Circumstantele agravante

Circumstantele agravante legale enumerate limitativ în art. 75 C.pen. sunt:a.Savârsirea faptei de trei sau de mai
multe persoane împreuna. Cooperarea mai multor persoane la savârsirea faptei mareste forta de actiune, da acestora
mai multa îndrazneala, le creeaza conditii de natura sa îngreuneze descoperirea faptei si identificarea lor.
Semnificatia juridica a expresiei „sa¬vârsire împreuna" este înca controversata. Plenul fostului Tribunal Suprem a
precizat3 însa ca nu se cere ca toti faptuitorii sa fie prezenti la locul savârsirii infractiunii; o conlucrare simultana se
poate realiza si de la distanta. Savârsirea împreuna reuneste actele de coautorat si complicitate concomitenta.b)
Savârsirea infractiunii prin acte de cruzime, prin violente asupra membrilor familiei ori prin metode sau
mijloace care prezinta pericol public". Prin „acte de cruzime" se întelege producerea unor suferinte grele,
pre¬lungite, victimei. Este vorba de utilizarea unor mijloace si procedee salba¬tice, nemiloase care.nu sunt
necesare, în mod normal, Rentru producerea rezultatului infractiunii. Datorita modului nemilos si ferocitatii cu care
este savârsita, infractiunea comisa prin acte de cruzime inspira un sentiment de oroare, de groaza. Pentru existenta
agravantei nu intereseaza daca actele de cruzime au dus prin ele însele la producerea rezultatului infractiunii sau
daca faptuitorul Ie-a savârsit numai pentru a chinui victima înainte sau dupa producerea rezultatului.1 „Violentele
comise asupra membrilor familiei" vizeaza manifestarile brutale, constrângerile fizice de orice natura care ar cauza
suferintele fizice (de exemplu, tragerea de par sau de ureche, târârea, punerea unei piedici urmata de cadere,
asmutirea unui câine sau lansarea asupra victimei a unui animal periculos care o trânteste la pamânt, o musca sau o
loveste). Prin „metode sau mijloace care produc pericol public", se înteleg orice metode sau mijloace care, prin
folosire, sunt susceptibile sa produca urmari grave pentru un numar nedeterminat de persoane, pentru bunurile
acestora sau pentru alte valori sociale importante. Asemenea metode sau mijloace pot fi: incendiul, exploziile,
raspândirea de substante chimice vatamatoare, toxice ori radioactive, infectarea surselor sau retelelor de apa,
declansarea unor energii distructive (de exemplu, deschiderea unui baraj si provocarea unei inundatii), raspândirea
de daunatori într-o cultura etc. Pentru existenta agravantei, nu este necesar ca metodele sau mijloa¬cele folosite sa fi
produs efectiv urmarile grave mentionate.c)Savârsirea infractiunii de catre un infractor major, daca aceasta a
fostcomisa împreuna cu un minor. Ratiunea instituirii acestei agravante estedubla. Pe de o parte, s-a urmarit a-i feri
pe minori de a fi antrenati în activi¬tati infractionale, iar, pe de alta parte, s-a avut în vedere ca atragerea mino¬rilor
la savârsirea de infractiuni releva o periculozitate sporita a infractorilormajori. Agravanta are incidenta atât în caz de
participatie, cât si în cazurile de pluralitate naturala. Nu intereseaza daca minorul raspunde penald)Savârsirea
infractiunii din motive josnice. De regula, mobilul (motivele) nu prezinta interes pentru însasi existenta infractiunii,
cu exceptia cazurilor rare când legea îl ridica la rangul de element constitutiv, însa acesta poate releva
periculozitatea infractorului, ceea ce explica instituirea agravantei. Identificarea „motivelor josnice" este lasata la
aprecierea judecatorilor. Pot avea semnificatia unor motive josnice tendinta de îmbogatire prin activitati ilicite,
razbunarea, invidia, rautatea etc. Agravanta constituie o circumstanta personala si, drept urmare, nu radiaza asupra
participantilor.e)Savârsirea infractiunii în stare de betie anume provocata în vederea comiterii faptei. Potrivit art. 49
alin. (2) C. pen., starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu înlatura caracterul
penal al faptei, ci va constitui, dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agra¬vanta. Betia voluntara ocazionala sau
accidentala poate constitui circumstanta atenuanta, în timp ce betia voluntara preordinata, adica provo¬cata înadins,
fie pentru a comite fapta cu mai mult curaj, fie pentru a putea invoca starea de betie, constituie întotdeauna o
circumstanta agravanta. Betia preordinata reprezinta o obiectivizare a premeditarii. Existenta agra¬vantei nu este
conditionata de caracterul complet sau incomplet al starii de betie. Desi, în principiu, betia preordinata este o
circumstanta personala, subiectiva, ea se poate converti într-o circumstanta reala atunci când participantii au
cunoscut finalitatea urmarita de autor prin provocarea starii de betie. b) Savârsirea infractiunii de catre o persoana
care a profitat de situatia prilejuita de o calamitate. O calamitate este o nenorocire, un flagel, un dezastru, care
loveste o colectivitate sau un numar de persoane (un incendiu de mari proportii, o ca¬tastrofa de cale ferata, o
inundatie, un cutremur etc). în asemenea împre¬jurari se creeaza o ambianta prielnica savârsirii de fapte penale de
catre infractorii periculosi, care înteleg sa profite de suferinta colectivitatii. Pentru aplicarea agravantei este necesar
ca infractorul sa fi profitat efectiv de situatia anormala creata de calamitate. Având un caracter real, circumstanta se
rasfrânge asupra participantilor. B. în ceea ce priveste circumstantele agravante judiciare legea nu mai exemplifica -
spre deosebire de cazul celor atenuante, asemenea circumstante, ci se limiteaza la a preciza în art. 75 alin. (2) C.
pen. ca „in¬stanta poate retine ca circumstante agravante si alte împrejurari care imprima faptei un caracter grav".
Asemenea împrejurari pot fi, de exemplu, premeditarea [evident, în alte cazuri decât cel prevazut de art. 175 lit. a)
C. pen.] sau modul si mijloacele de savârsire a infractiunii. Efectele circumstantelor agravante Potrivit art. 78 C.
pen., în cazul în care exista circumstante agravante, se poate aplica o pedeapsa pâna la maximul special. Daca
maximul special este neîndestulator, în cazul închisorii se poate adauga un spor pâna la 5 ani, dar care nu poate
depasi o treime din acest maxim, iâr în cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumatate din maximul
special.
1
Circumstantele atenuante
Circumstantele atenuante sunt legale si judiciare. Aceasta împartire este consacrata în mod implicit în Codul penal,
prin modul de reglementare a acestora.A. Potrivit art. 73 C. pen., exista trei circumstante atenuante legale: a)
depasirea limitelor legitimei aparari; b) depasirea limitelor starii de necesitate; c) provocarea.a) Depasirea
limitelor legitimei aparari (exces scuzabil). Codul penal pre¬vede în art. 44 ca nu constituie infractiune fapta
savârsita în stare de legitima aparare, operând pentru a înlatura un atac material, direct, imediat si injust, îndreptat
împotriva faptuitorului, a altei persoane sau împotriva unui interes obstesc, si care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul obstesc. Pentru ca apararea sa fie legitima, riposta trebuie, în principiu, sa se afle
într-o justa proportie cu gravitatea pericolului pe care îl reprezinta atacul. Daca apararea este excesiva si excesul nu
a fost determinat de o tulburare sau temere generata de atac (asa-numitul exces justificat, asimilat starii de legitima
aparare), atunci riposta va constitui circumstanta atenuanta prevazuta de art. 73 lit. a) teza I C.pen.
b) Depasirea limitelor starii de necesitate. Când fapta comisa în stare de necesitate a produs urmari vadit mai
grave decât cele ce s-ar fi putut produce în cazul când pericolul nu era înlaturat si daca, în momentul co¬miterii,
faptuitorul si-a dat seama de aceasta disproportie, atunci raspun¬derea penala a faptuitorului va fi, în mod
obligatoriu, atenuata, pentru ca, potrivit art. 73 lit. a) teza a ll-a, depasirea limitelor starii de necesitate constituie o
circumstanta atenuanta legala.
c) Provocarea. Potrivit art. 73 lit. b) C.pen, circumstanta atenuanta a provocarii exista atunci când infractiunea
a fost savârsita sub stapânirea unei puternice tulburari sau emotii, determinata de o provocare din partea persoanei
vatamate. Esenta provocarii este deci o stare psihica (tulburare sau emotie puternica) care, slabind autocontrolul,
explicav luarea rezolutiei infractionale si înfaptuirea ei. Fiind legata organic de latura subiectiva a infractiunii,
provocarea este o circumstanta personala, cu toate consecintele ce decurg din acest caracter pentru
sanctionarea'participantilor.
In cazul provocarii, ne aflam în fata a doua fapte ilicite: -actul provocator, care trebuie sa se concretizeze într-o
fapta dintre cele aratate limitativ în lege: violenta, atingere grava a demnitatii persoanei sau alta actiune ilicita grava
(de exemplu o abatere administrativa grava); - infractiunea provocata, comisa sub stapânirea starii de puternica
tulbu¬rare sau emotie. B. Circumstantele atenuante judiciare
Sunt realitati obiective pe care instanta le poate constata fara a fi totusi obligata sa le retina caracterul atenuant.
Întrucât aplicarea circumstantelor atenuante judiciare este facultativa, instanta poate, chiar atunci când stabi¬leste
existenta efectiva a unei asemenea circumstante, sa refuze acordarea ei, atunci când, în raport de datele cauzei, nu s-
ar justifica stabilirea pe¬depsei sub minimul special. în art. 74 C. pen. sunt enumerate cu titlu exemplificativ (nu
limitativ) ur¬matoarele împrejurari care pot constitui circumstante atenuante: a) conduita buna a infractorului
înainte de savârsirea faptei; b) staruinta depusa de infractor pentru a înlatura rezultatul infractiunii sau pentru a
repara paguba pricinuita; c) atitudinea infractorului dupa savârsirea infractiunii, rezultând din prezentarea sa în fata
autoritatii, comportarea sincera în cursul proce¬sului, înlesnirea descoperirii sau arestarii participantilor. Pe lânga
împrejurarile enumerate, instanta poate retine ca circumstanta atenuanta orice alta împrejurare. 3.3.4. Efectele
circumstantelor atenuante Din dispozitia înscrisa în art. 76 C. pen., rezulta ca circumstantele atenu¬ante determina
fie reducerea, fie schimbarea pedepsei principale, dupa cum urmeaza: când minimul special este de 10 ani sau mai
mare, pedeapsa se coboara sub minim, dar nu mai jos de 3 ani;când minimul special este de 5 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de un an;când minimul special este de 3 ani sau mai mare,
pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 luni;când minimul special este de un an sau mai mare,
pedeapsa se coboara sub minimul special, pâna la minimul general;când minimul special al pedepsei închisorii este
de 3 luni sau mai mare, pedeapsa se coboara sub acest minim, pâna la minimul general, sau se aplica o amenda care
nu poate fi mai mica de 2.500.000 lei, iar când minimul special este sub 3 luni, se aplica o amenda care nu poate fi
mai mica de 2.000.000 lei;când pedeapsa prevazuta de lege este amenda, aceasta se coboara sub minimul ei special,
putând fi redusa pâna la 1.500.000 lei în cazul când minimul special este de 5.000.000 lei sau mai mare, ori pâna la
minimul general, când minimul special este sub 5.000.000 lei.
Regulile mentionate nu au incidenta în cazul infractiunilor grave: infractiuni contra sigurantei statului,
infractiuni contra pacii si omenirii sau al infractiunilor prin care s-au produs consecinte deosebit de grave. în aceste
cazuri, daca se retin circumstante atenuante, pedeapsa închisorii se poate reduce cel mult pâna la o treime din
minimul special. Circumstantele atenuante produc efecte si asupra pedepsei complementare a interzicerii unor
drepturi, în sensul ca în cazurile în care ar fi fost obligatorie aplicarea acestei pedepse, devine posibila înlaturarea ei.
în sfârsit, în acele rare cazuri, când legea prevede pentru infractiunea sa¬vârsita pedeapsa detentiunii pe viata - ca
pedeapsa unica , efectul circumstantelor atenuante se aplica pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

2
 Concursul de infractiuni
Potrivit legislatiei penale si doctrinei, concursul de infractiuni este o forma a pluralitatii de infractiuni,
constând în existenta a doua sau mai multor infractiuni, iavârsite de aceeasi persoana, mai înainte de a fi intervenit o
condamnare definitiva pentru vreuna dintre ele si daca toate sunt suscep¬tibile de a fi supuse judecarii.' Stabilirea
existentei concursului de infractiuni înseamna o caracterizare exacta a infractiunilor savârsite de acelasi infractor si
deci justa lor calificare ca infractiuni distincte. Prin aceasta stabilire se face deosebirea între con¬cursul de
infractiuni si formele unitatii de infractiune, respectiv infractiunea complexa si cea continuata si se asigura
evaluarea justa a gradului de pericol social pe care îl prezinta infractorul. Conditiile de existenta ale concursului de
infractiuni Din definitie rezulta urmatoarele conditii:-Savârsirea a doua sau mai multe infractiuni. Pentru
îndeplinirea acestei conditi se cere savârsirea a cel putin doua fapte prevazute de legea penala, care sa
constituieinfractiuni. Nu are impor¬tanta natura si gravitatea infractiunilor savârsite. Când infractiunile concurente
sunt de aceeasi natura (de exemplu mai multe infractiuni de tâlharie) concursul se numeste omogen, când
infrac¬tiunile concurente prezinta naturi diferite (de exemplu viol, luare de mita si concurenta neloiala) concursul se
numeste eterogen. Conditia este îndeplinita indiferent de forma de vinovatie cu care sunt comise infractiunile.-
Infractiunile sa fie savârsite de aceeasi persoana. Unitatea de subiect la savârsirea infractiunilor concurente
reprezinta una din cerintele specifice si indispensabile ale oricarui concurs de infractiuni. Nu are importanta daca
faptuitorul a luat parte la comiterea infractiunilor în calitate de autor ori de participant.- infractiunile sa fie
savârsite înainte de a se fi pronuntat o condamnare definitiva pentru vreuna dintre ele. Conditia are în vedere
inexistenta unei condamnari definitive pentru vreu¬na din infractiunile comise de aceeasi persoana, conturând astfel
principalul criteriu distinctiv al concursului fata de recidiva. Va fi îndeplinita aceasta conditie chiar daca infractorul
a fost condamnat pentru o infractiune savâr¬sita anterior, dar hotarârea nu era definitiva1 la data savârsirii noii
infractiuni, ori hotarârea de condamnare, desi definitiva, a fost desfiintata printr-o cale extraordinara de atac2
(recurs în anulare, revizuire, contestatie în anulare). - Infractiunile savârsite sau cel putin doua dintre ele sa poata fi
supuse judecatii.
în cazul solutionarii unei cauze penale ce contine savârsirea de catre aceeasi persoana a doua sau mai multe
infractiuni sub forma concursului de infractiuni, organele judiciare vor verifica daca se afla în prezenta a doua fapte
penale care sa atraga raspunderea penala a faptuitorului. Este posibil ca o fapta dintre cele doua savârsite de
faptuitor sa nu poata fi judecata, deoarece se constata existenta unei cauze care înlatura raspunderea penala
(amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescriptia), a unei cauze care înlatura caracterul penal al faptei (legitima
aparare, iresponsabilitate, eroare de fapt ori sunt incidente1 alte cauze care atrag nepedepsirea infractorului ca:
retragerea marturiei mincinoase [art. 260 alin. (2) C. pe.n.], casatoria dintre autor si victima în caz de viol [art. 197
alin. (5) C. pen.]. Daca ne aflam în astfel de situatii, nu va mai exista concurs de infractiuni, deoarece a ramas o
singura infractiune care sa poata fi supusa judecatii.

Formele concursului de infractiuni

Concursul real de infractiuni In conformitate cu dispozitiile art. 33 lit. a) C. pen., exista concurs real de infractiuni
când doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite de aceeasi persoana înainte de a fi condamnata pentru vreuna
dintre ele, chiar daca una dintre infractiuni a fost comisa pentrg savârsirea sau ascunderea altor infractiuni.
Caracteristic pentru concursul real de infractiuni este savârsirea mai multor infractiuni ca urmare a savârsirii mai
multor actiuni sau inactiuni. Infractiunile pe care le reuneste apar în mod sucesiv, între ele intercalându-se perioade
de timp diferite. Infractiunile savârsite de o persoana pot fi de aceeasi natura si concursul devine omogen
(înselaciune - înselaciune), iar când infractiunile sunt de na¬tura diferita, concursul este eterogen (violare de
domiciliu - fals intelectual). Concursul real de infractiuni este de doua feluri: concurs real simplu si concurs real cu
conexitate. Concursul real simplu se caracterizeaza prin aceea ca între infractiunile în concurs nu exista o legatura
obiectiva. Concursul real cu conexitate presupune existenta anumitor legaturi, conexiuni între infractiunile
concurente comise de aceeasi persoana. Conexitatea poate fi cronologica, daca infractiunile sunt savârsite cu aceeasi
ocazie sau succesiv; topografica, daca infractiunile sunt savârsite în acelasi loc; etiologica, daca o infractiune
constituie cauza savârsirii altei infractiuni; teleologica, daca o infractiune constituie mijlocul pentru comite¬rea altei
infractiuni-scop; consecventionala, când o infractiune a fost comi¬sa pentru a ascunde o alta infractiune;
accidentala, când o infractiune este întâmplator legata de o alta infractiune.
Dintre formele de conexitate ce pot exista între infractiunile aflate în con¬curs, în legea penala au fost retinute:
conexitatea etiologica si conexitatea consecventionala [art. 33 lit. a) C. pen.: „Exista concurs chiar daca una dintre
infractiuni a fost comisa pentru savârsirea sau ascunderea altei infrac¬tiuni"]. Legiuitorul român, retinând numai
aceste doua forme ale conexitatii, a exclus discutiile contradictorii din doctrina penala pe care o creeaza teoria
unitatii infractionale.1

3
Potrivit acestei teorii, prin comiterea unei infractiuni pentru a înlesni sa¬vârsirea altei infractiuni nu se realizeaza un
concurs de infractiuni, ci o sin¬gura infractiune - infractiunea-scop. Infractiunea mijloc se sustinea ca nu ar avea
autonomie si ar fi absorbita în infractiunea-scop. O astfel de sustinere apare ca artificiala, absortia functionând în
toate cazurile de infractiuni complexe legal constituite în directia actiunii-scop, singura directie logica de constituire
pe acest tip de legatura a unor unitati legale de infractiuni.

