, Peştera din Peretele Negrului,
Peştera Păstorului, Peştera Alpiniştilor, Peşterile din Dealul Leucuş şi multe altele. Şi din acest punct de
vedere peşterile pot fi simple, în sensul că aparţin doar unuia din tipurile menţionate mai sus (cum sînt în
special cele din prima şi ultima categorie) său complexe, caracterizate prin prezenţa, în cadrul aceleiaşi
peşteri, a unor tronsoane sau galerii active, subfosile şi fosile (Peştera de la Gălăşeni, Peştera Vinţului,
Peştera Meziadului, Peştera cu Apă din Valea Letea etc.).
După modul de desfăşurare al peşterilor în plan orizontal, se pot deosebi aproape toate tipurile
posibile: peşteri liniare, dezvoltate în lungul unor diaclaze (Peştera Napiştileu, Peştera Păstorului, Peştera
Alpiniştilor, Peştera Răii, Peştera de la Vadu Crişului etc.), peşteri labirint, născute în regim freatic,
specifice masivelor calcaroase puternic tectonizate (Peştera Igriţa, sectorul dinspre amonte de Peştera
Meziadului, Peştera Osoiu etc.). Peşteri dendritice, formate din mai multe galerii afluente ce converg, ca şi
în cazul cursurilor epigee. spre un colector principal (Peştera de la Gălăşeni, Peştera Ciur-Ponor, Peştera cu
Apă din Valea Letea etc.), peşteri meandrate, care dispun de o pantă foarte redusă şi pe alocuri de tavane
plan-orizontale (Peştera Vîntului — sectorul inferior, Peştera cu Apă din Valea Leşului, Peştera l din Valea
Viduţei, Peştera din Hîrtopul Bonchii etc.) şi peşteri ortogonale, dezvoltate în lungul unor diaclaze sau
fisuri ce se intersectează în unghiuri drepte, sub forma unei ,,table de şah", de unde şi desfăşurarea în zig-
zag (Peştera Varniţa Leşului, Peştera din Ciungii Scoci, Peştera Ciur-Ponor pe tronsonul de la intrare etc.).
În ceea ce priveşte profilul longitudinal al galeriilor principale drenate de un curs de apă subteran,
acesta prezintă, în sectoarele superioare, înclinări foarte accentuate, uneori aduse pînă la verticală, după
care urmează galerii cu înclinări mai moderate, uneori constante, alteori fragmentate de praguri şi cascade
(Peştera Bătrînului, Peştera lui Potriva, Peştera Moanei, Peştera cu Apă de la Bulz etc.). Există şi cazuri în
care, pe anumite tronsoane, galeriile subterane păstrează urme de curgere în contrapantă, cu circulaţie a
apei sub presiune (Peştera de la Faţa Apeii, Peştera Bandiţilor, Peştera cu Apă din Valea Letea, Peştera
Meziadului — pe tronsonul dintre „Mireasa Plîngătoare" şi „Scăriţă", Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei etc.).
În sfîrşit, de-a lungul galeriilor principale se remarcă şi prezenţa unor sifoane care împiedică accesul
normal în subteran (Peştera de la Moara Jurjii, Izbîndiş, Peştera de la Izbucul Topliţei de Roşia, Topliţa de
Vida etc.).
După aspectul profilului transversal, galeriile peşterilor din Munţii Pădurea Craiului au toate
formele posibile. Cele mai frecvente sînt de elipsă, de fusoid şi de ogivă (dezvoltate de-a lungul unor fisuri
sau diaclaze verticale sau oblice) şi sub formă de boltă în echilibru, specifice peşterilor sau galeriilor fosile
(Peştera Meziadului (PI. XIX. b), Peştera Cublesului, Peştera Vizu I etc.). Cum evoluţia unei peşteri nu se
face rectiliniu, ascendent, ci prezintă o serie de stagnări şi de reveniri la faze anterioare, în secţiunile
galeriilor primare apar unele elemente secundare care complică sau denaturează formele iniţiale. Astfel, în
cazul peşterilor scoase de sub acţiunea apelor (freatice sau vadoase) a căror evoluţie continuă prin procese
endohtone, modificarea profilelor iniţiale poate fi atît de mare încît nu se mai pot reconstitui nici formele şi
nici fazele de evoluţie din etapele anterioare.
Aşadar, aspectul golurilor carstice este dat de o serie de forme sculpturale (de coroziune, eroziune
şi mixte) şi de numeroase şi variate forme de acumulare (mecanică, chimică şi organică). Dintre formele de
coroziune, cele mai frecvente în peşterile din Munţii Pădurea Craiului sînt: hieroglifele de coroziune,
lamele de calcar, linguriţele, cupolele de coroziune şi pandantele sau septele de tavan, izolate sau grupate
(PI. XXI, b).
Fig. 38 — Secţiuni transversale ale galeriilor din nivelul temporar-activ al Peşterii Ciur-Izbuc. 1
— galerie cu nivele de eroziune; 2 — galerie cu terase în rocă (e), terase aluvionare (a) şi canal de
curgere a apelor (c) ; 3 — galerie cu terasă aluvionară (a).
Formele de eroziune sînt reprezentate mai ales prin marmite, carene, pilieri de eroziune, nivele,
banchete şi terase de eroziune (PI. XVIII, b şi c) şi canale sau şanţuri de curgere de tipul celor întîlnite în
Peştera Ciur-Izbuc (Fig. 38). Formarea acestora din urmă se datorează scăderi debitului de apă a cursului
subteran şi menţinerii lui pe acelaşi traseu o perioadă de timp mai îndelungată (T. RUSU, 1968).
Dintre formele mixte (de coroziune şi eroziune), amintim meandrele sau galeriile meandrate şi
galeriile cu secţiuni transversale în formă de cheie (PI. XVIII, a), în care spaţiile mai largi corespund
perioadelor glaciare, iar cele mai înguste perioadelor interglaciare.
Dintre formele de acumulare mecanică său de umplutură, cele mai frecvente sînt: blocurile de
incasiune, grupate sub formă de conuri, situate mai ales la baza unor hornuri, la intersecţia unor galerii sau
la intrarea în unele peşteri, pietrele şi prundişurile care alcătuiesc uneori importante fragmente de terasă
aluvionară şi argilele reziduale (autohtone) care atunci cînd se găsesc în straturi mai groase generează, după
retragerea apelor la viituri, aşa-numitele soluri poligonale (PI. XXIV, b). Argila reziduală îmbracă pereţii şi
tavanul galeriilor, formînd aşa-numitele „piei de leopard" de tipul celor din Peştera Meziadului, Peştera lui
Cotuna, Peştera Bătrînului etc.). Din cauza depozitelor de umplutura, multe dintre golurile carstice rămîn în
afara cunoaşterii iar unele sînt foarte greu accesibile (Peştera I de la Izbucul Topliţei de Vida) sau devin
accesibile numai după degajarea intrării, aşa cum s-a întîmplat cu Peştera Vîntului.
Dintre speleoteme predomină formele de picurare, de prelingere şi de bazin.
Formele de picurare sînt reprezentate prin stalactitele tubulare de tipul macaroanelor, care au avut
o dezvoltare deosebită în Peştera Moanei, dar care au fost distruse după 1961, de către aşa-zişii „iubitori ai
naturii" ce se confundă adesea cu speologii amatori (!), stalactitele şi stalagmitele atît de obişnuite,
specifice aproape fiecărei peşteri, coloanele stalagmitice (PI. XX, b), stalactitele conice şi stalactitele
bulbate (Peştera din Hîrtopul Bonchii şi în anumite sectoare din Peştera Meziadului). În unele galerii
ventilate, situate mai ales în vecinătatea intrării, cum sînt cele din Peştera Alpiniştilor, Peştera Păstorului,
Peştera Meziadului şi Peştera din Pietrele Negrului, apar şi se dezvoltă anemolitele, acele stalactite deviate,
uneori în formă de tirbuşon ce ajung la cîţiva metri lungime („Tulnicul lui Avram Iancu" din Peştera
Meziadului — PI. XXI, a).
Dintre formele de prelingere, cele mai frecvente sînt formaţiunile parietale (proeminenţe de forma
unor valuri, perdele, baldachine sau fanioane aşa cum a fost spre exemplu „Fanionul" din Peştera Moanei
(PI. XXV, a), care a fost distrus de vizitatori necunoscuţi). Acestor forme li se mai adaugă şi scurgerile
parietale de forma unor amvonuri şi candelabre, existente mai ales în Peştera din Hîrtopul Bonchii, în
Peştera Vîntului, Peştera din Ponoraş etc., cascade împietrite şi diverse cruste de calcită, prezente în
aproape toate peşterile fosile şi sub-fosile.
Pe planşeul peşterilor apar numeroase gururi, cum sînt cele din Peştera Meziadului (PI. XXII, a),
Peştera Tirului, Peştera cu Apă din Valea Letea etc., cîmpurile de microgururi, dezvoltate mai ales pe unele
formaţiuni de prelingere, pe planşeele şi masivele stalagmitice, prezente în majoritatea peşterilor bogat
concreţionate (Peştera Meziadului — PI. XX, a, b), Peştera din Hîrtopul Bonchii, Peştera Bătrînului,
Peştera din Ponoraş, Peştera Moanei, Peştera Tirului, Peştera de la Gălăşeni etc.). Dintre formaţiunile cele
mai rar întîlnite pe planşeele galeriilor, amintim perlele de cavernă care pot fi observate în Poşiştăul din
Groapa Sturzului (PI. XXI, c), în Peştera cu Apă din Valea Letea şi în Poşiştăul din Păstăiasa.
Formele de acumulare organică sînt formate din resturi vegetale în amestec cu depozite aluvionare
sau de dislocare locală, din scheletele unor animale căzute sau aruncate în golurile subterane (PI. XXVI, b)
şi din cîteva depozite de guano. Resturile vegetale se întîlnesc mai ales pe fundul avenelor cu deschidere
mai largă, de-a lungul actualelor drenaje subterane, în special a celor temporar-active, şi la intrarea în
anumite peşteri fosile şi subfosile, unde, împreună cu produsele de dezagregare, de prăbuşire şi de
desprindere a pietrelor din abrupturile calcaroase situate deasupra acestora, formează conuri masive ce tind
să obstrueze intrarea (Peşterile din Dealul Leucuş, Peştera R,ece, Peştera Liliacului etc.).
Scheletele animalelor dispărute, cunoscute şi cercetate încă de la sfîrşitul secolului trecut, s-au
acumulat doar în anumite peşteri şi avene cu rol de capcană (Avenul Betfia şi Poşiştăul lui Toderea
Haiului) sau în unele cavităţi fosile, din care apele s-au retras la nivele inferioare încă înainte de
pătrunderea lor în acestea, cum sînt: Peştera Igriţa, Peştera Ciur-Izbuc, Peştera Meziadului. Peştera de la
Gălăşeni, Peştera de la Cubleş, Peştera cu Apă din Valea Leşului, Peştera din Pietrele Negrului şi Peştera
dă la Izbîndiş. Osemintele acestor animale, între care predomină cele de Ursus spelaeus, s-au conservat mai
ales în depozitele argilo-nisipoase, liber sau acoperite cu o crustă de calcit. În afara acestora, multe din
cavităţile Munţilor Pădurea Craiului reprezintă adevărate cimitire de animale domestice, aruncate de
localnici fie în unele avene (Poşiştăul din Groapa Sturzului, Poşiştăul din Păstăiasa, Poşiştăul Boului etc.),
fie în unele ponoare de unde sînt spălate şi transportate de ape în lungul drenajelor subterane.
În ceea ce priveşte depozitele de guano care reprezintă un îngrăşămînt foarte bun, sînt cu totul
neînsemnate, deşi unele peşteri (Peştera Meziadului, Peştera Igriţa, Peştera Aştileului, Peştera Pişniţa,
Peştera lui Potriva etc.) adăpostesc cîteva colonii destul de mari de lilieci.
Peşterile din Munţii Pădurea Craiului au reprezentat pentru localnici locuri ideale pentru
adăpostire în faţa intemperiilor, atît pentru animale cît şi pentru om, şi locuri temporare de refugiu şi de
păstrare a unor bunuri materiale în vremuri de restrişte. Numeroasele urme de paşi ale omului preistoric,
descoperite în Peştera Ciur-Izbuc (PI. XXIII, a), alături de amprentele de labe ale ursului de cavernă, (PI.
XXVII, a), resturile scheletice ale unor animale de mult dispărute (Hyaena spelaea, Ursus spelaeus, Capra
Ibex, Alces alces etc.), descoperite în Peştera Igriţa, în P. cu Apă din Valea Leşului, Poşiştăul Toderea
Fânului, P. Meziadului, P. de la Cubleş ş.a., vestigiile unor culturi materiale descoperite mai ales în
peşterile din preajma Depresiunii Vadului (Peştera de la Subpiatră, Peştera lui Potriva, Peştera Igriţa,
Peştera Devenţului, Peştera Moanei. Peştera Boului ş.a.), ne dovedesc că peşterile din Munţii Pădurea
Craiului au fost cunoscute, locuite şi vizitate încă din cele mai vechi timpuri.
În funcţie de altitudinea absolută, peşterile din Munţii Pădurea Craiului au următoarea distribuţie:
29 (11,15%) sînt situate la cote ce variază între 230—300 m, 59 (22,69%) între 301—400 m, 49 (18,85 %)
între 401—500 m, 66 (25,39%) între 501—600 m, 40 (15,39%) între 601—700 m, 10 (3,84 %) între 701—
800 m. 6 (2,31%) între 801—900 m şi l (0,38 %) între 901—1000 m.
Din punct de vedere al vîrstei rocilor în care se dezvoltă, 136 (52,31 %) sînt săpate în calcare
jurasice (în special tithonice), 74 (28,46%) în calcare eocretacice, 48 (18,46%) în calcare şi dolomitele
triasice şi 2 (0,77 %) în calcare tortoniene (Fig. 39 B).
Din totalul de 260 peşteri care însumează 115.695 m (= 115,7 km), 115 (44,23%) se dezvoltă pe
lungimi de pînă la 50 m, 58 (22,31%) între 51—100 m, 55 (21,15%) între 101—500 m, 12 (4,62%) între
501—1000 m, 18 (6,92 %) între 1001—5000 m şi doar 2 (0,77%) peste 10.000 m (Fig. 39 C). Dacă
raportăm lungimea totală a peşterilor (115.685 m) şi a avenelor (10.616 m) la suprafaţa rocilor carstificabile
mezozoice şi tortoniene (425,42 + 1,68 = 427,10 km2), constatăm că fiecărui km2 de calcare şi dolomite îi
revin cîte 295,75 m de goluri subterane accesibile.
În funcţie de vîrsta formaţiunilor carstificabile, lungimea golurilor carstice se repartizează după
cum urmea/ă: 23,7 km în calcare eocretacice, 48,8 km în calcare neojurasice şi 52,7 km în calcare şi
dolomite triasice (Fig. 39 D).
În ceea ce priveşte caracterul curgerii, se constată că 62,3% (162 peşteri) sînt fosile, 32,31% (84)
sînt temporar-active şi numai 5,38% (14) sînt drenate de un curs de apă cu caracter permanent. De remarcat
că, din cele 14 peşteri active doar una singură este insurgenţă (Peştera lui Potriva), 10 sînt emergente şi 3 de
străpungere a unor drenaje subterane sau de intersectare a acestora prin intermediul unor galerii secundare
(Peştera cu Apă de la Remeţi, Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei şi Peştera cu Apă din Dealul Lelii). Din cele
84 peşteri temporar-active, 33 sînt insurgente, 38 emergente şi 13 de străpungere. La acestea se adaugă 158
peşteri fosile şi 4 cavităţi antropogene, din care 27 sînt localizate în zonele de pătrundere a apelor în
subteran, 124 în sectoarele de debuşare a acestora la suprafaţă şi 7 reprezintă galerii de străpungere.
Din datele prezentate în listă rezultă că 82,31% din peşterile Munţilor Pădurea Craiului sînt situate
la altitudini cuprinse între 300—700 m, 52,31% sînt săpate în calcare jurasice (în special tithonice), 66,54%
desfăşoară pe lungimi de pînă la 100 m şi 62,3% sînt lipsite de un curs de apă subteran, adică sînt fosile.
În sfîrşit, ar mai fi de amintit că cele mai multe goluri carstice (avene — 31, peşteri — 136) sînt
cantonate în calcare de vîrstă jurasică (cu cea mai mică suprafaţă carstificabilă — 106,95 km 2) şi că cea mai
mare dezvoltare a aceloraşi goluri carstice (52,7 km lungime), o întîlnim în cadrul calcarelor şi dolomitelor
triasice. Dacă însă raportăm aceste lungimi la suprafaţa rocilor carstificabile pe vîrste, constatăm că de fapt
tot calcarele jurasice întrunesc cel mai mare procent de carstificare. Din acest punct de vedere situaţia se
prezintă după cum urmează: jurasicului îi revin cîte 456 m km 2, triasicului 292 m km2 şi eocretacicului 172
m km2.
Carstul din Munţii Pădurea Craiului, specific zonelor temperate, se caracterizează printr-o gamă
largă de forme de relief, aflate în diferite stadii de evoluţie, născute sub acţiunea îndelungată a proceselor
de coroziune şi eroziune pe seama rocilor calcaroase mezozoice puternic tectonizate, care formează,
împreună cu diversele formaţiuni impermeabile, osatura unei unităţi geografice cu aspect montan de forma
unei peninsule, a cărei altitudini scade treptat de la sud-est spre nord-vest, fiind mărginită pe trei din laturile
sale, de cadre depresionare de vîrstă neogenă. Suspendarea Munţilor Pădurea Craiului în medie cu 300 m
faţă de depresiunile din jur, a determinat pe de o parte, sculptarea numeroaselor sectoare de chei, a văilor
oarbe, a gropilor şi a depresiunilor de captare carstică iar pe de altă parte, organizarea drenajelor subterane
şi a sistemelor carstice (azi fosile, temporar-active său active), în lungul cărora s-au dezvoltat peşterile
actuale. În timp ce la nivelul platourilor carstice şi a interfluviilor predomină dolinele, uvalele, pierderile de
apă şi avenele, la periferia lor (in versanţii văilor, cheilor şi depresiunilor), se deschid numeroase guri de
peşteră şi apar un număr mare de izbucuri şi izvoare carstice, prin care debuşează la suprafaţă apele ce dăl-
tuiesc în taină lumea mirifică a întunericului veşnic.
LISTA PEŞTERILOR DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
[..]
5. VALORIFICAREA ŞI CONSERVAREA RELIEFULUI CARSTIC
DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
Ideeea de zonă carstică, în mod frecvent, este asociată imaginii unor regiuni aride şi sterpe, al
căror prototip european îl constituie ţinuturile calcaroase balcanice, italice sau iberice. Fragilitatea stratului
de sol, de regulă foarte subţire, şi lipsa acută a apei, sînt principalii factori care determină o astfel de
caracterizare generală a carstului, explicabilă prin uşurinţa cu care se poate transforma în veritabile zone
deşertice. Datorită acestei conjuncturi deosebite, problemele legate de valorificarea potenţialului economic,
pe de o parte, şi de conservarea reliefului, pe de altă parte, îmbracă, în cazul regiunilor carstice, aspecte cu
totul particulare.
Munţii Pădurea Craiului, în care rocile carstificabile ocupă aproximativ 37 % din totalul suprafeţei
lor, conservă în prezent încă multe din caracteristicile cadrului lor natural, dar intensificarea modalităţilor
de exploatare economică a lor îi plasează în cadrul domeniului de măsuri care se impun pentru evitarea unei
degradări accelerate a actualelor condiţii de mediu.
Posibilităţile de valorificare a potenţialului economic deţinut de Pădurea Craiului sînt relativ
numeroase. Pe prim plan se situează rezervele minerale, dintre cele mai importante sînt, fără îndoială,
depozitele de bauxită. Ele sînt distribuite în aproape întreg perimetrul regiunii, dar se concentrează, în mod
deosebit, în patru zone, care constituie, la ora actuală, şi principalele nuclee de exploatare: l — Zona Gugu-
Bătrînu, 2 — Zona Cornet-V. Poienii, 3 — Zona Răcaş-Ponicioară şi 4 — Zona Ro-şia-Farcu. În
majoritatea cazurilor, este vorba de exploatări de suprafaţă (PI. VI. a), depozitele profunde, situate sub
orizontul calcarelor barremiene, care cad şi se adîncesc treptat spre V pînă la 200—300 m, odată cu
acoperirea lor progresivă de formaţiuni neogene şi, parţial, de cele ale faciesului de Codru, rămîn astfel încă
nevalorificate.
Munţii Pădurea Craiului sînt cunoscuţi, de asemenea, pentru rezervele de argilă refractară din zona
Dumbrava-Recea-Runc şi Groşii Bălnăcii, al căror centru de exploatare se află la Şuncuiuş, precum şi prin
numeroasele cariere furnizoare de importante materii prime pentru construcţii cum sînt, în special,
calcarele, travertinurile şi balastierele din lungul văilor majore. Calcarele sînt exploatate fie în scopuri
industriale, pentru fabricarea cimentului (cariera de calcar de la Subpiatră-Hotar constituie, de exemplu,
principalul furnizor de materie primă al Combinatului de ciment de la Chistag-Aleşd) fie pe plan local,
pentru prepararea varului (PI. XXIV, c). Nenumăratele cuptoare în care se arde calcarul sînt presărate şi
astăzi pe toate văile iar unele toponime din regiune (Dealul Varului, Varniţa Leşului, La Cuptoare etc.),
arată că această îndeletnicire a jucat un rol destul de important în istoria economică a populaţiei locale.
Prima atestare privind valorificarea calcarului prin vărărit datează, după P. COCEAN (1984, p. 97), din
anul 1768 şi se referă la satul Valea Crişului, corn. Bratca.
Un al doilea aspect al utilizării resurselor naturale specifice carstului din Munţii Pădurea Craiului
priveşte problema alimentării cu apă. Aşa cum s-a arătat în Capitolele 2.5 şi 4.2, evoluţia carstică a avut, în
această unitate geografică, drept consecinţă de prim ordin, dezorganizarea deosebit de accentuată a reţelei
hidrografice. Numeroasele captări subterane, poate mai frecvente decît în oricare zonă a ţării, au dus, fie la
limitarea majorităţii surselor de apă doar la sectoarele lor superioare, unde debitele sînt de regulă minime,
fie la dispariţia aproape totală a scurgerii subaeriene din unele văi cum este, de exemplu. Groapa
Sohodolului şi Groapa Birtinului, Valea Măguranului, Valea, Groşilor, sohodolul Runcşor — Albioara şi
unii afluenţi ai Văii Vida.
Ca urmare, debitele utilizabile sînt localizate, aproape în exclusivitate, în sectoarele inferioare ale
văilor, în aval de punctele de resurgenţă, astfel încît valoarea acestor debite şi fluctuaţia lor în timp, sînt
dependente, în mod nemijlocit, de dinamica drenajelor subterane. În consecinţă, pentru acoperirea
cerinţelor economice au trebuit să se facă, în unele cazuri, apel la apele carstice. Pe de o parte, ele au fost
captate pentru alimentarea unor obiective industriale, iar pe de altă parte, ele servesc ca surse de apă
potabilă pentru locuitorii mai multor aşezări.
Dintre întreprinderile care utilizează apele carstice amintim întreprinderea „Refractara" de la
Aştileu, care a captat resurgenţa din peştera cu acelaşi nume, Intreprinderea pentru exploatare bauxitei de la
Dobreşti, care foloseşte apele din lacul de acumulare, construit în anul 1979, din Valea Vida, amonte de
Luncasprie, şi Sectorul de exploatare a bauxitei de la Răcaş, care pompează apele captate în Izv. Topliţei de
Vida.
Dintre sursele de alimentare cu apă potabilă şi pentru nevoile gospodăreşti amintim: emergenţa din
Peştera Pişniţa pentru comuna Peştera resurgenţa din Peştera Aştileului pentru localitatea cu acelaşi nume.
Izbucul de la Moara Jurjii pentru satul Gălăşeni, resurgenţa de la Izbîndiş pentru centrul minier Şuncuiuş,
resurgenţa din Peştera cu Apă de la Bulz pentru centrul comunei Bulz, Izbucul Roşiei pentru satul Şteze şi
Izbucul Brătcanilor pentru comuna Bratca.
Folosirea drenajelor subterane (mai ales) ca surse de apă potabilă implică unele măsuri particulare
de protecţie sanitare, aşa cum au fost expuse în cadrul Capitolului 4.2. În plus, dorim să menţionăm că,
datorită efectului epu-rativ simţitor mai redus al permeabilităţii, proprie rocilor carbonatate, măsurile de
protecţie aplicate în perimetrele de alimentare ale surselor de apă trebuie să fie suficient de drastice pentru a
neutraliza toate posibilităţile de poluare, multiple şi uneori surprinzătoare. Deversarea resturilor menajere şi
a apelor uzate, provenind de la gospodăriile şi aşezările situate în amonte de punctele de captare, utilizarea
pentru păşunat a terenurilor de pe care apele din precipitaţii ajung foarte repede, prin intermediu! drenajelor
subterane, în punctele de captare, obiceiul încă foarte răspîndit pentru locuitorii satelor montane de a arunca
în avene şi ponoare cadavrele animalelor moarte său punerea în exploatare forestieră şi, cu atît mai mult,
defrişarea unor zone împădurite, sînt tot atîtea situaţii de risc pentru poluarea surselor de apă. În acelasi
sens, un caz aparte, care ilustrează în mare măsură căile indirecte şi deseori neaşteptate de poluare a apelor
carstice, îl constituie degradarea resurgenţelor din zonele miniere (Peştera Vîntului, Izbîndiş şi Izbucul
Topliţei de Vida), ca urmare a deversării, în cavităţile de tip geodic, a apelor de infiltraţie ce se acumulează
în galeriile de exploatare (Dealul Recea şi Dealul Runcului) şi a zăcămintelor de bauxită (Răcaş).
Apele carstice mai sînt încă folosite şi pentru punerea în funcţiune a unor instalaţii tradiţionale de
apă (mori, pive, ferăstraie, darace, distilării etc.) cum isînt cele de pe Brătcuţa, Izbîndiş, Iada, Meziad,
Lazuri, Roşia, Vida şi Topa-Rîu.
În ultimul timp se acordă o importanţă crescîndă valorificării apelor carstice şi din punct de vedere
piscicol. Cum fondul piscicol din apele ţarii noastre s-a' redus destul de mult în ultimele decenii? ca urmare
a intensului proces de industrializare şi, implicit, a contaminării principalelor cursuri de apă cu tot felul de
substanţe chimice, se încearcă repopularea apelor de munte cu specii valoroase, adecvate condiţiilor
naturale (păstrăvi şi lostri-ţe), creîndu-se cîteva rezervaţii cum sînt cele de pe Brătcuţa, Iada, Lazuri, Roşia
şi Vida. În acest scop s-a amenajat, de curînd, o crescătorie de păstrăvi şi fazani la Gălaşeni, funcţionează,
de mai mulţi ani, o crescătorie de păstrăvi la Remeţi şi se practică o piscicultura intensivă în lacurile de
acumulare de pe Vida şi de pe Iada (Lacul Leşu).
Printre resursele naturale ale Munţilor Pădurea Craiului, se numără şi zonele forestiere. Din
păcate, pădurile întinse altădată în această regiune, conform hărţilor vechi, de la sfîrşitul secolului trecut, şi
care se află, fără îndoială la originea denumirii acestei unităţi geografice (Munţii Pădurea Craiului), au
dispărut astăzi în foarte mare măsură, fiind înlocuite fie de formaţiuni vegetale ierboase şi arbustive, fie de
păduri secundare, slab productive, alcătuite în special din fag şi stejar. Singura excepţie o constituie
pădurea bătrînă de conifere din jurul Dealului Sclavu Pleş, culmea Scaunul Craiului-Merişor (PI. IV. a), de
unde trece în bazinele văilor Runcşor (PI. III. b), Lazuri şi Sohodol.
Principalele cauze care au dus la dispariţia pădurilor primare rezidă în exploatările iraţionale,
abuzive, precum şi în defrişările operate sistematic, în vederea extinderii zonelor de păşunat şi de fînaţe. În
condiţiile unei largi răspîndiri a substratului calcaros, regenerarea pădurilor a fost mult încetinită, datorită
infiltrării rapide a apelor meteorice. În schimb, erodarea solului şi denudarea carstică s-au accentuat brusc
în urma defrişărilor, astfel încît majoritatea suprafeţelor calcaroase din Munţii Pădurea Craiului tind să
evolueze spre cîmpurile de lapiezuri, cum sînt versanţii văii Miniera, Coasta Jocarului, Dealul Şerbota,
Dealul Osoi etc., sau spre platouri dolinare acoperite de mărăcinisuri neproductive său de păşuni ajunse la
limita exploatabilităţii.
Dată fiind această situaţie, în prezent, exploatările forestiere încearcă să creeze un echilibru între
necesităţile economice şi cele de protejare a pădurilor ca element de echilibru al peisajului geografic
natural, fiind coordonate după un plan care are în vedere păstrarea suprafeţei actualului fond forestier. Pe
baza acestuia, tăierile se fac pe zone restrînse şi numai în condiţii de replantare cu esenţe superioare. Dintre
zonele de exploatare a pădurilor, amintim, în primul rînd, zona de vest, care se suprapune bazinului Vida şi
cumpenelor de apă dinspre Topa-Rîu şi Roşia. Din parchetele deschise pe Surducel, Poiana şi Vida se
exploatează anual cca 9.600 mc de lemn de fag, carpen, gorun şi cer care este transportat la întreprinderile
de prelucrare din Tileagd şi Dej. În cea de a doua zonă — centrală şi de est — exploatările se fac în bazinul
văilor Luncilor, Brătcuţa, Iada, Meziad, Lazuri şi Roşia, unde producţia anuală este de cca. 33.500 m3 de
răşinoase şi fag care se transportă, pentru prelucrare la Tileagd, Gherla, Dej şi Dr. Petru Groza.
Potenţialul economic al Munţilor Pădurea Craiului este completat — şi nu în cele din urmă — de
posibilităţile de exploatare turistică a peşterilor, pînă în prezent extrem de puţin valorificate, într-adevăr din
cele 200 peşteri şi 71 avene, cuprinse în listele prezentei lucrări, doar două peşteri s-au constituit în
obiective turistice. Prima dintre acestea este Peştera Me-ziadului, cunoscută de multă vreme, datorită
dimensiunilor sale impresionante, ale portalului (PI. XIX, a) şi ale galeriilor sale, care au fost deosebit de
concreţionate, menţionată în literatura de specialitate încă din secolul trecut (A. SCHMIDL, 1863).
Nebeneficiind nici pînă astăzi decît de o foarte sumară amenajare şi nefiind supravegheată în mod
corespunzător, peştera a avut mult de suferit de pe urma unei îndelungate şi necontrolate exploatări turistice
care, chiar dacă a adus prejudicii serioase cadrului natural subteran, în special prin distrugerea
formaţiunilor stalagmitice, nu a suprimat valoarea turistică a acestui obiectiv, astfel încît amenajarea sa la
nivelul cerinţelor moderne constituie o necesitate stringentă.
Cea de a doua peşteră este cea de la Vadu Crişului, descoperită în anul 1903 şi amenajată curînd
după aceea cu scări şi punţi de lemn. În 1969, instalaţiile subterane sînt modernizate iar peştera este
electrificată, fiind cea de a doua peşteră din ţară în care s-a introdus iluminatul electric. Ca urmare,
exploatarea turistică devine din ce în ce mai intensă dar, ca şi în cazul precedent, ea nu a fost scutită de
urmările neplăcute asupra peisajului subteran. Rămasă în mare măsură, în afara interesului organelor
responsabile, P. de la Vadu Crişului nu mai prezintă, din partea publicului, interesul de altădată, motiv
pentru care se cere o reconsiderare a valorii sale turistice şi o amenajare corespunzătoare cerinţelor actuale.
Potenţialul turistic al endocarstului Munţilor Pădurea Craiului nu se rezumă numai la aceste două obiective.
Reamintim că ei adăpostesc cea mai lungă cavitate subterană a ţării, Peştera Vîntului, a cărei morfologie
oferă un spectacol unic, cel puţin la nivelul carstului românesc, şi a cărei amenajare este facilitată de
apropierea căilor de acces şi a surselor de apă şi de energie electrică. În bazinul Iadei există apoi alte trei
obiective de interes turistic şi care se pretează, în mare măsură, pentru lucrări de amenajare, toate
beneficiind de avantajul amplasării lor în lungul uneia dintre principalele căi de acces spre cunoscuta
staţiune montană de la Stîna de Vale; acestea sînt Peştera cu Apă de la Bulz, Peştera de la Faţa Apei şi
Peştera cu Apă din Valea Leşului, prima şi ultima beneficiind şi de prezenţa, în apropiere, a lacurilor de
acumulare şi de agrement de la Leşu şi, respectiv, de la Bulz.
În categoria cavităţilor subterane demne de a fi introduse în circuitul turistic putem include şi
Peştera Igriţa, de altfel frecvent vizitată şi pînă acum, dar lipsită de orice amenajare, precum şi Peştera
Gruieţului, mai puţin cunoscută, însă interesantă prin bogăţia concreţiunilor, din interiorul căreia s-ar putea
realiza o joncţiune artificială cu Peştera din Hîrtopul Bonchii deosebit de spectaculoasă şi de bogată în
formaţiuni stalagmitice.
De altfel, toate aceste obiective se înscriu în 5 zone, unele intrate de mult în circuitul turistic, altele
în curs de devenire, care, printr-o bună organizare şi cu investiţii minime ar putea rivaliza cu multe zone
turistice consacrate din ţara noastră.
1. Zona Defileului Crişului Repede, dintre Bratca şi Vadu Crişului, dispune de potenţialul cel mai
ridicat din Munţii Pădurea Craiului. Această caracteristică este determinată de poziţia sa geografică şi de
uşurinţa cu care se poate ajunge la ea, atît dinspre Oradea, cît şi dinspre Cluj-Napoca, cu trenul sau cu
mijloace auto. Zona beneficiază de prezenţa în perimetrul ei a cîtorva obiective de vîrf cum sînt Peştera
Vîntului, Defileul propriu-zis al Crişului Repede, desfăşurat între Şuncuiuş şi Vadu Crişului, şi Peştera de
la Vadu Crişului. În afara acestora, aspectul deosebit de spectaculos al defileului, abrupturile şi flora cu
multele sale endemisme, precum şi celelalte peşteri, unele deosebit de interesante din punct de vedere
arheologic şi paleontologic, se constituie într-un ansamblu turistic unitar, a cărui valorificare ar trebui
făcută global şi nu pe obiective izolate.
Din axul acestei zone turistice, reprezentat de valea pitorească a Crişului Repede, se desprind o
serie de trasee turistice, de-a lungul văilor Brătcuţa, Mişid şi Măguran-Izbîndiş, care permit accesul spre
alte obiective interesante cum sînt: depresiunile de captare carstică de la Damiş, Ponoraş şi Zece Hotare,
Peştera Moanei, Peştera lui Cotuna, Peştera Bătrînului etc., şi cîteva obiective de provenienţă antropică,
obiceiuri şi tradiţii specifice.
2. Zona Văii Iada se desfăşoară în lungul uneia dintre cele mai pitoreşti văi din ţară, fiind
străbătută, între confluenţa cu Crişul Repede şi barajul de la Leşu, de o şosea asfaltată bine întreţinută, din
care, la Remeţi, se desprinde şoseaua betonată ce trece, peste munnţi, în bazinul Drăganului. Numeroasele
peşteri şi izbucuri, abrupturile calcaroase de la Bulz şi din amonte de Remeţi, viitorul lac de agrement de la
Bulz şi cel de acumulare de la Leşu, sălbaticile chei din sectorul superior şi cascada Iadolina sînt obiective
turistice de prim rang din această zonă care, în afară de motelul de la Leşu, nu are nimic amenajat. Cum s-a
arătat mai sus, primul pas în această direcţie trebuie făcut cu amenajarea Peşterii cu Apă de la Bulz, Peştera
de la Faţa Apei şi Peştera cu Apă din Valea Leşului.
3. Zona Meziad, ce gravitează în jurul peşterii cu acelaşi nume, prezintă un potenţial turistic încă
insuficient exploatat. Amenajarea peşterii, modernizarea drumului de acces şi construirea unor spaţii de
ca/are şi de agrement mai confortabile, reprezintă necesităţile de prim ordin pentru ca această zonă să fie
introdusă, aşa cum merită, în circuitul turistic naţional şi internaţional.
4. Zona Roşia se desfăşoară în bazinul văii cu acelaşi nume şi include cîteva obiective şi peisaje
unice cum sînt: Cheile Albioarei, Cheile Cuţilor, Cheile Lazurilor, Izbucul Roşiei, Izbucul Topliţei de
Roşia şi numeroase peşteri deosebit de spectaculoase şi bogat concreţionate (P. Ciur-Izbuc, Peştera Ciur-
Ponor, Peştera Gruieţului, Peştera Hîrtopul Bonchii, Avenul din Stanul Foncii etc.). Accesul în zonă este
asigurat de o şosea asfaltată, dar pătrunderea în interiorul Munţilor Pădurea Craiului lasă însă de dorit.
Modernizarea drumului spre Aleşd şi spre Damiş-Bratca şi Runcşor, şi construirea unei cabane pe Valea
Runcşorului, ar situa această regiune pitorească între primele zone turistice din Pădurea Craiului.
5. Zona Văii Vida se extinde în bazinul mijlociu şi superior al Videi, într-o zonă carstică puternic
împădurită cu fag, gorun şi cer. Dintre obiectivele turistice mai importante aflate aici, amintim Cheile
Videi, care ascund numeroase şi interesante peşteri, peşterile Vizu I şi II din Valea Viduţei şi vestita peşteră
de la Cubleş, Izbucul Topliţei de Vida şi Lacul de acumulare din amonte de Luncasprie. Accesul în zonă
este asigurat de un drum forestier care, după ce pleacă din Dobreşti şi urcă versantul stîng al Văii lui Vasile,
pătrunde în bazinul V. Vida unde se menţine deasupra cheilor pînă la Cantonul Vida, după care urmează
firul văii pînă la izvoare, sub şaua de la Gugu. Unirea acestuia cu drumul judeţean Aleşd — Beiuş şi
construirea unei cabane în poiana unde se află Cantonul Vida, ar facilita mult accesul şi ar stimula mişcarea
turistică din pitoreasca vale a Videi.
Valorificarea, sub toate aspectele, a potenţialului economic deţinut de carstul Munţilor Pădurea
Craiului trebuie să fie însă corelată cu un amplu program de măsuri, vizînd conservarea cadrului natural.
Am amintit deja cîţiva din principalii factori de poluare a drenajelor subterane şi, implicit, condiţiile care
trebuie respectate pentru protecţia sanitară a apelor. Am conturat, de asemenea, situaţia generală în care se
găseşte fondul forestier al regiunii, ceea ce atrage după sine necesitatea unor acţiuni energice pentru
rîmpădurirea suprafeţelor carstice. Este însă momentul să subliniem că, în cazul zonelor carstice,
conservarea mediului ambiant este marcată de două particularităţi şi anume: fragilitatea sistemelor naturale,
pe de o parte, şi greutatea sau chiar imposibilitatea reconstruirii lor, pe de altă parte. Aminteam la începutul
acestui capitol că, în zonele calcaroase, infiltrarea rapidă a apelor meteorice şi existenţa unei pături de sol în
general foarte subţire, sînt principalii factori care determină modificarea accentuată a cadrului natural,
consecutiv unor acţiuni antropice. Combinarea acestor doi factori duce, în final, la accelerarea vitezei de
denudare carstică, atunci cînd evoluţia normală a reliefului este efectuată de intervenţia unui element
artificial şi, în mod cu totul deosebit, a defrişărilor. Ca urmare, şi refacerea echilibrului natural, respectiv a
unei cuverturi vegetale stabile care să atingă stadiul de disclimax, este de regulă dificilă, iar atunci cînd
denudarea a ajuns să depăşească anumite limite, devine chiar imposibilă.
Labilitatea sistemelor naturale în zonele carstice prezintă aspecte particulare, mai ales dacă avem
în vedere cavităţile subterane şi tocmai de aceea, protecţia peşterilor se plasează într-un context aparte (GH.
RACOVIŢĂ, 1977). Ideea clasică, în conformitate cu care peşterile sînt spaţii izolate, neafectate decît într-
o măsură minimă de influenţe alohtone, a fost de mult şi în mod justificat abandonată, într-adevăr, o peşteră
nu este în faza sa activă decît fracţiunea unui drenaj subteran, recepţionind în permanenţă influenţe externe,
uneori deosebit de puternice, prin extremitatea sa dinspre amonte şi influenţînd, la rîndul ei, zona de la
suprafaţă aferentă sectorului dinspre aval. În faza de inactivitate, o peşteră continuă apoi să se afle şi sub
dependenţa mediului epigeu, prin intermediul apei de percolaţie, care condiţionează procesele de coroziune
şi care intervine, în mod de loc neglijabil, în determinarea caracteristicilor fizice ale mediului subteran. Şi,
în fine, în tot cursul existenţei sale,
În atmosfera unei peşteri se fac resimţite variaţiile factorilor meteorologici de la exterior, care se
repercutează asupra unei game largi de fenomene, legate mai ales de cristalogeneză şi de ecologia
populaţiilor cavernicole.
Avînd în vedere toate aceste considerente de ordin general, protecţia peşterilor trebuie să ţină
seama de două aspecte majore:
1. În condiţiile labilităţii mediului subteran, perturbaţiile care se manifestă pot constitui rezultatul unei
intervenţii de mică anvergură, ceea ce face ca măsurile de protecţie să nu fie niciodată prea drastice;
2. Conservarea unei peşteri nu se poate realiza doar prin ocrotirea obiectivului în sine, ci presupune şi
instituirea unui perimetru exterior de protecţie, corespunzător regiunii naturale aferente peşterii.
Dintre peşterile cunoscute în Munţii Pădurea Craiului, singura declarată pînă acum monument al
naturii este Peştera de la Vadu Crişului, inclusă în rezervaţia naturală a Defileului Crişului Repede cu
reputaţie pentru bogăţia faunei cavernicole pe care o adăposteşte. Ei i se adaugă alte patru obiective,
propuse în prezent pentru a fi trecute sub protecţie legală: Peştera Vîntului, pentru morfologia subterană cu
totul particulară, practic unică în felul său; Peştera Ciur-Izbuc, pentru amprentele plantare ale omului
paleolitic care se mai conservă în interior; Peştera Meziadului, pentru amploarea şi diversitatea
cavernamentului, şi Peştera cu Apă din V. Leşului, pentru posibilităţile pe care le oferă studiilor de morfo-
hidrografie carstică.
Exceptînd P. Ciur-Izbuc, toate celelalte cavităţi sînt sau tind să devină obiective turistice. În acest
sens, remarcăm că între principiile de bază ale ocrotirii peşterilor şi includerea acestora în circuitul turistic,
există o contradicţie, dar aceasta este doar aparentă deoarece în actualele împrejurări, amenajarea pentru
turism a unei peşteri, reprezintă una din modalităţile cele mai eficace ale ocrotirii sale. Exploatarea turistică
este, fără îndoială, un important factor de perturbaţie a condiţiilor ecologice ale mediului subteran. În mod
evident, exploatarea turistică a peşterilor .trebuie să respecte anumite norme adaptate particularităţilor
fiecărei peşteri şi stabilite în urma unor studii de specialitate întreprinse pentru fiecare caz în parte. Dintre
acestea, cea mai importantă rămîne necesitatea constituirii, în fiecare peşteră amenajată pentru turism, a
unor zone de rezervaţie ştiinţifică, în care să se conserve, dacă nu toate, cel puţin acele elemente, în special
de ordin biospeologia care sînt mai importante şi cele mai caracteristice pentru peştera în cauză (GH.
RACOVIŢĂ, 1978).
Fig 40
Din cele expuse mai sus rezultă că ocrotirea peşterilor şi, în general, conservarea regiunilor
carstice, trebuie sa constituie rezultatul unei concepţii unitare, care să ţină seama de întreg ansamblul de
fenomene specifice unor astfel de zone, deoarece numai în acest fel poate fi asigurată o valorificare cu
randament maxim şi pe termen lung a variatului potenţial economic deţinut de regiunile în care abundă
formaţiunile carstificabile.
DESCRIEREA PRINCIPALELOR FORME CARSTICE
DIN MUNŢII PĂDUREA CRAIULUI
(ponoare, izbucuri, avene şi peşteri)
Legenda semnelor grafice

ALBA, (Peştera ~), este situată în versantul stîng al Cheilor Lazurilor, cu circa 30 ni deasupra
albiei rîului şi la circa 450 m amonte de satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 39, XV, c, 6)1
Intrarea, orientată spre nord, dă impresia că în spatele ei s-ar găsi un gol subteran de mari dimensiuni. În
realitate, acesta este reprezentat printr-o peşteră destul de modestă (Fig. 41).
Fig. 41 — Peştera Albă
După cîţiva metri de la intrare, galeria coteşte spre stînga pentru a pătrunde într-o sală de unde se
desprind două galerii ascendente dintre care, cea din dreapta, se termină cu un horn slab dezvoltat. P. A.
este lipsită de formaţiuni stalagmitice şi prezintă cîteva secţiuni ce evocă curgeri turbionare (T) şi de
evorsiune (Ev), care ne fac să presupunem că ea a fost modelată de cursul de apă ce străbate cheile într-o
perioadă cînd acesta curgea la nivelul intrării actuale (T. RUSU, 1968).

ALPINIŞTILOR (Peştera ~ P. Mică din Valea Leşului sau P. Suspendată) este situată cu circa
350 m aval de intrarea în Peştera cu Apă din Valea Leşului, într-un perete vertical ce se desfăşoară pe
dreapta aceleeaşi văi (Fig. 39 şi 40, XIII, 6).
Intrarea, de formă triunghiulară (6x7 m), este orientată spre nord-vest şi se deschide pe la
jumătatea peretelui amintit, fiind suspendată cu circa 50 m deasupra albiei văii. Golul subteran este format
dintr-o galerie fosilă, aproximativ orizontală, cu desfăşurare aproape rectilinie, în lungul unei diaclaze. În
cea de a doua jumătate a galeriei apar cîteva formaţiuni stalagmitice grosiere iar pe podeaua acoperită cu
pămînt se află cîteva grămezi de guano (Fig. 42).
Fig. 42 — Peştera Alpiniştilor
Din poziţia şi configuraţia sa, rezultă că P.A. s-a format sub acţiunea apelor infiltrate în lungul văii
dolinare ce se desfăşoară pe versantul nordic al culmii formată din Dealul Co-pele — Piatra Acră (T.
RUSU, 1978 a).