Sanctionarea concursului de infractiuni

In legislatiile penale si în stiinta dreptului penal se admit trei sisteme de sanctionare a concursului de infractiuni:
sistemul cumulului aritmetic, siste¬mul absorbtiei si sistemul cumulului juridic. a. Sistemul cumulului
aritmetic sau sistemul aditionarii pedepselor consta în stabilirea pedepsei pentru fiecare infractiune în concurs, dupa
care se totalizeaza. Sistemul a fost criticat pentru severitatea deosebita, existând posibilitatea de a se aplica, în unele
cazuri, un cuantum de pedeapsa ce ar depasi durata probabila a vietii unui om, transformându-se într-o pedeapsa
permanenta.4 b. Sistemul absorbtiei consta în stabilirea pedepsei pentru fiecare infractiune si se aplica cea mai
severa, care se considera ca le absoarbe pe celelalte.5 Acest sistem a fost si el criticat, sustinându-se ca nu face, de
fapt,altceva decât sa sanctioneze pe infractor pentru fapta ceti mai grava dintre infractiunile concurente, lasându-le
pe celelalte nesanctiohate. c. Sistemul cumulului juridic sau al contopirii reprezinta o îmbinare a primelor doua
sisteme, constând în aplicarea pedepsei pentru fiecare dintre infractiunile concurente si apoi se aplica cea mal grava
dintre ele, la care se poate adauga un spor. Sistemul, consacrat în majoritatea legislatiilor moderne, mai ales în
ma¬teria pedepselor principale, este considerat ca fiind cel mai convenabil, elastic si echitabil, asigurând atât
sanctionarea corecta a faptei celei mai grave, cât si a celorlalte fapte comise în concurs de infractiuni.
Sistemul sanctionator în vigoare
Codul penal în vigoare consacra un sistem de sanctionare mixt: cumulul juridic sau, dupa caz, absortia [art. 34 lit.
a)], pentru pedepsele principale si cumulul aritmetic ori, dupa caz, cumulul juridic pentru pedepsele
comple¬mentare ori masurile de siguranta, dupa cum acestea sunt de naturi diferite sau identice. Potrivit art. 34 C.
pen., aplicarea pedepsei pentru concursul de infractiuni presupune doua etape, si anume mai întâi se stabileste
pedeapsa pentru fiecare din infractiunile savârsite si apoi, în etapa a doua, se aplica pe¬deapsa cea mai grea care
poate fi sporita în limitele prevazute de lege. Stabilirea pedepsei reprezinta activitatea de individualizare a
raspunderii penale efectuata de instanta pentru fiecare infractiune concurenta. Aplicarea pedepsei reprezinta
urmatoarea etapa a stabilirii pedepsei în urma cumulului juridic. Sistemul sanctionator al concursului de infractiuni
este prevazut în art. 34 C.pen, dupa cum urmeaza: a) când s-a stabilit o pedeapsa cu detentiune pe viata si una
sau mai multe pedepse cu închisoare ori cu amenda, se aplica pedeapsa detentiunii pe viata. Numai în acest caz este
consacrat sistemul absorbtiei, sistem care se justifica pe caracterul pedepsei - absolut determinate, care este
detentiunea pe viata, unde pedeapsa nu mai poate fi agravata. b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se
aplica pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporita pâna la maximul ei special, iar când acest maxim nu este
îndestulator, se poate adauga un spor de pâna la 5 ani. c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea
mai mare, care poate fi sporita pâna la maximul ei special, iar daca acest maxim nu este îndestulator, se poate
adauga un spor de pâna la jumatate din acel maxim. d) când s-a stabilit o pedeapsa cu închisoare si o pedeapsa cu
amenda, se aplica pedeapsa închisorii, la care se poate adauga amenda, în totul sau în parte. e) când s-au stabilit mai
multe pedepse cu închisoare si mai multe pedepse cu amenda, se aplica pedeapsa închisorii, potrivit dispozitiei de la
lit. b) la care se poate adauga amenda potrivit dispozitiei de la lit. c). Potrivit art. 34 alin. (2) C. pen., prin aplicarea
dispozitiilor de mai sus nu se poate depasi totalul pedepselor stabilite de instanta pentru infractiunile concurente.

Concursul ideal sau formal de infractiuni

Potrivit dispozitiilor art. 33 lit. b) exista concursul ideal de infractiuni atunci când: „o actiune sau inactiune,
savârsita de aceeasi persoana, dato¬rita împrejurarilor în care a avut loc si urmarilor pe care Ie-a produs, întru¬neste
elementele mai multor infractiuni". Aceasta forma a concursului de infractiuni se caracterizeaza prin aceea ca, desi
faptuitorul savârseste o singura actiune sau inactiune din cel incriminate de legea penala, comportamentul ilicit este
exprimat în astfel de împrejurari, încât fapta comisa realizeaza cumulativ elementele constitutive ale continuturilor
concrete a doua sau mai multe infractiuni.Infractiunile savârsite în concurs ideal pot fi de aceeasi natura, caz în care
concursul este omogen ori de natura diferita si concursul este eterogen. în practica judiciara s-a retinut concurs ideal
de infractiuni: daca prin nerespectarea dispozitiilor legale privind protectia muncii în conditiile în care aceasta se
constituie ca infractiune se produce si moartea victimei'; savâr¬sirea unor acte de tâlharie simultan împotriva mai
multor persoane2; fapta conducatorului unui autocamion care, din cauza neatentiei, distruge din culpa un autoturism
si provoaca totodata ranirea grava a unei persoane3.

Recidiva
4
Recidiva, ca forma principala a pluralitatii de infractiuni, presupune ca si în cazul concursului de infractiuni
savârsirea de catre o anume persoana a cel putin doua infractiuni. Deosebirea consta în aceea'ca în cazul
concursu¬lui de infractiuni savârsirea de catre aceeasi persoana a doua sau mai multe infractiuni are loc mai înainte
ca acea persoana sa fi suferit, vreo condam¬nare definitiva, pe când în cazul recidivei, savârsirea de catre aceeasi
persoana a uneia sau mai multor infractiuni are loc dupa ce acea persoana fusese definitiv condamnata pentru o alta
infractiune. Aceasta deosebire nu reduce numai la aspectul formal existenta unei condamnari definitive pentru
infractiunea comisa mai înainte, ci reflecta o periculozitate mai mare a celui care savârseste infractiunile în stare de
recidiva, care persevereaza pe calea infractionala. în literatura de specialitate s-a apreciat ca reluarea activitatii
infractionale dupa ce a fost condamnat definitiv pentru o alta infractiune savârsita anterior reprezinta un indice de
incorigibilitate.2 Este de mentionat ca starea de recidiva se determina prin cazierul judi¬ciar. Potrivit art. 2 din
Legea nr. 7/1992, în cazierul judiciar se tine evidenta persoanelor condamnate ori împotriva carora s-au luat alte
masuri cu caracter penal. Tinând cont de aspectele de diferentiere fata de celelalte forme ale plura¬litatii, recidiva
poate fi definita ca o stare, situatie, împrejurare in care se gaseste o persoana ce savârseste din nou o infractiune
dupa ce anterior a fost condamnata sau a si executat o pedeapsa pentru o infractiune.'

Recidiva posteondamnatorie (dupa condamnare)

Potrivit art. 37 lit. a) C. pen., exista atunci când dupa ramânerea definitiva a unei hotarâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni, cel condamnat savârseste din nou o infractiune cu intentie, înainte de
începerea executarii pedepsei, în timpul executarii acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevazuta de lege
pentru a doua infractiune este închisoarea mai mare de un an. Prin dispozitiile art. 37 alin. (2) C. pen., s-a prevazut
ca „exista recidiva si in cazurile în care una din pedepsele prevazute în alin. (1) este detentiunea pe viata". 3.4.1.1.
Conditii cu privire la primul termen
a) O prima conditie consta în existenta unei hotarâri definitive de con¬damnare a infractorului la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni ori a detentiunii pe viata. Nu poate constitui primul termen al recidivei o condam¬nare definitiva
la pedeapsa amenzii indiferent de marimea acesteia si nici condamnarea la pedeapsa închisorii daca aceasta este de
6 luni sau mai mica.1 Pedeapsa prevazuta în hotarârea de condamnare poate fi aplicata de instanta pentru o singura
infractiune sau pentru un concurs de infractiuni.2 In acest din urma caz, este vorba de pedeapsa rezultata, care
trebuie sa fie mai mare de 6 luni, chiar daca pedepsele stabilite pentru infractiunile concu¬rente, luate separat, nu
depasesc nici una durata de 6 luni.3 De asemenea, poate constitui primul termen al recidivei post-condamna-torie
chiar si o hotarâre de condamnare pronuntata în strainatate
b) O alta conditie a primului termen priveste forma de vinovatie, în sensul ca hotarârea de condamnare sa fi
fost pronuntata pentru o infractiune savârsita cu intentie. O astfel de conditie rezulta din dispozitiile art. 38 lit. a), C.
pen. - potrivit cu care la stabilirea starii de recidiva nu se tine seama de condamnarile savârsite din culpa." Este
îndeplinita conditia si atunci când condamnarea priveste o infractiune savârsita cu praeterintentie.
c) Cea de-a treia conditie se refera la hotarârea de condamnare, care nu trebuie sa fie dintre acelea la care,
potrivit legii, nu se tine seama la sta¬bilirea starii de recidiva. 3.4.1.2. Conditii cu privire la al doilea termen a)
Prima conditie este ca infractorul sa savârseasca din nou o infractiune cu intentie. Prin prisma acestei conditii, nu se
cere ca'infractiunea sa fie de aceeasi natura cu cea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. Infractiunea
poate avea forma tentativei sau a faptului consumat sau poate consta în participarea la savârsirea acesteia ca autof,
instigator sau complice.Al doilea termen al recidivei poate fi si o infractiune praeterintentionata, deoarece „primum
delictum" din compunerea infractiunii praeterintentionate este savârsit cu intentie si el sta la baza rezultatului mai
grav, chiar daca acesta este produs din culpa. în acest sens s-au pronuntat atât literatura juridica1, cât si practica
judiciara.2b) A doua conditie priveste ca pedeapsa prevazuta de lege pentru infractiunea savârsita din nou sa fie
închisoarea mai mare de 1 an sau detentiunea pe viata. Aceasta cerinta are ca scop restrângerea sferei recidivei la
infractiunile mai grave.3 Este îndeplinita cu prisosinta conditia gravitatii infractiunii savârsite din nou când
pedeapsa pentru aceasta este detentiunea pe viata.c) A treia conditie consta în aceea ca infractiunea respectiva
trebuie sa fie savârsita înainte de începerea executarii pedepsei anterioare, în timpul executarii acesteia sau în stare
de evadare. Din punctul de vedere al acestei conditii, existenta recidivei posteon-damnatorii - care se poate naste în
chiar momentul ramânerii definitive a hotarârii de condamnare - nu este impietata de trecerea condamnatului în
pozitia de executare a pedepsei, esentialul'fiind ca reiterarea noii infractiuni sa nu se produca dupa momentul
epuizarii pedepsei anterioare, când recidiva s-ar transpune în cadrul unei alte modalitati mai grave, si anume a
recidivei postexecutorii. Infractiunea se considera comisa înainte de începerea executarii pedep¬sei daca se
savârseste în perioada ulterioara ramânerii definitive a condam¬narii (art. 416-417 C. proc. pen.), când faptuitorul
fie ca se sustrage de la executarea pedepsei anterioare, fie ca - desi nu s-a sustras de la executare - a obtinut
amânarea executarii pedepsei (în cazurile prevazute de art. 453 C. proc. pen.), fie ca a beneficiat de suspendarea
hotarârii judecatoresti de condamnare.4 Noua infractiune se considera ca fiind savârsita în timpul executarii
5
pedep¬sei, daca se comite în intervalul de timp în care cel condamnat se afla efectiv în executarea pedepsei,
indiferent de modul de executare a acesteia: în regim de detentie, cu executarea pedepsei închisorii la locul de
munca etc. Savârsirea unei noi infractiuni în stare de evadare va da nastere unei recidive posteondamnatorii.
Infractiunea de evadare poate forma cel de-al doilea termen al recidivei posteondamnatorii, deoarece infractiunea
este intentionata si este pedepsita cu închisoare mai mare de 1 an.

Recidiva postexecutorie
Potrivit art. 37 lit. b) C. pen. exista atunci când dupa executarea unei pe¬depse cu închisoare mai mare de 6 luni,
dupa gratierea totala sau a restului de pedeapsa ori dupa împlinirea termenului de prescriptie a executarii unei
asemenea pedepse, cel condamnat savârseste din nou o infractiune cu intentie pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an.Condifii cu privire la primul termen a) Prima conditie consta în aceea ca
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni la care a fost condamnat infractorul sa fie executata sau considerate
executata ca urmare a gratierii totale sau a restului de pedeapsa ori ca urmare a prescriptiei executarii acelei
pedepse, dupa cum poate consta si din pedeapsa detentiunii pe viata pentru savârsirea unei infractiuni
intentionate. b)O alta conditie este ca infractiunea pentru care s-a executat pedeapsa sa fie intentionata. c)Ultima
conditie presupune ca hotarârea de condamnare sa nu fie din¬ tre cele prevazute de art. 38 alin. (1) C. pen. ori
pentru aceasta sa fi inter¬ venit reabilitarea sau sa 'se fi împlinit termenul de reabilitare art. 38 alin. (2) C. pen.
Având în vedere efectele reabilitarii, care fac sa înceteze pentru viitor interdictiile si decaderile, ca si incapacitatile
ce decurg dintr-o condamnare, este firesc ca o astfel de condamnare, lipsita de efecte,.sa nu mai poata constitui
primul termen al recidivei. Conditiile celui de-al doilea termen a)Pentru existenta celui de-al doilea termen,
infractiunea savârsita din nou poate fi de orice natura însa trebuie sa fie savârsita cu intentie ori preaterintentie, iar
pedeapsa prevazuta de lege trebuie sa fie închisoarea mai mare de un an. Este îndeplinita conditia gravitatii
infractiunii savârsite din nou si atunci când pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata. b) A doua
conditie este aceea ca savârsirea infractiunii sa aiba loc dupa data terminarii executarii pedepsei, dupa data
publicarii decretului de gratiere totala sau a restului de pedeapsa, respectiv dupa data la care s-a împlinit termenul de
prescriptie a executarii pedepsei anterioare.

Sanctionarea recidivei
Din examinarea dispozitiilor din codul penal care reglementeaza apli¬carea pedepsei în cazul recidivei rezulta
caracterul acesteia de cauza gene¬rala de agravare facultativa a pedepsei. Sanctionarea recidivei postcondamnatorii
Potrivit art. 39 alin. (1) C. pon., în cazul recidivei postcondamnatorii pe¬deapsa stabilita pentru infractiunea
savârsita ulterior si pedeapsa aplicata pentru infractiunea anterioara se contopesc dupa regulile privitoare la
con¬cursul de infractiuni prevazut de art. 34 si 35 din Codul penal. Sporul care se poate adauga la maximul special
al pedepsei închisorii în cazul recidivei postcondamnatorii este de pâna la 7 ani.Daca însa pedeapsa anterioara a fost
executata în parte, contopirea se v face între pedeapsa ce a mai ramas de executat si pedeapsa aplicata pen¬tru
infractiunea savârsita ulterior [art. 39 alin. (2)]. O astfql de solutie preva¬zuta de lege, s-a aratat în literatura de
specialitate1, este menita sa îm¬piedice pe condamnatul aflat în executarea unei pedepse grele ca la sfârsitul
executarii pedepsei sa comita alte infractiuni mai usoare pentru care s-ar ajunge la impunitate prin contopirea
pedepsei mai grele, deja executata, cu pedepsele mai usoare stabilite pentru aceste infractiuni.In practica judiciara s-
a decis ca restul de pedeapsa ce a mai ramas de executat se ia în calcul, avându-se în vedere data comiterii
infractiunii ulte¬rioare, iar nu data pronuntarii hotarârii prin care aceasta a fost sanctionata.2Daca savârsirea din nou
a unei infractiuni are loc în stare de evadare, prin pedeapsa anterioara se întelege potrivit art. 39 alin. (3) C. pen.
pedeapsa ce se executa, la care se adauga pedeapsa aplicata pentru evadare.
Pe cale de consecinta, în situatia unei gratieri partiale, când se stabileste pedeapsa ce a mai ramas de executat,
instanta va avea în vedere restul de pedeapsa ce mai ramasese de executat din pedeapsa initiala la care se adauga
durata pedepsei aplicate pentru evadare. Din cerinta expresa a dispozitiilor legale privind totalizarea pedepselor
aplicate pentru evadare, la cele în curs'de executare rezulta ca si pedepsele aplicate pentru evadare trebuie sa fie cu
închisoare.Sanctionarea recidivei post-executorii formeaza obiectul dispozitiilor în¬scrise în art. 39 alin. (4) C. pen.,
potrivit caruia „în cazul recidivei prevazute de art. 37 lit. b), se poate aplica o pedeapsa pâna la maximul special.
Daca maximul special este neîndestulator, în cazul închisorii se poate adauga un spor de pâna la 10 ani, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult doua treimi din maximul special".Sanctionarea micii recidivePotrivit art.
39 alin. (5) C. pen., „în cazul recidivei prevazute de art. 37 lit. c) se aplica în mod corespunzator dispozitiile din
alineatele precedente". So¬lutia este justificata pe ideea ca, putând realiza fie modalitatea recidivei
postcondamnatorii, fie pe aceea a recidivei postexecutorii, regulile de sanc¬tionare ale acestora îi sunt
aplicabile.Descoperirea ulterioara a starii de recidiva

6
Exista posibilitatea ca dupa ramânerea definitiva a hotarârii de condamna¬re sa se descopere ca infractorul la data
comiterii infractiunii noi, ce a atras condamnarea, se afla în stare de recidiva. în vederea aplicarii institutiei recidivei
si la aceste cazuri, art. 39 alin. (6) prevede ca: „daca dupa ramâ¬nerea definitiva a hotarârii de condamnare si mai
înainte ca pedeapsa sa fi fost executata, se descopera ca cel condamnat se afla în stare de recidiva, instanta aplica
dispozitiile din alin. (1) - în cazul recidivei prevazute în art. 37 lit. a) si dispozitiile din alin. (4) în cazul recidivei
prevazute în art. 37 lit. b).Potrivit art. 39 alin. (7), „dispozitiile alineatului precedent se aplica si în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detentiei pe viata a fost comutata sau înlocuita cu pedepasa închisorii". Prin pluralitate
intermediara de infractiuni este desemnata situatia, m care o persoana dupa ce a fost condamnata definitiv pentru o
infractiune, savarseste o noua infractiune, înainte de începerea executarii pedepsei, in timpul executarii pedepsei sau
în stare de evadare si nu sunt îndeplinite conditiile prevazute pentru recidiva postcondamnatorie (ari. 40 C.
pen.). Pluralitatea este denumita intermediara în literatura de specialitate pentru presupune o pluralitate de
infractiuni ce nu poate fi considerata concurs, deoarece s-a interpus o condamnare definitiva pentru una din
infractiunile comise de aceeasi persoana si nu sunt îndeplinite nici conditiile recid.vei post-condamnatorii, deci
priveste o situatie de mijloc între cele doua forme principale ale pluralitatii de infractiuni. „ Potrivit art. 40 C. pen.,
sanctionarea pluralitatii intermediare se realizeaza potrivit regulilor stabilite pentru sanctionarea concursului de
infractiuni.