APA (Peştera cu ~) este situată în defileul Crişului Repede, la baza abruptului ce se înalţă pe
dreapta rîului, aval de tunelul dinspre comuna Vadu-Crişului (fig. 39, VII, 26).
Gura peşterii este inundată periodic de apele ce o străbat şi apoi se adună între terasamentul căii
ferate şi versantul stîncos al defileului, unde formează un lac, cu nivel variabil, invadat de o bogată
vegetaţie higrofilă. Dezvoltată în calcare barremiene, de către apele ce se înfiltrează prin dolinele
dezvoltate pe versantul de sud-vest al Dealului Măgura (585 m), P.A. are dimensiuni modeste, este lipsită
de formaţiuni stalagmitice şi prezintă interes biospeologic (R. JEANNEL et E. RACOVITZA, 1929. I.
VIEHMANN, C. PLEŞA şi T. RUSU, 1964, C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980).

AŞTILEU (Peştera de la ~) este situată în extremitatea de sud a comunei Aştileu, sub drumul
minier ce urcă spre Călăţea (Fig. 39, VI, 6).
Deşi este cunoscută încă din secolul al XIX-lea, P.A. nu a fost consemnată în literatura de
specialitate (speologică) decît în anul 1942, de către H. KESSLER, care o explorează şi o cartează pe o
lungime de 145 m. Din anul 1957 prin amenajarea sa pentru captarea apelor pentru nevoile locale, P.A. a
fost inundată, din care cauză nu mai poate fi explorată fără un echipament special de scufundare. Ulterior,
ea a fost consemnată într-o serie de lucrări dintre care amintim pe cele semnate de T. RUSU (1973 b, 1975,
1981), de L. VALENAŞ şi GH. DRIMB (1978), de I. ORASEANU (1983, 1985) etc.
Într-un anunţ apărut în Speotelex nr. 8/1985, p. 16, se relatează că Gy. Birtalan din Oradea, a
pătruns, cu scafandru autonom, dincolo de lacul existent, explorînd încă 350 m dhe galerii, oprindu-se în
faţa unui al doilea sifon încă netraversat.
Fig. 43 — Peştera de la Aştileu
1
Principalele elemente fizico-geografice (altitudini, roci, lungimi, adîncimi, caracterul scurgerii etc.) sînt
trecute în lista formelor carstice din care face parte (insurgenţe p. 53, emergente p. 60, avene p. 120, peşteri
p. 126 sau Tabelul 2 şi 6).
Intrarea, a cărei boltă se găseşte la nivelul terasei a III-a a Crişului Repede, se deschide pe fundul
unei văi de recul, la baza unui abrupt de circa 15 m înălţime, care prezintă o stratificaţie cu o uşoară cădere
spre est. Dincolo de intrare (8x10 m), se desfăşoară o galerie spaţioasă, cu numeroşi bolovani şi urme de
curgere. După circa 60 m se ajunge la un baraj din beton armat, în spatele căruia apele formează un lac
subteran (fig. 43), din care sînt dirijate, printr-o galerie laterală, de aproximativ 110 m lungime, la
suprafaţă, în bazinele de decantare-tratare. De aici, ele sînt pompate, în medie cu circa 900 mc/zi, în alte
două rezervoare de unde sînt distribuite în incinta fabricii „Refractara", pe străzile şi în gospodăriile din
comuna Aştileu. La viituri, surplusul de apă deversează peste barajul amintit şi, reluîndu-şi traseul natural
(prin peşteră), iese la suprafaţă într-o vale adîncă cu numeroase praguri şi marmite. După circa 250 m,
valea se lărgeşte brusc iar cursul de apă pătrunde în canalul de aducţiune al hidrocentralei din apropiere.
Din marcările efectuate de T. Rusu şi I. Orăşeanu, rezultă că P.A. a fost generată de apele captate
în subteran în depresiunea de la Călăţea (ponorul văii Mniera), prin pierderile din Valea Poienii şi Valea
Peştişului, care fac parte din ba/inul hidrografic Topa-Rîu (vezi Capitolul 3.9.1 şi tabelul 2).
Bazinul său de recepţie se extinde pe o suprafaţă de circa 106 kmp din care doar 19 kmp îi aparţin
în exclusivitate, 15 kmp îi împarte cu Izbucul de la Moara Jurjii (zona de difluenţă Mniera-Moara Jurjii) iar
72 kmp îi dispută cu alte drenaje subterane din bazinul superior al Văii Rîului (zona de difluenţă Poiana —
Peştiş — Aştileu).
Debitul mediu al resurgenţei de la Aştileu a fost în anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, de 575 l/s
iar în anul hidrologic următor de 356 l/s. Debitele minime înregistrate au fost de 170 l/s în anul 1981, 140
l/s în 1982, de 74 l/s în 1983 şi de 48 l/s în perioada august-noiembrie 1984. Debitul maxim s-a înregistrat
în anul 1984 cînd a fost de 1169 l/s.
La viituri, apele resurgenţei se tulbură puternic fapt care impune tratarea lor înahite de a fi
pompate în reţeaua de distribuţie.

AURICA (Peştera ~ sau Peştera din Galeria ~) se dezvoltă în interfluviul dintre Valea Seacă şi
Valea Burdii, afluenţi de stînga ai Văii Poiana, fiind accesibilă dintr-o galerie minieră ce poartă acest nume
(Fig. 39, XVII, 3).
P. A. a fost descoperită în august 1978 de către minerii care lucrau într-unul din fronturile de
exploatare a bauxitei din galeria respectivă Explorarea, descrierea şi cartarea ei s-a făcut în perioada
septembrie 1978 — august 1980 de către membri C.S. „Z" din Oradea, conduşi de L. V ALENA Ş, care o
prezintă apoi într-o lucrare apărută în 1981.
Pînă la intrarea în P. A. se parcurge, de-a lungul galeriei miniere, o distanţă de 770 m. Legătura
dintre cele două cavităţi se face prin intermediul unei galerii secundare (Galeria de Acces — A, Fig. 44) de
61 m lungime, care debuşează într-un spaţiu mai larg numit Sala Aurica (23X7X15 m).
Fig. 44 — Schitu amplasării Peşterii Aurica (după L. Vălenaş. 1981)
În general, galeria principală, de 1672 m lungime, are o desfăşurare meandrată. Ea se dezvoltă, de
la sud-est spre nord-vest şi prezintă secţiuni eterogene, fiind formată din spaţii cînd foarte înguste, cînd
foarte scunde, în alternanţă cu sectoare mai largi, cu săli şi zone de prăbuşire, bogate în formaţiuni
stalagmitice, şi în tronsoane de galerii fosile său temporar active. În lungul acestora se întîlnesc plaje de
nisip şi argile, praguri de captare (trepte antitetice subterane), lacuri şi sifoane impenetrabile (determinate
de o pantă generală foarte scăzută — 12 m între cele 2 extremităţi). Galeriile secundare, care totalizează
1007 m lungime, aparţin, fie unor afluenţi fosili sau temporar-activi, fie drenajului subteran principal, care
se abate, spre dreapta sau spre stînga, părăsind, temporar sau definitiv, galeria principală.
Se apreciază că P, A. s-a format, în regim freatic, sub acţiunea apelor de infiltraţie, iar actualul
drenaj subteran ar proveni din albia Văii Seci. Pînă nu demult acestea curgeau, în totalitatea lor, în lungul
galeriei principale. După interceptarea din punctul B, din aceeaşi galerie, cursul de apă care pătrundea în
galeria principală (prin Galeria de Acces) (A), curge acum prin galeria minieră pînă la suprafaţă, iar restul
golului subteran evoluează numai sub acţiunea apelor dintr-un afluent secundar care, după ce dispar prin
sifonul dinspre aval, apar la zi prin Izvorul Vichii.

BABII (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Cheilor Albioarei, cu circa 4 m deasupra
drumului ce trece prin aceste chei (Fig. 39, XV. d, 51 şi Fig. 34).
Cunoscută de foarte mulţii vreme de localnici, P. B. a fost semnalată în literatura de specialitate
abia în 1908 (T. RUSU), după care a fost cercetată şi explorată de numeroase grupuri de speologi amatori
printre care şi cei de la C.S.A. Cluj-Napoca, care o cartea/ă, în 1982, pe o lungime de 54 m.
Intrarea, orientată spre vest, are o formă triunghiulara, uşor de observat din drumul amintit. Golul
subteran este reprezentat printr-o galerie fosilă care, după un scurt traseu orizontal în care tavanul prezintă
multe neregularităţi (Fig. 45), urmează o galerie puternic ascendentă ce se termină cu un horn şi o sală din
care se desprind mai multe diverticole ce se înfundă foarte curînd. P. B. adăposteşte cîteva gururi, masive
stalagmitice, formaţiuni parietale şi două nivele de eroziune ce pot fi urmărite în tot lungul său.
Fig. 45 — Peştera Babii
Dezvoltarea sa pare să fi fost determinată de apele din valea dolinară ce se desfăşoară la nord de
Dealul Pîrşe (Fig. 34). Probabil că în stadiul primar, acestea debuşeau în Cheile Albioarei prin Peştera
Urîcioşii, după care au trecut, în stadiul următor, în P. B. pentru ca, în final, să apară prin izvorul de la
intrarea în satul Ţarina.

BANDIŢILOR (Peştera ~ sau Peştera din Stînca Cornului) este situată în versantul sudic al
Dealului Cornului, cu circa 125 m deasupra albiei Iadei, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39, XIII, 85 sau
40, 85).
Intrarea, orientată spre sud-est, se află într-o fundătură cu pereţi stîncoşi, la baza cărora se
deschide o galerie puternic descendentă, pardosită cu un strat gros de grohotiş. La baza acestuia se pătrunde
într-o sală de mari dimensiuni (25x18 m) în mijlocul căreia se află un „pilon" de 9 m înălţime, de forma
unei clepsidre — un vechi martor de eroziune — spre care converg două galerii ascendente, slab
concreţionate (Fig. 46).
Fig. 46 — Peştera Bandiţilor
Fundul galeriei din dreapta (în sensul de înaintare) este marcat de o sală descendentă, colmatată cu
depozite argiloase, cruste, prelingeri şi masive stalagmitice. În tavan se remarcă urmele unei galerii sub
presiune şi cîteva stalactite dezvoltate în lungul unor fisuri parţial umplute cu calcită. Revenind spre ieşire,
se trece printr-un tronson de galerie care a fost colmatat pînă aproape de tavan, înaintarea făcîndu-se printr-
un tunel, de 3 m lungime, săpat în depozite de umplutură, acoperite de o crustă cal-citică de 50 cm grosime.
La ieşirea din acest tunel, tavanul, dezvoltat în lungul unei diaclaze, se înaltă treptat pînă la 3,5 m. În
peretele din dreapta se dezvoltă un foarte frumos nivel de ero/iune de 0,60—1,20 m lăţime/8,0 m lungime.
Capătul galeriei din stînga este marcat de un horn de circa 15 m înălţime, cu dezvoltare în formă
de tirbuşon, la baza căruia se află pre-lingeri masive de montmilch şi cîteva formaţiuni stalagmitice
grosiere. În restul galeriei apar o serie de proeminenţe şi excavaţii rotunjite, mai ales de eroziune, cu
dezvoltare în spirală ceea ce denotă formarea lor sub acţiunea unor puternici curenţi turbionari.
În Sala Mare, nivelele de eroziune devin paralele şi prezintă o cădere vizibilă spre ieşire. Sub
peretele din stînga, care prezintă condiţii topoclimatice favorabile pentru adăpostire, se găseşte un zid de
piatră şi cîteva vetre de foc.
Înainte de a ieşi din peşteră, tavanul galeriei ascendente este perforat de un horn de circa 10 m
înălţime (3—4 diametru), sub care, în pereţii galeriei, se remarcă ultimele două nivele, superioare, din Sala
Mare.
Coborînd pe versantul în care se înscrie această peşteră, aproximativ la nivelul planşeului Sălii
Mari, se găseşte un rest de crustă de travertin aval pe care se schiţează o văiugă ce se transformă treptat
într-o vîlcea, marcată de un con de grohotiş ce se dezvoltă pînă în malul rîului Iada, vizavi de confluenţa cu
Valea Izvorului.

BAUXITĂ (Avenul din Galeria de ~) este situat în platoul carstic Răcaş-Ponicioară, în galeria
minieră nr. 124, a cărei intrare se află pe dreapta drumului ce duce la Ponicioară, în versantul sudic al unei
uvale formată din trei doline, satul Luncasprie (Fig. 39, XVI, 35 şi Fig. 35).
Descoperit de mineri în timpul excavării galeriei amintite, avenul a fost cercetat şi cartat în acelaşi
an (1969) de către membrii Institutului de Speologie „E. Racoviţă" în colaborare cu C.S.A. Cluj-Napoca (T.
RUSU, 1981).
Din cauxa sterilului care a fost aruncat în el, avenul nu a putut fi explorat decît pe o adîncime de
38 m (Fig. 47). De remarcat că el nu trădează nici o legătură cu suprafaţa şi arie o boltă intens fisurată,
lipsită de concreţiuni. În aceeaşi galerie s-a mai intersectat şi o altă cavitate, de dimensiuni reduse, în care
s-au găsit cîteva formaţiuni stalagmitice deosebit de frumoase.
Fig. 47 — Avenul din Galeria de Bauxită (Răcaş)

BAUXITĂ (Peştera cu ~ din Valea Izvorului său p. cu Piloni) este situată în versantul drept al văii
amintite, la circa 50 m amonte de confluenţa sa cu Iada, satul Remeţi (Fig. 40, 78).
Fig. 48 — Peştera cu Bauxită (Izvor)
Golul subteran aparţine paleocarstului din perioada valanginiană şi reprezintă, în prezent, o
cavitate antropogenă din care s-a extras minereul de aluminiu (bauxita). Ea este formată dintr-o sală
alungită (32x20 m), în care se poate pătrunde prin patru spaţii (intrări), separate de trei „piloni" (Fig. 48).
Planşeul, cu înclinare concentrică, este format din pămînt şi blocuri de calcar iar tavanul, ce se menţine la o
înălţime medie de 2 m, este sprijinit de alţi trei piloni construiţi din piatră. Din această sală se desprind
două galerii mai importante: una spre est, dezvoltată de-a lungul unei dia-claze, şi alta spre nord, care se
lărgeşte treptat pentru a forma o mică sală dincolo de care se termină într-un spaţiu ce adăposteşte un lac
temporar.

BAUXITA (Peştera Mare cu ~) este situată în versantul sudic al Dealului Cornului, numit şi
Peretele Cornului, cu aproximativ 40 m deasupra albiei Iadei şi cu circa 125 m aval de Peştera de la Faţa
Apei, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 84).
Fig. 49 — Peştera Mare cu Bauxită
Golul subteran, luminat în întregime, are o deschidere de 22—25 m X 5—l m, ceea ce face să fie
uşor de reperat chiar şi din drumul ce duce de la Remeţi la Stîna de Vale. El reprezintă o excavaţie
antropogenă din care s-a extras, în perioada 1942—1944, minereu de aluminiu (bauxită). Atît planşeul cît şi
tavanul, dezvoltat pe faţă de strat, cad spre extremitatea de nord-est a cavităţii, unde se află un puţ de 4—5
m adîncime (Fig. 49).

BAUXITĂ (Peştera Mică cu ~) este situată în jumătatea superioară a versantului stîng al Văii
Iada, deasupra Peşterii de la Faţa Apei, satul Remeţi (Fig. 40, 81).
Fig. 50 — Peştera Mică cu Bauxită
P. Mică cu Bauxită repre/intă o cavitate din care s-a extras bauxită, luminată în întregime, fiind
dezvoltată perpendicular pe direcţia de înaintare (33 v9—10 m). În timp ce tavanul urmăreşte o faţă de
strat, podeaua cade înspre cele două extremităţi unde se remarcă cîte o denivelare de forma unei cuvete spre
care converg depo/itele de steril din jur. Din loc în loc apar nişte căpăţîni de calcar care reprezintă forme de
coroziune ale excavaţiei primare (Fig. 50).

BĂLNACA (Peştera de la ~) este situată în versantul stîng al văii Crişului Repede, aval cu cîteva
zeci de metri de confluenţa cu Valea Brătcuţei, satul Bălnaca, comuna Bratca (Fig. 39, X, 3).
Intrarea, orientată spre nord, se deschide într-un abrupt format din strate aproape orizon-tale, la o
înălţime de aproximativ 25 m deasupra albiei Crişului Repede. Golul subteran este reprezentat printr-o
galerie ascendentă, fosilă, lipsită de formaţiuni stalagmitice, formată sub acţiunea apelor ce se infiltrează în
versantul văii amintite.

BĂTRÎNULUI (Peştera ~ sau P. Bătrînă) este situată în versantul nord-estic al Dealului Crucii
(724 m), la extremitatea dinspre aval a unei văi oarbe (Valea Peştireului) şi se dezvoltă în platoul carstic
Imaşul Bătrînului (Fig. 39, VII, l şi Fig. 33, 17).
Prima explorare şi descriere a peşterii pare să fi fost făcută de J. CZARAN (1905), după care a
fost citată de E. BOKOR (1921) şi R. JEANNEL et E. RACOVITZA (1929). Ulterior, ea a făcut obiectul
mai multor investigaţii speologice a căror rezultate au fost publicate de I. VIEHMANN, C. PLEŞA şi T.
RUSU (1964), de M. BLEAHU şi colab., 1976 şi L. VĂLENAŞ şi GH. DRÎMBA (1978).
Fig. 51 — Peştera Bătrînului
Intrarea, de formă dreptunghiulară (18 X 10 m), este orientată spre sud-vest şi se află la baza unui
abrupt de calcar ce barează Valea Peştireului, transformîndu-o într-o clasică vale oarbă. În ansamblu, P. B.
este alcătuită din două galerii: una temporar-activă, prin care se drenează apele din valea amintită, şi alta,
uscată (fosilă), bogată în formaţiuni stalagmitice (Fig. 51). Prima, care reprezintă şi unica cale de acces în
subteran, este formată, la început, dintr-o galerie îngustă, cu cîteva praguri, între care şi două cascade (de 6
m şi de 5 m), un labirint de galerii suspendate şi cîteva strîmtori lustruite de ape. Urmează apoi o galerie
ceva mai spaţioasă, aproximativ rectilinie, descendentă, pardosită cu pietre şi depozite aluvionare, care
pătrunde în Sala Confluenţei, unde se intersectează cu Galeria Uscată. În continuare, Galeria cu Apă se
îngustează treptat, devine descendentă şi se închide printr-un sifon. Pentru a depăşi acest sifon se revine în
Sala Confluenţei unde se escaladează un perete de 5 m înălţime, se intră într-o galerie superioară, fosilă, cu
multe speleoteme, gururi şi strîmtori, după care se coboară la cursul de apă ieşit din Sifonul I. De aici, se
parcurge o galerie, relativ spaţioasă (5x5 m), puternic strangulată în zona mediană, care sfîrşeşte cu un al
doilea sifon impenetrabil. Pentru a putea înainta mai departe se urcă pe o galerie, ascendentă, fosilă, a cărei
intrare se găseşte la 7 m amonte de ultimul sifon şi. după un tronson de galerie foarte strîmt (0,50x0,3 m),
se ajunge, din nou, la cursul de apă abia ieşit din Sifonul II. În continuare, cursul de apă drenează o galerie
foarte joasă, explorată pe 300—400 m, după care devine impenetrabilă.
Galeria Uscată, bogat concreţionată, se desprinde, spre vest, din Sala Confluenţei şi este formată,
la început, dintr-un vast cavernament fosil, ce adăposteşte cîteva săli de mari dimensiuni, între care una este
de 35 m lăţime şi 10 m înălţime şi alta de 45 x 19 m şi un complex labirintic, axat pe o galerie temporar-
activă puternic ascendentă, ce se desfăşoară spre intrarea în peşteră, unde se termină cu un horn de 4,5 m.
Din punct de vedere genetic, P. Bătrînului denotă o dezvoltare primară pe anumite sectoare, în
regim freatic, după care a trecut, destul de repede, la un regim vados şi, în final, la o curgere temporară. În
timp ce Galeria Uscată s-a născut sub acţiunea apelor de infiltraţie la nivelul platoului dolinar în care se
înscrie (Imaşul Bătrînului), Galeria cu Apă, temporar activă, a fost modelată de apele din Valea Peş-tireului
care, după ce o străbat, reapar la suprafaţă prin Peştera de la Vadu-Crişului, aşa cum s-a dovedit printr-o
colorare cu fluoresceină efectuată la data de 16. 05. 1962 (T. RUSU, 1973 b şi 1981).
Biospeologic, peştera se remarcă atît prin elemente troglofile cit şi prin cîţiva reprezentanţi,
troglobionţi, ai coleopterelor (Duvalius şi Pho-leuon).

BERNUŞU (Poşiştăul din ~), aven situat la nord de Depresiunea Ponoraş, la intersecţia drumurilor
ce duc spre Valea Mişidului şi Groşii Bălnăcii, comuna Bratca (Fig. 39, IX, 6 şi Fig. 18).
Descoperit în 1964 de T. Rusu, avenul a fost explorat şi cartat în -1965 în colaborare cu C. Bânyai
şi L. Csoltko. Intrarea se deschide în planul vertical al unei diaclaze orientată sud-nord. După o verticală de
8 m se ajunge pe latura unui con de dărîmături la baza căruia se schiţează o groapă circulară iar pe dreapta,
lîngă perete, se deschide un puţ de 6 m adîncime (Fig. 52, A—B). În continuare, se desfăşoară o galerie
puternic descendentă (C—D—E), cu două puţuri; dintre care ultimul se înfundă foarte curînd.
Fig. 52 — Posiştăul din Bernuşu
Din modul cum se desfăşoară, rezultă că acest aven s-a format sub acţiunea apelor de infiltraţie de-
a lungul diaclazei amintite (T. RUSU şi GH. RACOVIŢĂ, 1971).

BETFIA (Avenul ~ sau Huda Bradii) este situat în versantul de sud-vest al Dealului Şom-leu (346
m), nu departe de Băile „l Mai", în raza satului Betfia, comuna Sînmartin.
Av. B. are două intrări: una principală, deschisă prin dinamitare, în 1898, de către T. Marta,
poreclit Brade, şi alta secundară, deschisă, tot prin dinamitare, în 1957, de către I. Urs. Prima explorare,
însoţită de o cartare destul de completă, a fost făcută, în 1913, de către F. ARDOS (1913 şi 1930), care
interpretează avenul ca fiind gura unui gheizer. J. CSOLNOKY (1941) explică formarea avenului sub
acţiunea de turbionare a unor torenţi iar apoi, cercetările de ordin paleontologic întreprinse de E. TERZEA
şi T. JURCSAK (1969) îi atribuie o origine vadoasă. În 1977, L. VĂLENAŞ şi N. SASU recartează
întregul gol subteran şi-i stabilesc adîncimea maximă la 86 m.
Intrarea principală, reprezentată printr-o frumoasă arcadă, este formată dintr-un puţ de 54 m
adîncime cu un diametru ce variază între 5— 8 m. La baza acestuia se află un con de dărîmături, aflat într-o
sală de mari dimensiuni (35 x 18 x 20 m) (Fig. 53). Spre sud-vest, Sala Mare se desface în două galerii
puternic descendente: una sudică, bogată în depozite argiloase, cu o pantă medie de 35°, deranjată de cîteva
praguri, care se înfundă la —84 ni, şi o galerie cu aspect de sală, mult alungită (38 x 21 x 10 m), separată
de Sala Mare printr-un plan înclinat pe care se află o serie de blocuri printre care s-a constituit o albie
drenată, în partea finală, de un curs de apă temporar, care dispare la cota de —85 m.
În general, Av. B. este sărac în formaţiuni stalagmitice, prezintă numeroase prăbuşiri şi
adăposteşte cîteva colonii de lilieci. În zona de bifurcaţie a celor două galerii s-a găsit o daltă şlefuită de
factură neolitică iar în spaţiile inferioare au fost descoperite importante depozite fosilifere aparţinînd faunei
pleistocene.
În ceea ce priveşte geneza şi evoluţia Av. B. În legătură cu care s-au formulat mai multe ipoteze,
destul de vehement criticate de L. VĂLENAŞ şi GH. DRÎMBA (1978), noi considerăm că formarea sa
trebuie pusă în legătură cu nivelul apelor din golfurile neogene. Poziţia sa geografică ne demonstrează că el
s-a putut forma, la început, sub acţiunea corozivă a apelor sub care se găsea masivul calcaros, iar după
retragerea acestora din zonă el a continuat să evolueze sub acţiunea apelor de infiltraţie provenite din
precipitaţii. În mod analog, credem că s-au format şi celelalte cavităţi din vecinătatea Av. B., între care
amintim două mici avene (de —15 şi, respectiv, —8 m) şi cîteva abriuri şi peşteri bogate în depozite
fosilifere de vîrstă pleistocenă.
Fig. 53 — Avenul Betfia
BIRTINULUI (Peşterile ~ sau Peşterile din Fundătura ~) sînt situate în gura văii Groapa
Birtinului, la marginea de sud a satului Birtin, comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 10—11 şi Fig. 33).
Sub această denumire se cunosc două cavităţi suprapuse, născute sub acţiunea apelor din Groapa
sau Sohodolul Birtinului şi, probabil, a celor din actuala vale dolinară ce se dezvoltă spre sud-vest de P. B.,
un fost afluent, primar, al actualei văi a Birtinului cu care se unea înainte de debuşarc în golful Vadului.
Dezvoltarea lor a fost facilitată de o diaclază ce se remarcă în axul longitudinal al acestora iar etajarea lor a
fost determinată de coborîrea drenajului subteran la cote inferioare, în funcţie de nivelul de bază local. În
prezent, apele din lungul Gropii Birtinului, care îşi au obîrşia pe versantul nordic al Dealului Crucii (722
m), dispar în perioadele de secetă în albia văii, prin infiltraţii, şi reapar la zi fie sub peşterile amintite, în
timpul ploilor, fie prin izvorul din Fundătura Birtinului, în perioadele de secetă. La viituri, valea devine
activă, debitul acestui izvor creşte destul de mult, iar emergenţa de sub cele două peşteri începe să devină
activă. Cavităţile situate deasupra acesteia din urmă sînt insă fosile, dispun de cîteva ocurenţe de calcit şi
sînt lipsite de formaţiuni stalagmitice.

BOIULUI (Peştera din Pietrele ~) este situată în versantul stîng al Văii Boiului, afluent de stînga
al Crişului Repede, satul Lorău comuna Bratca (Fig. 39, XI, 12).
P. B. este dezvoltată pe faţă de strat şi are două intrări: una orientată spre sud-est, cu o înălţime de
5 m şi o lăţime de 3,5 m, iar cealaltă, situată la un nivel superior faţă de prima, este orientată spre nord-est
şi este de dimensiuni mai reduse. Între cele două intrări se desfăşoară o galerie spaţioasă, lipsită de
concreţiuni, luminată în întregime. După opinia lui C. PLEŞA (1978, p. 266), această peşteră nu ar
corespunde cu Peştera din Piatra Boilor semnalată de R. JEANNEL şi E. RACOVITZA (1929, p. 546) şi
despre care, în Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, se menţionează că importanţa sa constă în
resturile scheletice de Ursus spelaeus, în uneltele de piatră cioplită din epoca paleolitică şi din fauna
troglofilă (M. ROSKA, 1924, H. A. BREUIL, 1925 şi N PLOPŞOR, 1938).

BONCHII (Peştera ~) este situată în versantul drept al Văii Iadului, cu circa 300 m aval de
confluenţa sa cu Valea Strivinoasa. satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, XIII, 55).
Intrarea, uşor de observat din drumul ce duce de l a barajul Leşu la Remeţi, mai ales toamna şi
iarna, are o formă triunghiulară (5—6 m v 10 m) şi se deschide cu circa 30 m deasupra albiei văii amintite.
Golul subteran, născut sub acţiunea apelor de versant, se desfăşoară în trepte sub forma unei galerii
ascendente, cu scurgeri de montmilch. În partea finală ea se ramifică şi se termină cu cîteva hornuri ce
răzbat pînă la suprafaţă (Fig. 54).
Fig 54 — Peştera Bonchii

BONCHII (Peştera din Hîrtopul ~) este situată la est de Izbucul Roşiei, la capătul dinspre aval al
unui pîrîu ce drenează o groapă carstică asimetrică (Fig. 39, XV, d, 35, şi Fig.167, 12)
Descoperită de T. Rusu în 1966, P. H. B. a fost explorată, cartată şi descrisă, în 1970 de către
membri C.S.A. Cluj-Napoca, iar rezultatele acestei acţiuni au fost publicate de E KOMUVES (1976, p.
142).
Intrarea, orientată spre nord-est, se află la baza unui abrupt de circa 18 m înălţime spre care se
îndreaptă un curs de apă, temporar-activ, al cărui bazin de recepţie se dezvoltă pe versantul sudic al
Dealului Farcu. În abruptul respectiv se schiţează o arcadă de mari dimensiuni sub care se află o sală Iargă,
pardosită cu depozite groase de umplutură. Golul subteran, în care se poate pătrunde printr-un spaţiu foarte
îngust, suspendat în peretele din dreapta sălii de la intrare, se desfăşoară sub forma unei galerii sinuoase,
foarte bogată în formaţiuni stalagmitice, cu multe sifoane şi a-fluenţi subterani (Fig. 55). Printr-o marcare
cu fluoresceină, efectuată la data de 19.09.1970. s-a demonstrat că apele care o drenează reapar la suprafaţă
prin sifonul din Peştera Gruieţului. (T. RUSU, 1968, 1981, M. BLEAHU şi colab., 1976, p. 88).
Fig. 55 — Peştera din Hîrtopul Bonchii

Fig. 56 — Poşistăul Boului


BOULUI (Poşiştăul ~, Avenul ~ Tăul ~ sau Ochiul ~) este situat în buza unei doline de mari
dimensiuni, dezvoltată pe dreapta drumului minier ce urcă de la Cantonul Albioara spre punctele de
exploatare a bauxitei de pe Platoul carstic Runcuri (Fig. 39, XV. d, 45 şi Fig. 34).
Descoperit şi explorat în 1962, pînă la baza puţului de la intrare (—30 m), de V. Viehmann şi T.
Rusu, Po. B. este semnalat şi descris abia în 1968 de către T. RUSU, după care, în 1982, G. DRAGOMIR,
H. MITROFAN şi A. SOLOMON îl explorează şi-l cartează pe o adîncime de 59 m şi o lungime de 286 m.
Intrarea este reprezentată printr-un puţ de 24 m, care are la bază un con de dărîmături ce se dezvoltă într-o
sală de mari dimensiuni, cu o podea orizontală, invadată, la viituri, de apele unui lac temporar deasupra
căruia tavanul se menţine la o înălţime medie de 6 m (Fig. 56). Spre est, sala se transformă treptat într-o
galerie descendentă, cu dezvoltare în semicerc, al cărui tavan coboară pînă la 2 m înălţime. În extremitatea
de est a acesteia se deschide un puţ de 20 m, prin intermediul căruia s-a atins adîncimea maximă ( —59 m).
La vest de acest puţ se desfăşoară o galerie descendentă, destul de scundă care, printr-o săritoare de 4 in,
pătrunde într-o sală finală, colmatată cu depozite aluvionare.
Dezvoltat în calcare tithonice, Po. B s-a format sub acţiunea apelor de percolaţie de pe fundul unei
doline care, prin evoluţie îndelungată, respectiv prin adîncire, şi-a deplasat zona de percolaţie la cîteva zeci
de metri faţă de axul avenului. Din poziţia sa geografică, rezultă că Po. B. este tributar colectorului
principal din sistemul carstic al Platoului Runcuri (Fig. 34).

BRĂTCANILOR (Izbucul ~) este situat în versantul stîng al Văii Brătcuţa, în spatele cantonului
silvic Bratca, la baza unui con de depozite deluviale provenite dintr-un abrupt de peste 70 m înălţime ce
străjuieşte, spre sudvest, localitatea cu acelaşi nume (Fig. 9, XI, 12 şi Fig. 8).
Importantul curs de apă ce debuşează la suprafaţă prin acest izbuc are un debit ce variază între
0,25—3,00 m' s şi rezultă din ron-fluenţa, în subteran, a cursurilor de apă captate prin Ponorul din Secătura
Brătcanilor, prin Ponoarele din Ponoraş şi prin pierderile ce au loc în lungul Pîrîului Huţii şi a Văii Luncilor
(vezi şi iâbelele 2 şi 6).
Apariţia apelor la zi se face în mod liber şi are loc prin mai multe izvoare. La viituri, funcţionează
şi vechile guri de deversare aflate, în versantul amintit, la cote superioare. Din 1981, o parte din apele sale
sînt captate pentru alimentarea cu apă a comunei Bratca. În acest scop s-a amenajat o staţie de pompare şi
un rezervor de stocare, construit pe stînga drumului ce urcă spre Damiş, de unde sînt distribuite pe străzile
şi în gospodăriile localităţii amintite.
Cele mai multe debite se situează în clasa 100—200 l s şi au avut o frecvenţă de 34,5% în 1982
(12fi zile) şi de 40,2% în 1983 (120 zile). Scurgerea maximă a avut loc în iunie—iulie 1982 (32,6% din
scurgerea anuală) şi în februarie—martie 1983 (34,9%). Debitele maxime înregistrate au fost de 2054 l s în
ianuarie 1982 şi de 2412 l/s în ianuarie 1983. Debitul mediu a fost de 302,3 l/s în anul hidrologic X. 1981—
IX. 1932, iar cel minim de 122 l/s.
Creşterea debitelor este bruscă la viituri iar revenirea la debitele iniţiale se face după 10— 14 zile
dtioă trecerea viiturii.

BULZ (Peştera cu Apă de la ~) este situată la baza abruptului ce se înalţă pe stînga Văii Iadei,
vizavi de centrul administrativ al comunei Bulz (Fig. 39, XIII, 105, Fig. 9, XIII, 42 şi Fig. 24. 6).
Deşi P. A. B. se cunoştea, pe plan local, de foarte multă vreme, dar prima cartare şi descriere, pînă
la sifonul II, a fost făcută abia în 1944 de către H. KESSLER. Pe cei 548 m lungime, peştera este străbătută
de un curs de apă cu caracter permanent al cărui debit prezintă mari fluctuaţii. După ce ies din Sifonul II
apele dispar, după circa 40 m, în Sifonul I şi revin, foarte curînd, în galeria principală, unde curg într-o
albie în lungul căreia se schiţează cîteva plaje de nisip întrerupte de o serie de praguri, cascade şi marmite
(Fig. 57). În general, galeria prezintă mai multe nivele de eroziune. cîteva meandre în rocă şi tavane plan-
orizonta-le. Spre ieşire apele cad sub forma unei cascade de 3 m, la baza căreia se formează un lac adînc
din care ies la suprafaţă şi se varsă în Iada prin intermediul unui canal antropogen. La ieşirea din peşteră a
existat, pînă prin 1940, o moară ţărănească şi un joagăr de apă al căror amplasament se mai observă şi
astăzi.
Fig. 57 — Peştera cu Apă de la Bulz
Apele din P. A, B. provin din depresiunea de captare carstică de la Ponoare, unde se pierd prin
Ponorul văii Ponorului, Ponorul Văii Brădeştilor sau a Văii Popii, respectiv prin Peştera Cociului, Ponorul
din Şes sau Ponorul Păiş şi Ponorul Văii Ştiorjului şi din Săncuţa.
În noiembrie 1973, un grup de speologi amatori de la clubul de scufundători „Amphora" din
Budapesta au depăşit Sifonul II (100 m lungime x 36 m adîncime), dar s-au oprit din înaintare în faţa unui
nou sistem de sifonaj. Revenind în aprilie 1974, ei au trecut şi de acest sifon (20 m lungime x 2 m
adîncime) şi au pătruns într-o reţea de goluri cu numeroase ramificaţii, cu prăbuşiri şi sectoare bogat
concreţionate a căror lungime totală a fost apreciată la 4 km (neoartaţi).
Din 1978, P.A.B. a început să fie investigată de către membri Cercului de speologi amatori de 'a
„CEPROMIN" — Cluj-Napoca care au descoperit şi cartat, în zona sifoanelor I şi II, un sistem de galerii
fosile, superioare, de 629 m lungime, ceea ce face ca în prezent peştera să aibă, în total, 1177 m cartaţi.
Cele mai frecvente debite ale cursului de apă ce străbate peştera se grupează între valorile de 50—
100 l/s care au reprezentat 47,7% din scurgerea totală Pe anul 1982 (174 zile). Debitele maxime s-au
înregistrat în ianuarie şi martie— aprilie 1982 (48° 0) iar debitul minim a fost, în acelaşi an, de 50 l/s.
Bibliografie: H. KESSLER, 1944, P. A. CHAP-PUIS şi R. JEANNEL, 1951, G. MOZSARY,
1974, T. RUSU, 1976, şi 1981, M. BLEAHU şi colab., 1976. p. 73, R. BABOS, 1981, TR.
ORGHIDAN şi colab., 1984, p. 44, I. ORAŞEANU, 1983.

CADULUI (Peştera din Valea ~) este situată în zona de confluenţă a văii cu acelaşi nume cu
Valea Vida, comuna Dobreşti satul Lunca-sprie (Fiu. 39, XVI, 48).
Descoperită şi semnalată de T. RUSU (1972), peştera a fost explorată şi cartată, în 1980, pe o
lungime de 243 m, de către membri Cercului C.S. „Czaran Gyula" din Ţinea.
Intrarea, de dimensiuni maxime de 4 x 3,5 m, este orientată spre sud-vest, prezintă un con de
obstruare şi se află cu circa 35 m deasupra albiei Văii Vida. Golul subteran este alcătuit din două galerii
temporar-active care se desprind chiar din sala de la intrare (12 x 18 m) şi se dezvoltă ascendent: una spre
nord-est şi alta spre est (Fig. 58). Spre ieşire, ambele galerii prezintă un avansat proces de colmatare cu
depozite argilo-nisipoase, în care dispar cursurile de apă ce le drenează. În mod obişnuit, acestea nu reuşesc
să conflueze deoarece dispar prin sorburile ce se schiţează în depozitele amintite. La marile viituri; apele se
adună în faţa conului de obstruare şi formează un lac subteran care persistă cîteva zile sau chiar săptămîni.
În timp ce galeria de nord-est, dezvoltată de-a lungul unor diaclaze destul de evidente, se îngustează treptat
şi prezintă cîteva lacuri-sifon, galeria estică se lărgeşte mult în partea finală şi formează o sală cu
dărîmături, spre care converg două galerii puternic ascendente, fosile.
Fig. 58 — Peştera din Valea Cadului
Poziţia şi desfăşurarea P. V. C. ne sugerează ideea formării sale sub acţiunea apelor de infiltraţie
prin doline aflate pe promontoriul dintre Valea Cadului şi Vida. Nu este însă exclus ca, într-o etapă mai
îndepărtată, galeria de nord-est să fi fost drenată de apele din Valea Cadului iar cea estică de apele din
Valea Videi.

CAPREI (Peştera ~) este situată în versantul stîng al defileului Crişului Repede, cu circa 250 m
aval de cabana „Peştera", vizavi de tunelul căii ferate dinspre comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, .31).
Fig. 59 — Peştera Caprei
P. C. este formată dintr-o galerie largă, uşor ascendentă, de dimensiuni modeste (Fig. 59), cu
deschidere semicirculară, înaltă de 3 m, dezvoltată pe fete de strat şi pardosită cu lehm şi blocuri de
prăbuşire (C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980, p. 147).

CAPREI (Peştera cu Apă din Pîrîul ~) este situată în bazinul superior al Văii Toplicioara, afluent
de dreapta al Văii Lazurilor, în versantul stîng al pîrîului amintit (Fig. 39, XV. c. 21 şi Fig. 168).
Intrarea, orientată spre vest-sud-vest, se prezintă sub forma unei arcade cu o înălţime maximă de
1,2 m, dezvoltată la baza unui abrupt ce se înalţă din albia văii amintite. Golul subteran este format dintr-o
galerie temporar-ac-tivă, puternic descendentă care pătrunde într-o galerie activă, ceva mai spaţioasă, cu
cascade şi marmite, linguriţe, rigole, proeminenţe şi pereţi lustruiţi, închisă la cele două capete cu cîte un
sifon (Fig. 60). Din punct de vedere hidrologic, ea a fost generată de drenajul subteran dintre Ponorul
Runcşorului şi Izbucul de la Bulbuci, avînd trei funcţii: de ponor, pentru apele din Pîrîul Caprei, în timpul
ploilor de scurtă durată, de tranzitare a apelor din drenajul amintit şi de emergenţă pentru aceleaşi ape în
perioadele de viitură, cînd o parte din acestea ies la suprafaţă şi curg, spre Izbucul de la Bulbuci, în albia
văii Toplicioara (T. RUSU, 1968, p. 33).
Fig. 60 — Peştera cu Apă din Pr. Caprei

CAPREI (Peştera Seacă din Pîrîul ~) este situată în bazinul superior al Văii Toplicioara, afluent
de dreapta al Văii Lazurilor, în versantul drept al văii Pîrîul Caprei, comuna Roşia (Fig. 39. XV. c 22 şi Fig.
168).
Golul subteran reprezintă resurgenţa primară a apelor din Valea Runcşorului, captate, într-o primă
etapă, prin Peştera de la întorsuri. Din drenajul iniţial, azi fosil, s-a păstrat, în zona de debuşare la suprafaţă,
doar sistemul de sifonaj reprezentat printr-o sală alungită, cu podeaua în formă de pîlnie, acoperită cu un
de-pozit gros de aluviuni sortate granulometric (T. RUSU, 1968).
CARIERA l (Peştera l din ~ de la Vadu-Crişului) este situată pe stînga Crişului Repede, în
abruptul ce se înalţă pe latura de nord-vest a fostei cariere de la Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 14).
Intrarea se găseşte la aproximativ jumătatea abruptului amintit iar golul subteran este format dintr-
o galerie ascendentă, dezvoltată pe faţă de strat. În zona mediană, aceasta prezintă, pe dreapta, un diverticul
suspendat iar pe stînga două mici excavaţii cu un horn îngust, de 15 m înălţime, care răzbate pînă la
suprafaţă (Fig. 61). În partea finală, galeria se îngustează treptat şi se termină la baza altor două hornuri ce
răzbat, şi ele, pînă la suprafaţă. În vecinătatea acestei peşteri se găseşte o cavitate de 15 m lungime, pe care
G. HALASI (1980, p. 152) a consemnat-o sub numele de Peştera nr. II din jos de Carieră.
Fig. 61 — Peştera l din Carieră

CARIERA 3 (Peştera 3 din ~ de la Vadu-Crişului) este situată la nord cu 25 m de Peştera nr. I din
cariera amintită (Fig. 39, VII, 16).
Fig. 62 — Peştera 3 din Carieră
Golul subteran este reprezentat, la intrare, printr-o sală cu doi „piloni", dezvoltată pe feţe de strat
(Fig. 62). Din această sală se desprinde o galerie îngustă ce face legătura cu o sală secundară ce se închide
printr-un mic diverticul (G. HALASI, 1980, p. 152).

CĂUŞULUI 1, 2 şi 3 (Peşterile nr. 1, 2 şi 3 din Valea ~ sau Peşterile din Valea Leurdei) sînt
situate în partea dreaptă a abruptului ce se înalţă la obîrşia văii cu acelaşi nume, afluent de stînga al Văii
Iada (Fig. 40, XIII, 32—34).
Sub numele de Peşterile din Valea Căuşului său Peşterile din Valea Leurdei figurează un număr de
trei cavităţi carstice, suprapuse, generate de un singur curs de apă care, după toate probabilităţile, îşi are
obîrşia în pierderile de apă de pe platoul carstic al Secăturii.
Peştera nr. l sau cea superioară (fosilă) se află cu 35 m deasupra albiei Văii Căuşului şi este
formată din două galerii suprapuse care se îngustează treptat pentru a deveni, foarte curînd, inaccesibile. x
Peştera nr. 2 este reprezentată printr-o deschidere largă, dincolo de care se desfăşoară o galerie
descendentă, cu două praguri, ce dă acces într-o sală intens concreţionată, cu multe scurgeri parietale (Fig.
63).
Fig. 63 — Peştera 2 din V. Căuşului
Peştera nr. 3 are o deschidere foarte largă după care se pătrunde într-o galerie cu desfăşurare în
semicerc ce se termină cu un lac de sifon temporar-activ. După aspectul „vîlcelei" ce se schiţează la intrare
(Fig. 64) rezultă că apele din sifonul amintit nu se mai revarsă spre suprafaţă ci se drenează, pe căi
subterane,- direct în Valea Căuşului printr-un izvor situat la nivelul albiei acesteia.
Fig. 64 — Peştera 3 din V. Căuşului

CHICERII (Poşiştăul ~ sau Po. din Fundătură) este situat în partea superioară a versantului drept
al Văii Brătcuţa, la nivelul platoului carstic ce se desfăşoară la est de aceasta (Fig. 39, XI, 2).
Po. Ch. a fost descoperit şi cartat de membrii C.S.A. Cluj-Napoca iar rezultatele acestei acţiuni au
fost publicate de A. SZILAGYI (1976).
Fig. 65 — Poşiştăul Chicerii
După modul său de desfăşurare, prezintă mai mult aspectul unei peşteri fosile, insurgente, ce se
dezvoltă înspre Valea Brătcuţa. El începe cu o galerie descendentă (28 m lungime X 1—2 m lăţime), după
care, prin intermediul unui prag de 6—7 m, pătrunde într-o sală parţial concreţionată, cu multe dărîmături
(Fig. 65). Pe dreapta acesteia se desprinde o galerie foarte îngustă ce răzbate în bolta unei a doua săli (6 X 3
X 10 m), bogat concreţionată, ce continuă cu o galerie descendentă ce devine, foarte curînd, inaccesibilă.

CHIVADARULUI (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Văii Ştiopului, afluent de stînga al
Văii Brătcuţa, satul Damiş, comuna Bratca (Fig. 39, XI, 4).
P. Ch. a fost menţionată pentru prima dată de către P. A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951, p.
133).
Fig. 66 — Peştera Chivadarului
Golul subteran, lipsit de formaţiuni stalagmitice, se prezintă sub forma unei galerii destul de
strîmte care după 12 ni se bifurcă şi formează două galerii ascendente ce se strîmtează treptat, devenind,
foarte curînd, inaccesibile (Fig. 66) (T. RUSU şi GH. RACOVIŢĂ 1971).

CIUNGII SCOCI (Avenul din ~) este situat pe culmea ce se desprinde, spre nord-est, din Dealul
Leşu pentru a forma cumpăna de ape care separă Valea Leşului de Valea Brătcuţei (Fig. 39 şi 40, XIII, 10).
Intrarea este reprezentată printr-o deschidere doar de l X 0,5 m, motiv pentru care este greu de găsit fără o
călăuză. Chiar de la intrare se coboara o verticală de 6,5 m după care se urmăreşte o galerie puternic
descendentă, bogat concreţionată, pardosită cu dărîmături, care dă acces într-o sală de mari dimensiuni (22
X 16 X 18 m) (Fig. 67). Pe latura nordică a sălii se desprind trei galerii, dintre care două sînt descendente
jar cealaltă ascendentă, toate terminîndu-se prin colmatare.
Fig. 67 — Avenul din Ciungii Scoci

CIUNGII SCOCI (Peştera din ~) este situată pe culmea ce separă bazinul hidrografic al Văii
Leşului, afluent de stînga al Văii Iada, de cel al Văii Brătcuţei, afluent de stînga al Crişului Repede (Fig. 39
şi 40, XIII, 11).
Golul subteran se prezintă sub forma unei galerii descendente, cu numeroase rupturi fie pantă,
desfăşurată în zigzag, pe direcţia principalelor linii de fisurare a calcarului în „tablă de şah". În general,
peştera este bogat concreţionată, prezintă cîteva ramificaţii scurte, dispuse în unghi drept, şi o alternanţă de
tronsoane înguste şi înalte, cu spaţii mai largi, cu dărîmături, localizate la intersecţia fisurilor principale
(Fig. 68) (A. SZILAGYI, 1977—1978, p. 234).
Fig. 68 — Peştera din Ciungii Scoci

CIUR-IZBUC (Peştera ~ sau P. Ciurului 1) este situată în partea de nord-vest a Gropii Ciurului,
dezvoltată pe platoul carstic Runcuri (Fig. 39, XV, d, 4:5 şi Fig. 34).
Semnalată de P. A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951, p. 134), P. C.I. a fost explorată, în 19(52.
pe o lungime de 150 m, de către T. Rusu şi Ştefania Avram, apoi, în 1965, a fost vizitată de T. Rusit, I.
Viehmann, Gh. Racoviţă şi V. Crăciun, cînd s-au descoperit şi primele urme plantare ale omului preistoric
din peşterile României. După această dată s-a trecut la ridicarea topografică a peşterii şi la cercetarea
intensivă a acesteia, rezultatele fiind consemnate în mai multe lucrări semnate de T. RUSU (1968), T.
RUSU, I. VIEIIMANN. GH RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN (1969), T RUSU GH. RACOVIŢĂ şi V
CRĂCIUN (1970), C. şi I. RISCUŢIA (1970), T. RUSU (1973. b, 1981) I. ORAŞEANU (1983).
Dezvoltată în Dealul Dermii, între Ponorul Tinoasei şi Groapa Ciurului, P. C.-I. se desfăşoară pe
două nivele suprapuse: unul superior, fosil, şi altul inferior, temporar-activ (Fig. 69 şi 34).
Nivelul superior, de origine freatică, are o lungime totală de 605 m şi este alcătuit din două
tronsoane de galerii: unul, în amonte, format din Sala Paşilor şi Galeria Urşilor, în lungime totală de 341 m,
care adăposteşte numeroase urme plantare ale omului preistoric (PI. XXIII, a) şi urme de viaţă (PI. XXIII,
b) şi resturi scheletic ale ursului de cavernă, şi altul, dezvoltat în partea din aval a peşterii, constituit din
Galeria Aragonitei şi Galeria Gururilor, care totalizează 264 m lungime. În timp ce primul tronson este
format dintr-o succesiune de săli largi şi înalte, separate de spaţii înguste şi mai puţin înalte, cel de al doilea
tronson Prezintă numeroase gururi şi formaţiuni stalagmitice, cîteva cupole de coroziune, pandante şi nivele
de eroziune (Galeria Argonitei).
Fig. 69 — Peştera Ciur-Izbuc
Nivelul inferior are o lungime totală de 425 m şi corespunde actualei galerii temporar-active,
drenată de apele captate în subteran prin Ponorul Tinoasei, situat la numai 20 m de extremitatea dinspre
amonte a peşterii. După ce iese din cîteva spaţii foarte înguste, inaccesibile, cursul de apă pătrunde într-o
galerie spaţioasă, cu sectoare de tavan plan-orizontal, terase şi nivele de eroziune (PI. XVIII, c) şi dispare,
după circa 180 in, printr-un „ponor" inaccesibil, de unde se îndreaptă, aşa după cum s-a dovedit printr-o
colorare cu fluoresceină, spre Izbucul Topliţei de Roşia. La marile viituri, a"pele care nu pot pătrunde prin
acest ,,ponor" deversează peste ,,treapta antitetică" din subteran şi se angajează în lungul galeriei principale.
Aceasta are o desfăşurare destul de meandrată şi prezintă o succesiune de nivele de eroziune, cîteva
fragmente de terase aluvionare, unele deosebit de bine conservate, tunele, poduri şi canale adînci, săpate în
rocă. La ieşirea din peşteră, apele se angajează şi curg în lungul unei văi de recul ce confluează ci! Pîrîul
Ciurului după care pătrund în Peştera Ciur-Ponor, drenează Peştera Topliţei de Roşia şi revin la Suprafaţa
prin Izbucul Topliţei de Roşia.
Pe lîngă elementele de morfohidrografie subterană, de o deosebită valoare ştiinţifică, P. C.I. se
impune prin prezenţa urmelor de paşi ale omului preistoric (PI. XXIII, a), prin descoperirea unei figurine
gravată pe un canin de Ursus spelaeus (aflată în colecţia Institutului de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj-
Napoca PI. XXVII, b), şi prin existenţa a numeroase cranii şi oseminte, amprente de ghiare şi labe,
suprafeţe lustruite (barenschlifiuri, PI. XXIII, b), bulgări şi vetre de Ursus spelaeus.
Sculptarea peşterii s-a făcut în trei etape mai importante: o etapă antepleistocenă, în care s-a
format, în regim freatic, nivelul superior (fosil), o etapă pleistocenă, corespunzătoare nivelului inferior,
temporar-activ, în lungul căruia se remarcă acele terase în rocă, nivele de eroziune şi terase aluvionare,
specifica fluctuaţiilor de debit din această perioadă (Fig. 38), şi o etapă holocen-actuală în care, mai întîi,
prin scăderea debitului cursului subteran, s-au format acele canale adînci, iar apoi s-a deschis o succesiune
de „ponoare", impenetrabile, prin care apele, în tendinţa lor de racordare la noile nivele ele bază locale, tind
să părăsească definitiv nivelul inferior.

CIUR-PONOR (Peştera ~ sau P. Ciurului II) este situată în extremitatea de vest a Gropii Ciurului,
dezvoltată pe Platoul carstic Runcuri, în perimetrul comunei Roşia (Fig. 39, XV. d, 44 Şi Fig. 34).
Semnalată de P. A. CHAPPUIS şi R. JEAN-NEL în ,,Enunieration des grottes visitees", seria 8-a
(1951) iar apoi în cîteva lucrări publicate de T. RUSU (1968, 1973. b, 1981), P. C.-P a fost cartată şi
descrisă, pe o lungime de aproape 300 m, de către T. RUSU, GH RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN (1970). În
anul 1980. geologul H. MITROFAN (1983) forţează înaintarea şi, depăşind punctul „Terminus '68",
pătrunde şi descoperă o vastă reţea de goluri carstice a căror explorare şi cartare o datorăm mai multor
cercuri de speologi din ţară (V. LASCU, 1983). Dintre acestea, o contribuţie deosebită şi-au adus-o membri
C.S.A. Cluj-Napoca, C. S. „E. Racoviţă" şi C. S. „Focul Viu" din Bucureşti, ultimele două avînd şi meritul
realizării planului de ansamblu al întregii reţele subterane care a fost cartată pînă la sfîrşitul anului 1986 pe
o lungime de 13.675 m (Fig. 34).
Formată sub acţiunea apelor din Pîrîul Ciurului, al cărui bazin de recepţie se desfăşoară Pe
versantul sudic, impermeabil, al Dealului Tinoasa, şi al celor care, captate în subteran prin ponorul cu
acelaşi nume, traversau pînă nu demult Peştera Ciur-Izbuc pentru a debu a în Pîrîul Ciurului, P. C.-P., care
a permis accesul spre o vastă reţea carstică, este formată, curînd după intrare, dintr-o sală (45 x 5—20 m),
pardosită cu depozite pleistocene, în care se schiţează o albie temporar-activă, însoţită, de o parte şi de alta,
de cîteva fragmente de terasă (aluvionare său în rocă), cruste stalagmitice, hornuri şi galerii ascendente.
După numai 70 m de la intrare, aspectul golului subteran se schimbă brusc luînd forma unei galerii înguste,
cu desfăşurare în zigzag, în lungul căreia se remarca cîteva nivele de eroziune (PI. XVIII, b), o succesiune
de spaţii, cînd mai înalte (4 m), cînd mai scunde (0,5—0,3 m), cu speleoteme, bazine cu apă, marmite şi
cascade, traversate de un curs de apă temporar, ce confluează, la —50 m cu colectorul principal ce îşi are
resurgenţa în Izbucul Topliţei de Roşia (Fig. 70).
Fig. 70 — Peştera Ciur-Ponor
Dacă pînă la confluenţă, golul subteran este săpat în calcare carixiene cu Gryphaea, aval de
aceasta o falie aduce în cursul principal marnele toarciene în care galeria se lărgeşte pînă la 4—5 m pentru
ca apoi să se îngusteze brusc la trecerea în calcarele domeriene noduloase. Cu toate acestea, în aval, în
aceleaşi calcare, Peştera Topliţei de Roşia cîştigă din nou în dimensiuni (ex. Galeria Canistrelor —
denumire derivată de la blocurile paralelipipedice rezultate din desprinderea stratelor decimetrice). În
continuare, aceeaşi galerie traversează orizonturi calcaroase diferite (Domerian, Toarcian, Oxfordian,
Tithonic, Barremian), într-o alternanţă impusă de săriturile faliilor întîlnite. Din această cauză morfologia
cavernamentului este foarte complexă şi variată. Spaţiile înguste şi scunde (uneori greu accesibile),
alternează cu săli spaţioase (Sala Speranţei, Sala Mare, Sala Paragina etc.), a căror dimensiuni variază între
4—7 în lăţime şi 6—20 m înălţime, iar procesele de coroziune şi de eroziune au generat o gamă foarte largă
de forme specifice („tuburi" largi de presiune, coridoare şi bucle amplu meandrate, cu pronunţate nivele de
eroziune etc.). În timp ce hornurile şi puţurile, cu denivelări pînă la 20 m, sînt destul de numeroase,
galeriile fosile, suprapuse, sînt mai puţin frecvente, putînd fi întîlnite numai de Galeria de Acces (la intrarea
în Peştera Ciur-Ponor, pe Galeria Principală amonte de confluenţa cu Peştera Ciur-Ponor, şi pe afluentul A.
5 (două nivele suprapuse). Sifoanele, majoritatea lor accesibile numai cu echipamente speciale, sînt un alt
element specific acestui sistem carstic. Primul este situat aval de Sala Paragina, la —166 m, iar ultimul (al
7-lea) la ieşirea din Peştera de la Izbucul Topliţei de Roşia.
Colectorul principal din Peştera Topliţei de Roşia primeşte o serie de afluenţi a căror origine, în
afară de cel care drenează P. Ciur-Ponor, nu a fost încă identificată printr-un trasor oarecare; marcările
efectuate la suprafaţă nu au fost urmărite şi în subteran şi, ca atare, nu se cunoaşte cu precizie locul de
confluenţă. Iată de ce considerăm că, în această situaţie, orice formulare pe această temă rămîne o simplă
ipoteză care va trebui verificată prin noi marcări. Pînă atunci, se poate presupune că, începînd dinspre
amonte (Fig. 34 şi 70), activul nr. l (A. 1) şi activul nr. 2 (A. 2) sînt alimentate, fiecare în parte, de apele de
percolaţie din dolinele şi uvalele situate la nord de Groapa Ciurului, A. 3 vine dinspre Peştera Ciur-Izbuc,
A. 4 aparţine Peşterii Ciur-Ponor, A. 5 îşi are obîrşia în doline şi uvale) situate la nord de Cooperativa din
Runcuri, A. 6 este alimentat probabil de Ponorul Albioarei, A 7 de pierderile din Peştera lui Doboş, A. 8
colectează apele de percolaţie din valea dolinară ce se înscrie în relieful de suprafaţă pe dreapta colectorului
principal, A. 9 şi A. 10 dinspre dolinele şi uvalele larg dezvoltate, pe stînga, ia nivelul platoului, iar A. 11
transferă, în principal, o parte din apele din bazinul Văii Cuţilor în cel al Văii Topliţei de Roşia.
De remarcat că, acest sistem de goluri carstice se dezvoltă în „axul" longitudinal, arcuit, al
Platoului Runcuri, paralel cu cele două sectoare de chei care-l mărginesc (Cheile Albioarei, la vest, şi
Cheile Cuţilor, la est) şi că, în ansamblu, el are o desfăşurare dendritică, cu un colector principal şi o serie
de afluenţi ce îşi au obîrşia, cu excepţia Ponorului Albioara şi pierderile din Valea Cuţilor, în ponoarele şi
depresiunile carstice de la nivelul platoului amintit. Dată fiind orientarea şi distanţa relativ foarte mică pînă
la nivelul versantului stîng al Văii Sohodolului, nu este exclus ca, declanşarea scurgerii de-a lungul
colectorului principal, să fi fost determinată de prezenţa cursului de apă din lungul Sohodolului, într-un
stadiu incipient al evoluţiei sale, probabil antepleistocen. Cum adîncirea văii actualului sohodol era,
probabil, foarte rapidă, permanentizarea şi deschiderea unui ponor clasic nu a fost cu putinţă iar procesele
de versant care au urmat au şters orice urmă de pierdere a apelor înspre Peştera Topliţei de Roşia. După
stabilirea scurgerii de-a lungul galeriei principale, s-a produs, ca o reacţie în lanţ, cu amplu proces de
captare a cursurilor de apă ce evoluau la nivelul platoului carstic. Semnalul de începere a fost dat, în
principal, de Ponorul din Groapa Ciurului (Fig 34), Ponorul Tinoasei şi Ponorul din Groapa lui Doboş,
după care a urmat, sub acţiunea puternicelor procese de coroziune din pleistocen, formarea văilor dolinare,
a dolinelor şi uvalelor, care colectau şi dirijau apele spre izbucul Topliţei de Roşia prin intermediul
colectorului principal. În final, au aderat la acesta şi apele captate în prezent prin Ponorul Albioarei şi cele
din Valea Cuţilor.

CÎNTĂ (Peştera care ~ sau P. de sub Stanul Gurguiat) este situată în versantul stîng al Cehilor
Cuţilor, la baza Sanului Gurguiat, vizavi de Piatra Lată, satul Poniţa, comuna Roşia (Fig. 39, XV. d, 40 şi
Fig. 34).
P. C. a fost descoperită şi semnalată în literatura de specialitate de către T. RUSU (1968, 1981),
după care a fost explorată şi cartată, în 1980, de către membri C.S.A. Cluj-Napoca şi apoi recartată, în
1986, de I. Povară şi E. Silvestru (Institutul de Speologie „E. Racoviţă"), pe o lungime totală de 162 m.
Intrarea, suspendată cu 3—4 m deasupra albiei văii actuale, are o formă ovală (2 m înălţime şi 0,8
m lăţime) şi este orientată spre nord-vest. După 5 m de la intrare, galeria de acces se termină brusc deasupra
unui puţ surplombat, de 6 m adîncime, la baza căruia se dezvoltă o sală circulară pe planşeul căreia se află
numeroşi galeţi acoperiţi cu un strat subţire de argilă. Din această sală (Fig. 71) se desprind două galerii,
dintre care, pe cea din dreapta, se pătrunde într-o sală circulară (de confluenţă) de mari dimensiuni care
adăposteşte, la viituri, un lac subteran cu nivel variabil.
Fig. 71 — Peştera care Cîntă
Din acest loc se desprind cinci galerii dintre care doar două sînt mai importante: una activă, ce se
dezvoltă spre nord-est, accesibilă doar în perioadele de secetă îndelungată (pe care s-a înaintat 27 m, fiind
închisă într-un sifon), şi alta, temporar-activă, ce se desfăşoară spre sud-est, pe o lungime de 39 m, fiind
închisă printr-un baraj de prăbuşiri. Din zona mediană a ultimei galerii se desprinde o laterală ce se închide
printr-o scurgere stalagmitică. Ambele galerii prezintă speleoteme iar restul au urme evidente de inundare.
Date fiind depunerile de argile pe podeaua sălilor şi a unor galerii, precum şi dungile succesive de argilă de
pe pereţii acestora, rezultă că inundarea golului subteran este destul de frecventă şi de durată iar nisipul
grosier şi pietrişul din lungul galeriilor, orientate spre nord şi nord-est conduc la concluzia că, uneori,
acestea devin şi drenuri. În concluzie, aproape întregul gol subteran reprezintă un preaplin al activului situat
la cel mai coborît nivel (—10 m).
Fiind situată sub albia cursului de suprafaţa, P. C. este de presupus că s-a format sub acţiunea
apelor din Valea Cuţilor. Marcînd cursul de apă din această vale — captat în subteran cu circa 50 m amonte
de intrarea în peşteră — colorantul (fluoresceina) a fost observat, după cîteva ore, în P.C., iar apoi a
reapărut, după 17 ore, în Izbucul Topliţei de Roşia. Nu este exclus ca şi apele ce se pierd în Groapa lui
Oaidă să aparţină aceluiaşi sistem carstic (Fig. 34).

COCIULUI (Peştera ~ P. din Valea Brădeştilor, P. Soacrei sau P. Babei) este situată în
depresiunea de captare carstică de la Ponoare, comuna Bratca (Fig. 39, XII, 2 şi Fig. 24, 3).
Fig. 72 — Peştera Cociului
Intrarea, orientată spre sud-est, este reprezentată printr-o deschidere de 3 X 2 m care apare, într-un
„fund de sac", în versantul stîng al văii primare ce continuă, spre dreapta, pînă în Valea Ponorului. Cursul
de apă sub acţiunea căruia s-a format este azi temporar-activ, străbate, la început, o galerie puternic
descendentă (Fig. 72), relativ joasă, cu numeroase repezişuri şi cascade, şi dispare la capătul acesteia,
printr-o strîmtoare greu accesibilă (0,5 x 0,4 ni) care a făcut pe mulţi exploratori să renunţe la înaintare.
Dincolo de aceasta se pătrunde într-un sistem de trei săli, cu numeroase prăbuşiri, dintre care, cea mai mare
(30 X 25 x 20 m) adăposteşte un con de dărîmături acoperite cu argilă. Din celelalte două săli extreme se
ajunge, prin intermediul unor puţuri, la cele mai coborîte cote atinse pînă în prezent în această peşteră (—
73, —83 şi —84 m). În tot lungul peşterii, dar mai ales în sectoarele înguste, se remarcă un puternic curent
de aer ce ventilează golurile carstice, încă necunoscute, dintre. Peştera Cociului şi Peştera cu Apă de la
Bulz (H. KESSLER, 1944, T. RUSU, 1976, T. VADEANU, 1981).

COCOŞULUI (Peştera ~ sau P de la Baia ~ sau P. Gaura ~) este situată în versantul drept al
Crişului Repede, la circa 70 m nord-est de intrarea în tunelul căii ferate situat la vest de gara Şuncuiuş (Fig.
39, VII, 34).
P. C. a fost semnalată în literatura de specialitate de către P. A. CHAPPUIS şi R. JEAN-NEL
(1951, p. 87), sub numele de Peştera de la Baia Cocoşului, iar apoi a fost cartată şi publicată de către G.
HALASI (1980, p. 127).
Fig. 73 — Peştera Cocoşului
Intrarea, cu o deschidere de 2 x 2 m, este suspendată cu circa 5 m în peretele unei foste cariere de
exploatare a calcarului.
Golul subteran este format dintr-o galerie unică, descendentă, cu înălţimi medii de 2 m, care
intersectează o galerie, perpendiculară, bogat concreţionată (Fig. 73).

CONDROVICI (Poşiştăul lui ~ sau Po. de sub Dealul Ana) aven situat în platoul carstic ce se
desfăşoară la sud de Birtin, nu departe de Tăul Bătrîn, pe versantul nordic al Dealului Ana, comuna Vadu-
Crişului (Fig. 39. VII, 7 sau Fig. 33, 22).
Po. C a fost descoperit şi explorat, în 1963, de către T. Rusu, B. Baganeri, Fr. Gabor, I. Viehmann
şi Gh. Racoviţă.
Dezvoltat în calcare tithonice, el este format din două „verticale" unite între ele printr-o treaptă de
regrupare (Fig. 74). În timp ce prima se aseamănă cu un puţ, de formă eliptică (2 x 5 m), adîncă de 23 m,
cea de a doua se dezvoltă sub forma unui clopot, aflat deauspra unei săli de mari dimensiuni (60 X 11 m),
în care se coboara, circa 30 m, în surplombă, pe un con de dărîmături. În extremitatea nordică a sălii, la
baza trenei de bolovani, se ajunge într-o zonă umedă, argiloasă, pe podeaua căreia se remarcă urme de
şiroire, guano şi cîteva formaţiuni stalagmitice.
Fig. 74 — Poşiştăul lui Condrovici
Fiind situat pe traseul cursului hipogeu ce leagă Peştera Bătrînului de cea de la Vadu-Crişului, nu
este exclus ca prin acest aven să se intercepteze golul subteran, încă neexplorat, dintre sifoanele care
blochează înaintarea în cele două peşteri. În ceea ce priveşte originea sa, se apreciază că el s-a format sub
acţiunea apelor de percolaţie din dolina sub care se dezvoltă (I. VIEHMANN, C. PLEŞA şi T. RUSU,
1964).

COPILULUI (Peştera ~) este situată pe interfluviul dintre Valea Ţiclului şi Valea Copilului,
afluenţi de stînga ai Văii Topa-Rîu, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 18).
Peştera a fost descoperită, explorată şi cartată în anul 1975 de Gh. Drîmba, din Oradea. Golul
subteran, dezvoltat în zona unui ponor temporar-activ, are două intrări şi este format din două galerii
principale, aproximativ paralele, legate între ele printr-un spaţiu îngust (Fig. 75) L. VALENAŞ şi GH
DRÎMBA, 1978, p. 310).
Fig. 75 — Peştera Copilului

CORNULUI (Poşiştăul din Dealul ~ sau Avenul Gîtul Iadului) este situat pe latura de sud a
culmii calcaroase ce se desfăşoară între Valea Rea şi Valea Iadei, amonte de satul Remeţi, comuna Bul/
(Fig. 39 său 40, XIII, 83).
Descoperit şi explorat în 1951, de către membri Clubului Metalul din Cluj, conduşi de B.
Bagameri, avenul a fost cartat abia în 1981 de către membri C.S.A. Cluj-Napoca.
Fig. 76 — Posiştăul din D. Cornului
Intrarea în aven se află pe fundul unei doline de 20 m diametru şi este reprezentată printr-un puţ de
45 m adîncime (Fig. 76). La baza acestuia se află o sală de mari dimensiuni (23 m x 25 m) în mijlocul
căreia se găseşte un con de dărîmături şi trunchiuri de copaci. Din această sală se desprind două galerii mai
importante: una spre est, bogată în formaţiuni stalagmitice şi bolovani, iar a doua spre nord-vest rectilinie,
aproape orizontală, care se bifurcă şi se închide prin colmatare.
Din elementele morfohidrografice rezultă că Av. din Dealul Cornului s-a format sub acţiunea
apelor de infiltraţie prin dolina de la intrare.

COTUNA (Peştera lui ~ sau P. Lesiana) este situată în versantul drept al Văii Luncilor, cu 45 m
deasupra peşterii Moanei, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 9 şi Fig. 37).
Ca şi Peştera Moanei, ea a fost cunoscută şi cercetată, mai ales din punct de vedere faunistic, încă
din primele decenii ale secolului nostru. Golul subteran reprezintă nivelul superior, primar, al sistemului
carstic generat de apele din Valea Macră, captate în subteran prin ponorul cu acelaşi nume (Fig. 37). P. C.
este formată dintr-o galerie fosilă, cu desfăşurare meandrată (Fig. 77), a cărei morfologie trădează o origine
freatică cu trecere, în jumătatea superioară, spre un regim de curgere vadoasă.
Fig. 77 — Peştera lui Cotuna
Acest fapt ne este demonstrat de înclinarea generală a galeriei principale (contrnră sensului de
curgere în sectorul dinspre aval şi conformă cu acesta pe tronsonul dinspre amonte) de existenţa depozitelor
aluvionare numai în lungul tronsonului dins ire aval, de l;psa şi. respectiv, prezenţa nivelelor de eroziune,
precum şi de succesiunea unor spaţii foarte largi (bolţi şi cupole de coroziune de 7—8 m înălţime), în
alternanţă cu spaţii joase şi înguste (1,0—2,0 ni înălţime), prezente, mai ales, în lungul tronsonului dinspre
ieşire. În general P. C. se găseşte într-un stadiu avansat ie evoluţie endohtonă, este relativ săracă în
concreţiuni, adăposteşte cîteva formaţiuni parietale grosiere şi un număr restrîns de pururi, parte din ele pe
cale de degradare. (MIHOK, 1911, E BOKOR 1921. P. A. CHAPPUIS şi R. JEAN-NEL, 1951, p. 89, T.
RUSU şi GH. RACOVIŢĂ, 1971, T. RUSU, 1973 b şi 1981, L. VALENAŞ şi GH.DRÎMBA, 1978).

CUBLEŞ (Peştera de la ~ P. de la Cuglis. Tizfalsusi barlang, Vidareti barlang sau Koblesder


Hohle este situată în versantul stîng al Văii Blajului, afluent de dreapta al Văii Vida, satul Luncasprie (Fig.
39, XVI, 22).
Numeroasele semnături de pe pereţi atestă faptul că ea a fost vizitată încă din deceniul al patrulea
al secolului XIX. Prin studiile efectuate de J. FRIVALDSKY (1891, V. VOGL (1920), R. JEANNEL şi E.
RACOVITZA (1929). G. ROETTGER (1940) ş.a., peştera intră în literatura de specialitate, devenind un
important obiectiv de cercetare paleontologică, arheologică şi biospeolopică, iar mai tîrziu devine un
obiectiv turistic des frecventat. Ea a fost prima peşteră din ţara noastră prevăzută cu o poartă la intrare, aie
cărei urme se mai vad şi astăzi.
Fig. 78 — Peştera de la Cubleş
P. C., cu o intrare impunătoare (14 m X 1,8 m), orientată spre sud-vest, suspendată cu circa 20 m
deasupra albiei văii amintite, este alcătuită din două galerii fosile, aproape orizontale, destul de bogate în
formaţiuni stalagmitice şi în faună cavernicolă (gasteropode, ciclopide, harpacticoide, coleoptere etc.) (Fig.
78). În depozitele de umplutură s-au găsit resturi scheletice de Ursus spelaeus, Ursus arctus şi unelte de os,
parte din ele aflîndu-se la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Datorită depozitului său fosilier, de vîrstă
pleistocenă, pare să fie, după opiniile lui T. JURCSAK (1974), una din cele mai importante staţiuni
paleolitice din Judeţul Bihor.
Din elementele de ordin topografic şi morfo-hidrografic rezultă că P. C. s-a format sub acţiunea
apelor din Valea Cubleşului care, în prezent, curg la un nivel inferior avînd emergenţa într-un izvor situat,
în zona de confluenţă, la nivelul Văii Blajului (M. BLEAHU şi colab., 1976, p. 89, TR. ORGHIDAN şi
colab., 1984, p. 29).

DAICA (Peştera cu Apă din Valea ~ sau P. Tunel II dintre Valea Daica şi Valea Căuşului) este
situată la capătul dinspre aval al Văii Daica şi este reprezentată printr-un tunel natural, temporar-activ, care
străpunge o creastă de calcar dincolo de care începe Valea Căuşului, numită şi Valea Leurdei, afluent de
stînga al Văii Iada, satul Remeţi (Fig. 39 şi 40, XIII. 37).
Caracterul temporar-activ al peşterii este determinat de pierderea apelor din albia văii sau de
deschiderea, din cînd în cînd, a unui ponor în aceeaşi albie. În mod obişnuit, apele captate în subteran curg
pe sub actuala peşteră şi revin la suprafaţă, dincolo de o treaptă antitetică, la obîrşia Văii Căuşului. La
viituri, surplusul de ape revine la traseul anterior, pătrunde în P. A. D. şi iese la suprafaţă direct în V.
Căuşului (Fig. 79). În raport cu P. Seacă din Valea Daica, situată în imediata apropiere, şi cu drenajul actual
(activ), P. A. D. reprezintă, ca şi în cazul celorlalte sisteme carstice din Munţii Pădurea Craiului, cea de a
doua etapă, temporar-activă, a drenajului subteran în lungul căruia s-a format. Cu o desfăşurare aproximativ
liniară, ea se caracterizează printr-o serie de forme de eroziune (nivele de eroziune şi conducte sub
presiune), prin cîteva galerii laterale suspendate, dezvoltate în semicerc, prin existenţa unei albii bine
marcată în tot lungul galeriei principale şi prin prezenţa unor depozite aluvionare grosiere.
Fig. 79 — P. cu Apă din V. Daica

DAICA (Peştera Seacă din Valea ~ sau P. Tunel I din Valea ~) este situată în versantul drept al
văii cu acelaşi nume, amonte de treapta antitetică, străpunsă de Peştera Tunel II, dintre Valea Daica şi
Valea Căuşului, afluent de stînga al Văii Iada (Fig. 39 şi 40, XIH, 38).
P. S. D. reprezintă un vechi drenaj subteran al apelor ce curg în prezent, paralel cu aceasta, la un
nivel mai coborît. Intrarea superioară, aflată sub o boltă destul de impunătoare, este mascată de nişte
blocuri de prăbuşire sub care se desfăşoară două galerii scurte şi înguste ce dau acces într-un spaţiu
subteran ce se lărgeşte treptat (Fig. 80). Pe lîngă peretele din dreapta se dezvoltă un diverticul foarte îngust,
barat de o formaţiune stalagmitică, iar spre stînga o galerie descendentă ce coteşte de două ori spre dreapta
pentru a izola, în interiorul unei săli de mari dimensiuni, un masiv „pilon" de calcar. Spre stînga, sala are
mai multe deschideri (ieşiri) spre versantul drept al Văii Daica iar în interior prezintă o podea formată din
depozite aluvionare.
Fig. 80 — P. Seacă din V. Daica
În general, P. S. D. se află într-un stadiu avansat de evoluţie endohtonă, este lipsită de formaţiuni
stalagmitice şi adăposteşte numeroase forme de coroziune.

DĂMIŞENILOR (Peştera de la Izbucul ~) este situată în versantul stîng al Văii Brătcuţa,


aproxiamtiv la jumătatea distanţei dintre Valea Chivadarului şi Pîrîul Feţii, afluenţi de stingă ai acestei văi
(Fig. 39, XI, ti, Fig. 9, XI, 3 şi Fig. 8).
Izbucul Dămişenilor a fost reperat, în 1968, de T. Rusu cu ocazia marcărilor cu fluoresceină a
apelor din depresiunea Damiş. Ulterior, el a fost semnalat în literatura de specialitate de către: T. RUSU şi
GH. RACOVIŢĂ (1971), T. RUSU (1981) şi I. ORĂŞEANU (1983).
Resurgenţa propriu-zisă este formată din patru izvoare. Două dintre acestea, situate în amonte, sînt
temporar-active iar celelalte două sînt active. Prin adîncirea albiei Văii Brătcuţa, locul de ieşire al apelor la
suprafaţă s-a deplasat spre aval, la cote din ce în ce mai coborîte. Din această cauză, resurgenţa primară a
rama; suspendată în versantul văii cu 5—G m, fiind reactivată numai în timpul viiturilor. În astfel de
situaţii, apele debuşează la suprafaţă dintr-un lac-sifon (ce se menţine în permanenţă), situat la baza unui
abrupt surplombat ce dă impresia unei guri de peşteră.
În 1984, un grup de scufundători de la C.S.A. Cluj-Napoca, condus de Rajka G., a depăşit sifonul
amintit, intrînd în reţeaua carstică dinspre depresiunea Damiş. Pînă în 1985, P. I. D. care a făcut obiectul
mai multor expediţii de explorare conduse de Daczd G., Vincze Z., Nagy B., ş.a., a fost cartată pe o
lungime de 2.810 m. Accesul în subteran este posibil numai cu echipament de scafandru autonom.
Lungimea lacului-sifon de la intrare variază, în funcţie de debitul apelor, între 10—25 m. Dincolo de acesta
se desfăşoară o galerie principală, uşor ascendentă, puternic meandrată, drenată de un curs de apă
permanent, în lungul căruia se întîlnesc numeroase plaje de nisip şi argile. Tot în lungul său se dezvoltă
patru săli mai importante, dintre care S.3 (Fig. 81) este cea mai mare (73 m lungime X 27 m lăţime). În
timp ce S.2 şi S.3 .sînt săli de prăbuşire, S.1 şi S.4 sînt săli de coroziune, situate în amonte de sectoare
foarte înguste unde apele s-au acumulat, depunînd cantităţi imense de aluviuni. Galeriile afluente, în număr
de patru, au şi ele o desfăşurare meandrată, sînt scurte, scunde şi, uneori, foarte înguste.
Secţiunile transversale din lungul peşterii sînt foarte variate, fiind atît în calcare masive, cît şi în
calcare stratificate, putînd să fie patratice, triunghiulare, dreptunghiulare sau fusoidale. Dintre formaţiunile
stalagmitice predomină scurgerile parietale, stalagmitele şi stalactitele.
Amonte de afluentul 3, galeria principală meandrează şi mai puternic, ca urmare a scăderii pantei,
lăţimile cresc pînă la G—7 m iar plajele de nisip devin mai numeroase.
În final, se ajunge la sifonul 2, lung de circa 10 m, dincolo de care se desfăşoară, după aprecierea
exploratorilor, o galerie de aproximativ 4 km lungime, ce urmează a fi cartată.
P. I. D. a fost generată de apele captate în subteran prin ponoarele din depresiunea Damiş (Ponorul
de la Peşteruţa, Ponorul Toaia şi Ponorul Munău — vezi şi Capitolele 3.9.3. şi 4.2).

DEVENŢULUI I (Peştera ~ I) este situată, în versantul stîng al defileului Crişului Repede, la


circa 30 m sud-est de Peştera Devenţului III (Fig. 39, VII. 28).
Golul subteran este format dintr-o galerie slab ascendentă, destul de spaţioasă, cu numeroase
casete arheologice, din care se desprind trei diverticule puternic ascendente ce se închid brusc (Fig. 82).
P. D. I. a fost cartată şi descrisă, pentru prima dată, de către G. HALASI (1980, p. 147).
Fig. 81 — P. de la Izb. Dămişenilor
Fig. 82 — Peştera Devenţului I

DEVENŢULUI II (Peştera ~ TI) este situaţii în versantul stîng al defileului Crişului Repede, cu
circa 18 m sub Peştera Devenţului III (Fig. 39, VII, 2:1). Ca şi Peştera Devenţului I, ea a fost cartată şi
descrisă, pentru prima dată, de către G. II AL AŞI (1980, p. 147).
Golul subteran este reprezentat printr-un labirint de spaţii subterane dezvoltate la nivelul feţelor de
strat şi prezintă, în zona mediană, o denivelare de 1,6 m, la baza căreia se desfăşoară o sală cu mai multe
ramificaţii care se înfundă foarte curînd (Fig. 83).
Fig. 83 — Peştera Devenţului II

DEVENŢULUI III (Peştera ~ sau P. ~ III) este situată în versantul stîng al defileului Crişului
Repede, în abruptul ce se înalţă vizavi de tunelul căii ferate dinspre comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII,
30).
P. D. III este cunoscută încă de la sfîrşitul secolului trecut şi a făcut obiectul unor cercetări
arheologice şi biospeologice, fiind consemnată în literatura de specialitate de către E. BOKOR (1921), R.
JEANNEL şi E. RACOVITZA (1929).
Fig. 84 — Peştera Devenţului III
Intrarea, orientată spre nord-est, are o deschidere de 8 m lăţime şi 5 m înălţime. Golul subteran
este reprezentat, la început, printr-o sală alungită (24 X 18 X 6 m) (Fig. 84), cu numeroase dărîmături şi
cîteva casete arheologice, din care s-au scos fragmente din bronz, perle-de silex şi oseminte de Castor fiber.
sp. şi Ursus arctos, aflate la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Din această sală, care a constituit în trecut
un foarte bun adăpost pentru fugari, se desprinde, spre vest, o galerie ascendentă, din ce în ce mai strîmtă,
cu desfăşurare meandrată. După 140 m de la intrare, galeria principală se bifurcă şi se închide prin
îngustare (I. VIEHMANN, C. PLEŞA, şi T. RUSU, 1964. C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980).

DÎMBUL MIC (Poşiştăul din ~) aven situat în platoul carstic Răcaş — Ponicioară, satul
Luncasprie, comuna Dobreşti (Fig. 39, XVI. 33 şi Fig. 35).
Descoperit în 1962 de către T. Rusu, I. Vieh-mann şi Ştefania Avram, avenul a fost explorat şi
cartat, în 1969, de către membri C.S.A. Cluj-Napoca.
Fig. 85 — Poşiştăul din Dîmbul Mic
Po. D .M. este format dintr-o succesiune de puţuri, separate între ele de spaţii înguste. Din fiecare
puţ se desprinde cîte un horn din care se desprinde un altul mai mic. În jumătatea inferioară, golul subteran,
mult lărgit pe direcţia diaclazei în lungul căreia s-a format, prezintă cîteva sectoare cu formaţiuni parietale,
după care se închide printr-o aglomerare de blocuri (Fig. 85).

DÎMBUL TALPOŞ (Poşiştăul din ~), aven situat în platoul carstic Răcaş — Ponicioară, satul
Luncasprie, comuna Dobreşti (Fig. 39, XVI, 34 şi Fig. 35).
Fig. 86 — Poşiştăul din Dîmbul Talpoş
Dezvoltat în lungul unei diaclaze, orientată de la nord-vest spre sud-est, avenul se deschide la
suprafaţă printr-o gură largă (4—6 m), după care prezintă o dezvoltare relativ uniformă. În partea
inferioară, el se lărgeşte treptat, pe direcţia diaclazei, şi se înfundă printr-un con de dărîmături şi trunchiuri
de copaci (Fig. 86). Pereţii sînt încrustaţi de şanţuri şi caneluri iar spre exterior sînt acoperiţi, aproape în
totalitate, de alge şi muşchi.

DOBOŞ (Peştera lui ~ sau P. din Groapa lui ~) este situată în groapa cu acelaşi nume, dezvoltată
pe stînga drumului minier ce duce la Cooperativa din Runcuri şi spre satul Poniţa, comuna Roşia (Fig. 39,
XV. d, 46 şi Fig. 34).
Descoperită în 1962 şi semnalată în literatura de specialitate de către T. RUSU (1968) şi I.
ORASEANU (1983), P. D. a fost explorată şi cartată, pe o lungime totală de 319,5 m, de membri C.S.A.
Cluj-Napoca, în anul 1980.
Fig. 87 — Peştera lui Doboş
Intrarea, de 3x5 m, orientată spre est, se deschide la baza unui abrupt calcaros, aflat pe latura de
vest a unei gropi de eroziune de mari dimensiuni (210 X 250 m). Spre baza acestui abrupt se îndreaptă un
curs de apă ce îşi are obîrşia într-un izvor situat la sud de Cooperativa din Runcuri şi toate apele de pe
versanţii gropii respective (Fig. 34). Curînd după intrare, urmează o galerie strîmtă, puternic descendentă,
dezvoltată în lungul unei diaclaze. În extremitatea acesteia apare un mic curs de apă ce se angajează în
lungul unei galerii suborizontale, cu o lăţime medie de 1,5 m şi o înălţime medie de 3—4 m (Fig. 87). După
60 ni, galeria de acces debuşează într-o sală alungită, frumos concreţionată, dezvoltată oblic pe direcţia de
înaintare. Din această sală se desprinde, spre dreapta, printr-o treaptă de 2 m, o galerie ascendentă, cu lăţimi
cuprinse între 4—6 m, în care se remarcă, la început, un planşeu argilo-nisipos iar apoi cîteva gururi şi
blocuri de prăbuşire printre care se deschide un puţ de —15 m. Dincolo de blocuri se dezvoltă, pe dreapta,
o sală circulară, frumos concreţionată, suspendată cu circa 5 m, iar pe stînga se pătrunde într-o galerie cu o
lăţime medie de l m, lungă de aproximativ 50 m, drenată de un curs de apă temporar ce dispare printre
blocurile de la intrare.
Din sală de confluenţă, golul subteran continuă spre vest cu o galerie descendentă, drenată de
cursul de apă din galeria de acces, ale cărei dimensiuni scad treptat pînă la 1,5 x 1,0 m. După cîţiva metri
galeria se lărgeşte iar, pentru ca apoi, revenind la dimensiunile anterioare, să-şi schimbe brusc direcţia, spre
sud—sud-vest, terminîndu-se, după circa 50 m, cu un sifon impenetrabil.
După cum este uşor de constatat din Fig. 34, P. D. s-a format sub acţiunea apelor din izvorul
amintit, care apare din gresii şi şisturi lia-sice, a celor ce se adună de pe versanţii gropii cu acelaşi nume şi
dintr-o dolină învecinată, spre care se îndreaptă afluentul subteran, de dreapta, din această peşteră. Părăsind
P. D., apele se îndreaptă spre colectorul principal din sistemul carstic Runcuri unde apar, după ce trec pe
sub o uvală şi cîteva doline, prin activul nr. 7 (Fig. 34).

FANEA BABII (Poşiştăul lui ~), aven situat pe latura de sud-vest a Gruiului Groşilor, mărginit la
nord-est şi nord-vest de Valea Şoi-muş-Lazuri, satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 39, XV. c, 10 şi Fig. 167,
14).
Descoperit şi semnalat de T. RUSU (1968), Po. F. B. a fost explorat şi cartat abia în 1981 de către
membri C.S.A. Cluj-Napoca. Intrarea, reprezentată printr-o deschidere de 1,5 x 0,7 m, este mascată de
cîteva blocuri de piatră şi se află în buza superioară a unei doline de mari dimensiuni. La început, golul
subteran este format dintr-un puţ de 43 m adîncime, cu o treaptă intermediară de —18 m (Fig. 88). La baza
acestui puţ, care se lărgeşte treptat pînă la 7 m, se află două hornuri adiacente, un con de dărîmături şi
intrarea în Puţul Mare, de —61,5 m. La aproximativ jumătatea acestuia se află, prins între pereţi, un bloc de
calcar care îngreunează mult coborîrea. În partea inferioară, avenul este format din două trepte: una de 10,5
m şi alta de 16 m, după care, la —131 m se închide cu un dop de argile şi pietre.
Fig. 88 — Poşiştăul lui Fanea Babii

FÂNULUI (Peştera ~) este situată la sud de Dealul Rujet, în bazinul superior al Pîrîului Gruiul
Jderului, afluent de stînga al Văii Leşului, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 14).
Fig. 89 — Peştera Fânului
Intrarea, orientată spre vest, se află la baza unui abrupt de 15—20 m înălţime ce coboară din
Dealul Peşterii. Golul subteran s-a format sub acţiunea apelor de infiltraţie şi este alcătuit dintr-o galerie
ascendentă care dă acces într-o sală de 6—7 m înălţime, cu un tavan dezvoltat în cupolă din care
proeminează o serie de arcade separate de goluri adînci. Din această sală se desprind două galerii care se
unesc foarte curînd într-un spaţiu mai larg al cărui tavan şi podea se apropie tot mai mult închizîndu-se prin
concreţionare.
Peştera a ieşit de foarte multă vreme de sub acţiunea apelor, prezintă numeroase prăbuşiri, ce
denotă un stadiu avansat de evoluţie sub acţiunea proceselor de îngheţ şi dezgheţ (Fig. 89).

FAŢA APEI (Peştera de la ~ sau P. cu Apă de sub Peretele Cornului) este situată în versantul
stîng al Văii Iada, cu 5 m deasupra albiei actuale, amonte, cu circa 200 m, de confluenţa cu Valea Rea (Fig.
40, 79).
Cunoscută încă din ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, ea a fost prospectată biospeologic şi
consemnată în literatura de specialitate, sub acest nume, de Val. Puşcariu (P.-A. CHAPPUIS şi R.
JEANNEL, 1951). În Repertoriul peşterilor din România (TR. ORGHIDAN şi colab., 1965) figurează, în
mod greşit, sub numele de Peştera cu Apă din Remeţi. Ea a fost descrisă de BLEAHU şi colab. (1976. p.
74) sub numele de Peştera cu Apă din Dealul Cornilor şi a făcut obiectul unor cercetări sistematice de
ecologie şi climatologie subterană întreprinse de GH. RACOVIŢĂ (1980). Ulterior, ea a fost prezentată în
cadrul unor lucrări de popularizare a golurilor carstice, dintre care amintim pe cea semnată de TR.
ORGHIDAN şi colab. (1984, p. 47).
Fig. 90 Peştera de la Faţa Apei
P.F.A. s-a format sub acţiunea apelor ce se pierd, prin infiltraţii, în albia Văii Rea (vezi tabelul 2 şi
Fig. 9, XIII, 19—18). Aşa după cum au dovedit-o marcările cu fluoresceină, efectuate de T. Rusu, ele apar
în fundul peşterii prin două sifoane (Fig. 90), curg în lungul unei galerii înguste (l—3 m lăţime), cu înălţimi
ce variază între 5—15 m, în care se remarcă mai multe nivele de eroziune, linguriţe şi cîteva plaje de nisip,
şi dispar, în zona mediană a peşterii, printr-un sorb inexplorabil. De aici, cursul de apă reapare la suprafaţă
în albia Văii Iada printr-o emergenţă difuză. La viituri, apele depăşesc sorbul amintit şi, după cîteva zeci de
metri, dispar din peşteră printr-un spaţiu inaccesibil omului, de unde debuşează la suprafaţă tot prin izvorul
amintit. Dincolo de acest „ponor", peştera este lipsită de o curgere organizată şi se desfăşoară sub forma
unei galerii, cu înălţimi variabile (8—15 m), în care se remarcă planşee stalagmitice, aluviuni cimentate,
cruste de calcită, formaţiuni parietale grosiere şi un vechi canal de curgere ce se termină într-un sorb fosil.
Deasupra acestui sorb, o galerie îngustă pătrunde într-un labirint de spaţii subterane în care se află
interesante elemente morfohidrografice. Este vorba de nişte nivele de eroziune, aflate în pereţii laterali, care
urcă şi coboara odată cu tavanul ce descrie un foarte frumos meandru pe verticală. Tot în această zonă se
desprind trei galerii superioare, descoperite în 1951 de S. Ziirich şi I. Rind, şi cartate, abia în 1981, de către
membri C.S.A. Cluj-Napoca. Una dintre acestea răzbate pînă la suprafaţă şi adăposteşte cîteva oase de
Ursus spelaeus. Din modul lor de desfăşurare rezultă că ele s-au format sub acţiunea unor ape primare,
înainte de stabilirea resurgenţei prin intrarea actuală (II).
Spre ieşire, galeria principală se dezvoltă de-a lungul unei diaclaze ce poate fi urmărită, în tavan,
pînă în sectorul unde exista, pînă nu demult, o poartă construită de localnici. De aici, galeria coteşte spre
dreapta şi se lărgeşte treptat spre versantul Văii Iada, adăpostind, în timpul iernii, frumoase stalagmite de
gheaţă.