Mica recidiva
Potrivit dispozitiei din art. 37 alin. (1) lit. c) C. pen., exista recidiva si atunci când dupa condamnarea la cel putin
trei pedepse cu închisoare pâna la 6 luni sau dupa executare, dupa gratierea totala sau a restului de pe¬deapsa ori
dupa prescrierea executarii a cel putin trei asemenea pedepse, cel condamnat savârseste din nou o infractiune cu
intentie, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an. Mica recidiva poate fi atât
postcondamnatorie, cât si postexecutorie, în raport cu structura primului ei termen, care este multiplu.Conditiile
primului termen a) O conditie a primului termen o constituie existenta a cel putin 3 con¬damnari la pedeapsa
închisorii de pâna la 6 luni definitive, succesive si susceptibile de a fi executate separat. b) O alta conditie
pentru a exista primul termen al micii recidive este ca toate cele trei infractiuni pentru care au fost pronuntate
pedepsele res¬pective sa fie savârsite cu intentie. c) "Pentru nici una dintre cele trei condamnari sa nu fie
incidenta vreo cauza dintre cele prevazute în art. 38 C. pen. Conditiile celui de-al doilea termen în ce priveste cel
de-al doilea termen al micii recidive, conditiile cerute pentru existenta sa sunt aceleasi ca si în cazul precedentelor
modalitati ale recidivei respectiv sa sa fie constituite din savârsirea unei infractiuni cu intentie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Condamnarile care nu atrag starea de recidiva

Potrivit acestor dispozitii, la stabilirea starii de recidiva nu se tine seama de hotarârile de condamnare privitoare
la:a) Condamnarile pentru infractiunile savârsite în timpul minoritatii. Preve¬derea art. 38 lit. a) are în vedere
împrejurarea ca faptele comise în timpul minoritatii nu au de principiu vocatia constituirii unei modalitati a
recidivei, fie din motivul inoportunitatii sanctionarii prea severe, fie din motivul lipsei de certitudine a existentei
unei trenante infractionale reale si persistente. b) Condamnarile pentru infractiunile savârsite din culpa [art. 38 lit. a)
C. pen]. Prin Legea nr. 6/1973 legiuitorul a restrâns sfera recidivei la faptele savârsite cu intentie, deoarece numai în
cazul acestor infractiuni exista perseverenta infractionala specifica starii de recidiva. c) Condamnarile pentru
infractiunile amnistiate [art. 38 lit. b) C. pen.]. întrucât amnistia este o cauza care înlatura raspunderea penala a
faptui¬torului pentru infractiunea savârsita este logic ca hotarârea de condamnare pentru o asemenea infractiune sa
nu poata constitui termen al recidivei.d) Condamnarile pentru faptele care nu mai sunt prevazute ca infractiuni de
legea penala [art. 38 lit. c) C. pen.]. Dezincriminarea unei fapte prin legea noua tace sa înceteze toate consecintele
penale ale hotarârii judecatoresti pronuntate în baza legii vechi cu privire la acea fapta. Ca urmare a acestor
consecinte, o condamnare pentru o fapta dezincriminata nu poate forma termen a! recidivei. e) Condamnarile
pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinta carora s-a împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. ultim C.
pen). In cazul unei condamnari pentru care a intervenit reabilitarea, aceasta nu mai poate constitui primul termen al
recidivei, întrucât prin reabilitare se înlatura toate
decaderile, interdictiile si incapacitatile ce decurg din condamnare. De asemenea, si în varianta în care s-a împlinit
termenul de reabilitare se înlatura starea de recidiva, deoarece trecerea unui anumit interval de timp cerut de lege
pentru acordarea reabilitarii face sa dispara prezumtia infrac¬tionala care sta la baza recidivei.

Cazul fortuit
7
Potrivit art. 47, C. pen., nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala al carei rezultat este consecinta
unei împrejurari care nu putea fi prevazuta. Cu alte cuvinte, întâlnim aceasta cauza atunci când peste o fapta umana,
social-utila, se suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibila care deviaza directia si rezultatul firesc al
faptei initiale a omului, realizându-se continutul unei fapte prevazute de legea penala. Caracterul penal al faptei este
înlaturat tocmai pentru ca faptuitorul a fost în imposibilitate de a prevedea interventia energiei straine care a produs
rezultatul, ceea ce înseamna ca el nu a prevazut si nici nu putea sa prevada interventia acelei împrejurari care s-a
suprapus peste activitatea sa si rezultatul care a survenit în urma acestei suprapuneri, ceea ce presupune ca a lipsit
factorul intelectiv. Lipsind factorul intelectiv, fapta prevazuta de legea penala este savârsita fara vinovatie, acesta
fiind si argumentul pe baza caruia se înlatura caracterul penal al faptei. Conditiile cazului fortuity Cazul fortuit
trebuie sa se grefeze pe anumite conditihabsolut necesare pentru a produce efecte pe linia înlaturarii caracterului
penal al faptei.
a) în primul rând, trebuie sa se savârseasca o fapta prevazuta de legea penala. Prin urmare, actiunea sau
inactiunea faptuitorului a avut ca rezultat o fapta prevazuta de legea penala, deoarece numai în astfel de situatii se
poate pune problema înlaturarii caracterului penal al faptei.
b) Fapta savârsita este rezultatul unei actiuni sau inactiuni peste care s-a suprapus însa o anumita împrejurare
care a provocat rezultatul periculos. Rezultatul faptei, adica urmarea fizica produsa de actiunea sau inactiunea
faptuitorului, trebuie sa fie consecinta unei împrejurari a carei interventie nu a putut sa fie prevazuta.
împrejurarile care se suprapun peste actiunea sau inactiunea persoanei pot veni de la fortele naturii (inundatii,-
cutremure, trasnete etc), altele de la instalatii tehnice, mijloace mecanice (explozii, scurtcircuite etc.) sau chiar de la
persoana umana (culpa unei persoane, starea de inconstienta provocata de o boala) etc.
c) Faptuitorul sa fi fost în imposibilitatea de a prevedea interventia împre¬jurarii care a determinat producerea
rezultatului. Desi astfel de împrejurari sunt cunoscute, imprevizibil este momentul aparitiei lor'. Imposibilitatea de
prevedere trebuie sa fie obiectiva, în sensul ca, în situatia data, nici o persoana, oricât de perspicace si diligenta ar fi
fost ea, nu putea sa prevada interventia împrejurarii care a determinat producerea rezultatului daunator, într-un caz
concret s-a apreciat ca nu se poate retine infractiunea de ucidere din culpa în sarcina conducatorului unui
autovehicul, daca accidentul care a produs moartea se datoreste unei defectiuni tehnice de constructie a motorului,
datorita careia conducatorul autovehiculului a pierdut posibilitatea de control, precum si directia. Aceasta defectiune
nu putea fi observata la revizia masinii, ci numai în cadrul unui control special, cu aparate speciale si, în consecinta,
inculpatul s-a aflat în fata unei împrejurari cu totul imprevizibile, deci nu a putut sa opreasca masina care s-a izbit
de un pom. în aceste conditii, accidentul s-a produs datorita unui caz fortuit care înlatura caracterul penal al faptei
savârsite2. Constatarea cazului fortuit se stabileste dupa cefapta s-a produs3. între împrejurarea fortuita si rezultatul
efectiv al actiunii sau inactiunii faptuitorului trebuie sa existe o legatura de cauzalitate, adica sa se constate ca daca
nu ar fi intervenit acea împrejurare, rezultatul daunator nu s-ar fi produs.
Efectele cazului fortuity Fapta comisa în conditiile cazului fortuit nu constituie infractiune deoa¬rece îi lipseste
vinovatia, faptuitorul fiind în imposibilitate de a prevedea survenirea împrejurarii care, suprapusa peste actiunea sa,
a condus la aparitia urmarii periculoase sub aspect material. Cazul fortuit produce efecte in rem.

Eroarea de fapt
Eroarea de fapt, ultima dintre cauzele care înlatura caracterul penal al faptei, prevazuta de art. 51 C. pen. consta în
necunoasterea sau cunoasterea gresita de catre faptuitor a existentei unei stari, situatii sau împrejurari de care
depinde caracterul penal al faptei ori o circumstanta agravanta în legatura cu aceasta. Din aceasta definitie a
erorii de fapt observam ca continutul erorii de fapt este format din reprezentarea gresita a realitatii, adica
necunoasterea acesteia ori cunoasterea ei gresita. Aceasta cauza se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul, desi are
capacitate psihica, în momentul savârsirii unei fapte îsi reprezinta gresit realitatea, deoarece nu cunoaste
anumite stari, situatii sa împrejurari existente la momentul respectiv ori le cunoaste gresit sau deformat, astfel
încât, în ambele situatii, exista o discordanta între realitatea obiectiva si imaginea pe care si-o face acea
persoana despre realitate .Potrivit dispozitiilor art. 51 alin. (1) C. pen., eroarea de fapt înlatura caracterul penal al
faptei în cazul când faptuitorul, în momentul savârsirii faptei, a avut o reprezentare gresita asupra unei stari,
situatii sau împrejurari de care depinde caracterul penal al faptei, cu alte cuvinte eroarea trebuie sa priveasca
un element, o conditie esentiala de care depinde existenta infractiunii. Aceasta forma a erorii se mai denumeste si
eroarea de .fapt principala1.
Alineatul 2 al art. 51 C. pen. prevede ca nu constituie circumstanta agravanta împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul savârsirii infractiunii. în aceasta situatie, faptuitorul se afla în eroare cu privire la anumite
împrejurari nerelevante în ce priveste caracterul penal al faptei, dar care influenteaza încadrarea juridica a acesteia
în sensul înlaturarii unei anumite circumstante agravante, faptuitorul urmând sa raspunda pentru forma simpla a
infractiunii. Aspectul acesta a! erorii este cunoscut sub numele de eroare de fapt secundara. Dispozitiile art. 51 alin.
8
(1) si (2) C. pen., cu privire la înlaturarea caracterului penal al faptei sau a caracterului agravant al unei infractiuni,
îsi gasesc aplicare în cazul faptelor savârsite cu intentie. Dispozitiile alin. (1) si (2) ale art. 51 C. pen. se aplica însa
si faptelor sa¬vârsite din culpa, pe care legea le pedepseste, dar numai daca necunoasterea starii, situatiei sau
împrejurarii respective nu este ea însasi rezultatul culpei faptuitorului [art. 51 alin. (3) C. pen.], ele datorându-se
unor împre¬jurari necunoscute, conditiilor concrete în care a actionat, faptuitorul nea-vând posibilitatea sa evite
eroarea în care s-a aflat.
în ultimul alineat al art. 51 C. pen. se arata ca necunoasterea sau cu¬noasterea gresita a legii penale nu înlatura
caracterul penal al faptei. Nu prezinta importanta care este cauza necunoasterii sau cunoasterii gresite a legii penale.
Chiar si atunci când eroarea de drept este cauzata de o alta persoana, caracterul penal al faptei nu este înlaturat.
Aceasta reglementare este în concordanta cu masurile deosebite adoptate pentru studierea, dez¬baterea si
popularizarea tuturor actelor normative de importanta deosebita, între care cele penale ocupa un loc aparte,
cunoasterea si respectarea legilor tarii de catre toti cetatenii. Atunci însa când necunoasterea sau cunoasterea gresita
se refera la o lege extrapenala, respectiva eroare de drept înlatura caracterul penal al faptei, fiind asimilata erorii de
fapt. în acest sens s-a pronuntat si practica judiciara. într-un caz concret s-a apreciat ca necunoasterea instructiunilor
103/1970 privind lista produselor si substantelor stupefiante, care este o lege extrapenala, echivaleaza cu eroarea de
fapt1.
Conditii a) Faptuitorul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala. Aceasta con¬ditie generala tuturor cauzelor
care înlatura caracterul penal al faptei este absolut necesara si în aceasta situatie, deoarece daca fapta nu are acest
caracter, nu este prevazuta de legea penala, nu se poate pune problema vinovatiei penale si, implicit, existenta erorii
de fapt este irelevanta sub aspectul dreptului penal. b) Faptuitorul sa nu fi cunoscut sau sa fi cunoscut gresit
existenta vreunei stari, situatii sau împrejurari de care depinde caracterul penal al faptei respective sau o
circumstanta agravanta. Din aceasta conditie rezulta ca necunoasterea sau cunoasterea gresita trebuie sa priveasca
anumite stari, situatii sau împrejurari indispensabile ca fapta sa constituie infractiune sau pentru existenta unei
anumite circumstante agravante. Astfel, pentru existenta infractiunii de tainuire se cere ca faptuitorul sa fi cunoscut
ca bunul dobândit provine dintr-o fapta prevazuta de legea penala sau pentru exis¬tenta circumstantei agravante
prevazuta de art. 75 lit. c) C. pen. este nece¬sar ca infractorul major sa cunoasca faptul ca persoana împreuna cu
care a
comis infractiunea este minora. Daca faptuitorul se afla numai în îndoiala cu privire la existenta acelei stari, situatii
sau împrejurari, înseamna ca era constient de faptul ca nu poate sa-si reprezinte realitatea asa cum este ea si ca atare
era obligat sa se abtina de la orice actiune sau inactiune pâna în momentul conturarii unei imagini corecte asupra
acesteia1. Prin „stare" se întelege felul în care se prezinta o persoana, un bun în raport cu realitatile date, spre
exemplu: starea civila a unei persoane sau starea tehnica a unui bun etc. „Situatia" este pozitia unei persoane, a unui
bun sau a unei institutii, într-un anumit moment, în cadrul relatiilor sociale sau a realitatilor obiective, cum ar fi:
situatia de cetatean sau de strain, de functionar sau alt salariat, de persoana casatorita, de ruda apropiata; ori situatia
de bun din avutul public, de lucru provenit din infractiune, de produs ce nu poate face obiectul comertului particular
etc. „împrejurarea" este reprezentata de elemente externe faptei, anumite cir¬cumstante în care se gaseste o
persoana, un obiect si care, puse în corelatie cu fapta comisa, o particularizeaza în concret, ca de exemplu: în timpul
noptii, în loc public, în exercitiul functiunii, având asupra sa arme, fara autorizatie etc. c) O ultima conditie a erorii
de (apt este ca aceasta sa existe în momentul savârsirii faptei, cu alte cuvinte faptuitorul sa nu fi cunoscut sau sa fi
cu¬noscut gresit, în momentul savârsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau împrejurari de care depinde
caracterul penal al faptei sau o circumstanta agravanta în legatura cu aceasta. Existenta erorii înainte de savârsirea
faptei nu este sdficienta pentru înla¬turarea caracterului penal al faptei sau a circumstantei agravante. Se cere, deci,
ca faptuitorul sa se fi aflat în momentul savârsirii faptei în imposibilitatea de a-si da seama de caracterur acesteia. In
acelasi timp, este necesar ca eroarea sa dainuiasca în tot timpul efectuarii actelor de savârsire a faptei.
Efectele erorii de fapt Dupa cum eroarea poarta asupra unei împrejurari constitutive a infrac¬tiunii sau a unei
circumstante agravante, produce urmatoarele efecte: - daca priveste o împrejurare, situatie ori stare de care
depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infractiune si deci se înlatura total ras¬punderea penala -
daca priveste o circumstanta agravanta, fapta ramâne infractiune, înla-turându-se raspunderea pentru forma
agravanta a infractiunii cu retinerea raspunderii pentru forma simpla a faptei penale1.