FAŢA ARSĂ (Poşiştăul din ~), aven situat în versantul de sud-est al Dealului Rujet, cătunul
Secătura, satul Remeţi (Fig. 39 şi 40, XIII. 27).
Fig. 91 — Poşiştăul diu Faţa Arsă
Descoperit şi cartat, în 1966, de către membri Institutului de Speologie „E. Racoviţă" Cluj, avenul
se deschide într-o pădure de fagi seculari, pe fundul unei doline ce se înscrie în versantul general al
terenului. După circa 12 m, se ajunge pe o platformă de regrupare, constituită din blocuri prăbuşite, după
care urmează un puţ de 45 m adîncime, cu un diametru de 2—3 m. De la ultima platformă, structurală,
avenul continuă cu o galerie puternic descendentă, cu dezvoltare în spirală, care se înfundă cu un dop de
pietre şi pămînt (Fig. 91).

FIREZ (Peştera de la ~) este situată în versantul drept al Văii Leşului, deasupra izbucului cu
acelaşi nume, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39 şi 40, XIII, 17).
P. F. a fost deschisă, în 1977, prin decolmatarea unui ponor fosil, de către membri C.S.A. Cluj-
Napoca. Intrarea, formată dintr-un puţ de 3—4 m adîncime, dă acces într-un labirint de galerii ce se închid
prin colmatare (argile şi nisipuri) (Fig. 92). Galeria principală (2—3 X 5—6 m) se termină cu o sală frumos
concreţionată, colmatată cu depozite aluvionare.
Fig. 92 — Peştera de la Fircz

FIULUI (Ponorul Văii ~) este situat în bazinul superior al Văii Cuţilor, pe Valea Pietrii Albe, la
capătul văii oarbe cu acelaşi nume (Fig. 9, XV. d. 19 şi Fig. 167, 10).
Cursul de apă ce se îndreaptă spre acest ponor rezultă din unirea a două pîraie (Pîrîul Farcului şi
Pîrîul Ciungilor), ale căror bazine de recepţie se desfăşoară pe gresii cuarţitice liasice. După confluenţă,
colectorul principal se angajează într-o vale de contact şi curge la baza unui abrupt de peste 25 ni înălţime,
format din calcare albe marmoreene (de unde şi numele de Piatra Albă). Curînd, valea se în-gustează şi,
adîncindu-se treptat, se închide brusc printr-o treaptă antitetică de circa 20 m înălţime, puţin surplombată,
care i-a atras numele de peşteră, folosit de către localnici. Apele, uneori tumultoase, dispar la baza acestei
trepte şi reapar la zi prin Izbucul Roşiei (vezi şi tabelul 2). Între acest ponor şi confluenţa cu Valea Pietrii
Negre se desfăşoară o vale suspendată marcată la început de o dolină, iar apoi de o albie seacă ce se
adînceşte treptat sub acţiunea unor mici izvoare temporar-active.

FONCII (Ponoarele de sub Stanul ~) sînt situate în bazinul superior al Văii Cuţilor, pe Valea
Pietrii Negre, la baza unei faleze de calcar ce poartă numele de mai sus (Fig. 9, XV. d, 9—10 şi Fig. 167,
9).
Cursul de apă, captat prin ponorul principal, se formează din unirea cîtorva organisme fluviatile
dezvoltate pe versanţii impermeabili ai dealurilor Farcu, Frăsîneasa şi Frăgaru. După ce curge, în sectorul
său inferior, de-a lungul unei văi de contact tectonic, dispare în partea de est a acelui abrupt, ce se
desfăşoară pe mai multe sute de metri lungime. În stadiul primar al evoluţiei reţelei hidrografice din această
zonă, el colecta şi apele ce drenau valea dolinară ce se desfăşoară, peste Iezere, pe versantul vestic al Dl.
Cuculeasa, unde se află două ponoare, şi înspre Groapa Poienii Mari din Sohodolul de Roşia.
La viituri, în jurul pierderii actuale se formează un lac de scurtă durată, cu adîncimi variabile, a
cărui urme sînt trădate de mîlurile şi nisipurile ce persistă pe versanţii din jur.
Cu circa 250 m spre vest, se află un al doilea ponor, temporar-activ, prin care sînt captate apele
unei vîlcele ce se desfăşoară perpendicular pe faleza de calcar. La vest de acesta se schiţează o vale seacă,
suspendată, ce trece treptat în Valea Pietrii Negre, temporar-activă.
Deasupra şi la sud-est de aceste două ponoare, la suprafaţa micului platou carstic al Stanului
Foncii, se află intrarea în cel mai adînc aven din ţară (Av. din Stanul Foncii, Fig. 39, XVd, 32). Prin
marcările efectuate pînă în prezent nu s-a stabilit dacă cursul de apă din acest aven provine sau are vreo
legătură cu ponoarele amintite. În schimb, se cunoaşte cu certitudine că apele captate prin ponorul principal
de sub Stanul Foncii revin la suprafaţă prin Izbucul Roşiei (T. RUSU, 1981).

FUGARILOR (Peştera ~) este situată în versantul drept al defileului Crişului Repede, în abruptul
ce se înalţă deasupra tunelului dinspre Şuncuiuş (Stanul Stupului), comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII,
33).
Generată de apele de infiltraţie, P. F. este formată dintr-o sală alungită cu două intrări: una
principală, inferioară, orientată spre sudvest, şi alta secundară, superioară, orientată spre nord-vest (Fig.
93). Sala, luminată în întregime, se lărgeşte treptat spre intrarea principală unde are o lăţime maximă de 6
m, prezintă un diverticul de 2,5 m lungime, adăposteşte o formaţiune de prelingerc şi cîteva stalactite în
curs de formare (I. VIEHMANN. C. PLEŞA şi T. RUSU. 1964, C. PLEŞA, 1966 şi 1978/G. HALASI,
1980 p. 129).
Fig. 93 — Peştera Fugarilor

FUND (Peştera din Hîrtopul fără ~) este situată în Dealul Podireului, ce se desfăşoară pe dreapta
defileului Crişului Repede, la sud de comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 19).
Descoperită în anul 1974 şi cartată în 1975 de membri Cercului de speologie „Z" din Oradea,
peştera este descrisă şi publicată de L. VĂLENÂŞ şi GH. DRÎMBA (1978), care o consideră aven. În
realitate, este vorba de o peşteră, de 300 m lungime, accesibilă printr-un puţ de 10 m, la baza căruia se
desfăşoară o sală, cu blocuri, de 11 X 5 x 6 m (Fig. 94). În continuare, se dezvoltă, spre nord-est, o galerie
superioară, de 39 m lungime, şi o galerie inferioară, cu desfăşurare în trepte, ce interceptează o galerie
orizontală, drenată de un curs de apă temporar-activ. Acesta apare dintr-o strîmtoare impenetrabilă şi curge
de-a lungul unei galerii, de 143 m lungime, cu desfăşurare meandrată, ce pune în evidenţă sistemul de
fisurare al calcarului în „tablă de şah", şi care sfîrşeşte cu un sorb impenetrabil. Pe traseul inferior, acesta
prezintă o sală (de intersecţie) în care debuşează o galerie rectilinie, de 50 m lungime, cu o lăţime de l—1,5
m. Cursul de apă din subteran provine, probabil, din infiltraţiile ce au loc prin numeroasele doline de la
suprafaţă şi debuşează în Crişul Repede printr-o resurgenţă ce nu a fost încă stabilită. După toate
probabilităţile aceasta pare să fie Peştera cu Apă din defileul Crişului Repede.
Fig. 94 — P. din Hîrtopul fără Fund
Fig. 95 — P. de la Izv. lui Gabor

GABOR (Peştera de la Izvorul lui ~) este situată în versantul drept al văii cu acelaşi nume, afluent
de stînga al Văii Poiana, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 5).
P. I. G. a fost descoperită şi parţial cartată, în 1978, de către L. VALENAŞ (1980—1981), cînd o
publică sub numele de Poşiştăul de la Izvorul lui Gabor (Fig. 95).
Intrarea (1,0 x 0,4 m), aflată deasupra izvorului cu acelaşi nume, dă acces, printr-un puţ de 3 m,
într-o sală cu numeroase prăbuşiri (15 x 6 x 3 m) străbătută de un curs de apă ce apare şi dispare prin cîte
un sifon.
În 1982, prin forţarea unui sifon din vecinătatea intrării, de către membrii C.S. „Z" Oradea, s-a
pătruns şi explorat un gol subteran ce însumează 2707 m lungime. Din scurta descriere publicată de L.
VALENAŞ în Theoretical and Applied Karstology, I, 1984, p. 255, rezultă că peştera este constituită dintr-
o galerie principală, activă, de 1390 m, şi doi afluenţi: unul de 425,5 m lungime şi altul de 28,5 m.
Morfologia peşterii evocă o serie de forme freatice, modelate ulterior prin procese de origine vadoasă.
În ceea ce priveşte originea apelor din această peşteră este de presupus că ele provin din Valea
Cordăului, al cărui bazin hidrografic se desfăşoară la est, în imediata vecinătate cu Pîrîul lui Gabor.

GALERIA ARTIFICIALĂ (Peştera din ~ din Valea Sălătrucului) este situată în zona de de-
buşare a văii amintite în lunca majoră a Văii Iada, satul Remeţi (Fig. 40, 26).
P. G. A. a fost descoperită în anul 1978 de către minerii care săpau, în abruptul ce se înalţă pe
stînga văii, o galerie de prospectare pentru tunelul de aducţiune al apelor din lacul de acumulare de la Leşu.
Ea a fost interceptată după 20 m de la intrare şi este formată din două tipuri de galerii: una superioară,
colmatată cu nisipuri şi argile, şi alta inferioară, drenată de un curs de apă ce apare şi dispare prin cîte un
sifon (Fig. 96), ambele totalizînd o lungime de 65 m. Împreună cu galeria de prospectare, peştera
însumează 112 m lungime.
Fig. 96 — Peştera din Galeria Artificială
După toate probabilităţile, apele din această peşteră provin din infiltraţiile ce au loc de-a lungul
văii Sălătrucului şi reapar la suprafaţă prin Izvoarele de la Ciuhandru, situate, nu departe, în lunca Văii
Iada.

GALERIA FORŢATĂ (Peştera din ~) este situată în tunelul de aducţiune la hidrocentrala de la


Munteni, comuna Bulz (Fig. 39, XIII, 102).
P.G.F. a fost interceptată cu ocazia lucrărilor de excavare a unei galerii de fugă din zona Văii
Bisericii, în prezent fiind izolată prin betonare. Dezvoltată, perpendicular pe galeria artificială, de-a lungul
unei diaclaze, ea prezintă importante depozite de prăbuşire şi aluvionare, în special nisipuri şi argile (Fig.
97). Tavanul este întrerupt pe alocuri de cîteva hornuri şi cupole de coroziune iar podeaua prezintă o serie
de neregularităţi produse de cîteva conuri de prăbuşire şi puţuri (2—11 m adîncime). Peştera este lipsită de
un curs de apă dar se pare că, periodic, ea este inundată de apele ce provin din infiltraţii.

GAURA CU VÎNT, este situată pe latura de vest a unei uvale aflată la nord de sediul
administrativ al satului Zece Hotare, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 15 şi Fig. 27, 14).
Cu o deschidere care abia permite trecerea unui corp omenesc, golul subteran este format din două
săli, situate la nivele diferite, legate între ele printr-o galerie îngustă şi scundă (Fig. 98). Din sala inferioară,
în mijlocul căreia se află un con de dărîmături, se desprinde o galerie inaccesibilă, puternic ventilată,
dezvoltată în direcţia fundului uvalei amintite.
Prezenţa curenţilor de aer a suscitat un interes deosebit, presupunîndu-se existenţa unor importante
goluri subterane la care, cu toate insistenţele membrilor C.S.A. Cluj-Napoca, încă nu s-a ajuns. Ele ar putea
să se desfăşoare fie spre Izbîndiş, unde se îndreaptă apele din Pn. Bre-zului, aflat în apropiere (Fig. 27, 11),
fie spre Valea Letea unde reapar la zi apele din Groapa Ciungilor situată la vest de G.V. (A. SZILAGYI,
1976, T. RUSU, 1977).
Fig. 98 — Gaura cu Vînt

GĂLĂŞENI (Peştera de la ~ sau Peşteroaia) este situată în satul cu acelaşi nume, comuna
Măgeşti, la capătul dinspre aval al Pîrîului Deblei (Fig. 39, VII, 13 şi Fig. 33, 2).
Fig. 97 — Peştera din Galeria Forţată
Fig. 99 — Peştera de la Gălăşeni
Cunoscută şi explorată, parţial, în perioada celui de al doilea război mondial de către un grup de
speologi amatori din Cluj şi Oradea (J. XANTUS, 1943), P.G. este cercetată intre anii 1965—1973 de către
un grup de speologi de la Institutul de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj, condus de C. Pleşa, care realizează
prima hartă a porţiunii studiate (962 m lungime totală) pe care o publică în ,,Peşteri din România" (M.
BLEAHU şi colab., 1976, p. 84). Din anul 1975, explorarea peşterii este reluată de un grup de speologi
amatori din Oradea, condus de L. Vălenaş, care o cartează, pînă în 1982, pe o lungime de 2357 m.
Intrarea, orientată spre vest, se află la baza unui abrupt, de cîţiva metri înălţime, care barează valea
pîrîului amintit, transformînd-o într-o clasică vale oarbă. Golul subteran, săpat în calcare neojurasice, este
format din trei sisteme de galerii: unul al Activului Principal, altul al Galeriilor Fosile şi ultimul al
Activului Secundar (Fig. 99).
Activul Principal, temporar-activ, în care debuşează un afluent de dreapta, este reprezentat de
apele din Pîrîul Deblei care, după ce parcurg o galerie meandrată şi dispar printr-un sifon impermeabil (A),
reapar la suprafaţă prin izvoarele din Groapa Moţului din localitatea Josani (Fig. 9, VII, 3).
Galeriile Fosile, generate tot de apele din Pîrîul Deblei în faza primară de constituire a actualului
drenaj subteran, sînt alcătuite din mai multe tronsoane de galerii, dezvoltate pe trei nivele diferite, separate
de praguri, strîmtori şi săli de prăbuşire.
Activul Secundar, generat, după toate probabilităţile, de către apele din Ponorul Dumbrăvii (Fig.
33, 1), este alcătuit dintr-o galerie fosilă, primară (Galeria Morcovilor), o galerie tempo-rar-activă, ce se
dezvoltă între sifoanele B şi C, şi o a doua galerie fosilă, foarte scundă (Galeria Belemniţilor) care, după
105 m, devine inpracticabilă.
În general, peştera este greu accesibilă din cauza pragurilor, a strîmtorilor şi a numeroaselor
sectoare scunde sau pline cu apă, dar este importantă din punct de vedere genetic şi evolutiv, prezintă o
gamă largă de concreţiuni şi adăposteşte resturi scheletice de Ursus arctos (în Galeria de Cristal) şi
fragmente de ceramică feudală, din sec. XVII—XVIII (în Galeria Belemniţilor).
Biospeologic, în peşteră predomină elemente troglofile iar dintre troglobionte se remarcă
coleopterul Drimootus p. şi diplopodul Trachysphaera sp. (M. BLEAHU şi colab., 1976, T. RUSU, 1973, b
şi 1981, L. VALENAŞ şi GH. BRÎMBA, 1978, TR. ORGHIDAN şi colab., 1984, p. 34).

GÎRBOVU (Poşiştăul din Dealul ~), aven situat în uvala cu acelaşi nume, dezvoltată în
extremitatea de nord-est a platoului carstic Răcaş-Ponicioară, satul Luncasprie (Fig. 39, XVI 27 şi Fig. 35).
Avenul se deschide în jumătatea inferioară a unei doline de dimensiuni medii, mărginită spre sud-vest de un
abrupt de circa 30 m înălţime. După o coborîre verticală de 25 m se ajunge pe un con de grohotiş, în care se
schiţează o albie seacă. La baza acesteia se deschide o galerie îngustă, puternic descendentă, care permite
accesul într-o sală de 8—10 m lăţime, plină cu prăbuşiri, al cărui tavan se menţine la 1,2 m înălţime (Fig.
100). După toate probabilităţile, avenul s-a format prin prăbuşirea fundului dolinei în care se înscrie.
Fig. 100 — Poşiştăul din D. Gîrbovit

GLIMEIA MICĂ (Poşiştăul din ~), aven situat la nord de Depresiunea Damiş, în dealul cu
acelaşi nume, satul Damiş, comuna Bratca ,(Fig. 39, IX, 2). Descoperit, în 1976, de membri C.S.A. Cluj-
Napoca, el este explorat şi cartat de descoperitori, în acelaşi an.
După cîţiva metri de la intrare, golul subteran se lărgeşte pînă la 4 X 4 m iar pereţii sînt acoperiţi
cu un strat subţire de argilă. La adîncimea de 10—12 m argila dispare, pentru ca la —18 m să apară
formaţiuni parietale. După o coborîre de 25 m se ajunge pe o treaptă formată din dărîmături şi, de aici, prin
intermediul unui puţ de 3,5 m, pe fundul avenului, reprezentat printr-o sală de 8 m diametru, în extremitatea
căreia se află un horn de circa 15 m înălţime (Fig. 101).
fig. 101 — Poşiştăul din Glimeia Mică
Fig. 102 - Poşiştăul din Groapa Gherjului

GROAPA GHERJULUI (Poşiştăul din ~ sau Po. de la Copaciu Mîndru), aven situat în platoul
Răcaş-Ponicioară, pe versantul estic al Dealului Osoi, satul Luncasprie (Fig. 39, XVI, 36 işi Fig. 35).
Descoperit în 1962 de T. Rusu, L Viehmann şi Ştefania Avram, el este explorat şi cartat, în 1969,
de către membri C.S.A. Cluj-Napoca.
Gura avenului se deschide în buza unei doline de mari dimensiuni, numită Groapa Gherju-lui.
După o coborîre verticală de 13 m se ajunge la o strîmtoare dincolo de care se lărgeşte brusc şi schiţează o
platformă de regrupare (Fig. 102). Sub aceasta, golul subteran se dezvoltă sub forma unui clopot,
înfundîndu-se cu dărîmături. În jumătatea sa inferioară, pereţii sînt umezi şi prezintă cîteva formaţiuni de
prelingere.
Fig. 103 — Peştera din Groapa Largă

GROAPA LARGĂ (Peştera din ~) este situată în versantul stîng al Văii Strivinoasa, la sud de
Dealul Mihaiului, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 45).
Intrarea, de 3 m lăţime X 2,5 m înălţime, permite accesul într-o sală circulară care continuă cu o
galerie puternic descendentă, sinuoasă, cu cîteva nivele de eroziune şi un planşeu nisipo-argilos (Fig. 103).
La extremitatea galeriei, dezvoltată la contactul dintre eruptiv şi calcare, se schiţează, perpendicular pe
direcţia de înaintare, o albie săpată în depozitele unei terase aluvionare, ce se termină cu un sorb
inaccesibil.
Din dezvoltarea sa, rezultă că această peşteră, de tip ponor, s-a format sub acţiunea unui curs de
apă azi dispărut de la suprafaţa reliefului în care se înscrie.
GROAPA STURZULUI (Poşiştăul din ~), aven situat în versantul drept al unei vîlcele ce se
desfăşoară pe versantul nordic al Dealului Glimeia, înspre uvală cu acelaşi nume, satul Damiş (Fig. 39, X, 2
şi Fig. 18).
Descoperit în anul 1964, el este explorat în 1966, în colaborare cu B. Bagameri şi Fr. Gabor, şi
semnalat în literatura de specialitate de către T. RUSU şi GH. RACOVIŢĂ (1971).
Fig. 104 — Poşiştăul din Groapa Sturzului
După o verticală de 15 m (Fig. 104), se ajunge pe o platformă pe care se găseşte o aglomerare de
blocuri, pămînt, crengi, oase şi cadavre de animale domestice în curs de descompunere. În continuare, se
parcurge o galerie puternic descendentă care, în jumătatea inferioară, se transformă într-un abrupt de peste
2o m. La baza acestuia se desfăşoară o sală eliptică (20 x 15 m), în care se află un masiv stalagmitic de
formă sferică (2,5 m diametru, pe marginea căruia s-au format numeroase gururi şi perle de cavernă (PI.
XXI, c). Pe planşeul orizontal al sălii, format dintr-un strat gros de argilă, se găseau, la data explorării,
numeroase amprente de labe şi cîteva schelete intacte de carnivore (PI. XXVI b). În tavanul ce se dezvoltă
sub formă de boltă, cu înălţimi maxime de 8—9 m, se află cîteva grupuri de stalactite iar pe laturile de est şi
de nord ale acestuia se înalţă cîte un horn argilos.
Din elementele morfohidrografice rezultă că avenul s-a format în lungul unei diaclaze, sub
acţiunea apelor din vîlceaua în care se deschide.

GRUIEŢULUI (Peştera ~ sau P. din Valea Şteazelor) este situată în versantul stîng al văii
amintite, la circa 400 ni aval de Izbvucul Roşiei (Fiu. 38. XV d, 36 şi Fig. 167, 13)
P.G. a fost semnalată de P.A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951, p. 134., sub numele de Peştera
din V. Fleazelor, apoi TR. ORGHIDAN şi colab. (1965) sub cel de Peştera din Valea Şteazelor sau Peştera
Poniţei, pentru ca T. RUSU (1968, 1973. b, 1981) să o numească Peştera Gruieţului.
Deşi a făcut obiectul mai multor investigaţii speologice, ea nu a fost încă descrisă sau prezentată în
vreo lucrare de specialitate. În 1965, I. Viehmann, Gh. Racoviţă şi T. Rusu o cartează dar planul său nu a
fost încă publicat. În 1986, E. Silvestru şi V. Lascu o recartează stabilindu-i următoarele dimensiuni: 414,4
m lungime, +20,35 m denivelare şi 235 m extensie (Fig. 105).
Intrarea, mascată de o vegetaţie arborescentă, se găseşte la obîrşia unui pîrîu, temporar-activ, ce
debuşează la suprafaţă cu circa 25 m deasupra albiei văii amintite. Golul subteran este format din două
galerii: una principală, tempo-rar-activă, ce se închide cu un sifon impenetrabil, dezvoltată în lungul unei
diaclaze, şi alta secundară, fosila, situată la un nivel superior, cu desfăşurare meandrată ce se termină cu o
mică sală. În timp ce prima se caracferîzea: prin prezenţa cîtorva nivele de eroziune, pla şi terase
aluvionare, arcade şi hornuri, cea de doua adăposteşte importante cantităţi de dep zite aluvionare,
numeroase formaţiuni stalagm tice şi cîteva gururi.
P.G. a fost generată de apele ce pătrund drenează P. din Hîrtopul Bonchii (Fig. 39, XV 35). În
timp ce nivelul inferior este travers; de apele ce dispar în extremitatea din aval peşterii amintite, nivelul
superior, format în acţiunea aceloraşi ape într-o etapă anterioar evoluează doar sub acţiunea apelor de
percol; ţie prin dolinele ce se dezvoltă în albia vă dolinare ce se desfăşoară pe deasupra Peştera Gruieţului.

GRUIUL GROŞILOR (Poşiştăul din ~), ave situat în platoul carstic mărginit, spre nord, «3
Valea Şoimuş-Lazuri, satul Lazuri (Fig. 39, XV 13 şi Fig. 167, 15).
Descoperit şi semnalat de T. RUSU (1982 Av.G.G. a fost cartat abia în 1982 de cîţiva membri
C.S.A. Cluj-Napoca.
Intrarea, reprezentată printr-o deschidere relativ largă (5/2 m), permite accesul, printr-un puţ de 10
m adîncime, într-o sală de 9 x 5 m pardosită cu pietre, în mijlocul căreia se deschide un puţ de 6 m
adîncime (Fig. 106). Pe latura sudică a acesteia se dezvoltă un al treilea puţ, adînc de 20 m, ce se termină cu
o sală de 6 X 4 m, ocupată de blocuri de prăbuşire
Fig. 106 — Poşiştăul din Gruiul Groşilor
Fig. 105 — Peştera Gruieţului

GRUIUL MEGHII (Poşiştăul Mare din ~), aven situat în micul platou carstic ce se desfăşoară
între Valea Şoimuşurilor şi Valea Toplicioara, satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 39, XV c, 17).
Fig. 107 — Poşiştăul Mare din Gruiul Meghii
Descoperit şi cartat, în 1982, de către membri C.S.A. Cluj-Napoca, Av. G. M. se deschide în
versantul dinspre Valea Toplicioara. Intrarea, destul de îngustă, dă acces într-un puţ de 18 m adîncime la
baza căruia se desfăşoară o sală de 26 X 15 m (Fig. 107). Spre sud, sala se transformă într-o galerie înaltă
care se termină, brusc, cu un puţ colmatat, de 24 m adîncime şi 6—7 m lăţime. Spre nord, se desfăşoară o
galerie destul de scundă, din care se desprind patru puţuri, unite la bază, care creează o reţea de goluri de
tip labirint.

HAIULUI (Poşiştăul lui Toderea ~), aven situat la nord-vest de şcoala din Poiana Damiş, în
extremitatea de sud-est a platoului dolinai ce se dezvoltă la sud de cătunul Fîntînele satul Damiş (Fig. 39,
XV. d, 25).
Intrarea, destul de mascată, se găseşte pe latura de nord a unei doline de mari dimensiuni. După o
coborîre de 16 m, distanţă de-a lungul căreia golul subteran se lărgeşte treptat, se ajunge într-o sală din care
se desprind, pe direcţia diaclazei în lungul căreia s-a format, două galerii: una foarte scurtă, ce se termină
cu un lac, iar alta, descendentă, de 37 m lungime, ce sfîrşeşte cu un mic puţ (Fig. 108). Printre dărîmăturile
de pe podeaua sălii de la intrare se află numeroase oase, unele prinse în cruste de calcită. Dimensiunile lor,
neobişnuit de mari, foarte asemănătoare cu cele din cavităţile de la Pietrele Albe (Vlădeasa)^ par a fi resturi
scheletice a unor ierbivore azi dispărute (probabil Alces alces).
Fig. 108 — Poşiştăul lui Toderea Haiului

HANDRII (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Văii Surducel, comuna Vîrciorog (Fig. 39,
XVII, 9). Peştera a fost descoperită în anul 1976 de Gh. Drîmba din Oradea. Ea este formată dintr-o galerie
temporar-activă, orientată est-vest, cu secţiuni medii de 2 X 2 m. După circa 110 m de la intrare se ajunge
la un sifon închis, dar peştera continuă, pe stînga, printr-o galerie ce se termină într-o sală de confluenţă
unde activul principal devine inaccesibil iar pe dreapta se desfăşoară o galerie secundară, foarte scundă,
care nu a putut fi explorată decît pe o lungime de 30 m (Fig. 109) (L. VĂLENAŞ şi GH DRtMBA, 1978, p.
308).
Fig. 109 — Peştera Handrii
Din morfologia reliefului de suprafaţă rezultă că P. H. a fost generată de apele ce se infiltrează în
albia văii (fără nume) ce ocoleşte, la vest şi la sud, masivul calcaros în care se dezvoltă.

HODOABA (Peştera de la ~ sau P. cu Gheaţă) este situată în versantul stîng al Crişului Repede,
amonte de Peştera Ungurului, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 24).
Descoperită de L. Vălenaş şi A. Jurkiewic/ în 1978, P. H. este explorată şi cartată, în 1979, de
către membri cercului de speologie „Crysis" din Oradea, ale căror rezultate au fost publicate într-un articol
semnat de T. GASPAR (1981), intitulat, Peştera cu Gheaţă.
Fig. 110 — Peştera de la Hodoabă
Fig. 111 — Peştera Biserica Huţa
Golul subteran se desfăşoară pe două nivele: unul inferior format dintr-o scurtă galerie de acces
(Fig. 110), o sală de 13 X 5 m, şi o galerie ascendentă ce se termină cu un horn, şi altul superior, care se
desprinde din Sala Mare la o cotă de +9 m, care continuă cu o galerie, ascendentă la început, destul de
accidentată, cu înălţimi medii de 2 m, şi se termină cu un prag de —2 m, la baza căruia se intră într-o sală
de mari dimensiuni ce se închide cu dărîmături (Sala Prăbuşirilor). Pe stînga acesteia se dezvoltă, în lungul
unei diaclaze, un diverticul de circa 35 m, puternic ascendent, ce se îngustează treptat.
În general, peştera este săracă în formaţiuni stalagmitice. Cele existente sînt reprezentate prin
scurgeri parietale, cu tendinţe de exfoliere, şi cîteva stalactite, prezente numai în nivelul superior.

HUŢA (Peştera Biserica ~) este situată în versantul drept al Văii Peştiş, la circa 0,6 km amonte de
confluenţa acesteia cu Valea Surdu-cel, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 13).
Peştera a fost descoperită şi cartată în anul 1975 de către Gh. Drîmba. Golul subteran este format
dintr-o singură galerie, fosilă, cu numeroase blocuri de prăbuşire, accesibilă prin trei intrări (Fig. III): două
orientate spre sud şi una spre nord-vest (L. VALENAŞ şi GH. DRÎMBA, 1978, p. 309).

IGRIŢA (Peştera ~ sau Igreţu) este situată la sud-vest de satul Peştera, comuna Aştileu, în partea
superioara a abruptului care flanchează spre sud Depresiunea Vadului (Fig. 39, VI, 4 şi Fig. 32, 1).
Aflată într-o zonă intens populată, P. I. a fost cunoscută şi vizitată încă din prima jumătate a sec.
XIX. Datorită unui însemnat depozit de oase, în special de Ursus spelaeus, care au luat drumul spre cele
mai mari muzee ale luniii, peştera a ajuns, foarte curînd, un important obiectiv paleontologic, iar apoi
biospeologic şi arheologic, fiind consemnată în lucrările de specialitate ale unor oameni de ştiinţă ca: L.
MIL-LER (1856), E. şi J. FRIVÂLDSKY (1857), L. ROEDIGER (1881), J. DADAY (1880), E. BOKOR
(1921), H. BREUIL (1925), R. JEANNEL şi RACOVITZA (1929) ş.a.
Golul subteran, dezvoltat în calcare barre-miene, se dezvoltă sub forma unui labirint de galerii de
mari dimensiuni, născute în regim freatic, de-a lungul unei fisuraţii în ,,tablă de şah". Acest fapt este pus în
evidenţă de numeroase cupole de coroziune, de ramificarea galeriilor în unghi drept şi de închiderea
acestora printr-un unghi adesea foarte ascuţit (Fig. 112). De remarcat că, în timp ce galeriile din sectorul
central al peşterii se menţin aproape la acelaşi nivel, cele dinspre ieşire şi, mai ales, dinspre Sala Oaselor,
sînt descendente, situîndu-se, în final, cu 2—3 m şi, respectiv, 10 m mai jos decît primele. Din elementele
geologice şi morfohidrografice ale peşterii şi ale zonei în care se află, se pot deosebi următoarele etape
evolutive mai importante: etapa antepleistocenă sau a formării sale în regim freatic, sub acţiunea apelor din
Valea Mnierei, captate în subteran sub Vîrful Gurguiata, etapa pleistocenă, sau a scoaterii golului subteran
de sub acţiunea apelor freatice prin evacuarea lor din Sala Oaselor, direct la suprafaţă, ceea ce a determinat
suspendarea galeriilor dinspre aval şi popularea acestora cu Ursus spelaeus, şi etapa holocen-actuală sau de
evoluţie sub acţiunea proceselor endohtone, de fosilizare, cu tendinţe evidente de involuţie.
Fig. 112 — Peştera Igriţa
P.I. este renumită în literatura mondială prin depozitul său fosilifer de faună pleistocenă superioară
(Canis lupus, Hyaena spelaea, Falis pardus, Cervus elaphus. Rangifer tarandus, Că-,, pra ibex, Rupicapra
etc), între care ursul cavernelor, elementul predominant, se remarcă prin forme robuste, evoluate, cu
frecvente cazuri patologice. H. BREUIL şi M. ROŞCA au descoperit o bogată industrie aurignaciană,
peştera continuînd să fie locuită şi în perioada fierului, iar E. CHIRILA şi colab. (1971) semnalează
descoperirea unui tezaur compus din 26 denari romani imperiali din perioada anilor 138—191, ceea ce
indică că între dacii liberi şi provincia imperială existau relaţii comerciale de schimb (H. KESSLER, 1942,
T. RUSU, 1975. M. BLEAHU şi colab., 1976, p. 87 şi TR. ORGHIDAN şi colab., 1984, p. 31).

IOVULUI (Peştera ~ P. Orgaşului, Gura Dracului sau Hîrtopul Ponorului) este situată deasupra
pierderii primare a cursului de apă din Valea Ponorului, fost afluent al Văii Boiului, satul Ponoare, comuna
Bratca (Fig. 39, XII, 3 şi Fig. 24, 8).
Fig, 113 — Peştera Iovului
P. I. s-a format prin acţiunea conjugată a proceselor endo- şi exocarstice, respectiv din joncţiunea
unei doline asimetrice (A) cu un gol subteran (B) format pe seama cursului de apă primar din Valea
Ponorului (Fig. 113). Atît dolina cît şi cavitatea propriu-zisă, separate printr-un zid (a), construit de
localnici, pentru a evita căderea animalelor, sînt dezvoltate în calcare marmoreene (Anissian) şi se
desfăşoară în lungul unei diaclaze. În timp ce tavanul prezintă neregularităţi, podeaua, cu o pantă de 60°—
70°, este mai uniformă şi este acoperită cu pămînt, în partea superioară (b), şi cu pietre colţuroase în
jumătatea inferioară (c). Golul subteran se închide cu o aglomerare de blocuri prinse într-o scurgere
stalagmitică (d) dezvoltată sub acţiunea apelor de infiltraţie de-a lungul feţelor de strat (T. RUSU, 1976).

IZBÎNDIŞ (Peştera de la ~) este situată în abruptul ce se înalţă deasupra izbucului cu acelaşi


nume, aflat la extremitatea de sud-vest a comunei Şuncuiuş (Fig. 39, VIII, 4).
Fiind situată în imediata apropiere a unuia dintre cele mai mari izbucuri din Munţii Pădurea
Craiului, care continuă să atragă numeroşi specialişti, într-o zonă destul de populată şi uşor accesibilă, P.L
a fost cercetată şi consemnată în literatura de specialitate încâ din primele decenii ale secolului nostru (E.
BOKOR, 1921, R. JEANNEL et RACOVITZA, 1929, P. A. CHAPPUIS et R. JEANNEL, 1951, H.
KESSLER, 1942).
Golul subteran, la care se poate ajunge prin escaladarea unui perete vertical de circa 10 m înălţime,
este format dintr-o galerie, în general descendentă cu desfăşurare dentritică (Fig. 114), lipsită de formaţiuni
stalagmitice, colmatată, în mare măsură, cu depozite aluvionare (argile şi nisipuri), în care s-au găsit resturi
scheletice de Ursus spelaeus, Cervus elephus şi resturi de cultură materială primitivă, aflate în colecţia
Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea.
Din elementele de ordin morfohidrografic rezultă că P.I. s-a format în faza primară de constituire a
drenajului subteran care răzbate la Suprafaţa, în prezent, prin izbucul cu acelaşi nume.
Biospeologic, peştera adăposteşte coleoptere, diptere, trichoptere, araneide, acarieni şi izopode (L.
VALENAŞ şi GH. DRÎMBA. 1978, p. 285).
Fig. 114 — Peştera de la Izbîndiş

IZBÎNDIŞ (Resurgenţa de la ~) este situată în versantul drept al Văii Măguran-Izbîndiş, în


extremitatea de sud-vest a comunei Şuncuiuş (Fig. 9, VIII, 1).
Prin mai multe marcări cu fluoresceină s-a constatat că apele acestui izbuc, cu un nume atît de
simbolic, provin de pe o suprafaţă de circa 18 km2, el fiind alimentat de apele captate prin Ponorul Brezului
(IX, 1) Ponorul Olfului (IX, 2), Poronul de sub Peştera Birăului (IX, 3) (toate situate în Groapa
Cârmăzanului), prin Ponorul din, Groapa Blidireşti (VIII, 3), Ponorul Tomii (XVI, 14), din pierderile şi
infiltraţiile, ce au loc prin Pn. lacoboaia (XVI, 10) şi în bazinul Văii Măguran (VIII 2). Cursul de apă
debuşează dintr-un sifon ce formează la ieşire un lac de formă ovală (8 X 10 m), aflat pe dreapta văii, la
baza unui abrupt în care se înscrie peştera cu acelaşi nume. În ultimele două decenii, el a făcut obiectul a
numeroase acţiuni de explorare întreprinse de scafandri experimentaţi, din ţară şi de peste hotare, dar, cu
toate sacrificiile de pînă acum, nu s-a reuşit încă să se pătrundă în golurile carstice ce se presupune că ar
exista dincolo de acest sifon. Cea mai mare parte a acestui sifon (241 m), cu o denivelare de 40 m, se pare
că a fost parcursă de Gabor Halâsi în 1984 cînd, din motive necunoscute, corpul său neînsufleţit a fost găsit,
după lungi şi anevoioase căutări, la o depărtare de 200 m de la intrare.
Din înregistrările făcute rezultă că scurgerea maximă s-a produs în perioada martie — prima
decadă din mai 1982 (reprezentînd 37% din volumul total al scurgerii anuale) şi februarie-martie 1983
(43% din volumul anual). Cele mai multe debite aparţin clasei de 100l/s—200l/s) a căror frecvenţă a fost de
47% în 1982 (172 zile) şi de 24% în 1983 (72 zile). Debitul specific al acestei resurgenţe a fost de 17
1/s/km2, iar debitul mediu, în anul hidrologic X. 1981—IX. 1982, a fost de 530 l/s şi de 340 l/s în anul
următor. Debitul maxim s-a înregistrat în luna iunie 1982 (3178 l/s), iar cel minim în decembrie 1982 (92
l/s).
La viituri, creşterea debitelor este brutală, maximele producîndu-se la l—3 zile de la debut iar
revenirea se face după 9—21 zile de la viiturile din perioada de vară-toamnă.
Pînă nu demult, apele acestui izl-mc reprezentau o importantă sursă de energie pentru punerea în
funcţiune a unor joagăre şi mori ţărăneşti, ce se aflau în lungul văii, iar în prezent, ca şi în trecut, ele
servesc la alimentarea cu apă a gospodăriilor din apropiere, respectiv, din Şuncuiuş (vezi şi tabelul 2 şi G).

IZVOR (Peştera de la ~) este situată în versantul drept al Văii Mişidului, la circa 775 m amonte
de confluenţa acestuia cu Crişul Repede şi cu 20 m deasupra unui izvor ce apare la nivelul albiei acestei
văi, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 18).
După o intrare scundă (1,3 x 0,7 m) şi o galerie scurtă şi joasă (9 m lungime), se pătrunde într-o
sală de mari dimensiuni (24 x 12 x 7,5 m; în care meandrează, printre blocuri, cursul de apă ce apare prin
izvorul amintit. Amonte de Sala Mare (Fig. 115) se desfăşoară un gol subteran alcătuit dintr-o serie de
galerii etajate care pun în evidenţă coborîrea succesivă a drenajului subteran în funcţie de nivelul de baza
local. Se apreciază că apele din această peşteră provin din infiltraţiile ce au loc pe versantul de nord-vest al
Dealului Groşilor (L. VĂLENAŞ şi A. JURKIEUICZ, 1980—1981).

ÎNTORSURI (Peştera de la ~ sau P. de la Ponorul Runcşorului) este situată în versantul drept al


Văii Runcşorului, în mijlocul buclei pe care aceasta o descrie înainte ca apele cursului cu acelaşi nume, ce
o drenează, să dispară în subteran prin ponorul existent aici, aflat în raza comunei Roşia (Fig. 39, XV d. 23.
Fig. 168).
Consemnată în literatura de specialitate de P.-A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951. p. 106), T.
RUSU (1968) şi C. PLEŞA (1978), P. I. a fost cunoscută şi cercetată, pînă în anul 1975, numai pe porţiunea
de la intrare, reprezentată printr-o sală circulară (20—22 m lăţime), dispusă în pantă, colmatată cu depozite
de umplutură (Fig. 116). Prin dezobstruarea unui coridor de legătură, speologii amatori din Spisska Nova
Ves (Cehoslovacia), conduşi de ing. geol. L. Novotny, au pătruns, în august 1975, într-un gol subteran
fosil, cu numeroase gururi, cruste şi formaţiuni stalagmitice, dezvoltat perpendicular pe direcţia văii
primare, azi fosilă, şi paralel cu actualul curs de apă ce dispare în ponorul amintit.
Pig. 115 — Peştera de la Izvor
Intrarea, orientată spre est, se deschide într-un abrupt calcaros, la nivelul unui fost terasament de
cale ferată forestieră care ocolea Fundătura Runcşorului. Spre nord, galeria principală prezintă o succesiune
de praguri, cînd pozitive cînd negative, şi se termină cu o sală din care se desprind patru culoare strîmte:
două sfîrşesc cu cîte un horn iar celelalte se înfundă prin îngustare. Spre sud, galeria principală (Fig. 116)
se lărgeşte treptat, adăpostesc interesante şi bogate formaţiuni stalagmitice (P. XXIV. a) pentru ca în partea
finală să prezinte un horn de peste 10 m, înălţime, o galerie ascendentă ce se închide Prin concreţionare şi
un aven de 20 m adîncime. De remarcat că, pe podeaua peşterii există, în zona hornului amintit, cîteva oase
de Ursus spelaeus. Prin avenul de 20 m se ajunge într-o sală, pardosită cu pietrişuri şi nisipuri bine rulate,
în tavanul căreia se înscriu cîteva hornuri şi cupole de coroziune (Fig. 116, B—B' şi C—C'). Din cercetările
efectuate rezultă că P. I. s-a format sub acţiunea apelor din Valea Runcşorului înainte de deschiderea
actualului ponor adică în faza cînd apele acestei văi se drenau, total sau parţial, spre Depresiunea Roşiei de-
a lungul actualului sohodol Runcşor—Albioara. Cele patru culoare din extremitatea nordică a peşterii, ce se
desfăşoară spre albia, azi fosilă, a văii primare, demonstrează că trecerea apelor în subteran s-a făcut la
început, prin infiltraţii în albia văii primare iar apoi prin scurgere liberă, prin actuala intrare. Aşadar P. Î.
reprezintă un pasaj subteran primar de trecere a apelor din Valea Runcşorului în bazinul Văii Lazurilor,
respectiv în Valea Toplicioara care a funcţionat cu mult înainte de captarea integrală a cursului de suprafaţă
prin Ponorul Runcşorului.
Fig. 116 — Peştera de la întorsuri
Fig. 117 — Peştera din Gruiul Jderului
Biospeologic, P. I. deţine o remarcabilă faună cavernicolă terestră şi acvatică dintre care a-inintim:
araneide (Nesticus cellulanus), colembole, coleoptere bathysciinae (Pholeuon graeile chappuisi şi
Drimeotus sp.), izopode, diptere, copepode ciclopide (Speocyclops troglodytes), copepode harpaticoide
(Spelaeocamptus spelaeus) etc.

JDERULUI (Peştera din Gruiul ~) este situată în bazinul superior al văii cu acelaşi nume, afluent
de stînga al Văii Leşului care, la rîndul său, se varsă în Iada, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39 şi 40,
XIII, 13).
P. G. J. a fost descoperită de către un grup de speologi amatori, condus de L. Csoltko, de la C.S.A.
Cluj-Napoca, în anul 1977, fiind considerată de aceştia ca cea mai frumoasă peşteră din bazinul Văii Iada.
Intrarea în subteran se poate face pe două căi; printr-un aven de cîţiva metri şi printr-o deschidere,
aflată cu 15 m deasupra talvegului văii, îngustă şi foarte scundă. În general, ea se desfăşoară pe două nivele
fosile, unite între ele, din loc în loc, printr-o serie de praguri şi spaţii mai largi care ar putea fi numite „săli
de confluenţă (Frg. 117). În partea sa finală, galeria principală, drenată de un mic curs de apă, se îngustează
treptat, devenind foarte curînd inaccesibilă. P. G. J., cu o denivelare de 35,5 m, o înălţime maximă de 30 şi
o lăţime maximă de 15 m, adăposteşte o mare varietate de formaţiuni stalagmitice, depozite aluvionare şi
cîteva aglomerări de blocuri de prăbuşire.

JILOASA (Avenul sau Peştera din ~) este situată în bazinul superior al văii dolinare cu acelaşi
nume, fost afluent de dreapta al Văii Runcului care debuşează în Cheile Videi, satul Luncasprie, comuna
Dobreşti (Fig. 39, XVI, 50 şi Fig. 35).
Descoperit şi semnalat de T. Rusu, în 1972, Av. J. a fost explorat şi cartat, în 1989 de către
membrii Cercului de speologi amatori din Tinca, pe o lungime de 773 m.
Intrarea, reprezentată printr-o gură de aven de formă ovală (3x6 m), se află în spaţiul dintre două
doline de mari dimensiuni. După o coborîre verticală de 38 m se ajunge pe un con de dărîmături, aflat la
marginea unui lac subteran, din care apele dispar printr-un sifon încă neexplorat (Fig. 118). Golul subteran,
drenat de un curs de apă temporar, este format dintr-o galerie principală, destul de meandrată, orientată de
la nord-est spre sud-vest, uşor ascendentă, cu numeroase diverticule laterale, prin care pătrund cîteva
cursuri de apă ce gravitează spre sifonul de la intrare. Colectorul principal de apă apare dintr-un sifon situat
în extremitatea de nord-est a peşterii, la marginea unei săli de mari dimensiuni pardosită cu numeroşi
bolovani, printre care apele dispar curînd pentru a reveni, după circa 70 m, în galeria principală printr-un alt
sifon. Numeroasele plaje de nisip şi pietriş, tronsoane de albie seacă şi alte aglomerări de depozite
aluvionare, demonstrează că, la viituri, se organizează, în lungul galeriei principale, un curs de apă ce
ocupă, pe alocuri, tot spaţiul dintre cei doi pereţi. Din sala amintită se desprinde, pe stînga, o galerie
puternic ascendentă, lipsită de concreţiuni iar în partea sa vestică se desfăşoară un horn de circa 15 m
înălţime. Cea de a doua galerie mai importantă, lungă de circa 70 m, se desprinde, tot pe stînga, fiind
drenată de un firicel de apă cu caracter permanent. În general, tavanul galeriei prezintă numeroase cupole
de coroziune şi cîteva hornuri, în alternanţă cu spaţii înguste şi scunde în zona sifoanelor.
Av. J. s-a format sub acţiunea apelor de infiltraţie prin dolinele larg dezvoltate pe interfluviul
dintre Valea Videi şi Valea Surducelului şi că, de fapt, el reprezintă doar un mic tronson dintr-o reţea de
goluri carstice care, probabil, se desfăşoară pe sub valea Jiloasei şi cea a Cadului, transformate azi în văi
dolinare. Din suprapunerea planului acestei peşteri cu elementele de suprafaţă rezultă că apele din sifonul
din amonte provin din dolinele unei uvale ce se desfăşoară la nord-est de intrare, iar cele care dispar prin
sifonul de sub avenul de la intrare reapar la suprafaţă, aşa după cum s-a dovedit printr-o marcare efectuată
de I. Orăşeanu, prin Izbucul de sub Piciorul Benii, situat în versantul drept al Cheilor Videi (Fig. 9, XVI,
59).

JOFI (Peştera nr. l din Mina 117 din ~) se găseşte în culoarul carstic Merişor-Albioara, într-o
galerie minieră părăsită (Fig. 39, XVd. 48).
Descoperită, în 1984, în timpul săpării unei galerii de exploatare a bauxitei, P. J. a fost explorată,
începînd cu anul 1984, de către membrii C.S. „E. Racoviţă" Bucureşti. Topografierea ei a fost încheiată, în
octombrie 1986, de către I. Povară, K. Silvestru. (Institutul de Speologie „E. Racoviţă" şi E. Lascu de la
C.S. „K. Racoviţă", care ne-au pus la dispoziţie planul peşterii şi ne-au furnizat datele de mai jos.
Deschisă în calcare eocretacice, galeria minieră a intersectat golul carstic la nivelul tavanului
acestuia, în care se coboară o verticală de 7 m, pe un con de blocuri prăbuşite. La baza acestuia (—16 m),
se interceptează un mic curs de apă care, după ce dispare printr-o fisură, este reîntîlnit, curînd, într-o sală de
23 m lungime şi 12 m lăţime. De aici, el se angajează de-a lungul unei galerii cu mai multe cascade şi
confluează cu drenul principal la —49 m faţă de galeria minieră (Fig. 119).
Aval de confluenţă, apele drenează o galerie meandrată, orientată aproximativ est-vest, cu înălţimi
şi lăţimi cuprinse între 2—5 m. După 350 m de la confluenţă, galeria principală, pe care se înscriu mai
multe cascade, continuă pînă la un lac de sifon, situat la —127 m.
Amonte de confluenţă se desfăşoară, spre NE, o galerie ascendentă, de 840 m lungime, cu mai
puţine praguri şi cu dimensiuni ce variază între l—6 m lăţime şi 2—20 m înălţime. Cursul principal
primeşte o serie de afluenţi, atît de pe dreapta, cît şi de pe stînga, încă neexploraţi. În zona mediană s-a
întîlnit o sală de mari dimensiuni (42 x 15 m), traversată de o falie care aduce în contact anormal calcarele
neocomian-barremiene, cu cele de vîrstă callovian-tithonică. În peretele stîng al acestei săli, pe un povîrniş
accentuat, cu evidente urme de scurgere, se ajunge la baza unui horn care a fost escaladat pînă la cota de
453 m altitudine absolută. Raportînd această cotă la altitudinea Ponorului din Baia Nitului (4So m), sub
care se află, rezultă că pînă la suprafaţă ar mai fi doar 5 m.
Amonte de această sală de contact, galeria revine la dimensiunile anterioare iar densitatea
formaţiunilor stalagmitice creşte atît de mult încît barează, uneori, înaintarea şi generează sifoane prin
joncţiunea cu oglinda apei. Două astfel de sifoane au putut fi depăşite pe deasupra, nu însă şi cel de al
treilea, şi ultimul. Pe o galerie laterală, care se închide foarte curînd, s-a atins cota de +28 m, respectiv 473
m altitudine absolută.
Fig. 119 — Peştera din Mina Jofi
P. J. s-a format, iniţial, sub acţiunea apelor captate prin Ponorul din Baia Nitului, care îşi au
bazinul de recepţie dezvoltat pe gresii cuarţoase hettangian-sinemuriene. Cu timpul, prin dezvoltarea
deosebită a unor doline şi uvale, acţiunea de captare a colectorului subteran s-a extins, atît în amonte, unde
se desfăşoară o succesiune de doline ce culminează cu o uvală de mari dimensiuni (Fig. 35), cît şi spre sud-
est (Prin Galeria de Acces), înspre un al doilea grup de doline.
Printr-o marcare cu rodamină, efectuată de I. Orăşeanu, s-a constatat că apele din Ponorul Baia
Nitului revin la suprafaţă prin Izbucul Topliţei de Vida (vezi tabelul 2). Dată fiind diferenţa de nivel, destul
de scăzută (22 m) dintre sifonul din aval (318 m altitudine) şi resurgenţa amintită (240 m), rezultă că apele
circulă, pe cei aproximativ 3,8 km (linie aeriană), într-o galerie cu numeroase sifoane şi chiar de-a lungul
unor sectoare complet inundate.

JURCANILOR (Peştera ~) este situată la extremitatea din aval a unei văi oarbe, pe un fost
afluent de dreapta al Văii Sohodol-Albioara, satul Ţarina, comuna Roşia (Fig. 39, XVd. 30, Fig. 10, 15 şi
Fig. 167, 3).
Golul subteran, cu o intrare spectaculoasă (10 m lăţime/15 m înălţime), orientată spre nord, este
format dintr-o sală alungită, dispusă în pantă, şi o galerie cu desfăşurare meandrată (Fig. 120). El este
drenat de un curs de apă temporar-activ al cărui bazin de recepţie se desfăşoară pe versantul sudic al culmii
Scaunului Craiului, alcătuit din nisipuri şi gresii lia-sice. La contact cu formaţiunile carstificabile, el a fost
captat în subteran şi dirijat spre Izbucul Roşiei. După aspectul intrării s-ar părea că, dincolo de aceasta, se
desfăşoară un gol subteran de mari dimensiuni, dar, care, în realitate, nu a putut fi explorat decît pe o
lungime de 54 m. În partea sa finală, galeria se îngustează foarte mult şi, curînd, se închide prin dezvoltarea
deosebită a unor masive stalagmitice (P. A. CHAPPUIS, et R. JEANNEL, 1951; T. RUSU, 1968; A.
SZILAGYI, 1976).

JURJII (Peştera de la Moara ~ P. de la Izbucul ~ sau P. de la Moara Conii) este situată la obîrşia
Văii Gălăşenilor, comuna Măgeşti (Fig. 39, VII.12 şi Fig. 33, 3).
Peştera a fost explorată, în premieră, în 1973 şi cartată în 1976 de către membrii Cercului de
speologie „Z" din Oradea. Intrarea, aflată la baza unui abrupt calcaros, este marcată de apariţia unui curs de
apă, cu debit ce variază între 50—200 l/s, care, după ce formează cîteva repezişuri, se resfiră şi apoi
meandrează în lunca largă a Văii Gălăşenilor.
Golul subteran, reprezentat printr-o galerie activă cu lăţimi medii de 3 m, se desfăşoară, la început
pe direcţia est-vest, iar apoi coteşte puternic spre stînga, unde se află un sifon deschis în perioadele de
secetă, şi sfîrşeşte, după 39 m de la intrare, printr-un sifon închis, impenetrabil (Fig. 121).
Fig. 121 — Peştera de la Moara Jurjii
Indicele de variabilitate a debitului cursului de apă subteran

I.v. = qmax/qmin

calculat pentru o perioadă de doi ani (1982— 1983) arată că această resurgenţă este una dintre cele
mai mari din Pădurea Craiului (246). Panta de creştere şi descreştere este sensibil egală indicînd o
pronunţată tendinţă de atenuare a viiturilor şi o capacitate de stocare a apelor mai ridicată a acviferului.
Dealtfel, debitele maxime se produc la 4—9 zile din momentul înregistrării tendinţei de creştere a acestora.
Cele mai frecvente debite aparţin clasei 50—100 l/s (202 zile în 1982 şi 118 zile în 1983). În intervalul
ianuarie-octombrie 1983, scurgerea totală a fost cu 38% mai redusă faţă de aceeaşi perioadă a anului
anterior. Cu toate acestea, debitele din clasa 100—200 l/s din 1983 au avut o durată aproape dublă faţă de
aceeaşi perioadă şi clasă, din 1982 (73 zile faţă de 41 zile). Debitele minime s-au înregistrat în perioada 4—
7 decembrie 1982, cînd a fost de 58 l/s. Din cercetările efectuate pînă în prezent rezultă că apele din această
peşteră provin din infiltraţiile ce au loc prin numeroase doline, larg dezvoltate între Sohodolul Birtinului,
Dealul Crucii şi Mniera, şi din pierderile care au loc de-a lungul Văii Mniera, amonte de cotul pe care
aceasta îl face, spre nord, în faţa Dealului Cornet (Fig. 33, 27). Cu un debit relativ constant, apele din
această peşteră reprezintă sursa principală de alimentare cu apă a gospodăriilor din jur, a unei păstrăvării şi
fazanerii, recent amenajate (1986) şi, pînă nu demult, forţa necesară punerii în funcţiune a unei mori
ţărăneşti. Datorită alimentării, în cea mai mare parte a sa, din precipitaţii, apa izbucului este aproape
întotdeauna limpede ceea ce face să fie foarte propice scopurilor pentru care este utilizaţă (T. RUSU, 1973
b şi 1981; L. VALENAŞ şi GH. DRlMBA, 1978).
Fig. 120 — Peştera Jurcanilor

LAC III (Peştera III din Jos de ~) este situată în versantul drept al defileului Crişului Repede, la
circa 270 aval de tunelul căii ferate dinspre Vadu Crişului (Fig. 39, VII, 22).
Peştera este alcătuită dintr-o galerie ascendentă, cu o deschidere de 7x7 m, pardosită cu lemn, care
după cca 15 m se îngustează şi se bifurcă (Fig. 122): spre dreapta se dezvoltă, de-a lungul unei diaclaze, un
diverticul ce se închide prin concreţionare, iar spre stînga o mică sală şi cîteva hornuri slab dezvoltate.
Fig. 122 — Peştera III din Jos de Lac
În vecinătatea P. L. 3 şi P. L. 4 s-au mai semnalat şi alte cavităţi pe care însă nu le-am cuprins în
repertoriul nostru din cauza dimensiunilor lor reduse (7—16 m lungime) (G. HALASI, 1980).

LAC IV (Peştera IV din Jos de ~) este situată în versantul drept al defileului Crişului Repede la
circa 280 m aval de tunelul căii ferate dinspre Vadu Crişului (Fig. 39, VII, 23).
Intrarea este orientată spre sud-vest şi are o deschidere de 5 X 4 m. Golul subteran este reprezentat
printr-o galerie ascendentă, cu o lăţime medie de 5 m, pardosită cu lemn şi are o dezvoltare în formă de arc
de cerc. La circa 25 m de la intrare, galeria se lărgeşte, spre stînga, în lungul unei diaclaze care a generat un
horn slab dezvoltat (Fig. 123), (G. HALASI, 1980. p. 135).
Fig. 123 — Peştera IV din Jos de Lac

LELII (Peştera cu Apă din Dealul ~) este situată în versantul drept al Văii Iada, deasupra
izvoarelor din Lunca Pizlii, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 92).
Descoperită în 1984 cu ocazia săpării unei galerii de exploatare geologică, P. A. D. L. a fost
explorată în premieră, de B. Bagameri şi D. Tunyogi, iar apoi, cartată pînă în anul 1985, pe o lungime de
1195 m, de către membrii C.S.A. Cluj-Napoca.
Accesul în subteran se poate face prin două galerii miniere (Fig. 124): una superioară, în care s-a
intersectat un puţ de 40 m adîncime, şi alta inferioară, printr-o deschidere de 0,8/ 0,5 m.
Prima dă acces, de la baza puţului, într-o galerie fosilă, puternic descendentă, înaltă şi argiloasă, cu
săritori de 3—4 m. După circa 100 m, aceasta intersectează Galeria Principală (activă), dezvoltată de-a
lungul unor diaclaze, în care tavanul urcă pînă la 40—45 m înălţime. Prin intermediul unei galerii fosile,
ascendente, Galeria Superioară continuă şi „debuşează" într-o sală circulară de mari dimensiuni (40 m
diametru) (Sala Prieteniei), în care se găsesc numeroase şi mari blocuri de prăbuşire. Galeria Principală
(inferioară, activă), destul de bogat concreţionată, are o dezvoltare sinuoasă, cu numeroase şi foarte
frumoase meandre, a căror desfăşurare poate fi urmărită în pereţii laterali pînă la 25—30 m deasupra albiei
actuale. Cursul de apă, care o drenează pînă la Sifonul II, apare dintr-un sifon (I) ce pare a fi deschis, dar
care este foarte periculos de explorat din cauza blocurilor prăbuşite în el.
Cea de a doua intrare permite accesul direct într-o galerie fosilă, superioară (Galeria Cotită),
săracă în formaţiuni stalagmitice, care se dezvoltă în două direcţii: una spre dreapta, spre Galeria
Principală, şi alta spre stînga, unde coboara şi intersectează aceeaşi galerie la cîţiva metri de sifonul din
aval (II).
Fig. 124 — Peştera cu Apă din Dealul Lelii
P. A. D. L. are şi o galerie secundară (Galeria Halasi), care diferă foarte mult faţă de cea
principală. În general, aceasta este mult mai îngustă şi scundă (1,5—2,0 m înălţime), prezintă urme de
curgere sub presiune şi cîteva sectoare cu importante cantităţi de argile şi nisipuri, semn că la viituri apele
ocupă toată secţiunea acestora. Cursul de apă, care o drenează în perioadele de secetă, anare dintr-un mic
sifon (III), după care se angajează de-a lungul galeriei unde trece peste o succesiune de praguri, formînd
mici cascade şi lacuri subterane, greu de traversat. La intersecţia cu Galeria Principală, el dispare, pe
dreapta, printr-un spaţiu inaccesibil.
Din lipsă de dovezi concludente nu se poate spune care este originea celor două cursuri de apă din
această peşteră. Cum însă aceasta se desfăşoară pe direcţia drenajului subteran, determinat, dintre pierderile
din Pîrîul cu Soci (Fig. 9, XIII, 23) şi izvoarele din Lunca Pizlii (Fig. 9, XIII, 22), este de presupus că, cel
puţin una din galeriile active — probabil Galeria Principală — este străbătută de apele acestui drenaj
subteran.

LEŞULUI (Peştera cu Apă din Valea ~) este situată în versantul drept al văii cu acelaşi nume, la
circa 1,5 km amonte de confluenţa acesteia cu Iada (Fig. 39 şi 40, XIII, 5).
Cu toate că intrarea în această peşteră era cunoscută şi chiar semnalată în literatura turistică din
trecut, explorarea ei s-a făcut abia în anul 1953 de către un grup de speologi amatori din Cluj, condus de B.
Bagameri. Curînd după aceea membrii Institutului de Speologie ,,E. Racoviţă" din Cluj realizează prima
hartă a peşterii şi întreprind o serie de cercetări sistematice de biospeologie, climatologie şi
morfohidrografie subterană, a căror rezultate au fost publicate în mai multe lucrări de specialitate (I.
VIEHMANN şi C. PLEŞA — 1958, GH. RACOVIŢĂ şi M.ŞERBAN — 1975. GH. RACOVIŢĂ — 1980,
GH. RACOVIŢĂ şi P. COCEAN — 1977, M. BLEAHU şi colab., 1976, p. 75).
În 1977, un grup de speologi de la C.S.A. Cluj-Napoca forţează înaintarea şi, depăşind punctul
terminus '58 (Sifonul I), pătrund într-o galerie, tot principală, pe care o explorează şi o cartează pînă la
Sifonul III. În 1981, ei depăşesc şi acest sifon dar se opresc, după 45 m, în faţa unei strîmtori ce nu a fost
încă depăşită.
Intrarea, aflată cu 10—12 m deasupra albiei Văii Leşului, se deschide la baza unui abrupt
surplombat sub care, datorită unui baraj natural, apele subterane formează un lac aproape permanent, cu o
adîncime medie de 1,5 m, din care, la viituri, deversează la suprafaţă printr-un mic canal de curgere.
Golul subteran, cunoscut pînă în 1977 pe o lungime de circa 80o m, este format, în general, dintr-o
galerie cu desfăşurare meandrată (Fig. 125), drenată de un curs de apă cu caracter permanent a cărei albie,
adîncită în depozite argi-lo-nisipoase, descrie o succesiune de meandre, lăsînd, cînd pe dreapta, cînd pe
stînga, fragmente de terase aluvionare deasupra cărora se desfăşoară un lung tavan plan-orizontal cum rar
poate fi întîlnit în alte peşteri. Spre amonte de acesta, peştera devine rectilinie, panta albiei creşte simţitor,
depozitele aluvionare dispar treptat iar tavanul înregistrează o serie de neregularităţi determinate de
prezenţa unor diaclaze care au facilitat lărgirea golului subteran şi chiar formarea unor coridoare laterale în
care s-au păstrat cîteva resturi scheletice de Ursus spelaeus.
Fig. 125 — Peştera cu Apă din Valea Leşului
În zona primului sifon, galeria se lărgeşte spre dreapta lăsînd impresia că a luat sfîrşit. În realitate,
ea continuă să se desfăşoare în lungul unei falii verticale, cu o frumoasă oglindă de ficţiune, după care, prin
schimbarea structurii calcarului, care devine dolomitic, apare o nouă strîmtoare reprezentată printr-un sifon
temporar deschis (II). Dincolo de acesta, se dezvoltă o galerie bogat concreţionată care, după ce descrie
cîteva meandre, ia sfîrşit într-un alt sifon (HI), închis la data explorării (1977).
P. A. L. s-a format sub acţiunea apelor captate în subteran prin Ponorul de la Acre. Printr-o
marcare cu fluoresceină, efectuată în 1972, s-a constatat că, în cea de a treia zi de la apariţia colorantului în
lacul de la intrare, fluoresceină a început să iasă şi prin Izvorul de la Firez aflat în albia Văii Leşului la circa
300 m amonte de confluenţa cu Iada. Acest fapt explică de ce pe timp de secetă apele din lacul amintit nu
deversează în valea colectoare, cu toate că peştera este traversată în permanenţă de un curs de apă. Este
evident că între P.A.L. şi Izvorul de la Firez s-a stabilit un drenaj subteran care tinde să substituie scurgerea
de suprafaţă din lungul Văii Leşului.

LETEA (Peştera cu Apă din Valea ~) este situată în versantul stîng al văii cu acelaşi nume,
amonte, cu circa 75 m, de confluenţa cu Valea Groieşului, în raza comunei Dobreşti (Fig. 39, XVI, 7 şi Fig.
27, 5).
Formată probabil, sub acţiunea apelor captate în subteran prin ponoarele din Groapa Păstăiasa, P.
A. L., este alcătuită dintr-un labirint de galerii cu dezvoltare dendritică (Fig. 126). Ca şi în cazul multor
altor cavităţi din Munţii Pădurea Craiului, în evoluţia ei se pot deosebi trei etape mai importante: etapa
formării galeriilor superioare (fosile) născute, preponderent, în regim freatic, etapa sculptării galeriilor
inferioare, cu nivele de eroziune care denotă o curgere liberă, şi etapa drenajului actual, inaccesibil, situat
sub nivelul scurgerii epigeee. Din acest punct de vedere ea reprezintă unul dintre puţinele exemple care
atestă o origine batifreati-că. De aici şi o morfologie foarte complexă, cu elemente specifice fiecărei etape.
În general, ea adăposteşte numeroase cupole de coroziune, nivele şi terase de eroziune, conducte cu secţiuni
circulare formate sub acţiunea unor ape sub presiune, canale adînci de curgere, sifoane şi lacuri subterane,
exurgenţă active şi periodice, cruste, planşee, formaţiuni şi masive stalagmitice, precum şi o succesiune de
trei gururi care reprezintă un unicat (T. RUSU, 1973 b, 1977 şi 1981).
Fig. 126 — Peştera cu Apă din Valea Letea

LEUCUŞ (Peştera Mare din ~) este situată în buza superioară a versantului stîng al Văii Peşterii,
afluent de dreapta al Văii Meziadului, la marginea de sud-vest a dealului cu acelaşi nume, în raza satului
Meziad (Fig. 39, XVa. 4). Intrarea, orientată spre nord-vest, este parţial obstruată de un con de prăbuşiri
dincolo de care se desfăşoară o galerie orizontală de 8 m lăţime ce lasă impresia unui gol subteran de mări
dimensiuni (Fig. 127). După 23 m de la intrare, aceasta însă se îngustează pînă la 4— 5 m şi, descriind un
meandru, continuă cu o pantă uşor ascendentă pe care se află cîteva bazine cu apă temporară. În tronsonul
dinspre amonte galeria se bifurcă în două cavităţi înguste, separate de un perete discontinuu de calcar, care
se închid prin concreţionare.
Fig. 127 - Peştera Mare din Leucuş
Cele cîteva nivele de eroziune ce se evidenţiază în lungul peşterii ne demonstrează că ea a fost
formată de un vechi curs de apă a căror urine la suprafaţă sînt imposibil de reconstituit. În prezent, P. L.
este lipsită de o scurgere propriu-zisă iar evoluţia ei este determinată de procesele endohtone, de infiltraţii,
de acţiunea de dezagregare şi de cristalizare (T. RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN, 1974).

LEUCUŞ (Peştera Mică din ~) este situată în buza versantului stîng al Văii Peşterii, afluent de
dreapta al Văii Meziadului, cu circa 150 m nord de Peştera Mare din Leucuş, în raza satului Meziad (Fig.
39, XVa, 3).
Fig. 128 — Peştera Mică din Leucuş
La intrarea în golul subteran se află un con de dărîmături, acoperit de o cuvertură de sol, dincolo
de care se desfăşoară o sală formată din două compartimente largi (Fig. 128). Podeaua este orizontală în
primul compartiment şi înclinată, spre fundul peşterii, în cel de al doilea compartiment, unde este acoperită
de pietre desprinse din tavanul ce se menţine la 2—3 m înălţime (T. RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi V.
CRĂCIUN, 1974).

LILIACULUI (Peştera ~ sau P. Liliecilor) este situată în versantul drept al Văii Cuţilor^ aval de
intrarea în Peştera Vacii, satul Ponita, comuna Roşia (Fig. 39, XVd. 42).
Chiar de la intrare se pătrunde într-o sală circulară în tavanul căreia se deschid două hornuri, de
circa l m diametru, ce răzbat pînă la suprafaţă (Fig. 129). În continuare, se desfăşoară o gaierie descendentă
care se transformă curînd într-o sală circulară în care se adăpostesc cîteva colonii de lilieci (de unde şi
numele).
Formată sub acţiunea apelor din Valea Cu-ţilor în perioada cînd acestea curgeau deasupra său la
nivelul intrării actuale, P. L. a suferit o serie de modificări generate de apele de infiltraţie la nivelul
versantului în care se înscrie (T. RUSU, 1968).
Fig. 129 — Peştera Liliacului

LINZULUI (Poşiştăul din Dealul ~ sau Avenul Bîrlogul Lupilor) este situat în versantul nordic al
dealului cu acelaşi nume, platoul carstic Răcaş-Ponicioară (Fig. 39, XVI, 30 şi Fig. 35).
Descoperit şi explorat, pe primele cîteva zeci de metri, în 1962, de către I. Viehmann, T. Rusu şi
Ştefania Avram, Po. L. a fost semnalat în literatura de specialitate de către TR. ORGHIDAN şi colab.
(1965), de T. RUSU (1979, 1981) şi de I. ORAŞEANU (1983). În 1984, el a fost explorat şi cartat de către
membrii cercurilor de speologi amatori ,,E. Racoviţă", „Focul Viu" şi ,,Paragina" din Bucureşti, pe o
lungime de 258 m şi o denivelare totală de —40 m.
Sub numele de Po. L. se ascunde de fapt un ponor fosil sau, mai exact, o peşteră pe care localnicii
o numesc poşistău. De altfel, chiar şi primele noastre investigaţii, incomplete, ne-au determinat să-l
consemnăm sub această denumire care a intrat deja în uzanţă.
Intrarea, a cărei deschidere este orientată spre est, are dimensiuni modeste (2,0 X 0,8 m) şi este
urmată, după numai 2 m, de o denivelare bruscă după care începe o galerie puternic descendentă ce permite
accesul într-un spaţiu ceva mai larg (Fig. 130). Pe dreapta acestuia se desfăşoară o galerie scundă, de 15 m
lungime, care prezintă, atît la intrare, cît şi în sectorul final, cîte un horn de 5,5 m şi, respectiv, de 5,0 m
înălţime. Pe stînga, se pătrunde într-o reţea de goluri carstice cu aspect dendritic şi cu repetate schimbări de
direcţie. Pe traseul galeriei principale se întîlneşte un puţ de —17,3 m şi două hornuri după care galeria se
îngustează mult şi, înălţîndu-se pînă la 6 m, pătrunde într-un nou labirint de galerii dezvoltate oblic pe
direcţia de înaintare. În sectorul final; orientat de la nord-est spre sud-vest, se remarcă cîteva hornuri şi un
puţ de —9 m, la baza căruia, pe o diaclază, s-a atins adîncimea maximă (—40 m). Din elementele de
morfohidrografie rezultă că Po. L. s-a format sub acţiunea apelor captate în prezent prin ponorul cu acelaşi
nume situat în imediata sa vecinătate.
Fig. 130 — Poşiştăul din Dealul Linzului
Fig. 131 — Poşiştăul din Măgura Dosului

MĂGURA DOSULUI (Poşiştăul din ~ sau Po. Ministerului), aven situat pe versantul de nord-
vest al dealului cu acelaşi nume, pe stînga drumului ce duce de la Damiş la Roşia (Fig. 39, XV d. 27).
Intrarea se află într-un cîmp deschis, aproximativ la jumătatea distanţei dintre liziera unei păduri
de foioase şi drumul amintit, în versantul drept al unui mic organism fluviatil ce se pierde la baza unei
trepte antitetice de 12 m înălţime.
După o coborîre verticală de 27 m se întîlneşte un fir de apă care provine din ponorul de la
suprafaţă (Fig. 131). În continuare, se desfăşoară o galerie puternic descendentă, argiloasă, care se termină
într-o sală cu două ramificaţii mai importante. De aici se coboară o treaptă surplombată şi se ajunge într-o
altă sală, mai mică, colmatată cu depozite aluvionare (T. RUSU, 1968).

MERIŞORULUI (Ponorul ~) este situat în partea de sud-vest a culmii Scaunul Craiului-Merişor,


la extremitatea din aval a văii oarbe care-i poartă numele (Fig. 9, XVd. 50 şi Fig. 35).
Cu un bazin de recepţie dezvoltat pe conglomerate, gresii şi şisturi argiloase liasice, cursul de apă
ce se formează din mai multe vîlcele dispare la baza unui abrupt calcaros grandios, de circa 40 m înălţime,
dezvoltat perpendicular pe axul longitudinal al văii, într-o pădure masivă de răşinoase şi foioase. La baza
abruptului se găsesc mari cantităţi de nisipuri peste care, la viituri, apele se despletesc în mai multe şuvoaie,
schimbîndu-şi locul de dispariţie în subteran de la un sezon la altul. Topografia locului şi curenţii de aer ce
răzbat la suprafaţă din golurile carstice creează condiţii optime de formare a ceţii care persistă, în anumite
perioade ale anului, zile în şir.
Printr-o marcare cu trasori radioactivi, efectuată de I. Orăşeanu, în 1982, s-a demonstrat că apele
sale revin la suprafaţă prin Izbucul Topliţei de Vida (T. RUSU, 1981, L. ORĂŞEANU, 1983 şi 1985).

MEZIADULUI (Peştera ~) este situată în bazinul superior al Văii Peşterii, afluent de dreapta al
Văii Meziadului (Fig. 39, XVa. 1).
P. M. a fost menţionată pentru prima dată în literatura de specialitate de către K. PETERS (1861),
cartată sumar şi descrisă de A. SCHMIDL (1863), explorată şi amenajată parţial, înainte de primul război
mondial, de către Czaran Gyula, prospectată biospeologic şi descrisă de R. JEANNEL şi E. RACOVITZA
(1929), cartată cu busola şi studiată de E. BALOGH (1932) şi apoi cercetată şi recartată cu teodolitul de
către T. RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN (1974). Ulterior, ea a fost descrisă în cadrul unor lucrări
de popularizare dintre care amintim cele semnate de M. BLEAHU şi colab. (1976, p. 96) şi TR.
ORGHIDAN şi colab. (1984, p. 23).
În general, P. M. se desfăşoară pe direcţia est-vest, în interfluviul numit Gruiul Peşterii situat între
Pîrîul Gropilor, la est, şi Pîrîul Bradului, la vest. Intrarea, aflată în versantul drept al Văii Peşterii, la circa
30 m amonte de confluenţa cu Pîrîul Bradului, se prezintă sub forma unei arcade impresionante (19 x 15
m), în vîrful căreia se remarcă o diaclază care a determinat formarea ei, avînd aspecte diferite după locul de
unde este privită, din exterior (PI. XIX a) sau din interior (PI. XXII b).
Contrar opiniilor mai vechi, conform cărora peştera s-ar dezvolta pe cinci etaje, ridicările
topografice au dovedit că ea se desfăşoară pe două nivele distincte: unul superior şi altul inferior (Fig. 132).
Nivelul superior, în lungime totală de 3208 m, este reprezentat printr-o reţea de galerii fosile cu desfăşurare
dendritică şi chiar labirintică, formate sub acţiunea apelor din Valea Gropilor şi din Valea Bradului. În
general, acest nivel este lipsit de o scurgere organizată şi dispune de numeroase formaţiuni stalagmitice (PI.
XX, a; PI. XX b; PI. XXI a), cîteva zone cu prăbuşiri şi depbzite de umplutură, pandante (PI. XXI, b),
hieroglife de coroziune (PI. XXV, b) etc.
Nivelul inferior, în lungime totală de 1542 m, are o desfăşurare mai liniară, este drenat de un curs
de apă temporar, prezintă numeroase forme rezultate din acţiunea de curgere a apelor (terase şi nivele de
eroziune, terase aluvionare, sifoane, pierderi de apă, izvoare şi lacuri subterane etc.) şi este mai puţin
concreţionat decît primul.
Fig. 132 — Peştera Meziadului
Acestor două nivele li se adaugă un al treilea, activ, inaccesibil, a cărei existenţă a fost dedusă din
circulaţia apelor subterane. Marcate cu fluoresceină. la intrarea în Galeria Ponorului, ele au străbătut o parte
din nivelul inferior şi au ieşit la suprafaţă prin actuala resurgenţă a peşterii, situată în versantul drept al Văii
Peşterii, cu circa 150 m aval de intrarea principală. De menţionat că, pe lîngă apele care provin din cele
două bazine hidrografice amintite, un rol important în formarea, modelarea şi dezvoltarea actuală a peşterii
îl au şi apele care se infiltrează prin dolinele situate la nivelul Gruiului Peşterii. Acestea au generat dolinele
amintite, unele hornuri şi galerii secundare precum şi numeroase formaţiuni stalagmitice care reprezintă
podoaba acestei peşteri.
Marcările cu fluoresceină au demonstrat că, în prezent, cel de al treilea nivel de carstificare este
drenat, pe lîngă apele din cele trei surse amintite, şi de către apele ce se pierd în albia Văii Peşterii, aval de
fosta confluenţă cu Pîrîul Gropilor, care ies tot în resurgenţa peşterii.
Din ridicările topografice a rezultat că, P. M. are o suprafaţă de 26.433 m-, un volum de 116.700
m3, un coeficient de ramificare de 9,1, un indice de dezvoltare de 24,6 şi un coeficient de excavare de
124,1.
Ca şi multe alte peşteri din Munţii Pădurea Craiului, P. M. a cunoscut o evoluţie complexă,
începînd de la un regim freatic, cu ape relativ stagnante, care ocupau toată secţiunea golurilor carstice, ea a
trecut la unul vados, cu scurgere liberă, după care au urmat o serie de procese de captare carstică, apoi de
colmatare şi de reactivare — specifice fluctuaţiilor de debit (lichid şi solid) din pleistocen — pentru ca, în
final, apele să trewcă la nivele inferioare, inaccesibile. Un rol important în sculptarea acestei peşteri l-a avut
şi factorul tectonic care, mai mult ca în altă parte, se evidenţiază printr-o puternică fisurare a calcarelor
eocretacice autohtone în timpul şariajului Pînzelor de Codru.

MICĂ (Peştera ~ din Valea Daica) este situată în versantul stîng al văii amintite, afluent de stînga
al Văii Iada (prin intermediul Văii Căuşului), satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40,42)
Fig. 133 — Peştera Mică din V. Daica
După o intrare scundă, greu de aflat într-o pădure deasă de foioase, se pătrunde într-o sală de 18 x
6 X 2 m, în care abundă formaţiunile parietale, masivele stalagmitice şi gururile, ceea ce face să fie
considerată ca una din cele mai concreţionate şi mai frumoase peşteri din bazi-nul Văii Iada. Din această
sală se trece într-o galerie cu numeroase prăbuşiri, dincolo de care, pe stînga, se găseşte un puţ de 2 m
adîncime ce dă acces la trei diverticule scurte şi înguste, greu accesibile. Golul subteran se închide prin
concreţionare (Fig. 133).

MICULII (Peştera Mare din Piatra ~ sau P. cu Fereastră din Piatra Miculii) este situată în
versantul nordic al Dealului Sălătruc, cu circa 40 în sub creasta calcaroasă ce se înalţă dinspre Valea
Sălătrucului, în raza satului Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40).
Fig. 134 — Peştera Mare din Piatra Miculii
Intrarea, de formă ogivală (5 x 9 m), continuă cu o galerie foarte largă, uşor ascendentă, pardosită
cu pămînt şi pietre. Pe stînga se află un con de dărîmături în amestec cu frunze şi crengi, deasupra căruia se
dezvoltă un horn ce răzbate pînă la suprafaţă (Fig. 134). După 37 m de la intrare, peştera coteşte spre stînga
unde se desfăşoară o galerie ascendentă ce se închide cu un ,,dop" masiv de dărîmături. Spre dreapta se
desfăşoară o galerie descendentă, din ce în ce mai largă, care se termină cu un diverticul scund şi sinuos,
pardosit cu bolovani, în care se află numeroase forme de coroziune. Generată de apele de infiltraţie, peştera
se găseşte într-un stadiu avansat de evoluţie endohtonă.

MICULII (Peştera Tunel din Piatra ~) este situată în creasta calcaroasă ce se înalţă la vest de
Valea Sală rucului, în raza satului Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 20).
Golul subteran, lipsit complet de formaţiuni stalagmitice, este reprezentat printr-o galerie de
străpungere de unde şi două intrări: una de formă triunghiulară, spre Valea Sălătrucului (2,5 m lăţime şi 5,0
m înălţime), şi alta, dezvoltată în ogivă, orientată spre Valea Iadei (7,0 m lăţime şi 10,0 m înălţime) (Fig.
135). După toate probabilităţile, ea s-a format sub acţiunea apelor din Valea Sălătrucului în faza primară de
constituire a reţelei hidrografice şi, implicit, de sculptare a traseului său actual.
Fig. 135 — Peştera Tunel din Piatra Miculii

MIHAIULUI (Avenul de sub Dealul ~ sau Posiştăul Iadul Alb) este situat în partea superioară a
versantului stîng al Văii Strivinoasa, nu departe de confluenţa cu Iada, satul Remeţi (Fig. 40, 47).
Descoperit şi cartat în 1953 de către membrii Asociaţiei Sportive „Ştiinţa" Cluj, avenul a făcut
obiectul mai multor explorări dar dimensiunile sale au rămas aceleaşi.
Av. M. se deschide la nivelul general al versantului văii amintite sub forma unei găuri de 2—3 m
lăţime. Curînd după intrare, golul subteran se lărgeşte foarte mult şi, după o coborîre în surplombă de 21 m,
se ajunge pe un con de dărîmături care se află într-o sală de mari dimensiuni (18 x 21 m) (Fig. 136). Spre
sud-vest aceasta se transformă într-o galerie puternic descendentă care dă acces într-o a doua sală, bogat
concreţionată, alungită, dezvoltată în lungul unei diaclaze. În timp ce tavanul acesteia se menţine
aproximativ la aceeaşi înălţime, podeaua coboară, la început, spre gura unui puţ de 5 m adîncime după care
urcă, în partea opusă, pînă în tavan.
Fig 136 — Avenul de sub Dealul Mihaiului

MIHAIULUI (Peştera din Faţa ~ P. din Valea Strivinoasei sau P. de Cristal) este situată în
versantul de nord-est al dealului cu acelaşi nume, în raza satului Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 46).
Intrarea în peşteră se face printr-un aven de 4 m, la baza căruia se desprind două galerii (Fig. 137):
una spre stînga, puternic descendentă, cu mai multe nivele de eroziune şi dărîmături, dincolo de care se
desfăşoară un lac cu un diametru de circa 10 m cu care galeria se închide, şi alta spre dreapta, slab
descendentă, cu sectoare cînd largi, cînd înguste, care se închide prin concreţionare. Din informaţiile
primite de la membrii C.S.A. Cluj-Napoca, peştera ar continua şi dincolo de zona concreţionată printr-un
diverticul foarte întortocheat în care s-ar afla şi un puţ de circa 8 m adîncime.
Fig. 137 — Peştera din Faţa Mihaiului

MOANEI (Peştera ~) este situată în versantul drept al Văii Luncilor din bazinul mijlociu al Văii
Mişidului (Fig. 39, IX, 10, Fig. 37 şi Fig. 18).
P. M. a fost cunoscută şi cercetată, pînă la prima strîmtoare, încă din primele decenii ale secolului
nostru (MIHOC, 1911; BOKOR, 1921; R. JEANNEL et E. RAKOVITZA, 1929). În anul 1961, ea a fost
explorată şi cartată, pînă la a doua strîmtoare, de către I. Viehmann, T. Rusu şi Maria Alb, planul său fiind
publicat, sub semnătura lui I. Viehmann, în lucrarea Peşteri din România (M. BLEAHU şi colab., 1976, p.
80). În anul 1975, T. Rusu stabileşte originea apelor din peşteră şi, împreună cu I. Viehmann şi Maria Alb,
întreprind o ridicare topografică a zonei carstice dintre Ponorul Văii Macră — Valea Luncilor şi se cartează
Peştera lui Cotuna, care face parte din acelaşi sistem carstic. Rezultatele acestei activităţi au fost publicate
de T. RUSU (1981) într-o lucrare privind drenajele subterane din Munţii Pădurea Craiului. Ulterior, P. M. a
fost prezentată şi în paginile lucrării semnată de TR. ORGHIDAN şi colab. (1984, P. 41). În anul 1977,
membrii C.S. „Z" din Oradea au forţat înaintarea .şi, trecînd de a doua strîmtoare, au descoperit şi cartat noi
galerii subterane ridicînd lungimea peşterii la 1.170 m (L. VĂLENAŞ şi GH. DRÎMBÂ, 1978).
Fig. 138 — Peştera Moanei
În 1980, D. Borodan, de la C.S. „Z" Oradea, a descoperit, pe o prispă aflată în peretele stîng la 70
m de la intrare şi la o înălţime de 9 m, patru vase de tipul garafelor-amforă (două mari, din care una
întreagă de 60 cm înălţime, şi două mici), aparţinînd culturii de Coţofeni (2.000 ani î.e.n.). În prezent,
acestea se află la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea. Cu aceeaşi ocazie s-a explorat, dincolo de acea
prispă, o galerie superioară de 62 m lungime ceea ce face ca, în prezent, P. M. să aibă o lungime totală de
1.232 m (după L. VALENAŞ, Bul. Speol. nr. 5, al Federaţiei Române de Turism-Alpinism, Comisia de
Speologie, 1981, p. 139).
P. M. reprezintă cel de al doilea nivel, tempo-rar-activ, al sistemului carstic generat de apele din
Valea Macră (Fig. 37 şi Fig. 138). Ea este formată dintr-o galerie ce răzbate la suprafaţă prin două intrări,
suspendate cu 20 m şi, respectiv, 23 m deasupra albiei Văii Luncilor. După unirea acestora se desfăşoară un
eavernament destul de spaţios (120 X 5—10 X 12—15 m), lipsit de formaţiuni stalagmitice, dezvoltat în
lungul unei diaclaze foarte evidente. Curînd după joncţiunea celor două intrări se găseşte o treaptă pozitivă,
formată dintr-o crustă stalagmitică, peste care se revarsă apele, la viituri, din perete în perete. După 120 m
de la intrare, galeria lasă impresia că se termină cu un sifon, deasupra căreia se dezvoltă o scurgere
parietală. În realitate, ea continuă cu o galerie aproape orizontală, cu desfăşurare meandrată, în tavanul
căreia se înscriu numeroase cupole de coroziune iar în podea se dezvoltă o succesiune de gururi adînci,
pline cu apă stagnantă în perioadele de secetă său traversate de un puternic curs de apă în perioadele de
viitură. Amonte de acest tronson, peştera se înalţă pînă la 10 m şi prezintă cîteva plaje de nisip, cascade,
lacuri subterane şi un sifon, uşor de depăşit prin intermediul unei galerii superioare. În continuare, se
ajunge într-o zonă cu prăbuşiri şi cîteva ramificaţii concreţionate, după care urmează o cascadă de 3 m
dincolo de care se desfăşoară o galerie ascendentă ce lasă impresia, din nou, că peştera se înfundă cu
depozite aluvionare.
La prima noastră vizită, efectuată în toamna anului 1961, tronsonul de peşteră dintre cele două
strîmtori, care a fost explorat în premieră, prezenta, în cupolele de coroziune, în hornurile şi în nişele
laterale, numeroase cuiburi de stalactite tubulare şi o draperie de calcit aproape pur, transparentă, de 1,75 m
lungime şi 0,80 m lăţime (PI. XXV, a). În anul 1975, aceeaşi echipă, revenind în peşteră, constată cu regret
că tot ce a avut mai frumos această peşteră a fost distrus de către aşa-zişii ,,iubitori ai farmecului lumii
subpămîntene", lăsînd, în schimbul atîtor rarităţi, cîteva inscripţii groteşti.
Sectorul dinspre amonte al peşterii se desfăşoară aproximativ rectiliniu, pe direcţia de la nord-vest
spre sud-est, şi prezintă mai multe strîmtori, cîteva cascade şi sifoane ce pot fi depăşite prin scurte galerii
superioare. La circa 490 m de la intrare se ajunge la prima bifurcaţie mai importantă din tot traseul parcurs
pînă aici: direct înainte se dezvoltă o galerie destul de îngustă ce se termină, după 117 m, cu un spaţiu ceva
mai larg ce se închide cu prăbuşiri şi depozite de colmatare, iar pe dreapta se desfăşoară o galerie din ce în
ce mai largă, de 141 m lungime, ce pătrunde într-o sală de mari dimensiuni (50 x 20 x 20 m), bogat
concreţionată, închisă cu dărîmături şi depozite de colmatare.
P. M., care face parte dintr-un sistem carstic bine definit (Fig. 37), a fost generată de apele ce se
pierd prin Ponorul Văii Macră ,şi, probabil, de cele captate în subteran prin Ponorul de sub Stanul Ciuţii
(Fig. 18).

MORI (Peştera de la ~ sau P. de la Firez) este situată aval de morile ţărăneşti, în versantul stîng al
Văii Luncilor, aproximativ la jumătatea distanţei dintre confluenţa acesteia cu Valea Cărmăzanului şi cu
Valea Hurducii, în raza comunei Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 13).
Galeria de acces are la început un aspect de tunel după care trece, curînd, la o secţiune
dreptunghiulară, galeria avînd o pantă descendentă (Fig. 139). După circa 10 m de la intrare se ajunge la un
prag de 1,2 m la baza căruia se dezvoltă o săliţa din care se desprind două galerii pardosite cu depozite
argiloase, umede. Cea din stînga, dezvoltată pe faţă de strat, este descendentă şi se închide prin colmatare
iar cea de a doua, ce se desfăşoară în continuarea Galeriei de acces, prezintă cîteva formaţiuni parietale şi
se termină, după circa 50 m, cu un puţ la baza căruia se află intrarea, printr-o ,,gaură de şoarece", în Galeria
Inferioară, iar deasupra, printr-un horn de 7—8 m înălţime, intrarea în Galeria Superioară. Galeria
Inferioară are o lungime totală de 15 m, este destul de scundă (0,5 m), are o desfăşurare meandrată, prezintă
o podea, la început, descendentă jar apoi ascendentă, căptuşită cu depozite argiloase. Intrarea în Galeria
Superioară este marcată de gura unui puţ dincolo de care se ajunge la o bifurcaţie: pe stînga se desfăşoară o
galerie descendentă, dezvoltată în lungul unei diaclaze, iar pe dreapta se urcă într-o galerie aproape
orizontală ce se termină cu o săliţa pe fundul căreia se deschid trei puţuri ce converg spre partea lor
inferioară, înfundîndu-se după 6 m adîncime.
Fig. 139 — Peştera de la Mori
P. M. a fost generată de apele de infiltraţie în albia Văii Lunciilor într-o perioadă cînd acestea
curgeau la nivelul intrării actuale. Cu excepţia părţii finale din Galeria Inferioară, peştera este lipsită de
curenţi de aer şi este bogată în faună cavernicolă (C. PLEŞA, 1978).
MOŢULUI (Poşiştăul ~) este situat pe latura de nord a unui mic platou carstic (Gruiul Groşilor),
ce se desfăşoară la nord-est de Măgura Lăzuranilor, foarte aproape de buza superioară a abruptului ce se
înalţă pe stînga Văii La/urilor, aval de confluenţa cu Valea Toplicioarei, în raza satului Lazuri, comuna
Roşia (Fig. 39, XVc, 12).
Po. M. a fost descoperit, explorat şi cartat de membrii C.S.A. Cluj-Napoca.
Fig. 140 — Poşiştăul Moţului
El este format dintr-o galerie puternic descendentă care dă acces la un sistem de puţuri şi galerii
suprapuse cu numeroase hornuri (Fig. 140). După modul de desfăşurare a reţelei de goluri carstice, el pare
să fi fost generat . de apele de infiltraţie la nivelul versantului în care se înscrie.

NAPIŞTILEU (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Crişului Repede, acolo unde acesta
descrie un foarte frumos exemplu de meandru încătuşat, la circa 75 m aval de Peştera Ungurului, comuna
Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 21).
Descrisă de P. A. CHAPPUIS şi R. JEANNEL (1951, p. 88) sub numele de Peştera Napiştilei, ea a
fost cartară, pînă la prima strîmtoare, de către T. RUSU şi GH. RACOVIŢĂ (1971, p. 42), iar apoi
explorată şi recartată, pe o lungime de 195 m, de către L. VĂLENAŞ şi A. IURKIE-WICZ (1980—1981, p.
350).
Intrarea, în formă de ogivă (8x9 m), se află cu circa 6 m deasupra albiei Crişului Repede şi se
înscrie într-un abrupt calcaros de cîteva zeci de metri înălţime.
Fig. 141 — Peştera Napiştileu
Golul subteran, dezvoltat paralel cu Valea Mişidului, este format dintr-o galerie liniară, în
desfăşurarea căreia se diferenţiază două tronsoane diferite: unul fosil, de la intrare pînă la prima strîmtoare,
şi altul temporar-activ, de la aceasta pînă la capătul final al peşterii (Fig. 141). În timp ce dimensiunile
primului tronson variază între 4—8 m lăţime şi 2,5—9 m înălţime, în cel de al doilea, acestea scad foarte
mult, pînă la maximum 2 X 2 m, făcîndu-l greu accesibil. În partea finală, galeria schiţează, în desfăşurarea
sa, două coturi după care revine la direcţia iniţială şi, îngustîndu-se brusc, devine impenetrabila.
Tronsonul temporar-activ este drenat de un mic curs de apă care provine, după toate
probabilităţile, din infiltraţiile ce au loc în albia Văii Mişidului. După ce străbate acest tronson el dispare
într-o cavitate ce devine, foarte curînd, impenetrabilă şi reapare, probabil, în izvorul situat, sub intrare, în
malul stîng al Crişului Repede.
Din elementele morfohidrografice rezultă că P. N. a fost generată, ca multe alte peşteri din Munţii
Pădurea Craiului, de un curs de apă subteran care tinde să se racordeze din timp în timp la nivelul de bază
local (în cazul de faţă la Crişul Repede), scoţînd tronsoanele dinspre aval de sub acţiunea scurgerii.
P. N. adăposteşte un important depozit fosilifer, de vîrstă pleistocen-superioară. În colecţia
Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea se află, din acest loc, resturi scheletice de Gyps fulvus, Ursus
spelaeus şi Cervus elaphus iar în colecţia lui I. Emodi din Oradea se găsesc resturi de ceramică neolitică,
eneolitică, Halsatt şi dacică (Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, 1974).