Legitima aparare
Conditii privitoare la atac

9
a) sa existe un act de atac, adica o actiune sau inactiune, socialmente periculoasa, dezlantuita de agresor.
Exista atac atât în cazul unei comportari activ agresive (ex. o persoana îndreapta cutitul spre o alta persoana cu
intentia de a o rani sau ucide), cât si în cazul unei atitudini pasiv agresive (ex. o persoana care având în îngrijire un
bolnav nu administreaza medica¬mentele potrivit prescriptiei medicale, cu intentia de a provoca moartea);b)
atacul sa fie material. Atacul este material când se exercita prin mij¬loace fizice si este îndreptat contra
existentei fizice a unor valori sociale, ca: viata, sanatatea, integritatea unei persoane sau alte drepturi ale acesteia,
precum si împotriva unui interes obstesc.Exista de pilda atac material în situatia în care un cetatean surprinde în
flagrant o persoana care încearca sa sustraga un bun, sa evadeze, sa comita un omor, iar în momentul în care
actioneaza pentru imobilizarea ei infractorul foloseste forta bratelor sau scoate o arma cu care actioneaza asupra
persoanei respective.Nu exista atac material în cazul agresiunilor morale, astfel încât per¬soanele insultate ori
calomniate sau functionarul ultragiat prin cuvinte sau gesturi nu pot invoca legitima aparare daca folosesc acte de
violenta.Este de subliniat ca atacul trebuie sa provina întotdeauna de la persoana fizica. Daca acesta provine de la un
animal, si pentru înlaturarea lui s-a comis o fapta prevazuta de legea penala, suntem în prezenta starii de necesitate,
care si ea constituie o cauza care înlatura caracterul penal al faptei (art. 45 C. pen.).1c) atacul sa fie direct.
Manifestarea materiala a agresorului trebuie sa fieîndreptata catre o anumita valoare pe care sa o puna în pericol în
mod nemijlocit. Atacul este direct si în cazul când, desi sub aspectul fizic nu arecontact nemijlocit cu valoarea
sociala pusa în pericol, vizeaza însa ca actiune agresiva anume aceasta valoare. De pilda, agresorul a început sa taie
cablul care sustine schela pe care lucreaza un zidar, punând în primejdie viata acestuiad) atacul sa fie imediat.
Atacul este privit ca fiind imediat ori de câte ori pericolul pe care-l poate produce s-a si ivit (pericol actual) sau este
pe punctul de a se ivi (pericol iminent). Caracterul imediat al atacului rezulta deci din intervalul de timp foarte mic
care separa momentul în care atacul a început de momentul ivirii pericolului care ameninta valoarea sociala atacata.
într-un caz, victima se gasea în faza scoaterii cutitului, la o anumita distanta de autor, spatiul dintre ei fiind separat
printr-un gard. Se schita deci intentia de atac, care nu devenise înca iminent si, cu atât mai putin actual, între atac si
pericolul grav ce l-ar fi creat existând un interval de timp care facea numai posibil acest pericol. Ca este asa o
demonstreaza împrejurarea ca acest interval de timp a fost suficient pentru ca autorul sa se înarmeze cu un par, sa
intre pe poarta si sa loveasca victima1. Când durata intervalului de timp dintre începerea atacului si ivirea
pericolului este atât de mare încât ofera posibilitatea înlaturarii acelui pericol prin alte mijloace, atacul nu mai poate
fi considerat ca imediat, fiindca el nu lasa loc unui pericol prezent, ci creeaza numai posibilitatea unui pericol care
s-ar putea produce ulterior. La caracterizarea atacului ca imediat va trebui sa se tina seama de toate datele concrete
ale cazului si în special de natura si intensitatea atacului, de întârzierea si gravitatea pericolului, de posibilitatile
existente pentru parali¬zarea atacului. Daca fapta prevazuta de legea penala a intervenit dupa con¬sumarea atacului,
reactia faptuitorului are caracterul unei riposte, si nu al unei aparari necesare, asa încât fapta respectiva constituie
infractiune.2 e) atacul sa fie injust. Este injust atacul care nu are nici un temei juridic - legal sau de fapt - care sa
permita sau sa justifice aceasta comportare. Atacul este just când legea admite recurgerea la comportarea care este
socotita drept atac. De pilda, este justa deoarece este legala masura retinerii unei persoane care a comis o fapta
prevazuta de legea penala. Atacul este injust chiar daca actiunea agresiva vine din partea unui organ oficial, dar care
îsi exercita în mod vadit abuziv atributiile de serviciu.3 împotriva unui atac dezlantuit de un iresponsabil se va
riposta în stare de necesitate, daca cel ce riposteaza cunoaste starea de iresponsabilitate a agresorului si deci va
trebui sa comita fapta prevazuta de1 legea penala numai daca nu putea înlatura astfel pericolul. Daca cel ce face
apararea nu cunoaste starea de iresponsabil al agresorului, el va riposta în legitima aparare înlaturând pericolul prin
mijloacele pe care le considera eficiente, nefiind obligat sa caute o solutie mai putin periculoasa. în acest caz,
legitima aparare va veni în concurs si cu eroarea de fapt.' f) atacul sa puna în pericol grav persoana sau drepturile
celui atacat ori interesul obstesc. Pentru motivarea actiunii de aparare, legea impune con¬ditia ca atacul sa poata
cauza un rau iremediabil sau greu de remediat unor valori sociale importante: persoanei umane, drepturilor sale ori
interesului obstesc. De exemplu, se va considera ca se pune în pericol grav viata unei persoane, daca agresorul
actioneaza asupra acesteia cu un cutit în scopul de a-i suprima viata.2 Orice actiune împotriva agresorului într-o
asemenea împrejurare va fi considerata legitima aparare. Existenta pericolului grav se apreciaza în functie de natura
atacului, de obiectivul acestuia, de conditiile personale ale celui care a savârsit fapta în aparare si de toate
împrejurarile cauzei care ar putea servi la constatarea unei stari de reala constrângere.3 Atacul îndreptat împotriva
unui interes obstesc justifica o aparare legi¬tima. Interesul obstesc poate consta într-o stare, situatie, relatie,
activitate ce intereseaza o organizatie obsteasca.
Conditii privitoare la aparare a) Actiunea de aparare sa se materializeze printr-o fapta prevazuta de legea penala,
sub forma actelor pregatitoare ori tentativei (când aceste forme ale infractiunii sunt pedepsite) sau a infractiunii
consumate. în conse¬cinta, legitima aparare nu poate fi invocata în cazul altor fapte, care nu sunt prevazute de legea
penala, cum ar fi faptele cu caracter administrativ, disciplinar, civil etc.b) Actiunea de aparare sa fie necesara pentru
respingerea atacului. Un act de aparare este necesar daca el se desfasoara între anumite limite. Din punct de vedere
10
al momentului savârsirii actului de aparare, limita necesitatii este data de limita pericolului rezultat din agresiune, în
sensul ca atâta timp cât subzista pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în desfa¬surare, subzista si
necesitatea înlaturarii lui. în cazul în care actiunea de aparare are ca scop înlaturarea actului de atac în pregatire sau
razbunarea unui atac consumat, ea se considera a fi lipsita de necesitate. într-un caz s-a hotarât ca dezarmând
victima de toporul cu care aceasta îl ataca - adica punând-o în situatia de a nu mai repeta atacul - si lovind-o, apoi,
cu acelasi topor, faptuitorul nu poate beneficia de dispozitiile art. 44 C. pen.1 Rezulta din cele ce preced ca actiunea
de aparare trebuie sa se desfa¬soare între limitele iminentei si consumarii atacului. c) Apararea sa se desfasoare în
limitele proportionalitatii atacului. Nu este admis a se utiliza mijloace de constrângere mai grave, atunci când
îm¬potrivirea sau rezistenta individului ar fi putut sa fie înlaturata prin mijloace mai usoare, mai putin violente.
Deci legea cere ca reactia sa fie propor¬tionala cu pericolul creat, adica sa existe o oarecare echivalenta între fapta
savârsita în aparare si atacul care a condus la necesitatea unei aparari. O regula care sa stabileasca unde se termina
proportia si unde începe disproportia între aparare si atac nu exista si nici nu se poate formula de principiu. De
obicei însa se au în vedere mijloacele folosite, împrejurarile în care s-a desfasurat fapta, forta fizica a combatantilor
etc, aprecieri care se fac posterior momentului savârsirii faptei, deoarece numai atunci se poate stabili în ce masura
fapta savârsita în aparare a fost pe masura gravitatii atacului. Daca fapta savârsita în stare de legitima aparare este
disproportionat de grava în raport cu gravitatea pericolului creat prin atac, fapta nu poate fi con¬siderata ca
legitima, deoarece depaseste limitele legitimei aparari, consti¬tuind un exces de aparare. în legea noastra penala se
face distinctie între excesul de aparare justi¬ficat, care este asimilat cu legitima aparare, si excesul scuzabil, care nu
înlatura caracterul penal al faptei de aparare exagerata, dar constituie o circumstanta atenuanta. Potrivit dispozitiei
din art. 44 alin. (3) C. pen., este considerata în legitima aparare si persoana care, din cauza tulburarii sau temerii, a
depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu împrejurarile în care s-a produs atacul. Din
analiza dispozitiei legale rezulta ca depasirea limitelor legitimei aparari presupune existenta tuturor conditiilor
cerute pentru existenta legitimei aparari, ea referindu-se doar la împrejurarea ca riposta a depasit atacul din cauza
tulburarii sau temerii de care era stapânita victima atacului2, de exemplu agresorul este înarmat cu un topor3. »
Excesul scuzabil, spre deosebire de cel justificat, desemneaza acea ri¬posta exagerata care nu a fost determinata de
starea de tulburare sau temere provocata de atac, ci eventual de sentimentul de indignare, mânie, revolta în fata
violentei nejustificate4. Din aceasta cauza legea nu asimileaza excesul scuzabil cu legitima aparare, dar prevede ca
depasirea limitelor legitimei aparari constituie o circumstanta atenuanta .
Efectele legitimei aparari Fapta comisa în stare de legitima aparare nu constituie infractiune, deoa¬rece îi lipseste o
trasatura esentiala a acesteia, si anume vinovatia. Fiind înlaturata vinovatia, datorita starii de constrângere creata
prin declansare, faptei îi lipseste si pericolul social în întelesul legii penale. Potrivit art. 346 C. proc. pen.,-instanta
de judecata poate obliga pe fap¬tuitor si la rep'ararea pagubei cauzate prin fapta sa chiar în cazul retinerii ca temei a
încetarii procesului penal a vreuneia din cauzele care înlatura caracterul penal al faptei, potrivit principiilor stabilite
de legea civila.

Starea de necesitate
Conditii privind actiunea de salvare a) Actiunea sa fie necesara pentru salvarea de la pericol a valorilor mentionate,
în sensul ca trebuie sa fie singura cale de salvare în situatia de fapt data. Necesitatea actiunii de salvare trebuie sa fie
apreciata în raport cu iminenta si actualitatea pericolului. Daca actiunea de salvare are loc dupa momentul încetarii
pericolului, fapta nu poate fi considerata ca fiind savârsita in stare de necesitate. Actiunea de salvare este
considerata necesara daca ea este singura cale de înlaturare a pericolului1. De aceea, daca cel aflat sub amenintarea
peri¬colului avea la îndemâda si alte mijloace de salvare, recurgerea la savâr¬sirea faptei prevazute de legea penala
nu este justificata si nu poate Înlatura caracterul penal al faptei2. De pilda, în practica judiciara s-a aratat ca nu poate
fi considerata ca fiind savârsita în stare de necesitate fapta inculpa¬tului care a condus pe drumurile publice, fara
permis, un autovehicul, spre a transporta la gara un prieten din alta localitate, venit la el în vizita si ale carui locuinta
si bunuri personale erau expuse pericolului de inundatie, câta vreme existau si alte posibilitati pentru a transporta la
gara, în timp util, pe cel interesat3. b) Prin savârsirea actiunii de salvare sa nu se cauzeze urmari vadit mai grave
decât acelea care s-ar li produs daca pericolul nu era Înlaturat. Legea cere ca actiunea de înlaturare a pericolului sa
se mentina în limitele necesitatii, sa nu fie o actiune exagerata în raport cu gravitatea pericolului. Potrivit dispozitiei
din art. 45 alin. (3) C. pen., nu este în stare de nece¬sitate persoana care, în momentul în care a savârsit fapta
prevazuta de legea penala, si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decât acelea care s-ar fi putut
produce daca pericolul nu era înlaturat. Legea a considerat deci ca, desi fapta este savârsita sub imperiul
con¬strângerii, al starii de necesitate, totusi aceasta nu înlatura caracterul penal al faptei, fiindca nu se poate admite
înlaturarea unui rau mai mic prin cauzarea unui rau mai mare". Savârsirea faptei în aceste conditii constituie o
depasire a limitelor starii de necesitate, iar aceasta depasire, spre deose¬bire de depasirea limitelor legitimei aparari,
nu este niciodata asimilata cu starea de necesitate, faptuitorul urmând sa raspunda întotdeauna pentru fapta penala
11
astfel savârsita5. De exemplu, un conducator auto vazând niste cioburi de sticla în calea sa, pentru a evita spargerea
anvelopelor coteste în viteza spre trotuar care era plin de pietoni, ranind pe unii dintre acestia6. Daca depasirea cu
stiinta a limitelor starii de necesitate nu înlatura, de regula, caracterul penal al faptei, în schimb ea constituie
întotdeauna circumstanta atenuanta c) Fapta sa nu fie savârsita de catre sau pentru a salva o persoana care avea
obligatia de a înfrunta pericolul Sunt anumite profesii care prin specificul lor obliga pe profesionist sa înfrunte
pericolul. Tntr-o asemenea situatie lipseste temeiul care justifica înlaturarea caracterului penal al faptei, adica
prezenta constrângerii. De exemplu: pompierii în caz de incendiu, politistii în caz de împiedicare a unor infractiuni
grave sau dezordinii publice ori medicii. Daca cei care aveau obligatia legala sa înfrunte pericolul s-au salvat, totusi,
in extremis, savârsind o fapta ilicita, raspunderea lor nu va fi înla¬turata, însa de la caz la caz, instanta va putea sa
atenueze pedeapsa, tinând seama de circumstantele în care au actionat'.
Conditii privind pericolula) întâmplarea care face sa se iveasca pericolul poate fi datorata unei cauze fortuite
(cutremure, inundatii, trasnet care a provocat un incendiu etc), dar poate proveni si din fapte savârsite de oameni sau
poate consta din aparitia neasteptata a unor fiinte periculoase (nebuni, animale). b) Sa existe un pericol
iminent, adica pe punctul de a produce raul cu care ameninta vreuna dintre valorile ocrotite. Pentru existenta starii
de necesitate este obligatoriu ca acest pericol sa fi ajuns pe punctul de a trece de la amenintarea cu raul la
producerea efectiva a acestuia. Conditia este îndeplinita si în cazul în care pericolul s-a declansat deja, adica a
devenit actual2. întâmplarea sau evenimentul care ocazioneaza producerea pericolului se poate datora unor energii
straine, care pot fi forte inconstiente, cum ar fi forte ale naturii (cutremur de pamânt, inundatii etc), animale,
persoane alie¬nate sau unor energii umane, constiente. întâmplarea sau evenimentul nu trebuie sa fie provocate în
mod voit de cel ce actioneazafpentru înlaturarea pericolului. Pericolul trebuie sa fie în acelasi timp real, adica
producerea lui sa nu fie pusa sub semnul incertitudinii si - în orice caz - sa produca faptuitorului o serioasa temere
ca el se va realiza3. Daca pericolul a trecut, starea de necesitate nu mai poate fi invocata4. c) pericolul trebuie
sa ameninte viata, integritatea corporala sau sanatatea unei persoane, un bun important al acesteia ori un interes
obstesc. Dintre atributele persoanei, legea prevede ca pericolul trebuie sa vizeze viata, integritatea corporala sau
sanatatea acesteia, apreciind ca numai amenintarea acestor valori creeaza o stare de necesitate. Amenintarea poate
avea ca obiect atributele persoanei faptuitorului, dar si ale oricarei alte persoane. Sentimentul de solidaritate umana
obliga pe acela care vede o persoana în primejdie sa actioneze pentru a înlatura pericolul. Exista stare de necesitate
si în cazul în care pericolul ameninta un bun important al faptuitorului ori al altei persoane. Prin bun important se
întelege bunul care 'are o însemnatate deosebita pentru faptuitor sau pentru per¬soana în favoarea careia acesta
intervine. La stabilirea importantei bunului trebuie sa se tina seama de natura si destinatia acestuia, de posibilitatile
de a-l înlocui, de diferenta de valoare care exista între bunul salvat si cel distrus ca urmare a actiunii de salvare etc.
în fine, pericolul poate viza un interes obstesc, în acelasi înteles ca si în cazul legitimei aparari. d) Pericolul trebuie
sa fie inevitabil, adica sa nu poata fi înlaturat pe alta cale decât prin savârsirea unei fapte prevazute de legea penala.
Daca pentru îndepartarea pericolului nu este necesar sa se savârseasca o ase¬menea fapta, problema înlaturarii
caracterului penal al faptei nici nu se mai pune. Cel care a actionat trebuie sa fi considerat ca pericolul nu putea fi
înla¬turat prin alte mijloace, chiar daca în fapt existau posibilitati de înlaturare, pe care el nu Ie-a întrevazut. Daca
faptuitorul si-a dat însa seama ca pericolul poate fi înlaturat prin alte mijloace, cum ar fi prin fuga, alarma etc. si
totusi a facut abstractie de aceste situatii, savârsind o fapta prevazuta de legea penala, el nu poate invoca starea de
necesitate, fiindca - nefiind constrâns sa savârseasca fapta - nu poate exista nici stare de necesitate1.
Caracterul inevitabil al pericolului trebuie sa fie apreciat în functie de împrejurarile concrete în care s-a ivit si în
care persoana a fost silita sa actioneze, de particularitatile psihofizice ale persoanei aflate sub amenintarea
pericolului.
Efectele starii de necessitate In cazul starii de necesitate, datorita conditiilor în care actioneaza, faptui¬torul este
lipsit de libertatea de vointa, aceasta formându-se sub imperiul constrângerii de a înlatura pericolul. Lipsindu-i
libertatea de vointa, fapta, desi prevazuta de legea penala, nu realizeaza trasatura esentiala a vinova¬tiei, în absenta
vinovatiei se înlatura implicit si pericolul social al faptei în acceptiunea legii penale2. Repararea prejudiciului
cauzat prin fapta de aparare în stare de necesitate poate reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat
starea de necesitate se datoreaza unui eveniment (cutremur, inundatie etc.)3. Când pericolul s-a produs prin fapta
persoanei vatamate, atunci este înlaturata si raspunderea civila".

Autoratul (coautoratul)
Codul nostru penal, în art. 24, ne precizeaza cine este autor al infrac¬tiunii. Astfel, potrivit acestui text de lege,
autor este persoana care savâr¬seste în mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala. Sunt situatii când fapta
prevazuta de legea penala se savârseste în mod direct nu numai de o singura persoana, ci de mai multe - în aceste
cazuri fiind în prezenta coautoratului. Coautoratul este acea forma a participatiei în care o fapta prevazuta de legea
penala a fost savârsita în mod nemijlocit de catre 2 (doua) sau mai multe persoane1. Faptul ca textul de lege nu se
12
ocupa de coautori, ci de autori, nu este o lacuna a legislatiei, deoarece situatia lor juridica este identica. Conditiile
coautoratului a)Mentionam în primul rând faptul ca activitatea autorilor, cât si a coautorilor trebuie sa fie îndreptata
împotriva aceluiasi obiect juridic, adica sa lezeze aceleasi relatii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca
infractiune. Exemplu: relatiile privind viata persoanei, în cazul infractiunii de omor, relatiile privind siguranta
nationala în cazul diversiunii etc. Daca unii coautori lezeaza si alte relatii sociale aparate de legea penala, acestora li
se vor
aplica dispozitiile cu privire la concursul de infractiuni. b) în al doilea rând, în caz de autorat (coautorat) se
cere ca participantii sa savârseasca în mod nemijlocit fapta prevazuta de legea penala. Cu alte cuvinte, în cazul
infractiunilor comisive, coautorii sa efectueze acte de savârsire nemijlocita, acte de executare directa a faptei
prevazute de legea penala2, iar în cazul infractiunilor omisive, acolo unde el poate sa apara, sa nu îndeplineasca
unele acte obligatorii. Prin acte de savârsire nemijlocita a faptei se întelege orice act de con¬duita exterioara, prin
care se executa direct actiunea sau inactiunea social¬mente periculoasa incriminata de lege. în legatura cu aceasta,
contributia coautorilor în comiterea faptei penale poate fi identica sau diferita, egala sau aproape egala, în acelasi
timp si loc ori nu. Concluzia aceasta se impune, deoarece în caz de coautorat, nu este nevoie ca fiecare participant sa
fi comis neaparat o activitate materiala care sa acopere în întregime latura obiectiva a infractiunii, întrucât actele
coauto¬rilor se completeaza reciproc, în cadrul activitatii materiale indivizibile de savârsire a faptei penale3. Dat
fiind faptul ca acesti participanti actioneaza împreuna sau în comun, se desprinde ideea ca pot fi considerati coautori
nu numai persoanele care s-au aflat împreuna în acelasi loc, la comiterea infractiunii, ci si cei care au executat parti
ale actiunii constitutive în locuri si în momente diferite1.
Realizarea nemijlocita a actiunii materiale specifice unei infractiuni deter¬minate are loc, de regula, printr-un act
unic. Descriind în modul cel mai abreviativ cu putinta actiunea incriminata (prin expresii ca: uciderea, luarea,
însusirea, pricinuirea de pagube, inducerea în eroare), legea penala reu¬seste sa redea mai mult rezultatul actiunii
decât întregul proces de desfa¬surare a acesteia. Expresiile folosite înfatiseaza ceea ce este caracteristic momentului
consumarii infractiunii, fara sa descrie si elementele caracteris¬tice executarii acesteia, desi calitatea de autor se
manifesta atât în actul de executare, cât si în momentul consumarii infractiunii. Asemenea nuante nu se evidentiaza
când infractiunea se consuma o data cu actul respectiv, comprimând întreg procesul executarii si consumarii
acesteia, ci mai mult când savârsirea nemijlocita a infractiunii are loc printr-o succesiune de acte materiale, în raport
cu modul în care autorul a conceput realizarea hotarârii infractionale ori cu împrejurarile concrete în care aceasta s-a
înfaptuit. Asa de pilda, acela care cu intentie pune otrava în paharul cu apa pe care urmeaza sa-l bea victima este
autor al infractiunii întocmai ca si acela care, stiind ce contine paharul, îl da victimei. Uciderea fiind pusa în
executare o data cu otravirea apei, actele mentionate se înscriu în procesul de executare nemijlocita a infractiunii,
ele reprezinta ca atare acte de coautorat (când fiecare din actele mentionate sunt savârsite de alta persoana). S-ar
putea obiecta ca punerea otravii în paharul cu apa nu creeaza decât o conditie pentru alta persoana de a otravi
victima (pentru acela care îl foloseste efectiv, dându-l victimei). Obiectia nu este întemeiata. Punerea otravii
constituie în adevar o conditie însa a consumarii faptei, nu a punerii ei în executare. Actele componente ale
procesului de executare pot avea si apa¬renta unei succesiuni de manifestari înlesnitoare, dar acestea apartin
executarii, nu pregatirii infractiunii.
Teoria si practica noastra judiciara au fost constante în â considera acte de coautorat, faptele de paralizare a energiei
de opunere'împotriva agre¬sorului sau cele de înlaturare a obstacolelor din calea savârsirii faptei. In acest sens, vor
fi considerate acte de coautorat, si nu de complicitate, actiu¬nea de imobilizare a victimei sau de împiedicare de a se
apara, în timp ce alt participant o loveste mortal2 sau lovirea cu pumnii în fata a victimei, împiedicând-o sâ pareze
lovitura de topor pe care se pregatea sa i-o aplice celalalt inculpat, întrucât contributia adusa în acest fel apare ca
indis¬pensabila pentru realizarea uciderii1.
De asemenea, s-a constatat ca în cazul infractiunilor complexe sunt co¬autori la infractiunea de tâlharie - spre
exemplu - atât acela care savârseste actul de amenintare sau violenta asupra victimei, cât si cel care sustrage bunul,
deoarece, desi sunt actiuni materiale distincte, ele se integreaza în continutul acestei infractiuni2.
în practica judiciara s-a retinut ca exista coautorat si daca mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt
de a ucide (cutit, topor, bri¬ceag etc), chiar daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala, în acest
sens, putem sustine ca, actionând cu intentia de a omorî si în legatura nemijlocita cu actiunile celorlalti coautori,
coinculpati, chiar acei care n-au aplicat victimei o lovitura mortala au contribuit, implicit, la reduce¬rea
posibilitatilor acesteia de a se apara, la slabirea fortelor ei fizice si psi¬hice, consecinte care s-au înscris în procesul
cauzal care a condus la moartea.victimei3.
c) O a treia conditie priveste legatura subiectiva dintre coautori. în lipsa acesteia nu se realizeaza coautoratul, desi a
avut loc cooperarea materiala, astfel ca fiecare persoana va fi considerata autor al unei fapte distincte, iar actele lor
vor fi doar conexe. Astfel, legatura subiectiva nu se realizeaza în caz de omor, când inculpatul „A" a cauzat victimei
o vatamare a integritatii corporale, mai înainte ca inculpatul „B" sa-i fi aplicat lovitura mortala, fiindca nu a existat
13
o întelegere prealabila între ei, sau macar reprezentarea în mintea primului a faptei savârsite de catre cel din urma.
într-o asemenea situatie exista doua infractiuni distincte, vatamarea integritatii corporale savârsite de „A" si omor
savârsit de „B" ca autori diferiti.
Sub aspect subiectiv, în caz de coautorat se cere ca toti participantii sa actioneze cu aceeasi forma de vinovatie,
adica fie cu intentie, fie din culpa4. De cele mai multe ori însa, coautoratul se realizeaza cu intentie, în sensul ca
participantii prevad urmarile socialmente periculoase ale faptelor si le urmaresc sau doar admit posibilitatea
aparitiei acestora. Coautoratul astfel realizat poate exista atât în cadrul unei participatii complexe, la care în afara de
coautori exista instigatori si complici, cât si în cazul participatie simple sau omogene, la care nu exista decât
coautori. Tot din acest punct de vedere nu prezinta relevanta mobilurile cu care s-a actionat si nici scopurile
urmarite de coautori, acestea putând fi identice sau diferite, în raport de interesele faptuitorilor. In cazul
infractiunilor caracterizate printr-un anumit scop, este suficient ca unul dintre coautori sa fi urmarit realizarea lui,
ceilalti însa trebuiau doar sa-l fi cunoscut. Daca la savârsirea unei infractiuni au participat în calitate de coautori mai
multe persoane, împrejurarea ca unele dintre acestea au avut initiativa co¬miterii faptei, propunând celorlalte sa
actioneze împreuna, nu atrage sanc¬tionarea lor separata pentru instigare, fiind vorba de o activitate comuna a
coautorilor, unde întotdeauna initiativa apartine unei (unor) persoane1.
Coautoratul poate exista si în cazul infractiunilor din culpa si se reali¬zeaza atunci când doua sau mai multe
persoane, actionând din culpa, au savârsit fiecare, simultan sau succesiv, acte de executare a faptei ilicite prin care
s-a produs acelasi rezultat socialmente periculos2. Vinovatia coautorilor se prezinta în acest caz sub forma unei
culpe comune sau a unor culpe concurente. Unii autori sunt de parere ca nu poate exista coautorat în cazul
infractiunilor neintentionate, faptuitorii care coopereaza la realizarea din culpa a aceluiasi rezultat daunator fiind
considerati autori ai unor infractiuni de sine statatoare3.
Credem însa ca nu se poate nega existenta participatiei atunci când se constata contributia comuna a mai multor
persoane la savârsirea unei fapte al carei rezultat socialmente periculos nu l-au prevazut sau au crezut ca nu se va
produce. Fata de unitatea actiunii si a rezultatului produs nu se poate vorbi de o pluralitate de infractiuni, ci de o
singura infractiune savârsita în comun deci de coautorat4. Exista unele infractiuni la care coautoratul nu poate sa
apara, desi sunt sus¬ceptibile de celelalte forme ale participatiei penale, instigarea si complicitatea. fn primul rând,
nu sunt susceptibile de forma coautoratului infractiunile cu autor unic, care, dat fiind specificul continutului
acestora, nu pot fi savârsite nemijlocit decât de catre o singura persoana (in persona propria). Aseme¬nea infractiuni
sunt: marturia mincinoasa, dezertarea, prostitutia etc, cazuri în care pluralitatea de infractori genereaza pluralitatea
ele infractiuni, în sensul ca fiecare faptuitor savârseste o infractiune de sine statatoare. In al doilea rând, nu poate
exista forma coautoratului la infractiunile omisive, al carui element material apare prin neîndeplinirea unei obligatii
de a face, impusa cu caracter personal. Exemplu, infractiunea de nedenuntare prevazuta de art. 170 C. pen. Si în
astfel de cazuri, fiecare faptuitor comite o infractiune de sine statatoare, în propria persoana. în situatii speciale,
când o obligatie e impusa unui colectiv, încalcarea ei, daca constituie infractiune, atrage calitatea de coautori pentru
cei ce o savârsesc - exemplu la infrac¬tiunile contra protectiei muncii, daca obligatiile respective reveneau mai
multor persoane, în cazul nerespectarii lor, toate vor fi considerate ca au calitatea de coautor.