NEGRULUI (Peştera din Pietrele ~ sau P. din Peretele Negrului) este situată în versantul stîng al
Văii Izvorului, afluent de dreapta al Iadei, într-un abrupt calcaros de cîteva zeci de metri înălţime, satul
Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 74).
Intrarea principală se află cu circa 35 m deasupra albiei văii amintite, la baza unui perete vertical,
uşor de observat din drumul forestier ce însoţeşte această vale pe versantul opus.
Golul subteran se desfăşoară, la început, sub forma unei săli de 10—25 m lăţime, aproximativ
orizontală, în care se remarcă o evoluţie avansată sub acţiunea proceselor de îngheţ şi dezgheţ de la
suprafaţă care au generat suprafeţe foarte stabile. În afară de acestea, aproape peste tot calcarul prezintă un
strat gros de „făină calcaroasă", semn că procesul de coroziune al apelor de condensare este foarte activ.
Numeroase rădăcini răzbat pînă în calitatea subterană iar galeţii şi blocurile calcaroase de pe podea sînt
prinse între ele printr-o pojghiţă de calcit dînd, prin dislocare, forme foarte interesante. În sectorul median
al peşterii se află un depozit de argile nisipoase pe suprafaţa cărora au crescut cîteva stalagmite şi s-au
format cîteva bazine cu apă (Fig. 142). În partea sa finală, galeria devine ascendentă şi, îngustîndu-se
treptat, se închide printr-un diverticul foarte corodat.
În general, peştera este destul de bogată în formaţiuni stalagmitice, în special anemolite, cu
dezvoltare în formă de tirbuşon, gururi şi cruste stalagmitice, şi chiar perle de cavernă. Ea prezintă un tavan
cu foarte multe neregularităţi (cupole şi hieroglife de coroziune, pandante, cavităţi de desprindere şi
hornuri) şi adăposteşte atît urme de viaţă, cît şi resturi scheletice de Ursus spelaeus.
Fig. 142 — Peştera din Pietrele Negrului
În ceea ce priveşte originea sa, se apreciază că ea a fost generată de apele din Valea Izvorului în
perioada cînd acestea curgeau la nivelul intrării actuale.
Fig. 143 — Poşiştăul Oneştilor

ONEŞTILOR (Poşiştăul ~), aven situat pe versantul vestic al Dealului Măgura Lăzuranilor, îrr
locul numit ,,La Osoi", satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 39, XVc, 7).
Descoperit, cartat parţial şi semnalat de T. RUSU (1968), Po. O. a fost explorat şi cartat integral,
în anul 1982, de către membrii C.S.A Cluj-Napoca. Intrarea, mascată de cîţiva arbori, se află în versantul
unei doline (50—60 ni diametru şi 18—20 m adîncime). Dezvoltarea sa a fost facilitată de intersecţia a
două diacla/e ce se remarcă chiar la intrare.
Po. O. este format din trei puţuri mai importante (42, 25 şi 15 m adîncime), separate prin cîte o
sală cu prăbuşiri. La —82 m se închide prin îngustare treptată (Fig. 143).

ONUŢ (Peştera lui ~) este situată în versantul de est al culmii ce desparte bazinul superior al Văii
Strîmtorii de Cheile Albioarei, în raza satului Ţarina, comuna Roşia (Fig. 39, XVd, 54).
Intrarea, orientată spre sud-est, se află într-o fundătură, dezvoltată în partea superioară a unei văi
de recul, respectiv al unui mic afluent de dreapta al cursului de apă ce traversează satul Ţarina.
Golul subteran se desfăşoară sub forma unei galerii rectilinii, aproape orizontală, ce se in-gustează
treptat pentru ca după 30 m de la intrare să devină inaccesibilă. Ea este săpată în calcare grezoase cu
stratificaţie aproape orizontală, de vîrstă senoniană, de către apele de infiltraţie prin dolinele de la Sforas
care se dezvoltă, sub forma unui văi dolinare, pînă între şaua dintre Dealul Misii, la nord-est, şi Dealul
Coeşului, la sud-vest. Ca urmare a acestui fapt, P. O. devine activă numai în perioadele de ploi său la
topirea zăpezii. În restul timpului, ea este lipsită de o curgere propriu-zisă, dar prezintă la intrare cîteva
acumulări de apă folosite de localnici pentru nevoile gospodăreşti.

OSOI (Peştera ~ sau P. din Valea Poienii) este situată în versantul drept al Văii Poienii, afluent de
stînga al Văii Topa-Rîu, în raza comunei Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 7—8).
Pînă nu demult, în locul indicat, se cunoştea un gol subteran de circa 85 m lungime format din
două săli, cu tot atîtea intrări, destul de impunătoare, legate între ele printr-un culoar de prăbuşire. În timp
ce prima intrare, superioară, orientată spre vest-nord-vest, înspre un afluent de dreapta al Văii Poienii, este
mascată de un con de obstruare dincolo de care se desfăşoară o sală alungită cu cîţiva „piloni" şi numeroase
prăbuşiri (32 X 13 X 8 m), cea de a doua intrare, inferioară, suspendată cu 5 m deasupra albiei Văii Poienii,
este orientată spre sud-sud-vest şi se dezvoltă sub forma unei arcade de mari dimensiuni (25 X 10 m), care
dă acces într-o sală de 17 X 22 x 15 m, lipsită de formaţiuni stalagmitice, cu o podea aproape orizontală
formată din pămînt şi depozite aluvionare.
Fig. 144 — Peştera Osoi
Cu numai 20 m amonte de aceasta din urmă în abruptul care însoţeşte valea pe acest tronson, se
schiţează, la nivelul luncii majore, o deschidere aparent lipsită de importanţă (1,20 X 0,75 m), care continuă
cu o galerie îngustă şi scundă, drenată de un mic curs de apă. În mod obişnuit, în această galerie se află
cîteva bazine cu apă, dezvoltate din perete în perete şi, uneori, chiar pînă în tavan, lăsînd impresia că este
inaccesibilă. Profitînd de scăderea nivelului apelor din această galerie, ca urmare a unei perioade mai
îndelungate de secetă, o echipă de speologi amatori de la Oradea, formată din A. Nagy, A. Lorincz. şi E.
SUket, a forţat înaintarea reuşind să pătrundă, în august 1973, într-o vastă reţea de goluri subterane
explorată şi cartată pînă la finea anului 1975 pe o lungime de 3.177 m (L. VALENAŞ şi GH DRlMBA,
1978, P. 301).
Sectorul dinspre aval al acestei reţele este alcătuit dintr-un labirint de galerii fosile, ascendente,
bogat concreţionate, cu săli de mari dimensiuni (Sala Mare 37 X 31 X 12 m, Sala Pădurii împietrite 31 X
16 X 6 m, Sala Mijlocie 32 x 19 X 17 m etc.), separate de spaţii cînd înguste şi scunde, cînd largi şi înalte,
dezvoltate, în cea mai mare parte a lor, pe stînga galeriei active (Fig. 144). Sectorul din amonte de
confluenţa cu Galeria cu Bornă este format dintr-o singură galerie, temporar-activă, cu desfăşurarea
meandrată, de circa l km lungime din care au fost cartaţi numai 724 m. În general, aceasta se caracterizează
printr-o pantă foarte mică, o lăţime medie de 4—5 rn o înălţime ce scade treptat spre fundul peşterii, de la
13— 10 m, în zona ultimei confluenţe, la 0,30—0,12 m, în partea sa finală. Prezenţa apei, din perete în
perete, în tot lungul acestui tronson de galerie şi tavanul foarte coborît, constituie pentru exploratori un
„examen" greu de trecut.
Formarea peşterii poate fi artibuită apelor din Valea Poienii care au drenat, succesiv, galeriile ce se
dezvoltă înspre versantul drept al acestei văi. De altfel, pe acest tronson de vale au loc şi în prezent o serie
de pierderi de apă ce s-au dovedit, de I. Orăşeanu, (1983), că reapar la suprafaţă prin Peştera de la Aştileu.
Actualul curs de apă, din sectorul din amonte al peşterii, pare să fie alimentat de apele de infiltraţie şi
probabil, chiar de nişte pierderi organizate, la nivelul Dealului Osoi, a căror puncte de captare în subteran
încă nu au fost depistate.
Succesiunea pe verticală a celor trei intrări ne determină să afirmăm că toate acestea au fost
generate de unul şi acelaşi curs de apă care a coborît, din timp în timp, la nivele tot mai coborîte, pentru a
se racorda la baza locală de eroziune, respectiv la albia Văii Poienii.

OSIEL (Peştera din ~) este situată în versantul drept al Cheilor Lazurilor, la aproximativ jumătate
distanţa dintre Peştera Roşie şi confluenţa cu Valea Strungarului, satul Lazuri (Fig. 39, XV c, 9).
Intrarea (1X2 m), orientată spre sud, se află la baza unui abrupt calcaros şi este semnalată de un
mic izvor carstic.
Fig. 145 — Peştera din Osiei
Golul subteran este constituit dintr-o singură galerie, activă (Fig. 145), în lungul căreia se întîlnesc
două hornuri: unul de 4 m şi altul de 7 m înălţime (secţiunile A şi B). În final, ea se închide prin îngustare şi
o aglomerare de blocuri care o fac inaccesibilă. După toate probabilităţile, cursul de apă din subteran este
alimentat de cîteva pierderi temporare şi din infiltraţiile ce au loc prin numeroasele doline ce se dezvoltă pe
Dealul Tociloasa.

PAŞCALĂU (Avenul lui ~) este situat la baza versantului ce coboară, spre nord-est, din Dealul
Glimeia Mare, satul Damiş, comuna Bratca (Fig. 39, X, 1).
Av. P. s-a deschis în curtea locuitorului a cărui nume îl poartă cu ocazia săpării fundaţiei unei
case. După o intrare foarte îngustă se coboară un puţ de 16 m adîncime, la baza căruia se ajunge pe o mică
platformă de regrupare dincolo de care începe un coborîş, foarte periculos, printr-o aglomerare de blocuri,
multe dintre ele într-un echilibru instabil (Fig. 146). În continuare, se parcurge o galerie puternic
descendentă la capătul căreia se află o succesiune de trepte şi puţuri, în alternanţă că săli şi hornuri bogat
concreţionate.
Fig. 145 — Avenul lui Pascalău

PĂSTĂIASĂ (Peştera din ~) este situată la baza abruptului calcaros ce se înalţă pe latura de nord-
nord-vest a Gropii Păstăiasa, satul Zece Hotare, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, XVI, 1).
P. P. este formată dintr-o galerie aproximativ ori/ontală în care se intră printr-o deschidere 1 scundă,
greu de găsit fără un cunoscător ai locurilor. După 16 m de la intrare aceasta inter-sectează un gol subteran
vertical, cu o denivelare totală de 30 m, colmatat cu depozite aluvionare (Fig. 147).
Din elementele morfohidrografice rezultă că P. P. s-a format sub acţiunea apelor ce ajungeau pe
fundul Gropii Păstăiasa. Deşi funcţia sa a fost preluată de ponorul actual (Fig. 27, 4), situat cu circa 60 m în
amonte, apele subterane se pare că revin destul de frecvent în această peşteră, dovadă nivelul de argilă ce se
remarcă pe fundul puţului din această cavitate (T. RUSU, 1977).
Fig. 147 — Peştera din Păstăiasa

PĂSTĂIASA (Poşiştăul din ~) aven situat în abruptul calcaros ce se înalţă la nord-nord-vest de


groapa cu acelaşi nume, în raza satului Zece Hotare, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, XVI, 2).
Intrarea, destul de îngustă (1,0—1,5 m lăţime), se găseşte în partea superioară a abruptului amintit,
într-o zonă cu numeroase lapiezuri. După o coborîre verticală de 19 m se ajunge într-un spaţiu ceva mai
larg, dezvoltat în lungul unei diaclaze. În mijlocul acestuia se află un con de prăbuşiri pe care zac mai multe
schelete de animale domestice aruncate aici de către localnici. Pe latura de nord se dezvoltă două mici
hornuri, jar pereţii şi podeaua sînt acoperiţi cu cîteva cruste stalagmitice, formaţiuni parietale şi o scurgere
masivă care împiedică orice posibilitate de înaintare.
Poziţia sa topografică şi curentul de aer ce se face simţit în aven, ne face să presupunem că Po. P.
face parte din reţeaua de goluri carstice dezvoltată de-a lungul drenajului subteran dintre Groapa Păstăiasa
şi Peştera cu Apă din Valea Letea (T. RUSU, 1977 şi 1981).

PĂSTORULUI (Peştera ~ sau P. de sub Perete) este situată la baza unui abrupt ce se înalţă pe
dreapta Văii Leşului, aval de Peştera Alpiniştilor, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39 şi 40, XIII, 7).
Intrarea, suspendată cu 45—50 m deasupra albiei văii, este orientată spre nord şi se dezvoltă în ogivă (5 m
lăţime şi 10 m înălţime).
Fig. 148 — Peştera Păstorului
Golul subteran este reprezentat printr-o galerie fosilă, aproape orizontală, cu lăţimi ce variază între
4—7 m, care se termină cu o sală intens concreţionată (40 x 20 m) (Fig. 148). Curînd după intrare se află
un horn care răzbate pînă la suprafaţă, iar în continuare se remarcă, de-a lungul galeriei, un nivel de
eroziune bine conturat în peretele drept, cîteva anemolite clasice în tavan şi o casetă arheologică, pe
marginea căreia I. Viehmann a găsit, cu ocazia cartării peşterii, o calotă vraniană, doi canini de Ursus
spelneus şi cîteva resti.n dintr-un vas de ceramică. În Sala Mare se găsesc cîteva masive stalagmitice, două
grupuri mari de formaţiuni stalagmitice şi cîteva gururi temporar pline cu apă.
Fig. 149 — Av. de deasupra P. Păstorului
Aval de intrarea în P. P. la numai cîţiva metri, se găseşte, în acelaşi abrupt, o deschidere de 10—
12 m lăţime şi 0,5—0,8 m înălţime prin care se pătrunde într-un gol subteran, la ince-Ptu descendent iar
apoi ascendent, care se închide prin concreţionare (T. RUSU, 1978).

PĂSTORULUI (Avenul deasupra Peşterii ~) este situat deasupra abruptului calcaros ce se


desfăşoară pe dreapta Văii Leşului şi în care se găseşte şi peştera cu acelaşi nume, satul Remeţi, comuna
Bulz (Fig. 39 şi 40, XIII. 4).
După o coborîre verticală de 16 m se ajunge pe o platformă de regrupare dincolo de care se
desfăşoară o galerie descendentă, cu o pantă de 40°, acoperită cu blocuri de prăbuşire (Fig. 149). La capătul
acesteia se dezvoltă un puţ de 4 m după care urmează o nouă galerie descendentă, cu numeroase dărîmături,
ce dă acces într-o sală bogat concreţionată, ipsită de orice posibilităţi de înaintare.

PEŞTERII (Peştera din Valea ~ P. din Valea Bisericii, P. din Valea Dosorului sau P. din Valea
Seniului) este situată în bazinul superior al Văii Bisericii, afluent de dreapta al Iadei, la circa 35(1 m
amonte de confluenţa cu Valea Pinului (Fig. 39, XIII, 104).
Intrarea, de formă ogivală (6 m lăţime şi 5 m înălţime) este orientată spre sud-est şi se află în
versantul drept al văii, cu 6—7 m deasupra albiei actuale, la baza unui abrupt calcaros.
Golul subteran este format, la intrare, dintr-o galerie rectilinie, aproape orizontală, de 2—3 m
lăţime, în pereţii căreia se remarcă cîteva nivele de eroziune a căror desfăşusare indică o curgere în
contrapantă. După 30—35 m de la intrare se ajunge la o primă strîmtoare dincolo de care se dezvoltă, pe
stînga, un diverticul de 8 m lungime iar apoi, trecînd printr-o a doua strîmtoare, se pătrunde într-o sală
concreţionată, cu gururi şi microgururi, excavaţii şi cupole de coroziune şi cu numeroase blocuri de
prăbuşire (Fig. 150). Peştera se închide prin coborîrea treptată a tavanului sub care se desfăşoară, un lac
temporar aflat într-un spaţiu inaccesibil.

PICIORUL GOL (Poşiştăul din ~) este situat la nord-vest de vîrful cu acelaşi nume, în versantul
drept al văii drenată de Pîrîul Feţei, afluent de stînga al Văii Brătcuţa, satul Damiş, comuna Brătcuţa (Fig.
39, XI, 7).
Intrarea, destul de îngustă (1,5—1,6 m lăţime), permite accesul într-un gol subteran de foi mă unui
clopot, parţial concreţionat cu o lăţime ce variază între 6—10 m (Fig. 151). După o coborîre în surplombă
de 20 m se ajunge pe vîrful unui con de dărîmături care împarte fundul avenului în două ramuri opuse ce se
înfundă curînd.
Fig. 150 — Peştera din Valea Peşterii
Fig. 151 — Poşiştăul din Piciorul Gol
Întrucît Po. P. G. se dezvoltă pe aliniamentul drenajului subteran dintre Ponorul Toaia (Fig. 9, IX,
9) şi Izbucul Dămişenilor (Fig. 9, XI, 3) nu este exclus ca formarea sa să fi fost condiţionată tocmai de
acest drenaj (T. RUSU et GH RACOVIŢĂ, 1971).

PIŞNIŢA (Peştera ~ sau P. Chişniţa) este situată în abruptul ce se înalţă la sud de localitatea
Peştera, comuna Aştiieu (Fig. 39, VI, 5 şi Fig. 32, 2).
Ca şi Peştera Igriţa din apropiere, P. P. a făcut obiectul a numeroase investigaţii de ordin
.speologic, fiind consemnată în lucrările de specialitate semnate de E. BOKOR (1921, R,__JEANNEL et E.
RACOVITZA (1929), H. KF.SSLER (1942) şi T. RUSU (1973 b, 1975 şi 1981).
În faţa intrării, pe suprafaţa unui mare con de travertin, se găseşte o gospodărie ţărănească şi staţia
de tratare şi de distribuire a apelor, captate în peşteră, în localitatea Peştera. Amenajările în acest scop
datează din anul 1958. În perioadele de secetă îndelungată, lacul subteran seacă aproape complet iar la
viituri surplusul de apă deversează peste barajul de la intrare şi, curgînd în vechea albie, traversează conul
de travertin pînă pe latura de nord a acestuia unde formează o cascadă de peste 10 m înălţime. La baza
acesteia se găseşte un izvor carstic, cu caracter permanent, amenajat de localnici pentru alimentarea cu apă.
Un izvor similar se află şi pe latura de est a conului de travertin, ceea ce dovedeste că apele subterane din
peşteră tind să coboare la nivele tot mai inferioare. P.P. fiind amenajată în scopul amintit, pentru care este
închisă cu un grilaj metalic şi o plasă de sîrmă, ea nu poate fi vizitată decît în anumite condiţii şi cu
aprobările necesare. Potrivit informaţiei apărută în SpeoltMex nr. 8/ 1985, p. 30, Gy. Birtalan a explorat
„lacul de acumulare" pătrunzînd într-o galerie în care a trecut, cu echipament de scufundare de încă trei
sifoane, oprindu-se în faţa celui de al şaselea. Se afirmă că, pînă în prezent, peştera este cunoscută pe o
lungime ce însumează 350 m.

PIZLII (Peştera Mare din Lunca ~). Descrisă de H. KESSLER (1944) sub numele de Jădremetei
sziklafulke, P.M.P. este situată cu circa 150 m aval de Peştera cu apă de la Remeţi, pe stînga Iadei, în raza
satului Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 89).
Golul subteran, cu o intrare impunătoare (6 m lăţime şi 8 m înălţime), este format dintr-o galerie
aproape orizontală care, după 15 m, se ramifică în două culoare scurte, ascendente şi destul de scunde,
formate probabil sub acţiunea apelor de infiltraţie la nivelul versantului în care se înscrie (Fig. 152).
Fig. 152 — Peştera Mare din Lunca Pizlii
Fig. 153 — Peştera Mică din Lunca Pizlii

PIZLII (Peştera Mică din Lunca ~ sau P. cu Trei Guri) este situată în abruptul ce se înalţă pe
stînga Văii Iada, aval cu circa 15C m de Peştera cu Apă de la Remeţi, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40,
90).
Golul subteran, suspendat cu circa 4 m deasupra albiei Văii Iada, este format dintr-o galerie scurtă,
pardosită cu depozite aluvionare, formată sub acţiunea apelor din valea amintită în perioada cînd acestea
curgeau mai sus sau la nivelul intrărilor actuale (Fig. 153).

PLEŞ (Poşiştăul din Dealul ~, Po. din Dealul Nietului sau Avenul de la Bulz), este situat în
versantul drept al Văii Iada, sub vîrful dealului amintit, în raza comunei Bulz (Fig. 39, XIII, 106 şi Fig. 24,
12).
Fig. 154 — Poşiştăul din Dealul Pleş
Intrarea, aflată cu circa 175 m deasupra albiei văii amintite, se găseşte într-o pădure de pini, fiind
greu de găsit fără o călăuză de la faţa locului. După o coborîre aproape verticală de 6 m, se ajunge pe un
con de dărîmături la baza căruia se desfăşoară mai multe galerii (Fig. 154). Coborînd pe cea din stînga se
ajunge într-un spaţiu ceva mai larg, puternic descendent, cu numeroase blocuri de prăbuşire. În timp ce
peretele din dreapta, bogat în formaţiuni parietale, este vertical, cel din stînga se confundă cu tavanul care,
de la înălţimea de 8—9 m, cade puternic spre stînga, intersectînd podeaua sub un unghi foarte ascuţit. În
partea inferioară, golul subteran se îngustează treptat şi prezintă numeroase formaţiuni stalagmitice. În
final, el se închide printr-o aglomerare de blocuri (H KESSLER, 1944 şi T. RUSU, 1976).

POBRAZ (Avenul din ~) este situat în versantul nord-vestic al dealului cu acelaşi nume, care se
desfăşoară între Valea Strivinoasa, la vest, şi Valea Izvorului, la est, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39 şi
40, XIII, 69 şi Fig. 9, XIII, 15).
Av. p. a fost descoperit de către membrii C.S.A. Cluj-Napoca în anul 1973 şi a făcut obiectul mai
multor expediţii care s-au încheiat, în 1975, cu cartarea lui pe o lungime de 353 m şi o adîncime de 185 m.
După modul în care se desfăşoară, el reprezintă, de fapt, o peşteră insurgenţă dar, din considerente de
adîncime i s-a păstrat numele dat de descoperitori.
Intrarea, destul de impunătoare (6 x 8 m), se deschide la capătul unei văi oarbe, temporar active, al
cărui curs de apă pătrunde într-o sală de mari dimensiuni (25 X 20 m) (Fig. 155). În general, golul subteran
este format dintr-o galerie puternic descendentă, dezvoltată în trepte, în lungul căreia se întîlnesc săli
monumentale, cu tavane pînă la 20—25 m înălţime, separate de galerii, cînd înguste şi joase, cînd înguste şi
înalte, care se termină, de regulă, deasupra unor praguri sau puţuri, peste care apele formează, la viituri,
cascade ce rar pot fi evitate. După ultima treaptă de 13 m, golul subteran continuă cu o galerie slab
înclinată, în extremitatea căreia apele dispar pentru ultima dată. Aceasta se termină cu o sală ai cărei pereţi
sînt căptuşiţi cu un strat de argilă, semn că la viituri ea este complet inundată.
Dezvoltat în zona de contact dintre calcarele cretacicului inferior şi rocile eruptive, Av. P. scoate
în evidenţă o serie de diaclaze verticale care au fost exploatate de drenajul subteran şi de către apele de
infiltraţie la nivelul versantului în care se înscrie. Cu toate că marcarea cu fluoresceină, efectuată în 1975,
nu a reuşit, este de presupus că apele din acest aven revin la suprafaţă prin resurgenţa văii Strivinoasa
(Izvorul lui Davele, (Fig. 9, XIII, 17).
Fig. 155 — Avenul din Pobraz

POBRAZ 2 (Avenul nr. 2 din Dealul ~) este situat pe versantul de nord-est a dealului cu acelaşi
nume, înspre Pietrele Negrului ce se înalţă pe stînga Văii Izvorului, satul Remeţi (Fig. 39 şi 40, XIII, 70).
Descoperit şi cartat, în 1980, de către membri C.S.A. Cluj-Napoca, Av. P. 2 începe cu o galerie
puternic descendentă care debuşează într-un puţ de 27 m adîncime, la baza căruia se găseşte un lac de 3 m
adîncime cu nivel variabil (Fig. 156).

PODIREU II (Peştera U din ~) este situată în versantul drept al Crişului Repede, la ieşirea
acestuia din defileu, sub nivelul terasamentului căii ferate, comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 18).
P. P. II este formată dintr-o galerie unică, cu dezvoltare meandrată, de dimensiuni modeste,
străbătută de un curs de apă temporar-activ care provine din infiltraţiile ce au loc la nivelul versantului
dolinar al dealului cu acelaşi nume. După circa 40 m de la intrare se ajunge într-o-sală cu un mic lac,
dincolo de care peştera se înfundă prin îngustare (Fig. 157). (C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980, p. 143).

PONORAŞ (Peştera din ~) este situată în extremitatea de nord-est a depresiunii de captare


carstică cu acelaşi nume (Fig. 39, IX, 5).
Fig. 156 — Avenul 2 din D. Pobraz
P. P. a fost descoperită, în 1979 prin decolmatare, de către un grup de speologi amatori de la
C.S.A. Cluj-Napoca. Prin numeroase expediţii, organizate şi conduse de E. Kerekes, A. Szilagyi, Cs.
BUkki, A. Varga, A. Balazs ş.a., ea a fost explorată şi cartată, pînă în 1983, pe o lungime de 3,851 m şi o
denivelare de—186 m. Intrarea în golul subteran se face tîrîş, printr-o aglomerare de blocuri prăbuşite,
dincolo de care se pătrunde într-o sală de mari dimensiuni (Sala Mamut: 60 x 20), în care apare un mic curs
de apă ce dispare, curînd, în peretele din stînga (Fig. 158). Probabil că este vorba de apele captate în
subteran prin Ponorul I din Depresiunea Ponoraş (Fig. 19). La ieşire din Sala Mamut se pătrunde într-o
galerie puternic descendentă în care apare un curs de apă ce poate fi urmărit pînă la o cascadă de 4 m. Pe
stînga acesteia se dezvoltă un labirint de săli care datorită bogăţiei de speleoteme au fost numite Saloanele
Fotografilor. Revenind în galeria principală, se coboară într-o galerie cu multe prăbuşiri şi formaţiuni
stalagmitice în care se reîntîlneşte cursul de apă ce curge pe lîngă peretele drept al unei galerii tot mai largi
(11 m) ce debuşează, la —45 m, în Sala Bazinelor, care este, în acelaşi timp, şi o sală de confluenţă.
Fig. 158 — Peştera din Ponoraş
Afluentul din dreapta, mult mai bogat în debit, drenează o galerie foarte înaltă cu lăţimi ce variază
între 1,0—6,5 m. Cursul de apă apare din două sifoane foarte adînci, situate pe stînga galeriei, dar poate fi
reîntîlnit şi în Sala Prăbuşirilor, pe care o traversează în extremitatea sa vestică. După toate probabilităţile,
acest curs de apă îşi are originea în succesiunea de ponoare din axul longitudinal al Depresiunii Ponoraş
(Ponorul II, fosil. Ponorul III, temporar-activ, şi Ponorul IV sau ponorul actual al Pîrîului Huţii). Amonte
de Sala Prăbuşirilor se pătrunde, prin intermediul anei galerii de 25 m lungime şi 7 m lăţime, în cea mai
frumoasă şi mai concreţionată sală din tot lungul peşterii (Sala Fetiţei), în care se găsesc multe formaţiuni
bizare, coloane stalagmitice uriaşe, stalagmite şi stalactite de o rară frumuseţe. Numele i-a fost dat după o
stalagmită foarte asemănătoare cu înfăţişarea unei fetiţe. În continuare, se dezvoltă o galerie, orientată nord-
sud, cu lăţimi variabile (1,0— 12,0 m), în care întîlnim un al treilea curs de apă, captat în subteran,
probabil, prin Ponorul V din Depresiunea Ponoraş, corespunzător Pîrîului Drăgoi (vezi şi Capitolul 3.9.2.).
El apare în extremitatea vestică a unei galerii, de mari dimensiuni, cu numeroase blocuri de prăbuşire, pe
sub care se strecoară şi formează, la trecerea în galeria principală, o cascadă de 15 m. Amonte de aceasta se
desfăşoară un ultim tronson de galerii, dezvoltat în formă de „T", care se termină cu cîte o sală, din care
una (Sala Paradis), este foarte bogată în formaţiuni stalagmitice.
Fig. 157 — Peştera II din Podireu
Revenind în zona de confluenţă, se intră, mai întîi, în Sala Bazinelor (60 X 17 X 30 m), pe a cărei
podea, înclinată, se găsesc o mulţime de gururi, pline cu apă, cum rar pot fi întîlnite în alte peşteri. În partea
superioară a gururilor se găseşte un lac, alimentat de apele unui mic afluent lateral. În funcţie de debitul
acestuia, apa se restrînge la perimetrul lacului (17 X 12 m) sau deversează spre gururile amintite. Dincolo
de lac se coboară, brusc, în galeria principală, în care se reîntîlneşte cursul de apă dispărut curînd după
confluenţă. În continuare, acesta se angajează într-o galerie foarte înaltă dar cu lăţimi constante (2—5 m),
puternic meandrată, cu multe sectoare udate, din perete în perete, fără afluenţi laterali. În afară de cîteva
scurgeri parietale, între care şi două baldachine, galeria activă este lipsită de formaţiuni demne de semnalat.
În sectorul final se întîlnesc cîteva cascade şi o sală de 40 X 20 X 15 m (Stadionul), după care, la circa 160
m, se ajunge la sifonul terminal, încă neexplorat, situat la —186 m faţă de intrare.
P. P. s-a format sub acţiunea apelor captate în depresiunea cu acelaşi nume (Fig. 9, IX, 12), de-a
lungul unui drenaj subteran activ cu resurgenţa la Izbucul Brătcanilor (Fig. 9. XI, 12), . care s-a organizat la
contactul dintre cele două zone ce caracterizează, după teoria epifreatică, circulaţia apei în carst (a se veiea
şi tabelul 2). Dată fiind lungimea aeriană a P. P. (1,45 km) şi cota sifonului terminal (—186 m), rezultă că
pînă la resurgenţa amintită cursul de apă mai are de străbătut (în linie dreaptă) încă aproximativ 3,05 km şi
o diferenţă de nivel de 64 m. Aceasta înseamnă că, aval de sifon, unde panta golului carstic, încă
neexplorat, este doar de 2,13%, sînt puţine şanse de a descoperi şi parcurge, în mod liber, noi galerii.

POTRIVA (Peştera lui ~, P. de la Pusta Călăţea sau Peşteroaia) este situată în extremitatea de vest
a depresiunii de captare carstică de la Călăţea, acolo unde dispare în subteran cursul de apă al Văii Mniera
(Fig. 9, VI 5 Fig 39 VI 2 Fig 11, 3 4).
Peştera este cunoscută încă din secolul trecut şi a făcut obiectul a numeroase investigaţii de ordin
biospeologic şi arheologic. În Enumeration des grottes visitees, seria 7-a (R. JENNEL & L. G.
RACOVITZA, 1929, p. 544), ea este consemnată, de către P. A. Chappuis, care o vizitase în 1924, sub
numele de Peştera din Valea Mierei. Din Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor (1974) rezultă că
membrii Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea au descoperit, în galeriile superioare, oseminte de Ursus
spelaeus, resturi scheletice de Homo sapiens şi fragmente de ceramică din perioada eneolitică. În perioada
1964—1975, membrii Institutului de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj-Napoca întreprind, în această zonă,
cercetări de speologie fizică, fac aprecieri generale asupra genezei şi evoluţiei peşterii (T. RUSU, I973.b,
1975), pe care o explorează şi o cartează pe primii 200 m lungime. În perioada 1973—1976, speologii
amatori din Oradea, conduşi de L. Vălenaş, dezobstruează un horn de la capătul porţiunii cunoscute
anterior şi, forţînd înaintarea, o explorează şi o cartează pe o lungime de l 488 m (L. VĂLENAŞ şi GH.
DRÎM-BA, 1978, p. 296).
Fig. 159 — Peştera lui Potriva
Intrarea, destul de impunătoare, are o formă dreptunghiulară (17 m lăţime şi 5—6 m înălţime) ce
se deschide la baza unui abrupt, de circa 10 m înălţime, format dintr-un pachet de strate aproximativ
orizontale. Chiar de la intrare, cursul de apă al Văii Mniera este barat de o aglomerare de blocuri, desprinse
din tavan, după care pătrunde într-o galerie descendentă de mari dimensiuni (45 X 20 X 15 m) la capătul
căreia dispare printr-un sifon impenetrabil (Fig. 159). Revenind spre intrare, pe dreapta, se observă, la o
înălţime de circa 4 m, intrările în două galerii care permit accesul într-un labirint de goluri suspendate,
legate între ele prin puţuri, la baza cărora se dezvoltă cîteva spaţii mai largi. În cea de a treia sală se ajunge
la un horn care pare a se închide. În realitate, el dă acces într-o galerie în care se găseşte un puţ de 15 ni
dezvoltat în trepte care debuşează într-un sector mai larg al peşterii prin intermediul căruia se ajunge, după
57 m, în dreptul unei galerii înguste (0,3 x 1,0 m) ce face legătura cu o sală alungită (10 X 8 ni), limitată,
amonte, de sifonul II iar aval de sifonul III (Fig. 159). Revenind în galeria fosilă şi continuînd înaintarea,
după circa 70 m, se interceptează din nou activul, reprezentat printr-o reţea de galerii, cu apă aparent
stagnantă, accesibile doar cu bărci de cauciuc.
Printr-o colorare cu fluoresceină, efectuată în 1966, s-a demonstrat că apele Văii Mniera, captate
în subteran prin această peşteră, reapar la suprafaţă prin Peştera Aştileuiui (T. RUSU, 1981).

PREGUZ (Peştera de la ~) este situată la nord de cantonul silvic cu acelaşi nume (Platoul Răcaş-
Ponicioară), în partea de vest a unei depresiuni carstice drenată de un curs de apă temporar (Fig. 39, XVI,
32 şi Fig. 35).
Descoperită de Ţ. Rusu, I. Vichmann şi Şte-fania Avram, în 1962, P. P. a fost semnalată în
literatura de specialitate de TR. ORGHIDAN şi colab. (1965), de T. RUSU (1981) şi de I. ORÂ-ŞEANU
(1983). În 1984, ea a fost explorată şi cartată de membrii C. S. „E. Racoviţă", Bucureşti (conduşi de V.
Lascu), pe o lungime de 758 m din care 450 m sînt activi.
P. P. este formată, la început, dintr-o galerie descendentă, care debuşează într-o sală de confluenţă
(20 X 8 x 7 m) pe podeaua căreia se află numeroase blocuri şi depozite aluvionare (Fig. 160). Pe dreapta, se
desprind două galerii ascendente: una de 22 m şi alta de 30 m. Pe ultima se află cîteva praguri şi un horn în
care s-a atins cota pozitivă maximă de +11 m.
În extremitatea aval a sălii de confluenţă se pătrunde într-o galerie îngustă şi joasă (0,4 m
înălţime), care coteşte brusc spre vest, şi, după circa 40 m, primeşte, din stînga, o galerie-aflu-entă,
ascendentă, ce se termină în „fund de sac". Galeria principală descrie, în continuare, un traseu foarte sinuos,
cu trei sifoane temporare, după care se îndreaptă spre nord-vest. Curînd, pe stînga, se desprinde un
diverticul suspendat care se înfundă treptat, iar apoi peştera continuă sub forma unei galerii meandrate cu
lăţimi medii de 1,5 m şi înălţimi ce variază între 0,4—1,8 m. În sectorul final, orientat est-vest, se întîlneşte
un sifon temporar-închis, după care urmează un altul închis situat la —32 m faţă de intrare.
Fig. 160 — Peştera de la Preguz
Formarea P. P. se datoreşte apelor din depresiunea amintită. În ceea ce priveşte însă direcţia de
scurgere a acestora dincolo de sifonul terminal, nu se poate spune încă nimic concret. După poziţia sa
geografică şi din elementele tectonicii locale s-ar putea presupune că apele din această peşteră urmăresc
falia ce se desfăşoară, în prelungirea P. P., pînă în Valea Vida. unde ar putea să apară prin puternicul izvor
carstic de la Cîmpul Lăutoare (Fig. 9, XVI, 58). Cum însă, în imediata sa apropiere se află Ponorul lui
Marchiş (Fig. 9, XVI, 42), care a fost marcat cu fluoresceină, nu este exclus ca apele din această peşteră
(43) să intercepteze acel drenaj subteran, demonstrat, prin intermediul căruia să revină la suprafaţă în
Izbucul Topliţei de Vida (52).

RĂII (Peştera ~) este situată cu circa 300 m aval de cabana Meziad, în versantul stîng al Văii
Peşterii, satul Meziad, comuna Remetea (Fig. 39, XV a, 2).
Intrarea, suspendată cu circa 10 m deasupra albiei văii, este de forma unei pîlnii, din ce în ce mai
strivită spre interior, avînd o înălţime, la exterior, de aproape 20 m. La început, se pătrunde într-o galerie
ascendentă de 4—5 m înălţime şi 2—3 m lăţime, în podeaua căreia se remarcă o succesiune de trepte
concreţionate (Fig. 161). Curînd se ajunge într-un sector în care se dezvoltă, din perete în perete, trei gururi
etajate, pline cu apă, după care se intră într-o sală, aproape orizontală, deasupra căreia tavanul descrie o
boltă de 8 în înălţime. Sub aceasta se găseşte o aglomerare de blocuri iar pe dreapta se desfăşoară un
fragment de terasă în rocă. Spre amonte, sală continuă cu o galerie uşor meandrată, în axul căreia se
schiţează o albie temporar-activă ce se termină în zona unui sifon colmatat cu nisipuri şi argile.
Fig. 161 — Peştera Răii
La viituri sau în perioadele de topire a zăpezii, peştera este drenată de un curs de aoă ce îşi are
originea în pierderile ce au loc într-o uvală situată pe Dealul Leucuş. După ieşirea din peşteră, apele curg
într-o albie cu numeroase praguri, trec pe sub drumul ce duce la cabana Meziad şi se varsă în Valea Peşterii
(T RUSU, GH. RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN, 1974).

REA (Peştera din Valea ~ sau P. lui Rotarides) este situată în versantul văii amintite, cu circa 300
în amonte de confluenţa cu Iada, satul Remeţi, comuna Bulx (Fig. 40, 86).
Golul subteran, format sub acţiunea apelor din Valea Rea, în perioada cînd acestea curgeau la
nivelul intrării, este alcătuit dintr-un labirint de galerii dispuse pe trei nivele, legate intre ele printr-o
săritoare de 4 m şi, în final, dintr-un puţ de 23 m adîncime. La cele două extremităţi ale nivelului median se
află cîte un puţ (unul de —8 m şi altul de —23 m), ultimul dînd acces la nivelul inferior, format dintr-o sală
(30 x 10 m) bogat concreţionată din care se desprinde o galerie descendentă, pardosită cu bolovani şi argilă
(Fig. 162).
Fig. 162 — Peştera din Valea Rea

RECE (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Cheilor Cuţilor, aval de Stanul Gurguiat, satul
Poniţa, comuna Roşia (Fig. 39, XV d, 37 şi Fig. 34).
Intrarea, orientată spre vest, se află la circa 35 m deasupra albiei din chei, la baza unui abrupt
calcaros de peste 20 m înălţime. Sub tavanul ogival al intrării (7 ni înălţime) se află un con de dărîmături, în
spatele căruia, la viituri, se formează un lac temporar, cu nivel variabil (1,25 în adîncime maximă), ce se
extinde pe aproape toată lungimea golului subteran. Acesta, de forma unei galerii de mari dimensiuni (65 x
5 x 4 m) (Fig. 163) se termină cu o sală concreţionată în tavanul căreia se dezvoltă un horn de cîţiva metri
înălţime.
Fig. 163 — Peştera Rece
Fig. 164 - P. cu Apă de la Remeţi (I-II) - P. Ţurii (III)
Din cercetările efectuate, rezultă fă P. R. s-a format sub acţiunea apelor din valea Sohodolul
Tiişului, dezvoltată pe versantul de nord-vest, impermeabil, al Dealului Gorunaşului. În mod obişnuit se
pare că, apele acestui ponor reapar la suprafaţă prin izvorul numit „Cioriu cu Valău", situat cu circa 2 m
deasupra albiei actuale, iar la viituri, o parte din apele acestuia revin, probabil, la drenajul primar din P. R.
şi formează lacul amintit. În prezent, P. R. se găseşte într-un stadiu avansat de evoluţie endohtonă, prezintă
cîteva formaţiuni stalagmitice grosiere, între care se remarcă două anemolite de 4—5 m lungime, şi
adăposteşte cîteva colonii de lilieci (T. RUSU, 1968, p. 36).

REMEŢI (Peştera cu Apă de la ~) este situată la baza versantului stîng al Văii Iada aval cu circa
250 m de confluenţa cu Valea Rea, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 88).
P.A.R., descrisă şi cartată de H. KESSLER (1944) sub numele de Jâdremetei vizesbarlang. se
dezvoltă paralel cu Iada şi este accesibilă prin două intrări înguste situate la nivelul luncii majore. Ea este
drenată de un curs de apă ce apare şi dispare din subteran prin cîte un sifon (Fig. 164). După H. Kessler,
cursul de apă ar proveni din albia Văii Iada, care, după ce dispare în sifonul 2, reapare la zi prin Peştera Tu-
rii. De altfel această legătură a fost stabilită în anul 1981 de către G. Rayka şi I. Balogh care, cu
echipamente de scufundare, au străbătut galeria înecată dintre sifoanele 2 şi 3. Printr-o marcare cu
fluoresceină, efectuată în 1972, a rezultat că apele ce se pierd în Vaiea Dişorului debuşează la suprafaţă tot
prin Peştera Ţării, ceea ce înseamnă că ele confluează în subteran cu cele din P.A.R. (T. RUSU, 1981).

ROŞIE (Peştera ~) este situată în defileul Crişului Repede, vizavi de cabana ,,Peştera", comuna
Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 27).
Golul subteran, dezvoltat în calcare barremie-ne, reprezintă de fapt un abri de mari dimensiuni (4
m înălţime şi 16 m lăţime), format sub acţiunea apelor de infiltraţie la nivelul versantului abrupt în care se
înscrie. Din sala de la intrare se desprinde, spre sud-est, o galerie scundă, descendentă, care se înfundă după
circa 14 m (Fig. 165) (I. VIEHMANN, C. PLEŞA şi T. RUSU, 1964, C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980).
Fig. 165 — Peştera Roşie

ROŞIE (Peştera ~) este situată în versantul drept al Cheilor Lazurilor, vizavi de Peştera Albă, cu
circa 35 ni deasupra albiei văii, satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 37, XV c, 8).
P. R. are o intrare monumentală, de formă triunghiulară (30 m lăţime X 10 m înălţime), deasupra
căreia se înalţă un abrupt calcaros, cu dungi roşietice, de unde şi numele. Sub bolta de la intrare se află
cîteva blocuri de mari dimensiuni, desprinse dintr-un tavan în care se remarcă o diaclază verticală. Golul
subteran este format dintr-o sală de mari dimensiuni, cu podeaua ascendentă, ce se închide cu un horn în
care se adăposteşte o mare colonie de lilieci (Fig. 166) (T. RUSU, 1968).
Fig. 166 — Peştera Roşie
Fig. 167 — Izbucul Roşiei

ROŞIEI (Izbucul ~) este situat la obîrşia văii cu acelaşi nume, cunoscută şi sub denumirea de
Valea Şteazelor (Fig. 9, XVd, 20).
Cursul de apă, cu un debit ce variază de la cîteva zeci de l/s pînă la cîteva sute l/s şi chiar 10—15
m3/s (în timpul marilor viituri), apare într-o fundătură de forma unui amfiteatru, mărginit de abrupturi
calcaroase ce se înalţă cu peste 100 m deasupra izbucului. Debuşarea la suprafaţă a apelor are loc, în mod
obişnuit, printr-un puternic şuvoi de apă ce apare cu circa 2 m deasupra albiei văii în care se înscrie. La
viituri se pun în funcţiune alte două sau chiar trei guri de deversare, situate la cote superioare în masa de
grohotiş de la baza amfiteatrului amintit.
I. R. reprezintă una din cele mai mari resurgenţe din Munţii Pădurea Craiului fiind alimentat de
apele ce se pierd prin: Ponorul de la Perje (Fig. 167, 1), Ponorul din Peştera Jurcanilor (3), Sifonul B din
Peştera Sohodol (4), Ponorul din Pîrîul Bare (6), Ponoarele de sub Stanul Foncii (9), Ponorul Văii Fiului
(10) şi, probabil, cele captate în subteran prin Ponorul din Pîrîul Băroaia (2), Ponorul Văii Botului (5),
pierderile din Poiana Mare (7) şi Ponoarele din Cuculeasa (8).
În anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983 debitul mediu înregistrat a fost de 513,6 l/s. Acest volum
de ape îl situează în fruntea tuturor izbucurilor din Munţii Pădurea Craiului.
Chiar de la ieşire, cursul de apă se angajează într-o vale de recul dintre cele mai tipice. După circa
400 m, el colectează, de pe stînga, apele ce ies din Peştera Gruieţului (13), captate în subteran, în principal,
prin Peştera din Hîrtopul Bonchii (12). Aval de această confluenţă, el drenează o vale adîncă, tot mai largă,
în lungul căreia se desfăşoară, pe dreapta, o luncă majoră pe care existau, pînă nu demult, cîteva şteze, de
unde şi numele, şi un joagăr hidraulic, transformat azi în joagăr mecanic. În spatele acestuia, la baza
versantului drept al văii se găseşte o puternică emergenţă, aflată în canalul de aducţiune al apelor, care,
după toate probabilităţile, reprezintă noul loc de descărcare al aceluiaşi acvifer, actualul Izbuc al Roşiei pre-
luînd funcţia de supraplin.
Aval de această emergenţă, cursul de apă trece Pe sub podul drumului minier ce duce la
exploatările de bauxită de pe Dealul Farcului şi pătrunde apoi în larga Depresiune a Roşiei, unde se
constituie în cel mai important colector al apelor din această zonă (PI. XII. a).
Fig. 168 — Ponorul Runcşorului

RUNCŞORULUI (Ponorul ~ numit şi Pn. de la întorsuri sau Pn. din Fundătura Runcşorului)
reprezintă unul dintre cele mai clasice şi mai interesante ponoare din Munţii Pădurea Craiului şi se află în
extremitatea din aval a văii cu acelaşi nume (Fig. 9, XVd, 5 şi 10, 5).
Fundătura în care are loc pierderea cursului de apă se înscrie în relief sub forma unei bucle de
meandru, din ce în ce mai adîncă, care-l întoarce cu aproape 270° faţă de direcţia de curgere din amonte.
De jur-împrejur, fundătura respectivă este străjuită de versanţi tot mai abrupţi spre aval (10—25 m) şi care
închid între ei o luncă terasată (25—60 m lăţime), formată din depozite groase de aluviuni (Fig. 168).
Trecerea apelor în subteran se face prin cîteva sorburi, a căror poziţie se schimbă mereu. La viituri, întreaga
fundătură se transformă într-un lac temporar ce se extinde spre amonte, în funcţie de debitul Runcşorului,
pe mai multe sute de metri. Cursul de apă, cu un debit ce variază între 0,025—2,0 m 3/s, provine dintr-un
bazin de recepţie de 9,5 km2, dezvoltat pe şisturi cristaline şi pe un complex de roci detritice, werfeniene.
Captarea propriu-zisă este ultima şi cea mai importantă din lungul văii primare Runcşor—Sohodol—
Albioara. Printr-o marcare cu fluores-ceină, efectuată de T. Rusu şi I. Chira în 1966, sa constatat că apele
sale revin la suprafaţă prin Izbucul de la Bulbuci, situat la obîrşia Văii Toplicioara, afluent de dreapta al
Văii Lazurilor (vezi şi tabelul 2).
Din elementele morfohidrografice ale zonei în care se înscrie, rezultă că primul drenaj subteran
care se organizase între Valea Runcşorului şi Valea Toplicioarei avea ca puncte extreme Peştera de la
întorsuri (Fig. 39, XVd, 23), ca insurgenţă, şi Peştera Seacă din Pîrîul Caprei (22), ca resurgenţă. Ulterior,
în tendinţa şi de racordare la nivelul de bază local, acesta trece la un nivel inferior, stabilindu-şi insurgenţa
în zona Fundăturii iar resurgenţa în Peştera cu Apă din Pîrîul Caprei (21). În final, zona de captare, în care
sînt transportate şi depozitate mari cantităţi de depozite aluvionare, se dezvoltă foarte mult şi ia forma
actuală, iar resurgenţa se mută în Izbucul de la Bulbuci (Fig. 168). Din acest moment Peştera cu Apă din
Pîrîul Caprei, care se deschide la nivelul albiei văii, îşi dublează funcţia, devenind receptoare, pentru apele
din Pîrîul Caprei — în perioadele de secetă — şi debitoare, la viituri, pentru apele drenajului subteran care
o traversează.
În ultimul timp, cursul de apă din Pîrîul Caprei, al cărui bazin de recepţie este dezvoltat pe
formaţiuni necarstificabile, tinde să-şi adîncească albia din faţa intrării şi chiar să-şi croiască un alt traseu,
de evitare a acesteia, astfel încît numai la viiturile determinate de ploile torenţiale apele se înscriu şi în albia
ce se desfăşoară spre intrarea în peşteră. Odată intrate în subteran ele confluează cu apele captate prin
Ponorul Runcşorului şi, după ce dispar prin sifonul dinspre aval reapare din peşteră aşa cum s-a dovedit
printr-o marcare cu fluoresceină, prin Izbucul de la Bulbuci.
În schimb, la marile viituri, din timpul ploilor abundente şi de lungă durată, ca şi la topirea zăpezii,
aceeaşi peşteră debitează cantităţi enorme de apă ce ocupă, la debite maxime, toată secţiunea intrării. La
ieşire, acestea se înscriu şi curg în albia văii Caprei şi, după 150 m, trec peste o succesiune de praguri,
formînd cascade tumultoase, după care reîntîlnesc apele drenajului subteran ce debuşează la Suprafaţa prin
izbucul amintit (T. RUSU, 1968, 1981).

SĂLĂTRUCULUI (Peştera din versantul drept al Văii ~ sau P. II din Bourişte) este situată la
gura văii cu acelaşi nume, afluent de dreapta al Văii Iada, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 24).
Intrarea, de 2 m lăţime şi 5 ni înălţime, se deschide la baza unui perete surplombat de circa 12 m
înălţime. Golul subteran este reprezentat printr-o galerie, aproape orizontală, dezvoltată în formă de „S", cu
lăţimi destul de constante (1,0—1,5 m). În timp ce tavanul, cu înălţimi ce variază între 2,5—5,5 m, prezintă
cîteva hornuri şi cupole de coroziune, pereţii pun în evidenţă trei nivele de eroziune, parazitate de scurgeri
stalagmitice grosiere. Primul nivel se află la o înălţime de 1,2 m, al) doilea la 0,8 m şi ultimul în imediata
apropiere a planşeului.

SĂLĂTRUCULUI (Peştera din versantul stîng al Văii -w său P. I. din Bourişte) este situată în
gura văii cu acelaşi nume, afluent de dreapta al Văii Iada, la baza unui abrupt de peste 10 m înălţime (Fig.
40, 23).
Golul subteran este format dintr-o galerie descendentă de 3 m lăţime şi 3—4 m înălţime, pe
podeaua căreia se află numeroase blocuri de prăbuşire. După 5—6 m de la intrare, pe stînga, se dezvoltă în
lungul unei diaclaze, un diverticul îngust (0,6 m) şi înalt (circa 6 m) care, după cîţiva metri divine
inaccesibil. La baza pantei din galeria principală, bolovanii s-au acumulat într-o cantitate atît de mare încît
limitează foarte mult posibilităţile de înaintare. Prin dezobstruare s-a explorat o galerie foarte scundă ce se
îngustează treptat, devenind, după 8 m, inaccesibilă.
Din aspectul său general şi din elementele de ordin topografic rezultă că peştera a funcţionat ca
resurgenţă pentru apele ce dispar, prin infiltraţii, de-a lungul Văii Sălătrucului. În prezent, aceste ape, care
drenează Peştera din Galeria Artificială (Fig. 96), situată în apropiere, interceptată de lucrările de
prospecţiuni ale Institutului de Studii şi Prospecţiuni Hidroenergetice Bucureşti, reapar la suprafaţă prin
izvoarele de la Ciuhandru.

SĂNCUTA (Peştera din ~) este situată în platoul carstic Arsuri, aflat la nord de Dealul Boţii, între
Valea Brătcuţa, la vest, şi Valea Boiului, la est (Fig. 39, XII, l şi Fig. 9, XII, 2).
Fig. 769 — Peştera din Săncuta — secţiune prin galeria de acces.
P. S. a fost descoperită, explorată şi cartată, pînă în 1985, pe o lungime de 4.250 m şi o denivelare
de —295 m, de către membrii C.S.A. Cluj-Napoca (R. Craioveanu, B. Ambruş, I. Farkas, R. Gruiţă, Z.
Imecs ş.a.).
Intrarea în P. S. se află în zona ponorului văii cu acelaşi nume, drenată de un curs de apă temporar,
alimentat de un izvor permanent ce apare dintr-un orizont de roci detritice, sei-siene. Accesul în subteran a
fost posibil numai după o muncă susţinută de decolmatare a unor spaţii ventilate de un puternic curent de
aer.
Curînd după intrare se pătrunde într-un labirint de galerii suprapuse, foarte strîmte, ce pot fi uşor
evitate dacă ne angajăm pe o galerie puternic descendentă, cu cîteva rupturi de pantă, care debuşează într-
un prim puţ la cota —30 m (Fig. 169). De aici se coboară două „verticale", cu o treaptă intermediară,
surplombată, aflată la —65 m, şi, în final, un al treilea puţ, de —20 m, la baza căruia se ajunge într-o
galerie activă, situată la —135 m faţă de intrare.
Pe primii 700 m (Fig. 170), pînă la confluenţa cu Sala „Bivuac '83" galeria principală, spre care
converg cîţiva afluenţi, prezintă un traseu meandrat, cu nivele de eroziune şi numeroase plaje de nisip şi
argile. Pe anumite distanţe, ea urmăreşte feţele de strat, prezentînd şi cîteva porţiuni cu tavan plan-
orizontal, avînd dimensiuni ce variază între 4—5 m lăţime şi 0,7— 3,0 m înălţime. De la cota —205,
debitul cursului de apă se dublează datorită afluentului nr. 7.
Fig. 170 — Peştera din Săncuta — plan
Aval de această confluenţă, cursul de apă trece peste mai multe marmite, pereţii prezintă mai
multe sectoare cu linguriţe iar spaţiile mai largi adăpostesc primele grupuri de stalagmite şi stalactite,
precum şi splendide helictite şi cristale de aragonit.
În continuare, se trece printr-o zonă cu multe prăbuşiri şi hornuri de dimensiuni ciclopice. În unele
locuri, galeria se strîmtează atît de mult încît devine foarte greu de străbătut. În zona cotei de —232 m se
dezvoltă o sală (Sala Bazinelor: 48 X 7,5 m), pardosită cu numeroase gururi, peste care se revarsă apele
unui mic afluent de stînga. După cîteva meandre, galeria principală se desfăşoară aproape în linie dreaptă,
panta începe să crească iar cursul de apă trece peste o succesiune de cascade mai mici. La intrarea în vasta
sală din sectorul final (Sala Prăbuşirilor: 32 x 18 m), el cade într-o cascadă de peste 15 m, producînd un
zgomot infernal. După încă 80 m, parcurşi în bună Parte pe sub sala amintită, el dispare definitiv Prin
sifonul-terminal, aflat la —295 m faţă de intrare.
Din Sala Prăbuşirilor, situată la cota —264 m, se desprinde o galerie fosilă care a fost explorată pe
o lungime de aproximativ 200 m, singura care, prin decolmatare, ar permite accesul dincolo de sifonul
terminal.
În concluzie, P. S. este o peşteră activă în care debuşează, în treimea superioară, 13 gale-rij-
afluente, unele cu lăţimi mai mari decît cea principală, care devin însă inaccesibile după doar cîteva zeci de
metri lungime.
P. S. a fost generată, în principal, de apele a trei cursuri epigee: Pîrîul Săncutei, alimentat de
izvorul amintit, un mic afluent de dreapta al acestuia, ce corespunde probabil galeriei de la cota —113, şi
un alt pîrîu ce curge într-o vale paralelă, situată ceva mai la est de ultima, transformată azi într-o vale
dolinară, ce corespunde probabil galeriei de la cota —138.
Restul galeriilor afluente sînt drenate probabil de apele de infiltraţie din zona mediană a văii
dolinare ce se desfăşoară, spre nord-est, între Ponorul din Săncuta şi Valea Boiului. Avînd în vedere că
apele din sifonul-terminal se îndreaptă spre resurgenţa din Peştera cu Apă de la Bulz, aşa după cum au
dovedit-o marcările efectuate de I. ORĂŞEANU (1983), rezultă că, în cazul de faţă, avem de-a face cu un
drenaj subteran care trece la cirea 130 m pe sub Valea Boiului. Cum din cei 6,0 km, distanţă aeriană, dintre
intrarea în P. S. şi intrarea în Peştera cu Apă de la Bulz s-au explorat pînă în prezent doar 2,6 km (2,2 km în
P. S. şi aproximativ 0,4 km în P. A. B.), rezultă că au mai rămas de străbătut intre sifoanele celor două
peşteri, încă aproximativ 3,4 km. Cum insă diferenţa de nivel dintre sifonul-terminal din P. S. şi sifonul II
din P. A. B. este doar de circa 30 m, sînt destul de slabe speranţe de a descoperi şi parcurge la liber, noi
galerii active. Cele mai mari şanse de înaintare pot fi oferite de galeriile fosile situate la nivele superioare
faţă de actualul drenaj subteran.

SECĂTURA (Poşiştăul din ~), aven situat în Platoul carstic dintre Valea Daica şi Pîrîul Fânului,
cătunul Secătura, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39 şi 40, XIII, 30).
Intrarea, de 1,2 x 0,5 m, închisă de localnici cu o lespede de piatră pentru a evita căderea
animalelor, se află la circa 200 m nord de abruptul în care se înscrie Peştera Tirului. După intrare, golul
subteran se lărgeşte treptat, de-a lungul unei diaclaze, şi se termină, după o verticală de 17 m, cu o sală
alungită, pardosită cu pietre, sol şi crengi (Fig. 171).
Fig. 171 - Poşiştăul din Secătură

SIFOANELOR (Peştera ~) este situată în versantul drept al) Cheilor Videi, satul Luncasprie (Fig.
39, XVI. 45). Peştera a fost descoperită şi cartată, în 1980, de către membrii Cercului de speologi amatori
„Czaran Gyula" din Ţinea.
Fig. 172 — Peştera Sifoanelor
Intrarea, care apare la nivelul albiei Văii Vida, este orientată spre sud-est, are un aspect impunător
(4,5 m lăţime şi 8 m înălţime) avînd deasupra ei un abrupt calcaros de peste 10 m înălţime. Chiar de la
intrare se dezvoltă o galerie largă, aproximativ rectilinie, pardosită cu depozite aluvionare, care, după circa
20 m, se îngustează pînă la 2 m şi debuşează într-o săliţa unde se găseşte un prim lac subteran (2/2,5 m
lăţime) (Fig. 172). În continuare, prin intermediul unei săritori de 11 m înălţime, se pătrunde într-o galerie,
la început ascendentă apoi descendentă, care dă acces într-o reţea de goluri inferioare de-a lungul căreia se
întîlnesc mai multe lacuri şi sifoane. Numărul acestora depinde de variaţia apelor pe verticală, respectiv de
cantitatea apelor subterane, iar poziţia nivelurilor lor reprezintă, de fapt, suprafaţa piezometrică a apelor din
zonă. În tot lungul golului subteran se găsesc importante depozite aluvionare (argile şi nisipuri) care ne
demonstrează că, la viituri, apele din interiorul peşterii se înalţă foarte mult şi, curgînd în lungul galeriei
principale, se varsă în Vida, prin intrarea actuală.
Din elementele de morfohidrografie subterană rezultă că actualul gol subteran este alcătuit din
două zone distincte: una superioară, temporar-activă, vadoasă, şi alta inferioară, înecată complet, freatică,
cu nivel variabil, aflată în plină modelare.

SOHODOL (Peştera din ~ sau Avenul din ~) este situată la baza versantului drept al văii cu
acelaşi nume, cu circa 200 m aval de intersecţia drumului Bratca—Damiş—Roşia cu drumul Aleşd-Zece
Hotare—Roşia (Fig 39, XVd, 27 şi Fig 10,14).
Fig. 173 — Peştera din Sohodol — secţiuni
Fig. 174 — Peştera din Sohodol — plan
Intrarea, de forma unui puţ, se deschide în şanţul drumului amintit, care ocupă toată secţiunea
albiei fostei văi primare Runcşor—Sohodol—Albioara. Formată sub acţiunea cursului de apă din această
vale, peştera se desfăşoară în lungul actualului sohodol (vezi şi Capitolul 3.8.5.4), fiind alcătuită din două
sectoare de galerii: un sector descendent sau al galeriei de acces (I din Fig. 173), temporar-activă, formată
dintr-o succesiune de trei puţuri (PI. XVII.c), care însumează o diferenţă ele nivel de —100 m, şi un sector
inferior, reprezentat printr-o galerie activă (II), numită şi Galeria Confluenţelor, o galerie de evacuare în
situaţiile de supraplin (IV) şi o galerie ascendentă (III), temporar-activă, la extremitatea căreia se
înregistrează o diferenţă de nivel de +52 m faţă de sifonul B (Fig. 174). Tot acest ansamblu de galerii a fost
descoperit de T. Rusu şi Fr. Gabor, în 1964, iar apoi explorat şi cartat, tot în 1964, de către Gh. Racoviţă şi
T. Rusu în colaborare cu I. Sălăjan, Fr. Gabor şi B. Bagameri 1. Ulterior, prin 1980, P. Matoş şi F. Chirilă,

1
Pînă la descoperirea Avenului din Stanul Foncii (1979), în această peşteră s-a atins cea mai mare adîncime
din Munţii Pădurea Craiului (—102 m).
de la cercul de speologie „CEPROMIN" din Cluj-Napoca, descoperă, în sala de la baza celei de a treia
verticale mai importante, la —78 m, o galerie foarte îngustă care le-a permis intrarea şi apoi cartarea, în
anii 1981 şi 1982, a unei săli de mari dimensiuni (75x18X 2—15 m), cu numeroase blocuri de prăbuşire, şi
o galerie îngustă şi scundă din care apare, prin intermediul a trei sifoane cursul de apă din subteran. Acesta
îşi are originea probabilă în apele captate prin ponorul de la intersecţia drumurilor amintite cunoscut sub
numele de Ponorul din Sohodol sau Ponorul Văii Botului. La marile viituri, surplusul de ape, care nu poate
pătrunde în subteran prin ponorul Văii Botului, revine la traseul iniţial şi după ce curge în lungul drumului,
circa 150 m îl traversează şi dispare în subteran prin actuala intrare în peşteră. De aici, apele cad din
cascadă în cascadă pînă la Galeria Activă (II), unde confluează cu apele sosite în subteran prin sifoanele din
amonte, cu care dispar apoi prin sifonul B. Acele de brad, frunzele şi alte resturi vegetale prinse în pojghiţa
de argilă cu care este căptuşită Galeria Confluenţelor ne demonstrează că, în timpul viiturilor, aceasta este
inundată complet de ape şi că, în astfel de situaţii, ele urcă în Galeria de Evacuare (IV) de unde trec prin
intermediul unui puţ, dincolo de sifonul B, într-un lac de sifon, accesibil doar scafandrilor autonomi.
Printr-o marcare cu fluoresceină, efectuată în 1966, s-a dovedit că apele din această peşteră reapar
la Izbucul Roşiei (Fig. 167, 4). (T. RUSU, 1968 şi 1981).

STAN (Peştera de sub ~) este situată în versantul stîng al Văii Topa-Rîu la circa l km aval de
confluenţa cu Valea Copilului, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 2d).
P. S. a fost descoperită, ca resurgenţă a cursului de apă captat în subteran prin Peştera de la Ţiclu,
de către T, Rusu, cu ocazia marcării cu fluoresceină, efectuată în anul 1972, iar cartarea ei s-a făcut, în
1975, de către Gh. Drîmba.
Golul subteran este format din două galerii, una fosilă şi alta temporar-activă, legate între ele prin
două galerii arcuite foarte strîmte. Galeria fosilă, de circa 40 m lungime, se desfăşoară de la sud-est spre
nord-vest şi prezintă la intrare un con de dărîmături ce tinde să o obstrueze, iar galeria temporar-activă este
orientată. est-vest şi prezintă şi ea la intrare o aglomerare de blocuri, pe sub care se drenează, la viituri, un
curs de apă ce iese dintr-un sifon impenetrabil (Fig. 175). Împreună cu Peştera Mică şi cu o altă mică
cavitate, lungă doar de 3 m, P. S. reprezintă tot atîtea puncte de debuşare la suprafaţă a apelor subterane în
diferite etape de evoluţie a acestora în funcţie de coborîrea pe verticală a cursului Văii Topa-Rîu (T. RUŞI
1973, b şi 1981, L. VALENAŞ şi GH. DRIMB.V 1978).
Fig. 176 — Peşterile din Stanul Cerbului
Ftg. 175 — Peştera de sub Stan

STAN (Peştera Mică de sub ~) este situată în versantul stîng al Văii Topa-Rîu, la circa l km aval
de Lunca Moieşului şi de confluenţa cu Valea Copilului, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 21).
Intrarea, de 3 m lăţime, se găseşte cu circa 15 m deasupra resurgenţei din Peştera de sub Stan şi cu
circa 30 m aval de aceasta.
Golul subteran este format dintr-o galerie fosilă, aproximativ rectilinie, relativ strîmtă (IX 1,5 m),
care se închide prin îngustare. După toate probabilităţile ea reprezintă locul primar de ieşire la suprafaţă a
apelor captate prin Peştera de la Ţiclu, care debuşează, în prezent, prin galeria temporar-activă din Peştera
de sub Stan (L. VALENAŞ şi GH. DRÎMBA, 1978, p. 314).

STANUL CERBULUI (peşterile din ~) sînt situate în versantul stîng al Văii Vida, aval de
confluenţa cu valea dolinară cunoscută sub numele de Hîrtoapele Cerbului (Fig. 39, XVI, 46— 47 şi Fig.
35).
Prin denumirea de Stanul Cerbului localnicii definesc un abrupt de calcar dezvoltat în semicerc,
sub forma unui amfiteatru, aflat Pe stînga Văii Vida, sub Dealul Sohodeş. La baza acestuia, se înscrie o
boltă de mari dimensiuni care se prelungeşte în interiorul masivului cu două guri de peşteră situate
aproximativ la acelaşi nivel cu lunca Văii Vida (una de 182 m lungime şi alta de 27 m lungime). Deasupra
acestora, cu 11 m, se află intrarea într-o a treia peşteră, fosilă, explorată pînă în 1985 pe o lungime de 450
m.
Descoperite în 1962 de către T. Rusu, I. Vieh-mann şi Stefania Avram, primele două peşteri au
fost explorate şi cartate de către Gh. Racoviţă, V. Crăciun şi T. Rusu, în 1969 (Fig. 176). după care au fost
semnalate în literatura de specialitate de T. RUSU (1981). Ele sînt apoi vizitate şi explorate de către
membrii C.S. „Czaran Gyula" din Ţinea, ocazie cu care descoperă şi cartează şi nivelul superior, fosil. În
1982, L. Mâtyâsi realizează o lucrare cu privire la „Condiţionarea hidrogeologică a peşterilor de la Stanul
Cerbului" pe care o publică în Bul. Speologic nr. 6, p. 99, editat de F.R.T.-A. Corn. centrală de speologie
sportivă, Bucureşti.
Peştera fosilă este formată, în ansamblu, dintr-o succesiune de săli de mari dimensiuni (Sala Mare:
30 x 18 x 8 m), separate de spaţii înguste şi scunde. Accesul la acest nivel de goluri carstice se face de-a
lungul unei galerii (Galeria cu Guano) care prezintă spre ieşire două culoare de acces ce se desfăşoară la
cote diferite.
Cel de al doilea nivel carstic, subfosil, este format dintr-o galerie principală, ascendentă, cu
desfăşurare dendritică, alcătuită din două nivele distincte (Fig. 176): unul inferior, cu numeroase forme de
coroziune, reprezentat, în principal, printr-o galerie de acces şi o sală circulară, colmatată cu depozite
aluvionare fine, în extremitatea căreia se găseşte un lac-sifon cu nivel variabil, şi un sector superior cu
evidente urme de scurgere liberă (terase şi nivele de eroziune), drenat de un curs de apă cu caracter
temporar-activ.
Cea de a treia peşteră (II din Fig. 176) se deschide la circa 20 m est de precedenta şi se rezumă la o
galerie fosilă, cu desfăşurare meandrată, ce se termină cu un horn de 20—25 m înălţime.
Aflate în zona de confluenţă a Văii Hîrtoapele Cerbului cu Vida, cele trei peşteri s-au format,
succesiv, sub acţiunea apelor captate în subteran de-a lungul primei văi, transformată azi într-o clasică vale
de tip dolinar. În timp ce primul nivel, fosil, poartă amprenta unei evoluţii în regim freatic, cel de al doilea
denotă o dezvoltare în regim vados, cu scurgere temporară, sub care sînt în curs de modelare actualele
go'uri carstice.

STANUL FONCII (Avenul din ~) este situat la sud de abruptul cu acelaşi nume, ce se înalţă pe
stînga văii Pietrele Negre din bazinul superior al Văii Cuţilor, comuna Roşia (Fig. 39, XVd, 32 şi Fig. 167).
Descoperit în 1979 de studentul în geologie Dan Soriţău, Av. S. F. a făcut obiectul a numeroase expediţii
iniţiate, în special, de C.S. „E. Racoviţă" Cluj-Napoca, care au dus la explorarea şi cartarea, în perioada
1980—1983, a celui mai adînc aven din România (339 m adîncime) (D. SORIŢĂU şi colab., 1984).
Intrarea se află la nivelul .suprafeţei carstice ce se menţine cu circa 60 m deasupra văilor din jur.
Accesul în subteran este asigurat de două puţuri paralele, dintre care, cel principal, este reprezentat printr-o
verticală de 60 m (Fig. 177). În general, Av. S. F. s-a dezvoltat sub acţiunea apelor de percolaţie de-a
lungul unei diaclaze principale şi este alcătuit din opt puţuri suprapuse, separate de o serie de praguri şi
trepte determinate de intersectarea unor diaclaze cu fisuri secundare şi feţe de strat, care au permis
dezvoltarea cîtorva galerii descendente, unele foarte înguste şi scunde (Galeria Tirişului). La baza puţului
nr. 8 se află o sală gigantică în care se întîlneşte un curs de apă ce provine, probabil din Ponorul de sub
Stanul Foncii. În pereţii acestei săli se reliefează mai multe nivele de eroziune pe care se află numeroase
depozite aluvionare. Forma circulară a acesteia se pare că este dată de un puternic proces de meandrare
care, prin coroziune şi eroziune a adîncit şi lărgit un cavernament de formă conică. Sectorul din amonte al
reţelei active este u-şor meandrat, prezintă cîteva strîmtori şi spaţii largi (8—10 m) şi înalte (pînă la 40 m),
pentru ca, în final, să se închidă cu prăbuşiri. Spre aval, activul este reprezentat printr-o galerie uşor
descendentă, cu lăţimi ce variază în jur de l m şi o înălţime medie de 10 m, întreruptă, pe alocuri, de o serie
de sifoane, dintre care, ultimul este impenetrabil.

STANUL ROŞU (Peştera de la ~ sau P. de la Cioroii Zăpodiei) este situată în versantul drept al
Văii Vida, amonte de confluenţa cu valea dolinară Hîrtoapele Zăpodie), satul Luncasprie (Fig. 37, XVI,
15).
Fig. 777 — Avenul din Stanul Foncii
Fig. 178 — Peştera de la Stanul Roşu
Intrarea, orientată spre sud, se află cu circa 40 m deasupra albiei văii amintite şi se deschide la
baza unui abrupt calcaros de peste 25 m înălţime, fiind parţial închisă de un zid de piatră (12 x 0,6 x 1,1 m),
construit de localnici pentru adăpostirea vitelor scoase la păşune (Fig. 178).
Golul subteran, fosil, este format dintr-o sală de 25 / 30 m, pe podeaua căreia se află, mai ales spre
stînga, cîteva blocuri desprinse din tavan. Curînd după intrare, în tavan se schiţează o boltă de circa 10 m
înălţime, ciuruită de cîteva hornuri, dincolo de care acesta cade brusc şi, menţinîndu-se intre 4—5 m, se
contopeşte cu peretele din partea opusă intrării. Atît pe dreapta cît şi pe stînga sălii se dezvoltă cîte un horn
de mici dimensiuni, iar în faţă se desprind cîteva galerii ascendente, scurte, înguste şi scunde
Din morfologia zonei în care se dezvoltă, rezulta ca P. S. R. s-a născut sub acţiunea apelor captate
prin dolinele din Hîrtoapele Zăpodiei şi a celor din bazinul superior al văii dolinare ce se desfăşoară la est
de peşteră. În prezent, apele revin la suprafaţă printr-un izvor (Cioroii Zăpodiei) situat la vest de intrarea în
peşteră. Curînd după ieşire, apele acestei emergente dispar şi reapar, de cîteva ori, în masa de grohotiş în
care se schiţează o vîlcea, de-alungul căreia se întîlnesc importante depozite de travertin. În final, ele revin
la suprafaţă prin două izvoare ale căror ape traversează drumul forestier şi se varsă independent, în Valea
Vida.

STRACOŞ (Peştera de la ~) este situată în versantul stîng al Văii Peşterii, afluent de stînga al Văii
Stracoşului, la circa 2 km sud-vest de satul cu acelaşi nume, comuna Drăgeşti.
Prima semnalare a peşterii este făcută de A. SCHMIDL (1863). V. FEŞNIC (1969 şi 1970), o
descrie şi o cartează pe 670 m, iar în 1978, N. Paul, I. Corba şi A. Strugăreanu forţează înaintarea şi reuşesc
să iasă la suprafaţă prin intrarea dinspre amonte. În acelaşi an, L. Vâlenaş, N. Paul şi N. Sasu realizează
harta peşterii pe n lungime totală de 965 m (L. VĂLINAŞ şi GH. DRÎMBA, 1978).
P. S. este formată dintr-o galerie unică, de străpungere, cu două intrări, una în amonte şi alta în
aval, situate, la o distanţă aeriană de 423 m una de cealaltă (Fig. 179). Intrarea dinspre amonte, foarte
strimtă (0,3 X 0,4 m), se află într-o dolină cu diametrul de 10 m. dezvoltată la nivelul albiei văii amintite.
Golul subteran este reprezentat printr-o galerie temporar-activă de 788 m lungime, cu o pantă
foarte mică, cu desfăşurare meandrată şi cu secţiuni ce variază între 0,6—5,0 m lăţime şi 0,5—40 m
înălţime. În general, ea este greu accesibilă din cauza lacurilor cu apă aparent stagnantă şi numeroase
strîmtori. Prezintă tavane dezvoltate în lungul feţelor de strat, nivele de eroziune, marmite, hornuri în care
se adăpostesc numeroase colonii de lilieci, cîteva tronsoane de galerii fosile, superioare, şi mai multe
sectoare bogate în speleoteme. După 788 m de la intrarea dinspre amonte, galeria principală ră/bate la
suprafaţă, în versantul stîng al văii amintite, printr-o deschidere de 9 x 4 m, suspendată cu circa 15 m
deasupra albiei actuale. Din această cauză, cursul de apă schiţează, la ieşirea din peşteră, cîteva cascade
după care se varsă în Valea Peşterii.
P. S. a fost sculptată într-un pachet de calcare tortoniene de numai 30—40 m grosime, de către
apele de infiltraţie şi pierderile organizate ce au loc în bazinul superior al Văii Peşterii.
Fig. 179 — Peştera de la Stracos
Ca şi multe alte peşteri din Munţii Pădurea Craiului, ea s-a dezvoltat la început, în regim freatic,
după care a trecut apoi la un regim vados, cu scurgere liberă.

STRIVINOASA Nr. l (Peştera din Valea ~ sau P. Nr. l din Valea Strivinoasa) este situată în
versantul de nord-vest al Dealului Pobraz, respectiv în versantul drept al Văii Strivinoasa, afluent de
dreapta al Iadei (Fig. 40, XIII, 50).
Fig. 180 — Peştera din V. Strivinoasa
Intrarea principală, situată cu circa 65 m deasupra albiei văii, dă acces într-o sală de confluenţă a
trei galerii, dintre care două se înfundă curînd (Fig. 180). Înaintînd pe galeria din stînga, cu numeroase
blocuri şi formaţiuni stalagmitice, se ajunge la un pilier dincolo de care galeria se lărgeşte pînă la 5—6 m şi
se înaltă pînă la 8—15 m. Treptat, golul subteran se îngustează pînă la l—2 m, se curbează spre dreapta şi
se închide prin concreţionare. Acest ultim tronson de galerie, aproape orizontală, este bogat concreţionat iar
pe planşeu se găsesc resturi scheletice de Ursus spelaeus.

STRÎMTURII (Peştera din Valea ~) este situată în versantul drept al văii cu acelaşi nume, afluent
de dreapta al Roşiei cu care confluează în raza comunei Căbeşti (Fig. 39, XVd, 55).
P. V. S. a fost semnalată, sub numele de Peştera de la Strîmtura Vălan, în „Enumeration des
grottes visitees", s. 8-a, 1951, p. 134. În 1962, ea a fost vizitată şi cartată de către I. Viehmann, T. Rusu şi
Ştefania Avram.
Golul subteran, format sub acţiunea apelor captate în subteran prin ponoarele de la Soci (Fig. 181),
se desfăşoară pe două niveie: unul superior, temporar-activ, şi altul inferior, activ, inaccesibil. Nivelul
superior este alcătuit dintr-o galerie ascendentă, cu desfăşurare în semicerc (Fig. 182). El are o lungime cte
161 m şi prezintă 4—7 nivele de eroziune, cîteva tronsoane de tavan plan-orizontal, bogat concreţionate, şi
o podea acoperită, în jumătatea dinspre amonte, cu un strat de nisipuri şi argile. În partea sa finală, se află
un sifon temporar-activ, reprezentat printr-o pîlnie argiloasă (A-A'). În mod obişnuit, apele care dispar prin
ponoarele de la Soci reapar, după toate probabilităţile, în izvoarele situate de o parte şi de alta a intrării în
peşteră şi în sifonul aflat în extremitatea diverticulului ce se dezvoltă la intrare (T. RUSU, 1968).
Fig. 181 — Schiţă de amplasament
Fig. 182 — Peştera din Valea Strîmturii
SUBPIATRA (Peştera de la ~) este situată în coasta dealului ce se dezvoltă la sud de localitatea
cu acelaşi nume, comuna Ţetchea (Fig. 39, V, 1).
Cu o intrare circulară, de circa 3 m diametru, orientată spre vest, peştera este formată dintr-o
cavitate fosilă cu două ramuri care, la rîndul lor, se ramifică în mai multe diverticule (fig. 183), tot mai
înguste şi mai joase, inaccesibile din cauza produselor de colmatare. În depozitele de umplutură de pe
podea s-au descoperit fragmente ceramice de vîrstă neolitică şi eneolitică, precum şi resturi fosile de Ursus
speleus, Cervus elaphus, Boş primigenius, Equus germanicus ş.a., parte din ele aflîndu-se în colecţia
Muzeului Ţării Crişurilor din Oradea (Repertoriul monumentelor din judeţul Bihor, 1974; L. VALENAŞ şi
GH. DRÎMBA, 1978).
Fig. 183 — Peştera de la Subpiatră

ŞOIMULUI (Peştera ~ P. Hoţilor sau P. Tîlharilor) este situată în partea superioară a versantului
stîng al Cheilor Mişidului, în zona de confluenţă cu Crişul Repede şi cu circa 100 m deasupra albiei Văii
Mişidului, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 19).
Intrarea, orientată spre sud-est, de dimensiuni apreciabile (7 X 4 m), este vizibilă, mai ales toamna
şi iarna, clin axul văii. Din sala de la intrare, cu un diametru de circa 9 m, se desprind trei galerii: una pe
stînga, ascendentă, de numai 2 m lungime, alta pe dreapta, tot ascendentă, de circa 5 m lungime, şi una
centrală, dezvoltată în lungul unei diaclaze, ce se termină cu trei hornuri, dintre care unul, înalt de circa 10
m, răzbate pînă la suprafaţă.
După modul de desfăşurare, P. S. denotă o dezvoltare sub acţiunea apelor de infiltraţie, fiind
specifică abrupturilor calcaroase (C. PLEŞA, 1978).

ŞTIRBILEI (Peştera din Pîrîul ~) este situată în versantul stîng al pîrîului cu acelaşi nume, afluent
de dreapta a Şoimuşului Stîng, în bazinul superior al Văii Lazurilor (Fig. 39, XVc, 15).
Descoperită şi cartată, în 1982, de către membrii C.S.A. Cluj-Napoca, peştera îşi are intrarea la
circa 50 m amonte de un puternic izvor carstic. Ea este reprezentată printr-o galerie principală, temporar-
activă, cu secţiuni destul de reduse (2,5—0,7 1,5 X 3,0 m) (Fig. 184). Din galeria principală se desprind
cîteva galerii secundare prin intermediul cărora se ajunge la o serie de sifoane care par să indice nivelul
piezometric din masivul calcaros în care se află. În general, ea se dezvoltă aproape orizontal şi urmăreşte,
în desfăşurarea sa, sistemul de fisurare a calcarului în „tablă de şah", de unde şi foarte multe schimbări de
direcţie. Cele cîteva contrapante, bazine cu apă şi sifoane (permanente său temporare), precum şi prezenţa
aluviunilor foarte fine din lungul peşterii, pledează că ea s-a format în regim înecat şi că, în prezent, apele
tind să se retragă la un nivel inferior, de unde revin la suprafaţă, după toate probabilităţile, prin izvorul
amintit.

TANCHII (Poşiştăul ~), aven situat în Dealul Gruiul Groşilor, vizavi de confluenţa Văii
Toplicioara cu Valea Şoimuşurilor, satul Lazuri, comuna Roşia (Fig. 39. XVc, 11 şi Fig. 167, 16).
Descoperit şi semnalat de T. RUSU (1968), el este explorat şi cartat abia în 1982 de către membrii
C.S.A. Cluj-Napoca.
Fig. 184 — Peştera din Pr. Ştirbilei
Fig. 185 — Poşiştăul Tanchii
După o intrare impresionantă (4x5 m), avenul se dezvoltă sub forma unui puţ, de 40 m adîncime,
la baza căruia se ajunge pe o trenă de prăbuşiri, cu multe trunchiuri de copac, printre care se coboară într-o
sală laterală (19 x 10 x 3—10 m), dezvoltată în pantă şi pardosită cu pietre (Fig. 185).

TAURULUI (Peştera ~) este situată în versantul nordic al culmii Scaunul Craiului, la capătul
dinspre aval al unei văi oarbe, la care se poate ajunge prin Valea Groieşului, afluent de stînga al Văii Vida
(Fig. 39, XVI, 5 şi Fig. 27,3).
P. T. a fost descoperită şi semnalată de T. RUSU (1977) iar apoi explorată şi cartată, în 1981, de
către membrii Cercului de speologi amatori „Crysis" din Oradea.
Fig. 186 — Peştera Taurului
P. T. se deschide la contactul dintre conglomeratele şi gresiile cuarţitice liasice, larg răspîndite pe
culmea amintită. Ea se dezvoltă în calcare tithonice, aduse în contact anormal cu formaţiunile liasice de-a
lungul unei falii orientată de la sud-est la nord-vest. În ansamblu, ea reprezintă un ponor clasic, aflat la baza
unui abrupt calcaros de peste 15 m înălţime. Intrarea (3 x 10 m), orientată spre sud, se găseşte într-un
culoar carstic, ciuruit de doline, în care pătrunde o vîlcea temporar-activă, din ce în ce mai adîncă. Curînd
după intrare se dezvoltă un complex de galerii etajate care evocă o activitate hidrologică deosebită (Fig.
186). Galeria de acces, puternic descendentă, debuşează într-o galerie principală, dezvoltată pe direcţia
faliei şi a culoarului carstic amintit, închisă, atît în amonte, cît şi în aval, prin cîte un sifon. În extremitatea
sudică a galeriei din zona sifonului II se găseşte un al treilea sifon, spre care se îndreaptă, după toate
probabilităţile, apele din galeria de acces. Cum cele trei sifoane se găsesc la cote aproximativ egale, este de
presupus că ele marchează nivelul piezometric al apelor din reţeaua de goluri carstice existente în acest
masiv calcaros. Este cît se poate de evident că P. T. s-a format sub acţiunea apelor dintr-un organism
fluviatil ce confluează, în subteran, cu cele ce se infiltrează prin dolinele ce marchează culoarul carstic
dintre Părşoaia şi Valea Groieşului şi că descărcarea acviferu-lui din această zonă are loc prin Izbucul
Groieşului (Fig. 27 2), care reprezintă şi resurgenţa cursurilor de apă captate în subteran prin Ponoarele din
Groapa Prislopului (1).

TAŞAD (Peştera de la ~) este situată în versantul drept al Văii Peşterii, afluent de dreapta al Văii
Cîrpeştii Mici, la circa 0,5 km sud de satul Tăşad, comuna Drăgeşti.
Cu toate că P. T. este amintită încă de A SCHMIDL (1863, p. 32), ea nu a fost cartată şi cercetată
mai în detaliu decît în cel de al şaselea deceniu al secolului nostru de către V. FEŞNIC (1969 şi 1970) care
o descrie pe o lungime totală de 88 m. În 1978, Gh. Drîmba şi N. Sasu, o recartează, pe o lungime de 105 m
(L. VĂLENAŞ şi GH. DRÎMBA, 1978, p. 314).
Intrarea, orientată spre est. are o deschidere monumentală (16 x 8 m) şi se află la baza unui abrupt
de circa 20 m înălţime.
Fig. 187 — Peştera de la Tăşad
Golul subteran este reprezentat printr-o galerie unică (Fig. 187). cu desfăşurare uşor meandrată,
din ce în ce mai îngustă, drenată de un curs de apă cu caracter temporar. În general P. T. este dezvoltată pe
feţe de strat, care au generat mai multe tronsoane cu tavan plan-orizontal, prezintă cîteva nivele de
eroziune, parazitate de formaţiuni stalagmitice şi argile nisipoase, cîteva hornuri închise, în care se
adăpostesc liliecii, şi o podea acoperită cu depozite aluvionare, în care se schiţează o albie tempo-rar-activă
P. T. s-a format sub acţiunea apelor din Valea Peşterii, captate în subteran printr-un ponor impenetrabil
situat cu circa 150 m amonte de intrarea în peşteră. Aval de acest ponor, valea este seacă şi prezintă un
tronson de chei, care se termină în zona de debuşare a apelor la suprafaţă, respectiv în dreptul intrării în P.
T.

TEIUŞ (Poşiştăul din Dealul ~), aven situat pe fundul unei doline ce se dezvoltă pe dreapta
drumului minier ce urcă dinspre Luncasprie la Răcaş, satul Luncasprie (Fig. 39, XVI, 37).
Intrarea, reprezentată printr-o deschidere de sub l m diametru, se află pe fundul unei doline de 25
m diametru şi 6 m adîncime (Fig. 188). După o coborîre de 13 m, într-un puţ cu numeroase şanţuri de
lapiezaţiune, se interceptează o galerie laterală, îngustă şi scundă prin care se drenează apele dintr-o dolină
vecină. După încă 10 m se ajunge pe un con de dărîmături la baza căruia se remarcă un mic lac, temporar.
Spre est şi vest, sală continuă cu cîte o galerie descendentă care se înfundă foarte curînd.

TIRULUI (Peştera ~ sau P. din Pîrîul Fânului) este situată în versantul stîng al Pîrîului Fânului,
afluent de dreapta al Văii Căuşului, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 39, XIII, 31).
Intrarea, care se află la baza unui abrupt calcaros de 35—40 m înălţime, este orientată spre sud-est
şi se dezvoltă în boltă (15 x 5—9 m), situată cu 15—20 m deasupra albiei pîrîului amintit.
Fig. 188 - Poşiştăul din D. Teiuş
Golul subteran este drenat de un curs de apă cu caracter temporar, care îşi are, probabil, originea
în cîteva pierderi de apă de pe platoul carstic de la Secături, situat deasupra falezei de calcar în care se
înscrie. La viituri, cursul de apă apare în fundul peşterii sub forma unei cascade, printr-un horn de circa 40
m înălţime în care se înscriu numeroase formaţiuni de prelingere (Fig. 189). De la baza acestuia el curge
de-a lungul unei galerii relativ înguste, cu înălţimi variabile, trece peste o cascadă de 2,5 m înălţime şi
pătrunde într-o galerie spaţioasă (7—9 m x 10 m). În continuare, curge pe un planşeu format din gururi,
traversează un tronson de galerie cu cîteva dărîmături şi, evoluînd pe un substrat de rocă vie, se revarsă,
peste un prag de 2—3 m înălţime, în sală de la intrare. De aici, coteşte spre dreapta şi dispare printr-un
sifon pentru a reapare la suprafaţă printre pietrele din albia pîrîului amintit. La viituri, apele se acumulează
în zona sifonului unde formează un lac temporar, cu nivel variabil, din care deversează pe lîngă peretele din
stînga, direct în valea Pîrîului Fânului. În perioadele de secetă, apele se retrag iar pe suprafaţa depozitelor
aluvionare apar, prin uscare, figuri geometrice ce evocă solul poligonal (PI. XXIV, b).
În general, peştera este săracă în formaţiuni stalagmitice, prezintă sectoare cu nivele de eroziune,
hornuri şi cupole de coroziune.
Fig. 189 — Peştera Tihului
Fig. 190 — Peştera de la Toaia

TOAIA (Peştera de la ~) este situată cu circa 30 m deasupra luncii în care meandrează cursul de
apă ce dispare prin ponorul cu acelaşi nume, aflat în extremitatea de nord a depresiunii de captare carstică
de la Damiş, comuna Bratca (Fig. 39, IX, l şi Fig. 18).
În ansamblu, P. T. este formată din două sectoare: unul de acces, care corespunde unei galerii
descendente, cu dezvoltare în trepte, în planşeul căreia se deschid cîteva puţuri inaccesibile, colmatate cu
argile şi nisipuri argiloase, şi altul de profunzime, constituit dintr-o galerie cu o pantă uşoară, dezvoltată în
lungul unor fete de strat cu căderi spre nord. În podeaua acestuia din urmă, săpat în rocă vie, se schiţează o
albie fosilă acoperită cu pietrişuri şi aluviuni grosiere, iar pereţii indică evidente urme de scurgere. Spre
amonte de locul de joncţiune galeria inferioară se închide brusc iar spre aval se bifurcă: galeria din dreapta,
ascendentă, este pardosită cu depozite aluvionare bine rulate şi se închide printr-un sifon fosil, colmatat, iar
galeria din stînga prezintă cîteva praguri stalagmitice, este bogată în formaţiuni stalagmitice şi se îmchide
prin concreţionare (Fig. 190).
P. T. s-a format sub acţiunea apelor din Depresiunea Damisului, în etapa primară de dezorganizare
a cursului de apă ce se drena, peste Depresiunea Ponoraş, spre Valea Mişidului. În prezent, apele ce dispar
prin Ponorul de la Toaia reapar la suprafaţă în Valea Brătcuţei prin Izbucul Dămişenilor (vezi şi Capitolul
3.9.3) (T. RUSU & GH. RACOVIŢĂ, 1971).

TODEROII (Peştera ~ sau P. Tîlharilor. P. din Ciungii Jilii) este situată în bazinul superior al
Văii Brătcuţa, în interfluviul a doua pîraie ce confluează şi formează Valea Mare (Fig. 39, XI, 1).
Intrarea, foarte asemănătoare cu deschiderea unui aven, se află la marginea unei păduri de foioase.
După o coborîre de 8—10 m se ajunge pe un con de dărîmături şi crengi, la baza căruia se pătrunde într-un
gol subteran alungit, din ce în ce mai scund, care se înfundă foarte curînd. Dezvoltată în lungul feţelor de
strat, P. T. pare să se fi format sub acţiunea apelor de infiltraţie şi din cele două pîraie din vecinătate.