Complicitatea
Este o forma a participatiei penale ce consta în activitatea persoanei care, cu intentie, înlesneste sau ajuta în orice
mod la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala sau care, înainte ori în timpul savârsirii faptei, promite ca va
tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca ulterior promisiunea nu este
îndeplinita. Notiunea de complicitate defineste, de altfel, si pe participantul complice, asa cum prevad dispozitiile
art. 26 C. pen. Dupa cum se poate observa, ceea ce caracterizeaza complicitatea, în raport cu celelalte forme ale
participatiei penale, este caracterul sau de contributie indirecta, mediata la savârsirea infractiunii. Prin activitatea sa,
complicele nu savârseste în mod nemijlocit fapta pre¬vazuta de legea penala, ci înlesneste aceasta savârsire, facând,
prin sprijinul pe care-l da, ca autorul s-o comita mai usor, mai repede si mai sigur1. Complicele pregateste realizarea
faptei penale, ia masuri pentru ca ea sa poata fi savârsita, creeaza autorului conditii propice pentru desfasu¬rarea
activitatii infractionale, acte care atribuie contributiei sale caracterul unei participatii accesorii secundare. Conditiile
complicitatii a) Intre obiectul juridic al faptei, prevazute de legea penala, savârsita de autor si obiectul juridic al
actelor de complicitate, de regula, trebuie sa existe identitate. în cazurile infractiunilor complexe, însa, când autorul
comite o infractiune mai grava, care absoarbe în continut infractiunea la care a ajutat complicele - exemplu:
tâlharie/'complicele ajutând numai la furt - aceasta conditie nu mai este îndeplinita, autorul, prin fapta sa, a adus
atingere mai multor relatii sociale, spre deosebire de complice, care, prin actiunea sa, a contribuit la lezarea uneia
singure, pentru care, de altfel, va fi tinut sa raspunda penal. b) Sub raportul subiectilor, trebuie sa existe un autor
si un complice. Complicele poate fi orice persoana care îndeplineste conditiile generale pentru a fi subiect activ al
infractiunii. La savârsirea unei infractiuni poate exista un singur complice sau mai multi, fiecare aducându-si
14
contributia ce¬ruta de autor, putând exista si complice la savârsirea unui act de com¬plicitate, atunci când
participantul complice, spre a-l ajuta pe autor, apeleaza la sprijinul altei persoane, care va primi aceeasi calitate3. în
cazul acestor infractiuni al caror subiect trebuie sa aiba o calitate speciala, numai autorul, nu si complicele, este tinut
sa îndeplineasca acea calitate: persoanele care nu îndeplinesc aceasta conditie ceruta de lege nu pot fi autori, chiar
daca au efectuat acte de executare, dar pot fi considerate participanti la savârsirea faptei în calitate de complici.
Evident, daca mai multi participanti întrunesc în persoana lor calitatea pe care textul incriminator o impune
subiectului activ, nimic nu elimina posibi¬litatea ca unii dintre ei sa fie autori, iar alti complici, în raport cu conditia
lor materiala la savârsirea faptei prevazute de lege si cu pozitia lor subiectiva. c) Sub aspectul laturii obiective se
cere ca sa existe o fapta a autorului care a savârsit nemijlocit infractiunea prevazuta de legea penala, la care
complicele a executat acte de înlesnire sau de ajutare. Existenta autorului faptei este conditia de baza a complicitatii,
complicele nu poate sa apara decât pe lânga persoana autorului, deoarece nu exista complicitate in general, ci la o
anumita fapta prevazuta de legea penala.1. Actele savârsite de complice constau într-o înlesnire sau darea de ajutor,
precum si în promisiunea de tainuire a bunurilor provenite din savârsirea unei fapte prevazute de legea penala sau
promisiunea de favorizare a faptuitorului, chiar daca aceasta promisiune nu este îndeplinita. Înlesnirea se refera la
acte îndeplinite anterior începerii executarii, ca de exemplu: procurarea de mijloace, luarea de masuri sau crearea de
conditii de natura sa usureze savârsirea faptei, facilitarea posibilitatii autorului de a se apropia de obiectul asupra
caruia urma sa actioneze etc.2 Ajutorul priveste acte îndeplinite chiar în timpul savârsirii faptei, deci în orice
moment, între perioada de începerea executarii si pâna la consumare ori epuizare, acte care au fost utile pentru
autor, i-au fost de folos în activitatea infractionala desfasurata3. Acest ajutor poate consta în acte comi-sive
(exemplu: îi da un instrument cu care sa ucida în momentul când s-a încaierat cu victima) sau omisive (exemplu:
paznicul nu opreste la poarta pe un infractor si îl lasa sa intre într-o societate comerciala pentru a sustrage anumite
bunuri). Contributia complicelui în oricare din modalitatile prevazute în textul art. 26 C. pen. trebuie sa fie efectiva,
sa fi folosit la savârsirea faptei preva¬zute de legea penala. în cazul când ajutorul nu este dat autorului din cauza ca
participantul complice a fost împiedicat sau desi l-a dat, nu este folosit, fiind considerat impropriu ori de prisos,
contributia data ramâne o simpla tentativa la complicitate, fara semnificatie juridica penala4. Promisiunea de
tainuire sau de favorizare constituie un mijloc de întarire a hotarârii infractionale luate de alta persoana si în acest
fel contribuie si ea la savârsirea faptei prevazute de legea penala. Acest sprijin constând fie în tainuirea bunurilor,
fie.în favorizarea infractorului, adica în fapte care, atunci când sunt savârsite fara o întelegere stabilita înainte ori în
timpul savârsirii faptei, deci fara promisiunea anterioara, constituie infractiuni de sine stata¬toare, respectiv
tainuirea (art. 221 C. pen.) si favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.). Având în vedere continutul acestor
infractiuni,1 sprijinul promis autorului de a tainui bunurile ar putea cbnsta din primire în patrimoniul complicelui
ori din dobândirea de catre acesta în orice mod, din transfor¬marea ori din înlesnirea valorificarii unui bun provânit
din savârsirea faptei. La rândul sau, sprijinul promis autorului de a-l favoriza ar putea consta în orice ajutor dat
acestuia pentru a îngreuia sau zadarnici urmarirea penala, judecata ori executarea pedepsei la care a fost condamnat
sau la ajutorul pentru a-si asigura folosul sau produsul infractiunii1. d) Din punct de vedere subiectiv, se cere ca în
caz de complicitate, complicele sa actioneze cu intentie directa sau indirecta în ceea ce priveste ajutorul pe care-l da
autorului în comiterea faptei prevazute de legea penala. Intentia complicelui este concretizata în vointa sa de a
savârsi actele materiale sau morale, stiind ca astfel ajuta sau înlesneste savârsirea de ca¬tre alta persoasa a unei
fapte prevazute de legea penala. Sub aspect su¬biectiv, complicele cunoaste activitatea autorului si prevede
rezultatul ei socialmente periculos, având constiinta ca prin activitatea sa contribuie la savârsirea de catre autor a
faptei prevazute de legea penala si voieste sa des¬fasoare acea activitate, dorind sau numai acceptând sa coopereze
la comi¬terea ei. Astfel, daca faptuitorul a stiut ca tâlharia la care a înteles sa contri¬buie cu acte de ajutor va fi
comisa prin punerea victimei în stare de inconsti¬enta ca urmare a folosirii unor narcotice, contributia sa va
constitui compli¬citate la tâlharie, chiar daca autorul a savârsit sustragerea folosind violenta, deoarece a cunoscut cu
infractiunea va fi savârsita în una din modalitatile alternative de realizare a laturii obiective a tâlhariei si a voit sa
participe la comiterea acesteia2. Pentru existenta complicitatii nu are relevanta daca între autor si complice a existat
sau nu o întelegere, nici daca, în momentul savârsirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat3.
Complicitate din culpa nu poate sa existe. Daca din culpa o persoana ajuta la savârsirea tot din culpa de catre o alta
persoana a unei fapte penale, aceastea va fi considerata coautor la acea infractiune. Felurile complicitatii în functie
de natura ajutorului dat, complicitatea poate fi de doua feluri: morala si materiala.
A. Complicitatea morala consta în activitatea desfasurata de catre complice, prin care se ajuta din punct de vedere
moral la pregatirea sau executarea unei infractiuni4. Cu alte cuvinte, în cazul complicitatii morale, prin ajutorul dat
se întareste moralul autorului cu privire la reusita savârsirii faptei hotarâte de acesta. Complicitatea morala îmbraca
mai multe aspecte: - Un prim aspect al complicitatii morale se refera la activitatea de Întarire a rezolutiei
infractionale luata de autorul infractiunii sau de întretinere a acesteia. Aceasta presupune ca autorul a luat hotarârea
de a savârsi infractiunea, dar din diferite motive sovaie, întârzie sa o puna în aplicare, astfel ca intervine complicele,
15
care, elogiindu-i gândul infractional sau prezentându-i argumente de reusita comiterii faptei penale, li întareste
hotarârea luata si trece la executarea ei1. Aceasta forma a complicitatii morale se deosebeste de instigare, unde
hotarârea de a savârsi infractiunea apartine instigatorului, care o sadeste în constiinta altei persoane ce comite fapta
penala. In caz de complicitate morala, hotarârea apartine autorului, complicele doar contri¬buind la întarirea ei.
In afara de întarirea rezolutiei infractionale, complicele îl poate ajuta mo¬ral pe autor si prin întretinerea ei, fara însa
ca el sa aiba initiativa conceperii pregatirii si executarii infractiunii. Pe aceasta linie, complicele îi reaminteste
periodic autorului de aceasta hotarâre si, întretinându-i astfel ideea infractio¬nala, îl convinge de a o pune în
aplicare2. - Un alt aspect al complicitatii morale este acela al sfaturilor date de complice, al instructiunilor de felul
cum sa comita infractiunea sau chiar al procurarii de informatii si date cu privire la împrejurarile, modalitatea, locul,
timpul savârsirii infractiunii, despre victima etc. în legatura cu aceasta, complicele poate da autorului informatii în
lega¬tura cu alegerea locului sj momentului comiterii faptei, se poate referi la mij¬loacele ce trebuie alese, poate
face personal distribuirea locurilor partici¬pantilor în timpul savârsirii faptei, putând chiar arata autorului ce anume
masuri de protectie pot fi luate pentru a nu fi descoperit de autoritati etc. - Tot aspect al complicitatii morale este si
prezenta complicelui la locul savârsirii faptei pe baza întelegerii prealabile cu autorul pentru a-l ajuta în caz de
nevoie, întrucât el creeaza acestuia curaj, sânge rece, o stare favorabila punerii în aplicare a hotarârii infractionale
luate3. Practica noastra judiciara a considerat acte de complicitate morala fap¬tele unor persoane de a însoti
înarmate cu diferite obiecte contondente pe autor, pentru a comite un omor, cunoscând intentia'lui din discutiile
avute anterior, deoarece, desi nu au avut o contributie materiala în timpul agre¬siunii, acele persoane au creat
autorului o psihologie favorabila comiterii acelei infractiuni. - Pânda la locul faptei în momentul cqmiterii de catre
autor constituie, de asemenea, o forma a complicitatii morale, deoarece a întarit moralul infrac¬torului,
determinându-l sa actioneze dezinvolt, stiind ca în caz de pericol va fi alarmat de complice. Chiar daca din motive
independente de vointa com¬plicelui nu a avut posibilitatea sa-l anunte pe autor sau din diferite motive nu a stat de
paza pâna la terminarea executarii faptei penale, se va retine complicitatea morala, întrucât autorul, stiindu-se în
siguranta, a actionat cu îndrazneala în savârsirea infractiunii1. -Promisiunea de ajutor facuta de complice înainte sau
în timpul savârsirii faptei ca va tainui bunurile provenite din infractiune ori ca va favoriza pe faptuitor este o alta
forma a complicitatii morale, chiar daca ulterior acesta nu-si îndeplineste promisiunea facuta. Prevazând acest
aspect, în dispozi¬ tiile art. 26 teza a ll-a C. pen., legiuitorul a avut în vedere faptul ca si într-un caz, si în celalalt,
complicele a contribuit la întarirea moralului autorului, i-a creat climatul favorabil savârsirii faptei, deoarece era
sigur ca ulterior el va avea unde sa ascunda bunurile rezultate din aceasta ori ca va avea unde sa se ascunda în caz ca
va fi descoperit. în literatura juridica s-a admis cu deplin temei ca - desi legea se refera doar la promisiunea de
tainuire sau favorizare, promisiunea de nedenuntare, atunci când denuntarea constituie o obligatie, reprezinta si ea o
complicitate morala, deoarece, fiind asigurat ca nu va fi denuntat, autorul este încurajat în realizarea hotarârii luate2.
Mijloacele prin care se poate înfaptui complicitatea morala sunt foarte variate. în general, se poate afirma ca orice
mijloc apt a instiga poate fi si mijloc de realizare a complicitatii morale, deoarece deosebirea dintre aceste doua
forme de participatie nu consta în modul în care se savârsesc actele ce le realizeaza, ci în efectele lor. B.
Complicitatea materiala consta într-o activitate de ajutare, înlesnire efectiva sau sprijinire materiala la pregatirea sau
executarea faptei savârsite de autor. Dupa câte se poate observa, putem avea complicitate la pre¬gatirea unei
infractiuni, când complicele da ajutor autorului în procurarea de instrumente sau mijloace cu care sa se savârseasca
fapta prevazuta de legea penala, si complicitate la executare, materializata în actele de ajutare concreta a autorului în
momentul comiterii faptei. Ajutorul material, la rândul sau, îmbraca mai multe aspecte, care se prezinta sub mai
multe forme: - Procurarea pentru autor a unor instrumente sau mijloace cu ajutorul carora acesta savârseste fapta
penala, cum ar fi: obiecte, arme, substante. Se va considera ca o persoana a procurat mijloacele numai atunci când
le-a pus efectiv la dispozitia autorului (coautorului), prin predarea lor, indiferent ca o va face personal ori prin
intermediul altei persoane. Nu are importanta ca mijloacele procurate îl apartin complicelui si le ofera gratuit sau
contra cost, ca Ie-a cumparat, Ie-a procurat prin savârsirea unei infractiuni sau Ie-a pus în stare de functionare
pentru a servi autorului (coautorului)1. Complicele trebuie sa stie ca aceste mijloace sunt apte în concret, prin natura
lor, de a servi la savârsirea actiunii. De asemenea, acestea sa fie folosite efectiv de catre autor (coautor), altfel
contributia respectiva nu se încadreaza în raportul de cau¬zalitate a faptei executate de catre autor (coautor). -
Confectionarea sau adaptarea pentru autor a unor instrumente ori mij¬loace cu care sa savârseasca fapta
periculoasa. De exemplu: complicele confectioneaza o arma artizanala, modifica o cheie_spre a putea descuia o casa
de fier cu documente secrete, modifica un aparat de fotografiat punân-du-i o lentila mai sensibila pentru ca autorul
sa poata fotocopia unele docu¬mente secrete etc. în toate aceste cazuri se cere ca participantul complice sa stie ca
autorul va folosi mijloacele ori instrumentele respective la comi¬terea unei infractiuni. - înlesnirea sau ajutorul
material dat de complice în timpul savârsirii faptei, cum ar fi: descuie usa închisa pentru ca autorul sa patrunda în
interior spre a sustrage unele bunuri sau în timpul încaierarii cu victima autorul scapa cutitul, iar complicele îl ridica
si-l da autorului, cu care acesta ucide etc. Ajutorul material poate consta si din înlaturarea sau învingerea piedicilor
16
ce s-ar ivi în calea executarii actiunii. Astfel, de exemplu, complicele poate înlatura paznicul, chemându-l la telefon,
otraveste câinele de paza, tine scara autorului sau îi serveste drept scara acestuia pentru a escalada o împrejmuire2.
Privite prin prisma raportului de cauzalitate, actele de complicitate, desi nu realizeaza ele însele fapta prevazuta de
legea penala, totusi ajuta, înlesnesc comiterea ei, astfel ca în raport de importanta ce o prezinta pentru activitatea
autorului ele pot fi considerate cauze secundare, care au contribuit la pro¬ducerea efectului, sau conditii, care doar
au favorizat, usurat producerea lui. Tinând seama de momentul savârsirii faptei prevazute de legea penala,
complicitatea poate fi: anterioara sau concomitenta'. - Complicitatea anterioara consta In contributia data înainte
de savârsirea faptei, de exemplu: procurarea de mijloace, confectionarea ori adaptarea de instrumente, procurarea de
informatii etc. Actele de complicitate anterioara nu sunt, în fond, decât acte preparatorii savârsite de alfa persoana
decât autorul si care devin acte de complicitate atunci când autorul a trecut la
savârsirea faptei, realizând celputin o tentativa pedepsibila. - Complicitatea concomitenta consta în contributia
data concomitent cu savârsirea faptei, si anume acte de ajutor în cursul executarii, fie pentru a asigura reusita
materiala a acestuia, fie actionând asupra psihicului autorului pentru a mentine hotarârea infractionala. In raport de
relatia dintre activitati - a complicelui si cea a autorului - com¬plicitatea este mijlocita si nemijlocita. -
Complicitatea mijlocita exista atunci când sprijinul este dat prin interme¬diul altui participant care poate fi
instigatorul sau un alt complice.
Complicitatea mijlocita se poate realiza în trei modalitati distincte, si anume: complicitatea la instigare, care consta
în sprijinul acordat de com¬plice instigatorului în actiunea acestuia de determinare a autorului la savâr¬sirea faptei,
de exemplu: procurând bani sau daruri cu ajutorul carora insti¬gatorul determina pe cel instigat sa savârseasca
fapta; complicitatea la complicitate'consta în sprijinul dat de complice unui alt complice pentru ca . acesta sa poata
sprijini eficient savârsirea de catre autor a faptei, de exem¬plu: pune la dispozitia celuilalt complice un autovehicul
cu care acesta trans¬porta pe autor la locul savârsirii faptei; instigarea la complicitate consta în determinarea unei
persoane de a sprijini savârsirea unei fapte prevazute de legea penala, prin acte de complicitate de orice fel. -
Complicitatea nemijlocita exista atunci când sprijinul este acordat de complice direct autorului. în functie de
forma pe care o îmbraca ajutorul dat autorului, complicitatea este prin actiune sau prin inactiune. -
Complicitatea prin actiune consta în efectuarea de acte de înlesnire sau de ajutor la savârsirea faptei
prevazute de legea penala (de exemplu: complicele cheama paznicul la telefon pentru ca autorul sa poata iesi cu
bunurile sustrase; îi arunca autorului instrumentele peste împrejmuire dupa ce acesta o sarise etc). -
Complicitatea prin inactiune consta din neîndeplinirea de catre complice a unor acte pe care era obligat sa le
îndeplineasca, neîndeplinire care constituie o înlesnire sau un ajutor dat cu intentie la savârsirea faptei ilicite, de
exemplu: portarul nu încuie usa pentru ca autorul sa poata intra. în conformitate cu art. 27 C. pen., complicele se va
pedepsi cu pedeapsa prevazuta de lege pentru autor, doar ca la stabilirea pedepsei se tine seama de contributia
fiecaruia la savârsirea infractiunii, precum si de dispozitiile art. 72 din Codul penal, care se refera la criteriile
generale de individualizare a pedepsei. Având în vedere contributia sa la savârsirea infractiunii, care nu are aceeasi
importanta precum cea a autorului, complicele va primi o pedeapsa mai usoara decât cea stabilita pentru autor.
Totusi, în cazul când complicele prin activitatea sa da un ajutor foarte important la savârsirea in¬fractiunii, fara de
care autorul n-ar fi putut desfasura activitatea infractionala, instanta de judecata va putea aplica complicelui o
pedeapsa mai mare decât cea a autorului'.