TOPLIŢA l (Peştera l de la Izbucul ~ de Bulbuci) este situat la obîrşia văii cu acelaşi nume,
afluent de dreapta al Văii Lazurilor (Fig. 9, XVc, 5, Fig. 10. 5 şi Fig. 168).
Situat la baza unui abrupt calcaros de 7 5— 20 m înălţime, el reprezintă resurgenţa cursului de apă
captat prin Ponorul Runcşorului. La ieşirea din subteran, dintr-un lac de sifon, apeilr se revarsă într-o albie
clin ce în ce mai lată. (7—10 m), formînd cursul activ al Văii Toplicioara. Amonte de izbuc, valea se
continuă cu cîteva trepte, ce se transformă la viituri în cascade tumultoase, dincolo de care se desfăşoară o
vale normală, săpată în formaţiuni liasice, impermeabile, cunoscută sub numele de Pîrîul Caprei (Fig. 168).
În anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983. scurgerea maximă s-a produs în martie şi aprilie,
reprezentînd 43% din scurgerea totală a acestui interval. Revenirea la debitele iniţiale, în regim de viitură,
se produce după 8—22 zile, cele mai frecvente debite aparţinînd clasei 50—100 l/s. Capacitatea minimă de
debitare, în acelaşi interval, a fost de 66 l/s.

TOPLIŢA l (Peştera nr. l de la Izbucul ~ de Vida sau P. Falsificatorilor; este situată în partea
superioară a unui abrupt ce se desfăşoară sub forma unui amfiteatru, ia baza căruia stă găseşte izbucul de la
obîrşia unei văi de recul (Valea Topliţei), afluent de stînga a Văii Vida, cu care confluează în zona lacului
de acumulare de la Luncasprie (Fig. 39, XVI, 38).
Descoperită, explorată şi cartată, în 1969, de către membrii Institutului de Speologie „E. Fa-
coviţă", peştera face obiectul unor cercetări întreprinse de membrii C.S. “Czaran Gyula" din Tinca, a căror
rezultate au fost publicate de S. MATYASI şi colaboratorii (1979).
Fig. 757 - P. l de la Izb. Topliţei de Vida
Intrarea, greu de găsit fără un ghid, este Sn-gustă şi scundă, lăsînd impresia unei deschideri fără
importanţa. În realitate, dincolo de aceasta, se desfăşoară o galerie cu numeroase cupole de coroziune şi
importante depozite de colmatare ce urcă pînă aproape de tavan. După circa 60 m de tîrîş se interceptează o
galerie dezvoltată perpendicular pe direcţia de înaintare (Fig. 191). În timp ce. pe dreapta, se desfăşoară un
spaţiu ceva mai larg ce se înfundă curînd, pe stînga, înaintarea este barata de o masivă scurgere stalagmitică
sub care se observă oglinda unui lac. După escaladarea acesteia şi traversarea lacului, de fapt a unui gur
mai mare, plin cu apă, se ajunge la intersecţia, în unghi drept, a două galerii. Pe cea din dreapta se ajunge
într-o sală bogat concreţionată, în rnijioeul căreia se află un bloc cu suprafeţe lustruite, prin frecare, de
blana urşilor de cavernă (barenschliff). Din această sală se desprinde, spre stînga, o galerie ascendentă în
care abundă formaţiunile parietale. În sectorul ei final, se ajunge !a o ,,gaură de şoarece" dincolo de care se
află un puţ în care s-a coborît pînă —30 m. Intens concreţionat, acesta prezintă, în desfăşurarea sa, două
platforme de regrupare: una la —12 m, unde se intersectează o galerie puternic ascendentă, şi alta la —20
m. În rest, P. I. T. este formată dintr-o serie de galerii ce se desprind una din alta, evocînd fisurarea
calcarului în ,,tablă de şah". Pe lîngă formaţiunile parietale de cele mai diverse tipuri, se mai întîlnesc şi
cîteva căituri de stalactite tubulare, gururi, cascade împietrite, cupole şi hieroglife de coroziune,
barenschliff-uri şi cîteva grămezi de bulgari argiloşi — semn al activităţii ursului de cavernă care a populat
această peşteră. În zona Surului cu apă, se găsesc cîteva obiecte de uz casnic precum şi o şină metalică, cu
profil în formă ce H. de vreo 350—200 kg, a cărei prezenţă nu poate fi explicată din configuraţia sectorul în
care se află. Este posibil ca ea să fi căzut de la suprafaţă, prin hornul ce se dezvoltă; deasupra gurului
amintit, dar nu este exclus ca ea să fi fost tîrîtă pînă aici, de-a lungul galeriei de acces, în scopuri rămase
necunoscute.
Din elementele topografice şi morfohidrografice, de suprafaţă şi de subteran, rezultă că P. 1. T.
reprezintă locul primar de debuşare la Suprafaţa a unor ape captate în subteran de-a iungu! văii ce se
desfăşoară spre sud-est de actualui izbuc, transformată, în prezent, într-o clasică vale dolinară (Fig. 35).

TOPLIŢA (Peştera de la Izbucul ~ de Roşia) este situată în fundătura izbucului cu acelaşi nume,
satul Ţarina, comuna Roşia (Fig. 39, XVd, 47 şi Fig. 34).
Intrarea, orientată spre vest, se află la baza unui abrupt ce închide, spre amonte, valea de recul a
Topliţei. Golul subteran este reprezentat printr-o sală alungită (30 X 20 m), traversată de un curs de apă
temporar, ce apare dintr-un sifon (dincolo de care se pătrunde în sistemul carstic din Platoul Runcuri), şi
dispare, ia ape mici, în partea opusă, prin spaţii inaccesibile. La viituri, apele ieşite din sifon se acumulează
în sala amintită şi, înălţîndu-se cu 1,2 m, formează un lac din care deversează, peste conul de obstruare de
la intrare, în albia văii de recul. În perioadele de secetă prelungită, cursul de apă traversează P. I. T. şi apare
la suprafaţă în versantul siîng al fundăturii, cu circa 200 m aval de această peşteră, intrînd direct în jgheabul
unei mori ţărăneşti. Este indiscutabil că, P. I. T. reprezintă locul primar de debuşare la suprafaţă a apelor
din sistemul carstic amintit (T. RUSU, 1968, 1973.D, 1981 şi ORĂŞEANU, 1983).

TOPLIŢEI DE ROŞIA (Izbucul ~) este situat la obîrşia Văii Topliţa din bazinul Văii Roşia (Fig.
9, XVd, 40 şi Fig. 34).
Izb. T. R. reprezintă resurgenţa cursurilor de apă captate prin Ponorul Albioarei, Ponorul Tinoasei,
Ponorul Văii Ciurului (Peştera Ciur-Ponor), prin pierderile din Peştera Ciur-Izbuc, cele din Valea Cuţilor şi,
probabil, prin toate celelalte pierderi şi infiltraţii, de la suprafaţă, ce se constituie ca afluenţi ai colectorului
principal al sistemului carstic din Platoul Runcuri (Fig. 34). Toate aceste ape ies ia suprafaţă, în mod
obişnuit, după ce traversează Peştera de la Izbucul Topliţei de Roşia, printr-un puternic izvor carstic, ce
intră direct din jgheabul unei mori ţărăneşti. La viituri, surplusul de ape deversează din peştera amintită şi
curge în lungul nuci văi accidentate cu praguri şi blocuri prăbuşite. După confluenţa cu apele din izbucul
propriu-zis, ele pătrund într-o luncă foarte largă, unde primesc apele unei a treia emergenţă — un izvor
permanent situat la baza versantului, după care, colectorul principal descrie largi meandre şi se îndreaptă
spre confluenţa cu apele ce vin dinspre Cheile Albioarei.
Tot acest ansamblu de fenomene şi forme caracterizează una din cele mai clasice văi de recul din
Munţii Pădurea Craiului. La obîrşia acesteia se află o fundătură străjuită de abrupturi calcaroase, în jurul
căreia se dezvoltă largi cîmpuri de lapiezuri (PI. XIc).
Scurgerea maximă s-a înregistrat în martie-aprilie 1 982 (30,3% din volumul total al scurgerii) şi
în a treia decadă din ianuarie-martie 1983 (55% din volumul total al scurgerii). Viiturile din perioada de
vară au reprezentat aproape 20o/0 în anul 1982 şi numai 0,8% în 1983. Maximele s-au produs la 1—3 zile
din momentul înregistrării tendinţei de creştere a debitelor. În regim de viitură, creşterea debitelor a fost
bruscă, în timp ce revenirea la debitele iniţiale s-a făcut destul de lent. Debitele cele mai frecvente au
aparţinut clasei de 10—50 l/s, reprezentînd 40% din numărul total de zile în 1982 (146 zile) şi 58% (173
zile) în 1983. Debitele minime înregistrate în cei doi ani hidrologici au fost de 25 l/s şi, respectiv, 11 l/s. În
perioadele de secetă prelungită cursnl de apă din Peştera de la Izbucul Topliţei dispare complet menţinîndu-
se doar cel din izbucul ce apare în spatele morii şi în izvorul permanent amintit.

TOPLIŢEI DE VIDA (Izbucul ~) este situat la obîrşia văii cu acelaşi nume, afluent de stînga al
Văii Vida, cu care confluează în zona lacului de acumulare de la Luncasprie (Fig. 9 XVI 52 şi Fig. 35).
Cursul de apă apare dintr-o galerie înecată, situată la baza unui abrupt dezvoltat în formă de
amfiteatru, în care se deschid trei guri de peşteră situate la cote diferite, generate de apele unei văi dolinare
ce se dezvoltă la sud-est de acest izbuc, pe latura de sud-vest a platoului carstic de la Răcaş. Prin marcări cu
trasori radioactivi, I. ORĂŞEANU (1983) a demonstrat că Izb. T-V. reprezintă resurgenţa apelor captate
prin ponoarele situate în culoarul carstic Me-rişor-Jofi-Albioara (Ponorul din Baia Nitului, Ponorul Birchii,
Ponorul Merişorului şi, probabil, Ponorul Iţului şi Ponorul Lander) şi a celorlalte pierderi ce au loc la
nivelul platoului carstic Răcaş-Sclavul Pleş (Ponorul de la Fîntîna Rece, ponorul Marchiş etc.) vezi ?i
tabelele 2 şi 6).
Bazinul său de recepţie are o suprafaţă de aproximativ 14 km2 şi se desfăşoară, în mare parte, pe
formaţiuni necarstificabile, liasice, ceea ce explică caracterul său permanent. Debitul său mediu a fost de
222 l/s în anul hidrologic X. 1981 — IX. 1982 şi de 158,2 l/s în anul hidrologic X. 1982 — IX. 1983, iar
debitul minim înregistrat în cei doi ani hidrologici a fost de 26 l/s. Valorile maxime ale debitelor s-au
produs cu 2—5 zile după instalarea tendinţei de creştere. În regim de viitură, creşterea debitelor a fost
brutală iar revenirea lentă în perioada de primăvară şi rapidă după aversele din vară-toamnă.
Menţionăm că, în 1975, un grup de scafandri, condus de C. LASCU de la Institutul de Speologie
„E. Racoviţă", a explorat sistemul de si-fonaj al izbucului şi, depăşindu-l, a intrat într-o sală suspendată în
care a descoperit un important tezaur arheologic (schelete umane în situ (morminte de înhumaţie), vase
funerare din ceramică, topoare de bronz şi obiecte din metale preţioase, toate aparţinînd începutului Epocii
Brori/ului), care îşi aşteaptă cercetătorii.

ŢICLU (Peştera de la ~) este situată în valea cu acelaşi nume, un fost afluent de stînga al Văii
Copilului care, la rîndul său, se varsă în Topa-Rîu, comuna Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 19 şi Fig. 9, XVII,
28).
Potrivit cu inscripţiile aflate într-un diverticul situat la circa 90 m de la intrare, P. Ţ. pare să fi fost
cunoscută încă din anul 1805 (!). În anul 1964, ea este explorată şi cartată pînă la cascadă de către I.
Viehmann, T. Rusu şi V. Crăciun. În 1972, T. Rusu efectuează o colorare cu fluoresceină şi dovedeşte
legătură sa cu Peştera de sub Stan. În 1974, L. Toth forţează înaintarea şi coboară la baza cascadei iar în
1977, L. Vălenaş o recartează şi o descrie, publicînd rezultatele în revista Nymphaea, vol. VI, 1978.
Intrarea, dezvoltată în ogivă asimetrică (18 x 8 m), este orientată spre sud-est şi se află în versantul
stîng al Văii Ţiclului, la baza unei trepte antitetice de circa 20 m înălţime. Chiar de la intrare se pătrunde
într-o sală alungită, pardosită cu depozite de umpluturi, care, prin dimensiunile sale ne sugerează existenţa,
în continuare, n unui mare gol subteran (Fig. 192). Dar, după numai 70 m de la intrare, aceasta se termină
brusc iar cursul de apă coteşte spre dreapta şi se angajează pe o galerie rectilinie, cu o secţiune uniformă
(37 X 2 X 2,5 m). În partea finală a acesteia, cursul de apă coteşte din nou spre dreapta, formează o mică
cascadă, de 1,5 m înălţime, şi intră într-o marmită circulară. De aici, apele deversează spre stînga şi cad
într-o cascadă de 14 m înălţime. De la baza acesteia începe o galerie joasă care, după circa 20 m, sfîrşeşte
printr-un sifon impenetrabil, P. Ţ. s-a format sub acţiunea apolor din bazinul de recepţie al Văii Ţiclului,
dezvoltat pe formaţiuni impermeabile şi se datoreşte intervenţiei proceselor de captare carstica la contactul
cu formaţiunile carstificabile, barremiene. În acest loc s-a format acea treaptă antitetică, amonte de care
valea s-a adîncit treptat iar spre aval s-a conservat, pe circa l km lungime, un tronson de vale suspendată,
marcată de un şir de doline, luînd un aspect tipic de vale dolinară (T. RUSU, 1973.b şi 1981 L. VALENAŞ
şi GH. DRIMHA, 1978).
Fig. 192 — Peştera de la Ţiclu

ŢIGĂNIŞTE (Peştera din ~) este situată în versantul drept al Văii Runcuşorului, amonte. cu Circa
250 m, de podul care marchează intrarea cursului de apă în Fundătura de la întorsuri (Fig. 39, XVd, 24 şi
Fig. 168).
Descoperită şi semnalată în literatura de specialitate de către T. RUSU (1968), P. Ţ. a fost
explorată şi cartată, în 1982, de către membrii C.S. „E. Racoviţă" din Cluj-Napoca.
Intrarea, situată la nivelul unui fragment de terasă, suspendat la 2,5 m deasupra albiei actuale, într-
un abrupt ciuruit de cîteva hornuri, arcade şi rigole verticale, este reprezentată printr-o deschidere, de 2 X 3
m, ce continuă cu o galerie descendentă (20 m lungime) şi o sală cu numeroase dărîmături, acoperite cu un
strat de aluviuni (Fig. 193). Cum aceasta din urmă este situată cu circa fi m sub albia Văii Runcşorului, în
peşteră apare un mic curs de apă rare, după ce traversează sala amintită, cade, pe stînga, într-o mică
cascadă. Spre nord-est se desprinde o galerie descendentă cu cîteva ramificaţii care însă se înfundă curîml
cu depd-zite aluvionare.
Fig, 193 — Peştera din Ţigăneşti
Ca şi Peştera de la întorsuri, P. T. s-a format sub acţiunea apelor din Valea Runcşorului în
perioada curgerii acestora la nivelul terasei amintite (T. RUSU, 1968).

ŢIPLĂOAIA (Peştera cu Apă de la ~) este situată în partea superioară a versantului sting al


Crişului Repede, între confluenţa Văii Boiului şi comuna Bratca (Fig. 39, XI, 11).
Sub acest nume figurează în literatura de specialitate un mic gol subteran, ascendent, cu o
deschidere impunătoare, luminat în întregime, drenat de un curs de apă cu caracter temporar. Ea a fost
cercetată biospeologic de R. JEANNEL şi P. A. CHAPPUIS (1929, p. 546) şi, din punct de vedere
arheologic, de M. ROSKA (1924).

UNGURULUI (Peştera ~ ) este situată pe malul stîng al Crişului Repede, la circa 250 m amonte
de confluenţa cu Valea Mişidului, în raza comunei Şuncuiuş (Fig. 39, IX, 22 şi Fig. 206).
P. U. a fost menţionată de E. BOKOR (1921, nr. 28), descrisă de R. JEANNEL şi E. RACOVIŢĂ
(1929, p. 545), cartată şi redescrisă, pe o lungime de 554 m, de P. BARTOK, (1943, p. 45), iar apoi, în
intervalul 1973—1980, L. Vălenaş, A. Iurkievvicz, N .Sasu şi D. Pop reiau cercetarea peşterii, rezultatele
fiind publicate de L. VALENAŞ şi A. IURKIEWICZ (1983—1981).
Intrarea destul de impunătoare, mascată de o vegetaţie arborescentă, se deschide sub forma unei
arcade de mari dimensiuni (32 m x 22 m), la baza abruptului calcaros ce însoţeşte. Crişul Repede de-a
lungul marelui meandru încătuşat dintre Bălnaca şi Şuncuiuş.
Golul subteran se desfăşoară, în jumătatea inferioară, sub forma unei vaste galerii, aproximativ
liniară (Fig. 194), de 146 m lungime cu secţiuni transversale, ce variază între 33—10 m lăţime şi 25—15 m
înălţime şi cu o podea aproape orizontală în care se schiţează albia temporară a unui mic curs de apă. După
146 m de la intrare, galeria principală coteşte brusc la stînga se desface în două galerii care se reîntîlnesc
într-o sală unde apare, dintr-un sifon impenetrabil, cursul de apă ce se îndreaptă spre ieşire. De aici, peştera
continuă cu o galerie ascendentă, aproximativ rectilinie, destul de îngustă, care, după ce descrie un alt cot,
spre dreapta, şi se îngustează treptat, pentru a sfîrşi într-o zonă cu blocuri instabile la cota de +40 faţă de
intrare.
Din datele din literatura de specialitate, rezultă că acest ultim tronson de galerie se desfăşoară pe
sub Sala Mare din Peştera de la Hodoabă, a cărei intrare se află în versantul stîng al torentului cu acelaşi
nume.
Fig. 104 — Peştera Ungurului (A) şi Peştera de la Hodoabă (B)
Se apreciază că P. U. s-a dezvoltat sub acţiunea apelor clin Pîrîul Hodoabă, ea reprezentînd cel de
al doilea nivel dintr-un sistem carstic în alcătuirea căruia Peştera de la Hodoabă constituie primul nivel de
carstificare.

URSULUI peştera ~) este situată în versantul stîng al Văii Copilului, afluent de stînga al Văii
Topa-Rîu, la circa l km amonte de confluenţă, în raza comunei Vîrciorog (Fig. 39, XVII, 17).
Descoperită, explorată şi cartată în anul 1075 de către- Gh. Drîmba, P. U. este fosilă, are o
desfăşurare dendritică, se dezvoltă de-a lungul unor fisuri în „tablă de şah" şi adăposteşte cîteva resturi
scheletice ele Ursus spelaeus (Fig, 195) (L. VALENAŞ şi GH. DRÎMBA, 1978 p. 310).
Fig. 195 — Peştera Ursului

VACII (Peştera ~) este situată în versantul drept al Cheilor Albioarei, în faţa Peşterii Urîcioşii,
satul Ţarina, comuna Roşia (Fig. 39, XV.d, 53 .şi Fig. 34).
P. V. a fost cunoscută şi folosită de localnici ca adăpost în vremurile de restrişte încă din cele mai
vechi timpuri. Ea a fost consemnată în literatura de specialitate abia în 1968, de către T. RUSU, care o
descrie şi-i face o schiţa sumară. În 1982, ea este recartată de membrii C.S.A. Cluj-Napoca pe o lungime
totală de 138 m, o denivelare pozitivă de 23 m şi o extensie de 72 m.
Intrarea, aflată cu circa 40 m deasupra albiei temporar-active ce străbate acest tronson de chei, este
orientată spre sud-est şi prezintă o deschidere de 27/13 m.
Golul subteran, fosil, este format, la început, dintr-o sală de mari dimensiuni (40 20 m), al cărui
tavan are o înălţime maximă de 12 m (Fig. 194). În extremitatea de nord-vest a acesteia se dezvoltă două
galerii mai importante: una, aproape orizontală, care sfîrşeşte cu o sală de 13 x 5 m, şi alta ascendentă, prin
intermediul căreia se poate ajunge la suprafaţă pe fundul unei doline, cunoscută sub numele de Hîrtopul
Simioanii.
Fig. 196 — Peştera Vacii
P. V. a fost generată de apele din Groapa Sohodoalelor, situată la vest de Hîrtopul Sohoalelor (Fig.
31). În interiorul acestei gropi, se schiţează cîteva organisme fluviatile, generate de apele cîtorva vvoure
temporare ce converg spre colectorul principal din axul longitudinal al gropii amintite. Cum în ultimul
timp, acesta şi-a format o ireaptfi antitetică, apele nu mai debuşează în Cheile Albioarei, prin P. V., ci
dispar printr-un ponor îndreptîndu-se spre o direcţie încă necunoscută.

VACII (Peştera ~) este situată în versantul drept al Văii Cuţilor, în sectorul dinspre amonte al
cheilor cu acelaşi nume, satul Poniţa, comuna Roşia (Fig. 39, XVd, 41 şi Fig. 34). Descoperită şi semnalată
în literatura de specialitate de T. RUSU (1968), P. V. este explorată şi cartată, în 1970, de către membrii
C.S.A. Cluj-Napoca (A. SZILAGYI, 1976).
Fig. 197 - Peştera Vacii
Dincolo de o intrare impunătoare, suspendată la circa 10 m deasupra albiei Văii Cuţilor, se
desfăşoară o sală de mari dimensiuni, aproximativ orizontală, din care se desprinde, spre dreapta, o galerie
îngustă şi scundă, la capătul căreia se ajunge deasupra unei săli impresionante (Fig. 197). După o coborîre
de 22 m, se pătrunde într-un gol subteran dezvoltat paralel cu valea de la suprafaţă. Din sala în care am
ajuns se desprind o serie de galerii, ascendente spre dreapta şi descendente spre stînga, care poartă
amprentele unei intense activităţi hidrologice. În prezent, P. V. este lipsită de o curgere organizată şi
dispune de o gamă largă de formaţiuni stalagmitice (scurgeri parietale, stalagmite şi stalactite, masive
stalagmitice, microgururi, perle de cavernă etc.), de cîteva resturi scheletice concreţionate, guano şi
importante depozite aluvionare.
P. V. a fost generată de apele Văii Cuţilor într-o perioadă cînd acestea curgeau la nivelul intrării
actuale şi reprezintă o formă analogă cu Peştera care Cîntă, situată în versantul sting al aceleeaşi văi, cu
deosebirea că P.V. se află într-un stadiu de evoluţie mult mai avansat, fosil.

VADU-CRIŞULUI (Peştera de la ~, P. de la Vad, P. lui Zichy, Wasserfal-Hohle, Vizesesbarlang


sau Revibarlang) este situată în versantul stîng al defileului Crişului Repede, la circa 250 m aval de halta
Peştera, comuna Vadu-Crişului (Fig. 39, VII, 32 şi Fig. 9; VII, 14).
Fig. 198 — Peştera de la Vadu-Crişului
Descoperită în anul 1903, de către cantonierul K. Handl, ea este explorată, cartată şi descrisă, pînă
la primul sifon, de către J. CZARAN (1905) şi apei de G. MONOKY şi G. KOVACS (1907) iar G. Zichy
susţine prima amenajare a ei cu podeţe şi scări de lemn. E. BOKOR (1921), V. PUŞCARIU (1923), R.
JEANNEL şi E. RACOVIŢĂ (1929) o cercetează din punct de vedere faunistic, iar H. KESSLER (1941),
forţînd primul sifon, descrie şi cartează tronsonul dintre cele două sifoane. După 1948, organizaţiile de
turism din cadrul Consiliului General al Sindicatelor refac şi amplifică complexul turistic de la exterior,
reînnoiesc scările şi podeţele din peşteră şi încearcă electrificarea sa cu ajutorul curentului produs de o
turbină electrică acţionată de apele cursului subteran. În perioada 1955—1963, peştera este cercetată de I.
VIEHMANN, C. PLEŞA şi T. RUSU (1964) care, pe lîngă studiul faunei cavernicole (C. PLEŞA, 1969),
realizează o hartă completă a golului subteran, stabilesc originea apelor, explorează tronsonul dintre cele
două sifoane şi fac precizări de ordin genetic şi evolutiv. În anul 1969, Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea
o reamenajează cu scări şi podeţe metalice şi din beton şi o electrifică pe circa 600 m lungime. Ulterior, ea
face obiectul unor cercetări ecologice, iniţiate şi întreprinse de Gh. Racoviţă, Delia Rujdea, M. Şerban,
Livia Neagu şi Maria Alb, şi măsurători topoclimatice întreprinse de GH. RACOVIŢĂ şi V. CRĂCIUN
(1970) iar, apoi, a fost prezentată în cadrul unor lucrări de popularizare a golurilor carstice dintre care
amintim: M. BLEAHU şi Colab. (1976, p. 83) şi TR. ORGHIDAN şi colab. (1984, p. 37).
Intrarea, orientată spre est se află la baza unui abrupt ce închide o scurtă vale de recul drenată de
un curs de apă cu caracter permanent (PI. Xlb) care a depus, în zona de confluenţă cu Crişul Repede, un
depozit gros de travertin. Pe suprafaţa acestuia sînt amplasate construcţiile unui complex turistic format
dintr-o cabană cu 130 locuri, un restaurant, magazii etc.
Golul subteran este format dintr-o singură galerie, cu desfăşurare relativ meandrată, care prezintă,
în zona de la intrare, două nivele: unul superior, fosil, şi altul inferior, activ (Fig. 198). La coborîrea din
etajul superior se ajunge deasupra unui lac subteran, peste care s-a construit un podeţ în consolă pînă la
prima strîmtoare. Dincolo de aceasta se intră într-o sală unde, la viituri, apele se înalţă cu 2—3 m deasupra
albiei actuale. În continuare, peştera se dezvoltă de-a lungul unei diaclaze care se termină în cea de a doua
strîmtoare formată din enorme blocuri de prăbuşire. După aceasta, tavanul se înalţă din nou pînă la 20—25
m, iar aici cursul de apă schiţează cîteva meandre, lăsînd loc, cînd pe dreapta cînd pe stînga, unor întinse
plaje de nisip. Curînd tavanul coboară din nou şi pătrunde în lacul primului sifon. În perioadele de secetă
îndelungată, nivelul lacului scade destul de mult, dar nu poate fi traversat decît cu unele dificultăţi. Dincolo
de aceasta se intra în tronsonul cel mai concreţionat al peşterii, închis prin cel de al doilea sifon, încă
neexplorat în întregime, accesibil doar scafandrilor autonomi.
Cursul de apă, cu un debit ce variază, la ieşire, între cîteva zeci de l/s (24 l/s în ziua de 21. 03.
1962), pînă la cîţiva m3/s (3 m3/s la data de 31. 03. 1962), provine, aşa cum s-a dovedit prin marcarea cu
fluoresceină efectuată în 19G2, din Peştera Bătrînului, situată la o distanţă de 4,25 km şi la o diferenţă de
nivel de 270 m. În anul hidrologic X. 1981—IX. 1982, debitul mediu a fost de 241 l/s pentruca. În anul
următor, să scadă la 127 l/s. Fluctuaţiile mari de debit, dar mai ales creşterea şi descreşterea bruscă a apelor
subterane, dovedesc că, în afara sursei de alimentare amintite, un aport important îl au apele de infiltraţie
prin numeroasele doline şi ponoare, situate de-a lungul drenajului subteran şi, mai ales, în imediata
apropiere a defileului Crişului Repede, unde astfel de forme au o dezvoltare deosebită.

VALĂU (Peştera de la ~) este situată în versantul drept al Cheilor Albioarei, aval de confluenţa cu
culoarul carstic ce se desfăşoară înspre Jofi-Merişor, vizavi de Peştera Crucii, satul Ţarina, comuna Roşia
(Fig 39, XVd 49 şi Fig. 34).
Descoperită şi parţial explorată, în 1962, de către T. Rusu, I. Viehmann şi Ştefania Avram. P. V. a
fost semnalată în literatura de specialitate de T. RUSU (1968). În 1986, ea a fost explorată şi cartată, pe o
lungime de 259 m, de către membrii C. S. „E. Racoviţă" Bucureşti, conduşi de V. Lascu.
Fig. 199 — Peştera de la Valău
Intrarea, orientată spre est, mascată de cîţiva arbuşti, are o formă ovală (2,5 x l m). Cursul de apă
care drenează peştera străpunge, la ieşire, o „barieră" de calcar şi reapare la baza acesteia sub forma unui
izvor, dirijat spre o albie de adăpat vitele de unde şi numele, care reprezintă o importantă sursă de
alimentare cu apă din lungul cheilor. Curînd după intrare, se pătrunde într-o galerie al cărui tavan coboară
brusc şi se menţine între 0,2—0,7 m înălţime. După 29 m de la intrare, se ajunge într-o sală de confluenţă al
cărui tavan urcă pînă la 5 ni (Fig. 199). De aici, spre dreapta, se pătrunde într-o galerie strîmtă şi scundă
(1,0 X 0,5 m), slab ascendentă, temporar-activă, cu desfăşurare meandrată, ce se închide, după circa 33 m,
cu un sifon impenetrabil.
Pe stînga Sălii de Confluenţă se dezvoltă o a doua galerie, tot ascendentă, drenată şi ea de un curs
de apă temporar, care, după o desfăşurare spre sud, se îndreaptă, brusc, spre vest. Spre deosebire de galeria
de acces şi afluentul de dreapta, aceasta este mai evoluată avînd dimensiuni ce variază între 1,0—4,0 m
lăţime şi 1,0—3,0 m înălţime, prezintă un traseu mai sinuos, cu schimbări bruşte de direcţie, adăposteşte
cîteva hornuri, plaje de nisip şi nivele de eroziune, precum şi cîteva galerii laterale. După circa 110 m, ea se
închide cu un sifon aflat la 2,3 m faţă de intrare.
P. V. reprezintă un exemplu tipic de modul în , care curgerea de suprafaţă, din lungul unei văi ce
evoluează pe formaţiuni carstificabile, ne putînd ţine pas cu adîncirea pe verticală a colectorului principal
trece în subteran, unde îşi organizează o reţea de goluri carstice iar de-a lungul văii primare se dezvoltă o
succesiune de doline transformîndu-se în vale dolinară. Din morfologia reliefului de la suprafaţă rexuîtă
aşadar că P. V. s-a format sub acţiunea apelor din două văi, azi dolinare, ce confhiesză aproximativ pe
verticala sifonului situat la +2,3 m; una, caie se desfăşoară spre dramul minier ce o duce la Luncasprie
(înspre cota 477 m, „La Brazi"), şi alta spre Dealul Văratec (477 m), pe al cărui versant nord-estic apare un
izvor (Fîntîna Roşie), a căror ape dispar în prima dolină de la obîrşia acestei văi.

VALEA VIDEI (Peştera cu Apă din ~) este situată în versantul drept al văi cu acelaşi nume, aval
cu circa 250 m, de confluenţa cu Valea Groieşului, satul Luncasprie (Fig. 39, XVI, şi Fig. 27, 10).
Fig. 200 — Peştera cu Apă din V. Videi
Intrarea este orientată spre sud-vest şi prezintă o deschidere triunghiulară de 3,5 x 2 m. Golul
subteran este format, la început, dintr-o galerie aproape rectilinie, de 16 m lung:me, la capătul căreia se află
o strîmtoare ce dă impresia că se închide (Fig. 200). Dincolo de aceasta se pătrunde într-un spaţiu destul de
strîmt şi scund, drenat de un curs de apă cu caracter temporar; apare dintr-un sifon încă neexplorat, situat la
91 m de la intrare. În ansamblu, peştera este lipsită de concreţiuni şi prezintă mari fluctuaţii de debit.
Din morfologia reliefului în care se înscrie, rezultă că pestei a s-a născut sub acţiunea apelor care
provin din ponorul situat în bazinul superior al văii Timoasa şi din dolinele ce se înşiruie de-a lungul văii cu
acelaşi nume.
VARNIŢA LEŞULUI, (Peştera ~ P. Albă sau P. Uscată din Vale Leşului), este situată la baza
versantului drept al văii cu acelaşi nume, la circa 250 m amonit- de confluenţa cu Valea Iadei (Fig. 39 şi 40,
XIII, 17).
Fiind situată într-o zonă intensă circulată, V. L. a fost cunoscută încă de la începutul acestui secol,
dar, fiind mai iuţin spectaculoasă, nu a fost consemnată şi nici cartată decît în ultimul deceniu. Ea este
formată, la început, dintr-o galerie scundă, fosilă, cu desfăşurare meandrată, aproape orizontală, pe podeaua
căreia se află mai mulţi bolovani (Fig. 201). Urmează apoi un planşeu format dintr-o crustă de calcit şi, în
final, o galerie cu depozite aluvionare. După 85 m de la intrare ea se închide prin colmatare. În zona finală
se remarcă numeroase forme de coroziune (hieroglifa şi septe de coroziune). După toate probabilităţile ea s-
a f irmat sub acţiunea apelor de infiltraţie din bazinul pîrîului din apropiere (T. RUSU, 1978a).

VĂCĂRIŞTE (Peştera din ~) este situată la obîrşia unei vîlcele temporar-activă ce se desfăşoară
pe versantul nordic al Dealului Sălătruc, satul Remeţi, comuna Bulz (Fig. 40, 18).
Intrarea, de 1,5 m lăţime şi 0,75 m înălţime, se deschide între cîteva blocuri de calcar, aval de care
se schiţează o albie seacă care urmăreşte panta versantului în care se înscrie. După depăşirea conului de
dărîmături, ca.v tinde să o obstrueze, se pătrunde într-o sală ovală (20X15 m) (Fig. 202), slab concreţionată,
cu o podea orizontală în zona centrală şi slab înclinată spre dreapta şi stînga. Tavanul, din care atîrnă cîteva
formaţiuni stalagmitice, este dezvoltat pe o faţă de strat care înclină spre ieşire. În prelungirea acestei săli se
dezvoltă un diverticul ascendent, scuri, îngust şi concreţionat care se închide printr-un dop de dărîmături.
Formată în zona de debuşare a unor ape ce se drenează azi la nivele mai coborîte, peştera se găseşte într-o
faza de evoluţie foarte avansată, pe cale de obstruare.

VIDUŢA l (Peştera nr. l din Valea ~, Vizu I, P. Mică din Valea Vizei sau P. nr. l din Vizişoara)
este situată în versantul drept al văii cu acelaşi nume, afluent de stînga al Văii Vida, satul Luncasprie (Fig.
3J, XVI, 24 şi Fig. 35).
Semnalată de E. BOKOR (1921) sub numele de Vizevolgy Kisbarlang, P. V. l a fost prospectată
biospeologic şi descrisă sumar, pe primele zeci de metri, sub numele de Vizu I de către P. A. Chappuis şi R.
Jeannel (JEANNEL, R. et RACOVITZA, E. G. 1929, p. 553). În 1969, membrii Institutului de Speologie
„E. Racoviţă" din Cluj-Napoca (T. Rusu, Gh. Racoviţă, C. Pleşa şi V. Crăciun) întreprind o serie de
cercetări complexe, realizînd şi o cartare a peşterii pe primii 77 m, pînă la prima strîmtoare. În 1982—1983,
peştera este explorată în continuare de către membrii C. S. „Czaran Gyula" din Tinca, care reuşesc să o
carteze pe o lungime de 903 m.
Intrarea, aflată în amonte de confluenţa unui pîrîu care debuşează în Valea Viduţei printr-un
frumos con de dejecţie, are dimensiuni maxime de 4X3,5 m şi este orientată spre vest-sud-vest (Fig. 203).
Fig. 201 — Peştera Varniţa Leşului
Fig. 203 — Peştera l din Valea Viduţa
Golul subteran este format dintr-o galerie principală, meandrată, străbătută de un curs de apa cu
caracter temporar care prezintă mari fluciuaţii de debit. Tavanul schiţează mai multe hornuri şi cupole de
coroziune, se înalţă pînă la 3—5 m sau coboară pînă la cîţiva decimetri de podea iar lărgimea galeriei
principale variază între l—5 m. În lungul ei. se remarcă numeroase plaje de nisip, excavaţii şi proeminenţe
ascuţite, terase şi nivele de eroziune şi cîteva formaţiuni stalagmitice grosiere. Din galeria principală se
desprind cîteva galerii secundare, slab dezvoltate, pardosite cu depozite aluvionare, iar în zona mediană,
aceeaşi galerie primeşte, pe dreapta, un mic afluent ce drenează o galerie accesibilă doar cîţiva metri. În
zona terminală se desfăşoară o reţea de galerii fosile, cu cîteva hornuri slab dezvoltate, din care apele s-au
retras la nivele inferioare, inaccesibile.
Dezvoltată în lungul Văii Viduţa, P. V. l pare să fi fost generată, iar în prezent să fie drenată, de
apele ce se infiltrează în albia unui mic afluent de dreapta al Văii Viduţa care se dezvoltă perpendicular pe
galeria principală, la circa 150 m de extremitatea dinspre amonte a peşterii.

VIDUŢA 2 (Peştera nr. 2 din Valea ~, P. Vizti II, P. Mare din Valea Vizei sau P. nr. 2 din
Vizişoara) este situată în versantul stîng al văii cu acelaşi nume, afluent de stînga al Văii Vida, satul
Luncasprie, comuna Dobreşti (Fig. 39, XVI, 25 şi Fig. 35).
Semnalată de E. BOKOR (1921) sub numele de Vizesvolgy Nagybarlang, P. V. 2 a fost cercetată,
sub aspect biospeologic şi cartată pe o lungime de circa 150 m, de către P. A. Chappuis R. Jcannel şi A.
Winkler (JEANNEL N, et RACOVITZA, E.. 1929, p, 593), sub numele de Vizu II. În 1969, un colectiv de
la Institutul de Speologie, ,,E. Racoviţă" din Cluj-Napoca efectuează o serie de cercetări complexe şi o
cartează pînă la primul sifon. După 1981, peştera intră în preocupările membrilor C. S. „Czaran Gyula" din
Tinca care o explorează şi cartează, pînă în 1984, pe o lungime de 2032 m.
Fig. 204 — Peştera 2 din Valea Viduţa
Intrarea, orientată spre nord-vest, se află la 3—4 m deasupra albiei văii şi este reprezentată printr-o
arcadă larg deschisă, sub care se află un con de dărîmături. Golul subteran este reprezentat prin două galerii
distincte: una fosilă, suspendată, şi alta temporar-activă, inferioară. Prima este alcătuită din două săli
alungite, separate printr-un coridor de legătură (Fig. 204), în care se remarcă o treaptă formată dintr-o
scurgere stalagmitică. În timp ce sala de la intrare (42x16 m) este lipsită de formaţiuni stalagmitice şi
prezintă o podea aproape orizontală, formată din humus şi pietre desprinse din tavan sub acţiunea
proceselor de îngheţ şi dezgheţ, cea de a doua sală (28x10 m), care se închide printr-o masivă scurgere
stalagmitică, este ascendentă şi prezintă cîteva formaţiuni parietale, numeroase gururi şi un diverticul
dezvoltat în lungul unei diaclaze care a favorizat şi formarea unui horn de 8—10 m înălţime.
Cea de a doua galerie, temporar-activă, accesibilă din sala de la intrare printr-un diverticul
descendent, se desfăşoară. la început, aproape nord-sud iar apoi de la nord-vest spre sud-est, fiind
străbătută, la viituri, de un curs de apă cu un debit destul de important. Spre aval, pîrîul dispare curînd
printr-un sorb, pentru a reapare la zi, prin emergenţa situată în vecinătatea peşterii, amonte de intrare. Spre
amonte, galeria principală se desfăşoară destul de întortocheat, or numeroase meandre, sifoane, cascade şi
marmite, plaje de nisip, săritori şi pilieri, care o sppavă, pe anumite tronsoane, în două tipuri de galerii:
unele fosile, înalte şi largi, şi altele active, înguste şi scunde. În general, golul subteran se caracterizează
printr-un mare număr de forme, atît de coroziune cît şi de eroziune.
Din morfohidrografia zonei în care se înscrie, se deduce că apele care au grenerat-o şi care o
drenează, provin, prin infiltraţie, din bazinul superior al unui afluent de stînga al Văii Viduţa, dezvoltat
perpendicular pe direcţia de înaintare a golului subteran.

VÎNTULUI (Peştera ~) este situată în versantul stîng al Crişului Repede, la cca 500 m aval de
confluenţa cu Valea Mişidului, la marginea de nord-vest a Poienii Frîntura, comuna Şuncuiuş (Fig. 39, IX,
20).
Deşi „Gaura cu Vînt" din Poiana Frînturii era cunoscută de localnici de foarte multă vreme, abia în
7 aprilie 1957. B. Bagameri lărgeşte şi străbate, cu destule dificultăţi, o scurtă galerie puternic ventilată de
un curent de aer, după care pătrunde, de unul singur, într-un gol subteran de mari dimensiuni, pe care îl
explorează pe mai multe sute de metri. Ulterior, acesta a făcut obiectul a numeroase explorări întreprinse de
Institutul de Speologie „E. Racoviţă" din Cluj-Napoca şi, mai ales de membrii C.S.A. Cluj-Napoca care, cu
preţul unor eforturi deosebite, au reuşit să-l exploreze şi să-l carteze, pînă la sfîrşitul anului 1986, pe o
lungime ce însumează 32,7 km, situîndu-i pe primul loc între peşterile din România.
Pînă în luna mai 1961 cînd, cu sprijinul întreprinderii Miniere din Şuncuiuş, s-a construit, în conul
de obstrurare al peşterii, o galerie artificială prevăzută cu o poartă metalică, acessul în subteran se făcea
prin acea „Gaură cu Vînt", reprezentată printr-o galerie foarte îngustă şi întortocheată, greu de străbătut.
Pînă în prezent, P. V. nu a făcut obiectul vreunui studiu cu caracter monografic. Dintre lucrările
care tratează diferite aspecte ale acestui vast gol subteran amintim, în ordinea apariţiei lor, pe cele semnate
de: B. BAGAMERI, D. COMAN şi K. TOTH (19ol), V. IOSOI , D. COMAN şi R. IANC (1974), M.
BLEAHU şi colab. (1976, p. 77), A. SZILAGYI şi colab. (1976), D. COMAN şi V. CRĂCIUN (1978), I.
ORĂŞEANU şi E. GASPAR (1982).
Fig. 206 — Dezvoltarea P. Vîntului în raport cu Cheile Mişidului şi Valea Şesii
Cum P. V., prin desfăşurarea sa şi prin complexitatea problemelor de ordin evolutiv, depăşeşte
scopul acestei lucrări, ne rezumăm în a menţiona doar că, în general, ea este formată dintr-o galerie activă,
fragmentată de o serie de sifoane închise, deasupra căreia se desfăşoară, cînd pe o parte, cînd pe alta, într-o
succesiune, uneori incompletă, trei nivele de galerii, unite între ele prin puţuri şi coridoare de legătură (Fig.
205). Toate acestea se constituie într-un sistem carstic etajat, născut sub acţiunea aceluiaşi curs de apă care
a generat unul dintre cele mai complexe laboratoare naturale de morfohidrogarfie subterană, de
cristalografie şi mineralogie a trecutului şi prezentului. Alături de formaţiunile stalagmitice, de diverse
tipuri, pot fi întîlnite aici numeroase cristale de gips (antodite), cristale de aragonit (PI. XXII,c) şi alofanul,
un mineral constituit dintr-un amestec de silicaţi de aluminiu hidrataţi, criptocristalini. Dintre elementele
morfohidrografice, cele mai caracteristice, amintim: linguriţele, cupolele de coroziune, tavanele plan-
orizontale, meandrele, săpate adînc în rocă pe tronsoane de zeci şi chiar sute de metri lungime, nivelele de
eroziune, praguri şi cornişe ce proeminează în gol şi se succed (pe verticală) pe zeci de metri înăţime.
adevărate canioane, pereţii cu aspect de burete (spongeworks), lobii ele piatră (pandants), depozitele groase
de argilă, nisipuri şi pietrişuri, sălile uriaşe, formate sub acţiunea coroziunii de amestec şi a proceselor de
prăbuşire, acumulările de blocuri şi pietre, hornurile şi puţurile, sifoanele etc.
P. V. s-a format sub acţiunea apelor ce s-au infiltrat în subteran, atît din Valea Mişidului, prin
intermediul galeriilor ce se dezvoltă spre versantul stîng al acesteia cît şi din cursul mijlociu al Văii Şesii,
afluent de stînga al văii amintite (Fig. 206). În prezent, ea este drenată de cursul de apă ce dispare prin
Ponorul de la Recea, aşa cum a dovedit-o I. ORĂŞEANU şi E. GASPAR (1982), prin marcări cu trasori
radioactivi.

ZMEULUI (Peştera de la Casa ~, Cetatea Zînelor sau P. Îngerilor) este situată în versantul drept al
defileului Crişului Repede, aval de tunelul căii ferate dinspre comuna Vadu-Crişului (Fig. 30, VII, 20).
Intrarea, de formă triunghiulară, destul de impunătoare (20 X 18 m), mascată de o vegetaţie
arborescentă, se află la baza unui abrupt, lîngă ruinele unui fort vamal, construit pentru mărfurile
transportate probabil pe plute în secolul al XIII-lea.
Golul subteran este reprezentat printr-o sală uşor ascendenta, pardosită cu o crustă calcitică şi
tufuri calcaroase, în care se înscriu cîteva gururi şi albia unui curs de apă temporar. După circa 20 m, sala
se îngustează treptat pentru a continua apoi cu o galerie îngustă, slab concreţionată care, după circa 50 m,
devine inaccesibilă (Fig. 207).
Ca şi Peştera cu Apă din apropiere, P. Z. s-a dezvoltat sub acţiunea apelor ce se infiltrează în
versantul de sud-vest al Dealului Măgura (E. BOKOR, 1921, R. JEANNEL şi E. RACOVIŢĂ, 1929, p.
428, I. VIEHMANN, C. PLEŞA, T. RUSU, 1964, C. PLEŞA, 1966, G. HALASI, 1980).
Fig. 207 — Peştera de la Casa Zmeului

Redactor: FELICIA TEODOR Tehnoredactor; L. HLAVATHY Apărut: 1988. Bun de tipar: 8.06.1988. Comanda nr. 2908.
Coli de tipar: 16-3 planşe. Hîrtie: velină ilustraţii 75 g/mp. Format: 16/70X100. Tiparul executat sub comanda nr. 82/1988 la
ÎNTREPRINDEREA POLIGRAFICĂ CLUJ, Municipiul Cluj-Napoca B-dul Lemn nr. 146 România

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.com


Alte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/
Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Cristian Malide.