Instigarea
Ca forma a participatiei penale, instigarea consta în fapta unei persoane, care, cu intentie, determina, prin orice
mijloace, o alta persoana sa savâr¬seasca o fapta prevazuta de legea penala. Notiunea de instigare rezulta din
dispozitiile art. 25 C. pen., care prevede ca instigator este persoana care, cu intentie, determina o alta persoana sa
savârseasca o fapta prevazuta de legea penala.
Caracteristic instigarii este faptul ca instigatorul, dupa ce a luat hotarârea de a savârsi o infractiune, desfasoara o
activitate materiala, externa, pentru a transmite hotarârea luata altei persoane, care, fiind determinata sa comita fapta
prevazuta de legea penala, trece apoi, în mod concret, la savârsirea ei, devenind autor al infractiunii2. Instigatorul
contribuie deci la savârsirea infractiunii si prin determinarea hotarârii acestuia de a savârsi fapta. Dupa cum se poate
constata, instigarea prezinta un aspect psihic, ea determinând luarea hotarârii de a savârsi infractiunea si realizând
cauzalitatea psihica ce precede cauzalitatea fizica, adica efectuarea actelor de executare. Datorita continutului psihic
al instigarii, instigatorul este denumit si autor moral al infractiunii, ca unul care face sa se nasca si sa se realizeze
latura subiectiva a infractiunii.
Conditiile instigarii a) Intre obiectul juridic al faptei savârsite de autor si obiectul juridic al instigarii sa existe
identitate, întrucât autorul nu face decât sa execute fapte a caror savârsire a fost hotarâta de catre instigator3. Daca
autorul executa o alta fapta penala decât cea la care a fost deter¬minat, care are un alt obiect juridic, nu ne aflam in
prezenta instigarii urmate de executare si deci instigatorul nu poate raspunde pentru aceasta. - Pentru eficienta
17
instigarii este necesara cel putin prezenta a doi subiecti, a doua persoane, una care desfasoara o activitate de
instigare - instigatorul -iar alta asupra careia se efectueaza aceasta activitate - instigatul. Instigator poate fi orice
persoana care îndeplineste conditiile prevazute de lege pentru a fi subiect al infractiunii. Instigarea este posibila la
toate in¬fractiunile, atât la cele cu subiect special - deoarece calitatea speciala se cere numai pentru autor - cât si
cele proprii, la cele intentionate, cât si la cele din culpa, la infractiunile comisive, precum si la cele omisive, la cele
continuate, continue etc. Instigarea poate fi savârsita de catre una ori mai multe persoane, care determina simultan
sau succesiv aceeasi persoana la savârsirea unei infractiuni. Daca exista doi sau mai multi instigatori, vor fi
denumiti coinstigatori si primesc aceasta calitate în cazul când au actionat în întelegere si cu vointa de a coopera. In
situatia când între instigatori nu a existat o întelegere, ci fiecare a actionat independent pentru a determina pe
instigat la savârsirea aceleiasi fapte prevazute de legea penala, nu va exista coinstigare, ci un concurs de instigari1.
Va exista însa coinstigare daca o persoana determina pe alta, ca aceasta, la rândul ei, sa determine pe o a treia sa
comita fapta prevazuta de legea penala si aceasta a dat curs îndemnului ce i s-a facut, cazuri în care vom avea o
instigare mediata din partea primului instigator si una imediata, din partea celui de-al doilea care determina direct pe
autor sa savârseasca fapta2. Daca pe lânga activitatea de instigare, o persoana savârseste si acte de executare,
participând astfel si ca autor la savârsirea aceleiasi infractiuni, contributia de instigator (instigare) se absoarbe în
aceea de autor, urmând ca pluralitatea de contributii sa fie avuta în vedere la individualizarea pedepsei. Instigat
poate fi, de asemenea, orice persoana fizica, indiferent daca îndeplineste sau nu conditiile generale pentru a fi
subiqct al infractiunii, asupra careia însa se exercita activitatea de determinare. Ca atare, poate fi instigat o persoana
iresponsabila, un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau o persoana lipsita de libertatea de vointa si actiune
etc, cazuri în care ne aflam în prezenta unei participatii improprii. Instigarea adresata unui numar indeterminat de
persoane, denumita si instigare colectiva, nu este o forma a participatiei penale, ci o infractiune de sine statatoare
sub denumirea de instigare si apologia infractiunilor, prevazute de art. 324 C. pen. Este necesara o activitate de
determinare de catre instigator asupra insti¬gatului, în vederea savârsirii unei fapte prevazute de legea penala.
Aceasta înseamna ca, dupa ce a luat hotarârea de a savârsi fapta prevazuta de legea penala, instigatorul, folosindu-se
de mijloace adecvate, o transmite altei persoane, o sadeste în psihicul acesteia, determinând-o s-o accepte, sa si-o
însuseasca si sa o puna în executare1. Mijloacele prin care se realizeaza determinarea pot fi multiple, de la sim¬ple
sfaturi, îndemnuri, rugaminti sau insinuari, pâna la constrângere, coru¬pere (promisiuni de daruri sau alte foloase)
etc. Determinarea poate fi realizata prin acte, cuvinte spuse sau scrise si chiar prin gesturi sau semne cu o
semnificatie neîndoielnica. Pentru existenta instigarii se cere ca determinarea sa se refere la o fapta prevazuta de
legea penala, care sa fie susceptibila de a fi savârsita ca autor de cel instigat. Daca fapta la care s-a determinat nu
este prevazuta de legea penala, ca infractiune, nu se poate pune problema instigarii în sens penal cel care a
determinat nu va fi tras la raspundere penala. Fapta la care se instiga trebuie sa fie indicata încât cel instigat sa
cunoasca, sa-si poata da seama de urmarile ei socialmente periculoase, deoarece simpla aluzie la comiterea unei
fapte penale nu cade sub inci¬denta dispozitiilor art. 25 din Codul penal2. Doctrina si practica judiciara învedereaza
cazuri de instigare directa si evidenta, când instigatorul comunica direct si pe fata instigatorului fapta penala ce
urmeaza sa o execute sau instigare indirecta si insidioasa, când instigatorul provoaca la instigat pe ascuns o stare' de
spirit care duce la aparitia ideii de a savârsi fapta (stârnirea geloziei, a ideii de razbunare etc.)3. b) Pentru existenta
instigarii se mai cere ca activitatea instigatorului sa fi avut drept urmare determinarea instigatului de a savârsi fapta
prevazuta de legea penala, pe care o si executa ulterior. Va fi îndeplinita aceasta conditie atunci când hotarârea de a
savârsi o infractiune luata de instigare a fost însusita de catre instigat care apoi a trecut la executarea ei. Fapta
savârsita poate fi în faza consumata sau în cea a tentativei pedepsita de legea penala, deoarece începerea executarii
este proba evidenta a reusitei instigarii. în cazul când tentativa nu este pedepsita, neexistând deci fapta prevazuta de
legea penala, nu poate exista nici instigare ca forma a participatiei penale, putând însa constitui o infrac¬tiune de
sine statatoare". Având în vedere activitatea de determinare desfasurata de instigator, care tinde sa influenteze
vointa instigatului, în sensul însusirii hotarârii si executarea faptei penale, se poate afirma ca actiunea sa reprezinta o
cauza în desfasurarea raportului de cauzalitate. c) In sfârsit, activitatea de determinare sa fie savârsita cu intentie,
adica instigatorul este constient ca prin activitatea sa determina pe cel instigat la savârsirea unei fapte prevazute
de legea penala si acest rezultat vatamator pentru societate îl urmareste sau doar accepta posibilitatea aparitiei
iui1. Nu poate exista însa instigare din culpa, deoarece, daca cineva, prin cuvinte rostite imprudent2 sau printr-
un îndemn facut în gluma etc, determina o persoana sa savârseasca o fapta prevazuta de legea penala, lipsind
constiinta si vointa de a o determina, aceasta activitate nu constituie instigare. Instigatul, la rândul sau, poate actiona
cu intentie directa ori indirecta sau din culpa sau chiar fara vinovatie, în cazul participatiei improprii,
prevazuta de art. 31 C. pen.
Formele instigarii în raport cu reusita sau nu a determinarii, instigarea îmbraca mai multe
aspecte, dupa care se stabileste si raspunderea penala a instigatorului si instigatului astfel:

18
a)Instigarea urmata de executare, ce se caracterizeaza printr-o concordanta Intre activitatile desfasurate de instigator
si instigat, în sensul ca instigatorul determina, iar instigatul executa infractiunea la care a fost determinat. Aceasta
forma a instigarii îndeplineste toate conditiile prevazute de lege cu privire la savârsirea infractiunii la care s-a
executat determinarea.b)Instigarea neurmata de executare. Potrivit art. $9 C. pen., exista forma de instigare
atunci când instigatorul a determinat la savârsirea unei infractiuni, instigatul a acceptat, însa ulterior desista ori
împiedica voluntar producerea rezultatului sau, din alte motive, nu trece la executare (exemplu, a fost h trimis
în provincie în interes de serviciu, a doua zi, nu a avut conditii climaterice favorabile etc:)
Actele de instigare neurmate de executare angajeaza însa datorita pericolului social determinat de aptitudinea lor
potentiala de a duce la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala - raspunderea penala în con¬ditiile art. 29
alin. (1) C. pen. Pentru existenta acestei raspunderi motivele ce l-au determinat pe cel instigat sa renunte la
savârsirea faptei nu au nici o relevanta, dupa cum nu intereseaza nici daca el a efectuat sau nu acte de pregatire în
vederea comiterii infractiunii.Actele de instigare de care ne ocupam aici, având valoarea unei infrac¬tiuni
independente, instigatorul se considera autor al acestor infractiuni, iar eventualii complici de instigare devin
complici propriu-zisi.
Prin „actele de instigare urmate de desistarea autorului ori de împiedi¬carea de catre acesta a producerii
rezultatului" mentionate tot în alin. (1) al art. 29 C. pen., se înteleg activitatile de instigare a caror trasatura
caracte¬ristica consta în aceea ca, desi au determinat pe cel instigat sa ia hotarârea de a savârsi fapta prevazuta de
legea penala si sa efectueze acte de executare pedepsibile, ulterior, acesta fie a desistat, fie a împiedicat produ¬cerea
rezultatului faptei comise, în conditiile art. 22 C. pen.
Deoarece, atât în cazul desistarii, cât si al împiedicarii producerii rezul¬tatului, fapta savârsita este o fapta prevazuta
de legea penala, autorul fiind aparat de raspundere penala - conditiile participatiei sunt îndeplinite si, ca atare, spre
deosebire de situatiile de mai sus în aceste cazuri actele de insti¬gare au valoarea unor acte de participatie,
neconstituind infractiuni autonome, în aceste amândoua cazuri, prevazute în teza a doua a art. 29 alin. (1) C. pen.,
instigatorul este deci participant, deoarece autorul indiferent de com¬portarea sa ulterioara a savârsit acte de
executare pedepsibile în execu¬tarea hotarârii infractionale ce i-a fost insuflata. Desistarea si împiedicarea de catre
autor a producerii rezultatului - care în ceea ce îl priveste pe acesta, constituie cauze de înlaturare a raspunderii
penale - au fata de insti¬gator un efect mai limitat; el beneficiaza doar de reducerea pedepsei.
Actele de instigare neurmate de executare si actele de instigare urmate de desistarea autorului ori împiedicarea
producerii rezultatului faptei sunt puse pe acelasi plan sub aspectul raspunderii penale, pe de o parte, pentru ca - si
într-un caz si în celalalt - instigarea nu si-a produs efectul urmarit de instigator, iar pe de alta parte, pentru ca
desistarea sau împiedicarea de catre acesta a producerii rezultatului nu schimba pozitia initiala a instigato¬rului,
care nu a contribuit cu nimic la desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului. în caz de instigare neurmata de
executare sau în caz de instigare urmata de desistarea autorului ori de împiedicarea de catre acesta a producerii
rezultatului, instigatorul va fi pedepsit numai în ipoteza în care fapta la care a instigat este sanctionata de lege cu
pedeapsa Închisorii mai mare de 2 ani. Pedeapsa ce se aplica instigatorului In acest caz este cuprinsa între minimul
general al pedepsei si minimul special al pedepsei prevazute pentru infractiunea la care a instigat. în situatia când
actele de executare îndeplinite de autor pâna în mo¬mentul desistarii sau al împiedicarii producerii rezultatului
constituie prin ele însele o infractiune, si autorul urmeaza sa suporte pedeapsa prevazuta de lege pentru acea
infractiune. In acest caz instigatorul trebuie sa raspunda ca si autorul, deci trebuie sa i se aplice pedeapsa în limitele
prevazute de lege pentru autor, fiind aplicabile regulile generale privitoare la aplicarea pedep¬sei în caz de
participatie proprie.
Daca pedeapsa prevazuta de lege pentru aceasta infractiune este deten¬tiunea pe viata, instigatorului i se aplica
pedeapsa închisorii între 2 si 10 ani. c) Instigarea neizbutita (aparenta) sau îndemnul, cum i se mai spune, exista
atunci când instigatorul determina la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala însa persoana asupra careia s-a
exercitat determinarea nu accepta, ceea ce înseamna ca instigatorul nu a reusit sa lamureasca, sa-i sadeasca în
constiinta hotarârea infractionala.
Dat fiind ca activitatea de determinare nu a avut ecou în constiinta altei persoane, instigatorul nu va fi pedepsit. în
situatiile expres prevazute de lege, instigatorul va fi tras la raspundere penala, asa cum este cazul dispo¬zitiilor art.
261 C. pen. - încercarea de a determina marturia mincinoasa - si art. 329 C. pen., îndemnul la participarea
prostitutiei, ce face parte din continutul infractiunii de proxenetism, realizându-se în fapt acte de autorat la aceasta
infractiune. De asemenea, este posibil ca acte de instigare ce nu si-au produs efec¬tul, fara a avea un caracter penal
propriu, sa cada totusi sub incidenta legii penale datorita împrejurarii ca, pentru a-l determina pe autor sa comita
fapta prevazuta de legea penala, s-au folosit mijloace care,-prin ele însele, consti¬tuie infractiuni: amenintare, santaj
etc.

Infractiunea continua
19
 Ca forma a unitatii naturale, infractiunea conti¬nua se caracterizeaza prin prelungirea în chip natural a actiunii
sau inactiunii, ce constituie elementul material al laturii obiective, dupa con¬sumare, pâna la interventia unei forte
contrare.1
Aceasta forma de unitate infractionala, fara a fi definita în partea gene¬rala a Codului penal, se desprinde din
dispozitiile partii speciale a codului sau din alte norme de incriminare. Exemple de infractiuni continue: lipsirea de
libertate în mod ilegal (art. 189 C. pen.), furtul de curent electric (art. 208 C. pen.), portul ilegal de decoratii sau
semne distinctive (art. 241 C. pen.), abandonul de familie [art. 3G5 lit. c) C. pen.], detinerea de arme si munitii fara
drept [art. 279 alin. (1) C. pen.]; dezertarea (art. 332 C. pen.), evadarea (art. 269 C. pen.) etc. Dupa cum rezulta din
specificul ei, infractiunea continua necesita o anumita prelungire fireasca, de esenta, a savârsirii ei în timp pentru ca
numai prin aceasta prelungire de durata se considera ca ea atinge gradul de periculozitate sociala necesar pentru a fi
considerata infractiune, deci incriminata si sanctionata.
Cum însa pe parcursul realizarii elementului material de durata al acestei infractiuni pot aparea si momente firesti de
întrerupere, de pauza, dictate de specificul activitatilor desfasurate, stiinta dreptului penal face distinctie între
infractiunile continue permanente si infractiunile continue succesive.2 Infractiunile continue permanente se
caracterizeaza prin desfasurarea activitatii infractionale fara întrerupere, deci care nu necesita interventia
faptuitorului pentru prelungirea activitatii infractionale. Exemple de infractiuni continue permanente pot fi:
detinerea în mod ilegal de arme (art. 279 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.), evadarea (art. 269 C. pen.) etc. Spre
deosebire de infractiunile continue permanente, cele succesive permit în desfasurarea activitatii infractionale unele
întreruperi, determinate de natura acesteia, dar fara sa transforme unitatea de infractiune într-o pluralitate de
infractiuni. Exemplificam în acest sens infractiunile: portul nelegal de decoratii sau semne distinctive (art. 241 C.
pen.), portul de arme fara drept (art. 279 C. pen.) etc. întreruperile ce apar în activitatea infractionala sunt
determinate de specificul si natura actului de executare a infractiunii. Cunoasterea infractiunii continue are
importanta în incidenta cu alte institutii de drept penal. Astfel, legea penala aplicabila în timp va fi legea în vigoare
din momentul epuizarii acesteia; moment de la care se calculeaza si termenul de prescriptie a raspunderii penale3
moment în functie de care se stabileste incidenta unui act de clementa (amnistie, gratiere):1 Tot în functie de
desfasurarea activitatii infractionale continue, se va stabili legea penala aplicabila în spatiu, fiind cunoscuta
incidenta legii penale române chiar daca numai o parte din infractiune sau rezultat s-a produs pe teritoriul tarii.1 De
asemenea, în cazul în care în momentul consumarii infractiunii su¬biectul activ al acesteia era minor, însa la data
încetarii activitatii infrac¬tionale el a devenit major, acesta va fi sanctionat dupa regulile majorului.

Infractiunea complexa
Codul penal în vigoare a consacrat definitia infractiunii complexe în art. 41 alin. (3). Potrivit acestui text
infractiunea este complexa când în conti¬nutul sau intra ca element sau ca circumstanta agravanta o actiune sau
inactiune care constituie prin ea însasi o fapta prevazuta de legea penala. Din definitia data rezulta ca în structura
infractiunii complexe se include continutul altei infractiuni, care în cazul acestei sinteze juridice îsi pierde
autonomia infractionala. Infractiunea complexa poarta denumirea de infrac¬tiune absorbanta, cea inclusa în
continutul sau luând denumirea de infrac¬tiune absorbita.Sub aspectul obiectului, infractiunea complexa se
caracterizeaza, în ge¬neral, prin existenta unui obiect juridic complex format din doua relatii sociale. De pilda,
infractiunea de tâlharie vatama atât rejatia sociala care asigura dreptul de proprietate, cât si pe aceea care priveste
integritatea cor¬porala sau libertatea morala a persoanei. Dintre cele doua obiecte unul este principal, iar altul
secundar. Cel principal este apreciat ca atare nu datorita importantei sale, ci pozitiei în procesul de savârsire a faptei,
el reprezentând finalitatea urmarita de faptuitor. Obiectul principal hotaraste încadrarea infractiunii complexe într-o
anumita grupa de infractiuni. In cazul infractiunii de tâlharie, obiectul principal îl constituie relatiile sociale cu
privire la avutul privat, fapt care a determinat includerea acestei infractiuni în grupa infrac¬tiunilor contra
patrimoniului.Infractiunea complexa este susceptibila de a fi comisa în participatie. Este de mentionat ca în cazul
coautoratului, faptuitorii pot sa-si aduca contri¬butia prin înfaptuirea unor actiuni identice, dar si prin actiuni
deosebite, dato¬rita împrejurarii ca actiunile ce formeaza latura obiectiva a infractiunii au un caracter eterogen.Se
impgne de asemenea a se preciza faptul ca la crearea infractiunii complexe legiuitorul a avut în vedere existenta
unor legaturi obiective si subiective între faptele ce intra în continutul infractiunii complexe, în sensul ca una dintre
infractiuni serveste ca mijloc pentru realizarea celeilalte care constituie scop în ansamblul activitatii infractionale a
faptuitorului.1• Formele infractiunii complexe. Din definitia legala a infractiunii comple¬xe rezulta ca aceasta se
poate prezenta sub doua forme, si anume: infrac¬tiunea complexa tip sau simpla si infractiunea complexa
agravata.Infractiunea complexa, forma tip se caracterizeaza prin aceea ca în structura continutului sau intra ca
element constitutiv o actiune incriminate de lege ca fapta de sine statatoare.Prin urmare, din doua actiuni cu
semnificatie juridica proprie, legiuitorul a alcatuit o infractiune unica. Exemplul tipic pentru aceasta forma a
infractiunii complexe îl constituie infractiunea de tâlharie prevazuta în legea penala în art. 211. în continutul sau
20
aceasta infractiune reuneste doua infractiuni distincte: infractiunea de furt (art. 208 C. pen.) si infractiunile de lovire
sau alte violente [art. 180 alin. (1) C. pen.] sau amenintare (art. 193 C. pen.). Cele doua infractiuni, desi incriminate
în mod independent de lege, fiind reunite de legiuitor într-o noua infractiune, cu o denumire proprie - tâlharie -îsi
pierd autonomia infractionala. Constructia juridica a infractiunii complexe a fost impusa legiuitorului de realitatea
obiectiva, de o anumita conexiune ce exista între infractiunile reunite în fapta penala unica, care apar în aceasta
sinteza legala ca parti componente ale acesteia. Reunirea a doua infractiuni într-un singur continut legal de
infractiune este impusa, de regula, fie de existenta unui raport de la mijloc la scop, între fapte reunite, în care caz
infractiunea scop nu se poate consuma fara aportul activitatii infractionale mijloc, fie de la antecedenta la consecinte
între faptele pe care legea le considera ca formeaza o singura infractiune. Astfel, în cazul infractiunii de tâlharie,
actiunea de violenta constituie actiunea mijloc, iar cea de furt actiunea scop.
b. Infractiunea complexa calificata. Aceasta se caracterizeaza prin aceea ca în continutul sau este inclusa ca
circumstanta agravanta o actiune ce constituie prin ea însasi o fapta prevazuta de legea penala. în aceasta ipoteza
continutul de baza reprezinta o infractiune In forma simpla si numai continutul agravat (calificat) constituie o
infractiune complexa. Codul penal consacra numeroase asemenea situatii, dar cea mai tipica o constituie furtul
calificat (prin efractie) art. 209 lit. I) C. pen. In cazul acestei infractiuni, legiuitorul îi alatura continutului de baza o
circumstanta agravanta, care la rândul ei constituie o fapta penala distincta, continutul se transforma într-un continut
calificat si în acelasi timp complex prin reunirea celor doua infractiuni. Efractia ca agravanta a furtului consta în
distrugerea încuietorilor în vederea patrunderii într-o anumita încapere unde se afla bunurile pe care faptuitorul
intentioneaza sa le sustraga, distrugere incriminata ca fapta de sine statatoare în art. 217 C. pen.
• Structura infractiunii complexe. Infractiunea complexa cuprinde în continutul sau elementele infractiunilor
reunite sau absorbite. Obiectul juridic al infractiunii complexe este, de regula, dublu: unul prin¬cipal, vizat prin
savârsirea infractiunii absorbante, altul, secundar sau adia¬cent, vizat prin savârsirea infractiunii absorbite. Subiectii
infractiunii complexe. Infractiunea complexa este susceptibila de a fi savârsita de catre orice persoana sau în
participatie în oricare din formele sale (coautorat, instigare, complicitate).
Latura obiectiva a infractiunii complexe va uni în totalitatea elementelor lor laturile obiective ale infractiunii
reunite, inclusiv tipul de legatura stabilit între cele doua elemente materiale pentru constituirea infractiunii
complexe în componenta ei materiala.
Privitor la latura subiectiva, forma de vinovatie pentru infractiunea com¬plexa forma tip este intentia, deoarece
faptuitorul prevede rezultatul actiu¬nilor sale si urmareste ori accepta rezultatul acestora. Spre deosebire de forma
tip, în cazul infractiunilor complexe varianta calificata, forma de vino¬vatie este praeterintentia. în doctrina penala,'
pe lânga complexitatea legala creata de legiuitor este mentionata si complexitatea naturala, care decurge din
includerea în mod natural de catre infractiunea fapt consumat a tentativei la acea infractiune ori în cazul unor
infractiuni contra persoanei, absorbirea unor infractiuni mai usoare în altele mai grave.2 De exemplu: infractiunea
de omor consumat cuprinde în mod natural si tentativa acestei infractiuni, dupa cum cuprinde si elementele
infractiunilor mai putin grave (lovirea, vatamarea corporala). In aceste cazuri, infractiunea absorbanta nu devine o
infractiune comple¬xa propriu-zisa, ci ramâne o infractiune simpla, careia îi sunt aplicabile toate regulile referitoare
la aceasta forma de unitate infractionala.• Efecte juridice De regula, infractiunea complexa nu necesita o
prelungire în timp nici a actiunilor sau inactiunilor reunite si nici a consecintelor acestora, iar infractiunile reunite
nu produc efecte separate. In consecinta, infractiunile reunite nu pot cadea separat sub incidenta unor eventuale acte
de clementa, ca amnistia sau gratierea. Infractiunea complexa se consuma la realizarea actiunilor sau inactiunilor ce
reprezinta elementul material al laturii obiective si producerea rezultatelor prevazute de continutul infractiunii.

Tentativa
în evolutia progresiva a procesului infractional,'tentativa se încadreaza între faza actelor pregatitoare si faza
consumarii, reprezentând o încercare de a comite infractiunea numai când ne referim la activitatea materiala,
obiectiva, adica la ipoteza în care faptuitorul savârseste acte îndreptate spre consumarea infractiunii, dar nu le
finalizeaza prin producerea rezultatului. Tentativa este acea forma a infractiunii care consta in punerea în
exe¬cutare a hotarârii de a savârsi infractiunea, executare care a fost întrerupta sau nu si-a produs efectul [art. 20
alin (1) C. pen]. Din definitia data în Codul penal tentativei se desprinde faptul ca pentru existenta acesteia trebuie
sa fie îndeplinite urmatoarele conditii:- Sa existe hotarârea faptuitorului de a savârsi o infractiune determinate
Numai în cazurile în care se stabileste existenta intentiei de a savârsi o anumita infractiune se poate vorbi de o
tentativa în conceptia Codului nostru penal. Rezulta ca tentativa nu se poate împlini, din punct de vedere subiec¬tiv,
în cazul nici uneia din formele de vinovatie care nu permit formarea unei rezolutii, deci a unei hotarâri infractionale
care sa se constituie în constiinta faptuitorului ca o reprezentare si prevedere constienta si vointa, atât a
conti¬nutului faptei si a întregii desfasurari obiective a acesteia, cât si a urmarilor socialmente periculoase, cum este
cazul infractiunilor din culpa - Punerea în executare a hotarârii infractionale Prin „punerea în executare" a
21
hotarârii de a savârsi infractiunea se înte¬lege efectuarea unuia sau a unor acte prin care se poate executa actiunea
ce constituie elementul material al infractiunii, element exprimat prin cuvântul care indica materialitatea faptei
prevazut în fiecare text incriminator din partea speciala a Codului penal1. Se considera ca s-a pus în executare
hotarârea de a comite o infractiune de tâlharie (art. 211 C. pen.) în cazul în care s-au aplicat lovituri victimei în
scopul luarii unui bun din posesia acesteia. A început executarea hotarârii de a comite infractiunea de acte de
diver¬siune (art. 163 C. pen.) în situatia în care infractorul a asezat materialul ex¬ploziv într-un punct vulnerabil al
unui obiectiv si a încercat aprinderea aces¬tuia, dar a fost surprins si nu a mai putut continua activitatea
infractionala. - Actiunea de savârsire a faptei sa fie întrerupta sau sa nu-si produca efectul din motive independente
de vointa faptuitorului. Daca începerea executarii faptei este momentul initial sau limita infe¬rioara a tentativei,
atunci întreruperea actiunii sau executarea ei pâna la ca¬pat fara sa se produca rezultatul reprezinta momentul final
sau limita supe¬rioara a acesteia. întreruperea executarii si neproducerea rezultatului chiar daca executa¬rea a fost
integral realizata sa fie datorate unor împrejurari independente de vointa faptuitorului.
Formele tentativei Dupa gradul de realizare a executarii actului material si a cauzelor nepro-ducerii urmarillor
tentativa se poate prezenta sub urmatoarele forme: A. Tentativa întrerupta (neterminata) Este reglementata de art. 20
alin. (1) teza 1 C. pen. si consta în punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea, executare care a fost
între¬rupta si rezultatul nu se produce. în aceasta forma a tentativei, executarea începe imediat dupa terminarea
actelor pregatitoare si dureaza pâna când, prin interventia unor forte con¬strângatoare ale vointei subiectului sau a
unor forte independente de vointa autorului, executarea este întrerupta. Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna
supravenite în raport cu ceea ce s-a realizat pâna în momentul intervenirii lor si variate ca natura si mod de
manifestare. Ca atare, infractiunea poate esua prin întreruperea executarii, fie prin in-tervenirea unei forte umane
straine (ca în cazul în care o alta persoana lo¬veste peste arma cu care faptuitorul încearca sa ucida victima), fie prin
capacitatea de rezistenta a victimei (ca în cazul în care femeia supusa constrângerii unui barbat reuseste sa se opuna
la viol), fie prin preexistenta unui obstacol (ca în cazul unei camasi antiglont privitor la tentativa de omor prin
împuscare), fie prin intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executarii (ca în cazul situatiei când se
suplimenteaza dispozitivul de paza), cât si în genere prin intervenirea oricarei cauze de natura a întrerupe o actiune
umana (accident, incident). Tentativa întrerupta este posibila la marea majoritate a infractiunilor sus¬ceptibile de a
fi comise în aceasta forma. B. Tentativa perfecta sau fâra effect Este alta modalitate a tentativei si consta, potrivit
art. 20 alin. (1) teza II C. pen., în executarea integrala a activitatii infractionale fara a se produce rezultatul specific
infractiunii puse în executare. Asadar, în aceasta situatie faptuitorul, din punct de vedere al intentiei sale, d realizat
în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din mo¬tive exterioare lui.
De observat ca tocmai acesta este elementul ce face sa se deosebeasca tentativa perfecta de cea întrerupta. Si în
cazul acestei modalitati a tenta¬tivei, cauzele neproducerii urmarilor pot fi de natura diferita. în practica judiciara s-
a retinut tentativa perfecta la infractiunea de omor în cazul în care faptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima1
sau a admi¬nistrat victimei otrava, dar a fost salvata ori a aruncat victima de la mare înaltime2, cauzându-i numai
leziuni mai grave. Tentativa perfecta este întâlnita numai la infractiunile materiale, întrucât numai la acestea este
posibil ca executarea sa fie dusa pâna la capat fara sa survina rezultatul. C. Tentativa improprie în art. 20 alin. (2) C.
pen. se prevede „Exista tentativa si în cazul în care consumarea infractiunii nu a fost posibila datorita insuficientei
sau defectuo-zitatii mijloacelor folosite ori datorita împrejurarii ca în timpul când s-au savârsit actele de executare,
obiectul lipsea de la locul unde faptuitorul credea ca se afla". In asemenea situatii, consumarea infractiunii nu este
posibila datorita conditiilor în care se savârseste activitatea materiala . O prima situatie de neproducerea urmarilor
socialmente periculoase în cazul tentativei improprii o constituie insuficienta mijloacelor folosite. Mijloacele
insuficiente folosite sunt acelea care prin natura lor proprie pot duce la savârsirea infractiunii, însa întrebuintate în
cantitati insuficiente, în anumite conditii, ele nu pot produce urmarea socialmente periculoasa pe care faptuitorul o
urmareste. O a doua situatie de neproducere a urmarilor socialmente periculoase priveste defectuozitatea
mijloacelor folosite. Defectuozitatea mijloacelor folosite se refera la acele instrumente folosite la savârsirea faptei si
care prin natura loc sunt apte sa produca rezultatul urmarit de faptuitor, însa din cauza unor defecte ce le contin, ele
n-au putut duce la consumarea infractiunii.2 O a treia situatie ce face imposibila consumarea infractiunii o constituie
lipsa obiectului în timpul executarii de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. Intr-o asemenea situatie, obiectul
exista în materialitatea sa, însa faptui¬torul este în eroare asupra locuiui unde se afla în momentul executarii. în
practica judiciara s-a retinut tentativa de furt chiar daca faptuitorul nu a gasit în buzunarele victimei decât hârtii fara
valoare3 sau tentativa de tâl¬harie chiar daca inculpatii, dupa ce au sustras prin violenta geanta victimei, au
constatat ca nu continea valorile pe care le cautau." D. Tentativa absolut improprie Art. 20 alin. (3) C. pen. prevede
ca „Nu exista tentativa atunci când impo¬sibilitatea de consumare a infractiunii este datorata modului cum a fost
conceputa executarea". Nuantând formularea legala, literatura juridica atribuie imposibilitatea consumarii
urmatoarelor trei cauze: inaptitudinea totala a mijloacelor folosite de a produce urmarea; inexistenta absoluta a
obiectului infractiunii; si, în sfârsit, modul absurd în care este conceputa executarea. Astfel, este o ten¬tativa absolut
22
improprie încercarea de a ucide o,persoana cu vraji sau farmece, ori dându-i sa bea un pahar cu apa sau facând-o sa
ingereze o substanta absolut inofensiva.1 De asemenea, exista tentativa absolut improprie si în cazul în care
actiu¬nea este îndreptata împotriva unui obiect inexistent, cum ar fi încercarea de a fura un obiect care între timp
fusese distrus2. Tentativa absolut improprie se apreciaza a fi si situatia în care produ¬cerea rezultatului este exclusa
datorita modului absurd în care a fost conce¬puta executarea faptei, cum ar fi încercarea de a ucide o persoana
trimi-tându-i o sticluta pe care scrie „otrava", încercarea de înselaciune prin prezentarea drept câstigator a unui bilet
de loto ale carui cifre sunt în asa fel modificate, încât falsul apare evident.
Cauzele de nepedepsire a tentativei - desistarea si împiedicarea producerii rezultatului
Legea penala româna nu conditioneaza existenta tentativei de întreru¬pere sau neproducerea rezultatului din cauze
independente de vointa faptui¬torului, ci tentativa subzista chiar în situatia în care acesta renunta de buna¬voie la
activitatea începuta sau împiedica producârea rezultatului. Legiuitorul face, însa, din aceste împrejurari doua cauze
de nepedepsire a tentativei. In art. 22 C. pen. se prevede „Este aparat de pedeapsa faptuitorul care s-a desistat ori a
împiedicat mai înainte de descoperirea faptei producerea rezultatului". Potrivit acestor dispozitii, cauzele de
nepedepsire sunt: desistarea si îm¬piedicarea producerii rezultatului. La reglementarea acestora în Codul penal,
legiuitorul a avut în vedere mai multe considerente. în primul rând, consideratiuni de politica penala cer ca
activitatea care a precedat desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului sa ramâna în afara sanctiunilor penale,
cerând astfel un stimulent care sa determine pe faptuitorii mai sovaielnici de a renunta la savârsirea completa a
infractiunii.
în al doilea rând, actele de executare, în cazul desistarii sau împiedicarii producerii rezultatului îsi pierd caracterul
de acte socialmente periculoase, datorita disparitiei factorului subiectiv, al vointei de a comite infractiunea sau de a
o lasa sa se consume.
Incriminarea si sanctionarea tentativei Codul penal în vigoare consacra conceptia incriminarii limitate a tentativei.
Aceasta rezulta din art. 21 alin. (1) C. pen., care prevede ca „Tentativa se pedepseste numai când legea prevede
expres aceasta", precum si din unele dispozitii speciale, care indica expres pedepsirea tentativei în anumite cazuri.
în legislatia noastra penala se folosesc doua modalitati de incriminare a tentativei. într-o prima modalitate se
prevede incriminarea si pedepsirea tentativei chiar în textul de lege în care se descrie fapta tip, consumata, în
alineatul imediat urmator celui în care se prevede continutul faptei.A doua modalitate de incriminare consta în
prevederea într-un articol comun, inserat la sfârsitul unui titlu sau capitol al partii speciale a Codului penal, care
indica în mod general, prin enumerarea infractiunilor, ca tenta¬tiva la acea grupa de infractiuni sau numai la cele
enumerate limitativ se pedepseste.
Regimul de sanctionare a tentativei pedepsibile este stabilit în art. 21 alin. (2) C. pen. Potrivit acestui text de lege,
tentativa se sanctioneaza cu o pedeapsa cuprinsa între jumatatea minimului si jumatatea maximului preva¬zut de
lege pentru infractiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decât minimul general al pedepsei. Se observa
ca în evaluarea pedepsei pentru tentativa se porneste întot¬deauna de la pedeapsa stabilita de lege pentru
infractiunea consumata în forma de baza ori în forma calificata.In situatiile în care pedeapsa prevazuta de lege este
detentiunea pe viata, în cazul tentativei la aceste infractiuni pedeapsa este închisoarea de la 10 la 25 de ani.
Infractiuni la care tentativa nu este posibila Datorita specificului sau, tentativa nu este posibila la urmatoarele
cate¬gorii de infractiuni: - Infractiunile omisive. Elementul material al acestei categorii de infractiuni consta
într-o inactiune, în neîndeplinirea unei obligatii impuse de lege. Daca obligatia de a face ceva trebuie executata de
îndata, nefiind legata de un termen, neîndeplinirea ei echivaleaza cu infractiunea consumata. De
exemplu, în cazul infractiunii de „nedenuntare", prevazuta în art. 170 C. pen., legea impune cerinta de a se denunta
de îndata savârsirea vreuneia dintre infractiunile prevazute în art. 155-165 si 167, daca faptuitorul nu a executat
aceasta cerinta deja infractiunea s-a consumat. - Infractiunile de culpa. La aceste infractiuni nu exista o rezolutie
infrac¬tionala si, prin urmare, nu se poate vorbi de punerea în executare a hotarârii de a savârsi infractiunea. -
Infractiunile praeterinlentionale. Dupa cum se stie, latura subiectiva la infractiunile praeterintentionale are o
structura complexa, întrucât forma de vinovatie este mixta si se formeaza prin unirea intentiei cu culpa. Daca
primum delictum ramâne numai o Încercare, avem o tentativa la infractiunea intentionata. Când, Insa, se pune în
executare hotarârea de a comite fapta intentionata (primum delictum), dar urmarea specifica acesteia nu are loc, în
schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care faptuitorul l-a prevazut, nu l-a acceptat sperând fara temei
ca nu se va produce ori nu l-a prevazut desi putea si trebuia sa-l prevada, suntem în prezenta infractiunii
praeterintentionale în forma consumata.' în practica judiciara, unele instante procedând gresit, au retinut tentativa la
infractiunea praeterintentionala.2 - Infractiunile de obicei. Tentativa nu este posibila la aceste infractiuni,
datorita specificului elementului material ce se formeaza prin repetarea aceleiasi activitati pâna devine un obicei, o
practica. Efectuarea unui singur act nu are relevanta penala. Comiterea mai multor acte care învedereaza obisnuinta
face ca infractiunea sa se consume.3 - Infractiunile de imediata consumare. întrucât aceste infractiuni sunt lip¬site
de o desfasurare în timp, nu sunt susceptibile de tentativa. Momentul efectuarii primului act de executare coincide
23
cu momentul consumarii infrac¬tiunii (exemple de infractiuni din aceasta categorie: insulta - art. 205 C. pen.,
calomnia - art. 206 C. pen., realizate oral prin vorbe).

Suspendarea conditionata a executarii pedepsei

Conditii privitoare la pedeapsa si la natura infractiunii
a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate dispune numai daca pedeapsa aplicata de instanta este
Închisoare de cel mult 3 ani sau amenda. în caz de concurs de infractiuni, suspendarea se poate acorda daca
pedeapsa aplicata este închisoarea de cel mult 2 ani. Când infrac¬tiunile în concurs au fost sanctionate cu pedepse
diferite - una sau unele cu închisoare, iar alta sau altele cu amenda - si instanta a adaugat amenda la pedeapsa
închisorii [art. 34 lit. d) sau e)], numai pedeapsa închisorii trebuie sa fie de cel mult 2 ani, neputându-se sustine ca
prin adaugarea amenzii s-a depasit limita maxima prevazuta de art. 81, alin. (2) C. pen.;b)suspendarea conditionata
a executarii pedepsei nu se poate dispune în cazul infractiunilor intentionate pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 15 ani, precum si în cazul infractiunilor prevazute de art. 182 (vatamare corporala grava), aii.
183 (loviri sau vatamari cauzatare de moarte), art. 197 alin. (1) si (2) (viol) si art. 2671 alin. (1) si (2) (tortura)1; c)
când prin infractiune s-a produs o paguba, suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate dispune
numai daca pâna la pronuntarea hotarârii paguba a fost integral reparata sau plata despagubirii a fost garan¬tata de o
societate de asigurare [
Conditii privitoare la persoana infractorului
a) suspendarea conditionata a executarii pedepsei se poate acorda daca infractorul nu a mai fost condamnat
anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afara de cazul când condamnarea intra In vreunul din cazurile
prevazute în art. 38 C. pen.;
b) aptitudinea celui condamnat de a se îndrepta chiar fara executarea pedepsei [art. 81 lit. c) C. pen.]. Existenta
acestei aptitudini se apreciaza de catre instanta de judecata pe baza tuturor elementelor obiective si subiec¬tive ale
cauzei: gravitatea faptelor, trecutul infractorului, mediul In care traieste, modul de comportare la locul de munca, In
familie,
Termenul de încercare
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei se dispune pe o anumi¬ta durata, care, potrivit art. 82 C. pen.,
constituie termen de încercare pentru condamnat. Legea nu impune condamnatului obligatii speciale în decursul
termenului de încercare, însa el trebuie sa se abtina de la savârsirea altor infractiuni, sa se supuna eventualelor
masuri de siguranta si sa execute obligatiile civile ce i-au fost impuse prin hotarârea de condamnare.
Durata termenului de încercare nu este întotdeauna aceeasi: în cazul închisorii, ea este egala cu cuantumul pedepsei
aplicate, la care se adauga un interval de 2 ani; în cazul amenzii, ea este de un an. Termenul de încercare se
socoteste de la data ramânerii definitive a hotarârii prin care s-a pronuntat suspendarea conditionata a executarii
pedepsei. Fiind stabilit prin lege, termenul de încercare nu poate fi nici lungit si nici scurtat de catre instanta de
judecata. Durata termenului de încercare se reduce însa ca efect al gratierii. In acest caz, partea din termenul de
încercare care reprezinta durata pedepsei pronuntate de instanta se reduce în mod corespunzator. Prin urmare, daca
gratierea este totala, din termenul de încercare ramâne doar intervalul de 2 ani, iar daca gratierea este partiala
termenul de încercare se compune din intervalul de 2 ani, plus partea din pedeapsa neafectata de gratiere. In cazul
suspendarii conditionate a executarii pedepsei aplicate mino¬rului, termenul de încercare se compune din durata
pedepsei închisorii la care se adauga un interval de timp de la 6 luni la 2 ani fixat de instanta. Daca pedeapsa
aplicata minorului este amenda, termenul de încercare este de 6 luni. Termenul de încercare, fiind de drept
substantial, conform art. 154 C. pen., se socoteste împlinit cu o zi înainte de ziua corespunzatoare datei de la care a
început sa curga.
Efecte juridice Suspendarea conditionata a executarii pedepsei produce doua feluri de efecte: unele, cu caracter
tranzitoriu, se produc din chiar momentul în care hotarârea de condamnare a ramas definitiva si au fost denumite
efecte ime¬diate; altele, cu caracter definitiv, se produc în mpmentul împlinirii terme¬nului de încercare, în sensul
ca pun capat pentru totdeauna raspunderii penale pentru infractiunea care a atras condamnarea.
Efecte immediate Principalul efect imediat, dar provizoriu, al suspendarii conditionate a executarii pedepsei consta
în faptul ca pedepsele aplicate inculpatului nu se executa. Acest efect priveste atât pedeapsa principala, cât si
pedeapsa accesorie si complementara.
Suspendarea conditionata nu produce însa efecte asupra masurilor de sigu¬ranta si nici asupra obligatiilor civile
prevazute în hotarârea de condamnare.
Efecte definitive La expirarea termenului de încercare se produc efectele definitive ale suspendarii conditionate a
executarii pedepsei, care constau în reabilitarea de drept a celui condamnat, cu toate consecintele care decurg din
aceasta.

24
Pentru ca reabilitarea sa opereze se cer întrunite urmatoarele conditii: a) sa fi expirat termenul de încercare; b)
condamnatul sa nu fi savârsit între timp o alta infractiune; c) suspendarea sa nu fi fost revocata sau anulata pentru
vreunul din motivele prevazute de lege. Reabilitarea face sa înceteze interdictiile, decaderile si incapacitatile ce
decurg din condamnare, însa scoaterea din cazierul judiciar nu are loc imediat, ci, în conformitate cu prevederile
Legii nr. 7/1972, dupa trecerea unui termen de 2 ani de la expirarea termenului de încercare. Desi reabilitarea are
loc ope legis, fostul condamnat poate cere instantei sa constate intervenirea reabilitarii de drept.
Revocarea este o sanctiune care intervine atunci când condamnatul infirma, prin comportarea sa în cursul
termenului de încercare, aprecierea ca scopul pedepsei s-ar putea atinge fara ca pedeapsa sa fie efectiv
executata.Revocarea intervine în cazurile anume prevazute de lege si este, dupa caz, obligatorie sau facultativa.
Revocarea Tn cazul savârsirii unei infractiuniPotrivit art. 83 C. pen.. în cazul în care condamnatul a savârsit din nou
o infractiune în cursul termenului de încercare, instanta este obligata sa dis¬puna revocarea suspendarii
conditionate, dar numai daca sunt întrunite urmatoarele doua conditii: a) infractiunea ulterioara este o infractiune
inten¬tionata; b) infractiunea ulterioara a fost descoperita înainte de expirarea termenului de încercare.Prin urmare,
masura revocarii nu se dispune când infractiunea anterioara a fost savârsita din culpa sau când aceasta infractiune .a
fost descoperita dupa expirarea termenului de încercare.Nerevocarea suspendarii conditionate în cazul când
infractiunea ulte¬rioara s-a savârsit din culpa se explica prin faptul ca o infractiune nein¬tentionata nu este de
natura sa infirme aprecierea initiala privitoare la aptitudinea inculpatului de a fi reeducat fara executarea pedepsei.
Instanta poate, de aceea, sa aplice si pentru infractiunea ulterioara, comisa din culpa, suspendarea conditionata a
executarii pedepsei, In aceasta situatie masura suspendarii luata initial urmând sa coexiste cu masura suspendarii
privitoare la infractiunea ulterioara, fiecare cu propriul sau termen de încer¬care. Infractiunea intentionata savârsita
înauntrul termenului de încercare atrage starea de recidiva postcondamnatorie, care nu se va sanctiona însa dupa
regula înscrisa în art. 39 alin. (1) C. pen., ci va urma tratamentul special prevazut în art. 83 alin. (1) C. pen.1 In ceea
ce priveste cerinta legala ca infractiunea ulterioara sa fi fost descoperita înainte de expirarea termenului de
încercare, aceasta constituie însa obiect de controversa. Se discuta, mai exact, daca formula utilizata de legiuitor -
„descoperirea infractiunii" - se refera numai la încunostintarea organelor competente cu privire la fapta savârsita sau
daca ea implica, în plus, si identificarea faptuitorului. Instanta suprema s-a pronuntat în sensul ca, daca infractiunea
savârsita ulterior condamnarii cu suspendare a fost descoperita mai înainte de împlinirea termenului de încercare,
suspendarea se revoca chiar daca autorul infractiunii a fost descoperit ulterior expirarii acestui termen.' Doctrina nu
a împartasit însa în totalitate acest punct de vedere, considerând, dupa parerea noastra în mod corect, ca pentru a se
dispune revocarea suspendarii este necesar ca si autorul, nu doar fapta, sa fie descoperit în cursul termenului de
încercare.2 Interpretând într-un sens foarte larg sintagma „descoperirea infractiunii", instanta a avut, desigur, în
vedere necesitatea de a sanctiona perseverenta condamnatului în activitatea infractionala, indiferent daca prin
aceasta sanctionare tardiva s-ar reveni asupra reabilitarii de drept, anulându-se tocmai efectul definitiv, irevocabil, al
suspendarii conditionate si nesocotin-du-se astfel o serie de drepturi pe care fostul condamnat le redobândise în
virtutea legii. Cu toate acestea, într-o alta speta, instanta suprema a pro¬cedat la o restrângere a semnificatiei
aceleiasi sintagme si a adoptat o so¬lutie diametral opusa, decizând ca nu se poate dispune revocarea suspen¬darii
pentru infractiunea comisa înauntrul termenului de încercare, daca partea vatamata a depus plângere ulterior
expirarii termenului de încercare.3 în acest din urma caz, desi situatia era similara, condamnatul savârsind alte
infractiuni în cursul termenului de încercare, instanta suprema a considerat inoperanta revocarea, deoarece cerinta
„descoperirii infractiunii" în cursul termenului de încercare ar semnifica numai aflarea ei de catre organele de stat
competente, nu si de catre alte persoane. Aceasta din urma solutie nu a suscitat discutii, întrucât, într-adevar,
sintagma respectiva trebuie interpre¬tata restrictiv, pentru a nu se ajunge la nesocotirea vreuneia dintre cele doua
cerinte legale ale revocarii. O data ce sunt întrunite aceste doua conditii legale, revocarea suspen¬darii conditionate
se dispune chiar daca hotarârea de condamnare pentru infractiunea ulterioara se pronunta dupa expirarea termenului
de încercare. In cazul în care instanta dispune achitarea, încetarea procesului penal sau înlocuirea raspunderii
penale, fostul condamnat este reabilitat de drept, începând cu data de la care a expirat termenul de încercare. în
cazul condamnarii, revocarea este obligatorie si are drept efect exe¬cutarea în întregime a pedepsei care se
cumuleaza aritmetic cu pedeapsa aplicata pentru infractiunea ulterioara. Revocarea suspendarii conditionate
constituie unul dintre cazurile, limi¬tativ prevazute de lege, în care contopirea pedepselor nu este posibila.
Revocarea în cazul neexecutarii obligatiilor civile Potrivit art. 84 C. pen., daca pâna la expirarea termenului de
Încercare condamnatul nu a îndeplinit obligatiile civile stabilite prin hotarârea de con¬damnare, instanta poate
dispune revocarea suspendarii executarii pedepsei, afara de cazul când cel condamnat dovedeste ca nu a avut putinta
de a îndeplini aceste obligatii. Revocarea are, în acest caz, caracter facultativ, iar dipunerea ei este subordonata
urmatoarelor cerinte legale: a) neîndeplinirea de catre condam¬nat a obligatiilor civile (restituirea unui lucru, plata
unei despagubiri etc); b) aceasta neîndeplinire sa se datoreze relei-credinte a condamnatului. Pentru a dispune
revocarea pe acest temei, instanta trebuie sa fixeze cauzele neexecutarii obligatiilor de natura civila si sa dipuna
25
revocarea numai atunci când din împrejurarile cauzei se desprinde concluzia lipsei oricarui efort de îndreptare din
partea condamnatului. Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce fusese suspendata
conditionat.
Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei Potrivit art. 85 C. pen., atunci când dupa ramânerea
definitiva a hotarârii prin care s-a dispus suspendarea conditionata se descopera ca nu erau întrunite conditiile
prevazute în art. 81 C. pen., deoarece infractorul mai savârsise o infractiune fie înainte de pronuntarea hotarârii prin
care s-a dis¬pus suspendarea, fie pâna la ramânerea definitiva a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar dupa expirarea termenului de încer¬care, suspendarea conditionata a executarii pedepsei se anuleza.
Pentru a se dispune anularea suspendarii conditionate, se cer întrunite urmatoarele conditii:condamnatul sa mai fi
savârsit o infractiune anterior ramânerii defi¬nitive a hotarârii prin care s-a dispus suspendarea executarii
pedepsei;pentru aceasta infractiune sa i se fi aplicat, chiar dupa expirarea ter¬menului de încercare, pedeapsa
închisorii;infractiunea care atrage anularea sa fi fost descoperita mai înainte de împlinirea termenului de încercare.
Anularea suspendarii conditionate a executarii pedepsei apare, asadar, ca o masura-remediu, care are drept efect
desfiintarea dispozitiei de suspendare1 atunci când un viciu esential si preexistent (o alta infractiune de o anumita
gravitate) facea inadmisibila dispunerea suspendarii conditionate.
Suspendarea conditionata a executarii pedepsei în cazuri speciale
Codul penal prevede doua cazuri în care instanta poate dispune suspen¬darea conditionata a executarii pedepsei,
chiar daca nu sunt îndeplinite conditiile prevazute de art. 81 C. pen.:Potrivit art. 305 alin. (4) C. pen., daca partile nu
s-au împacat, dar în cursul judecatii inculpatul îsi îndeplineste obligatiile, instanta, daca retine vinovatia
inculpatului, trebuie sa pronunte o condamnare cu suspendarea conditionata a executarii pedepsei, chiar daca
conditiile prevazute în art. 81 C. pen. nu sunt îndeplinite. Revocarea suspendarii conditionate nu are loc decât în
cazul când, în cursul termenului de încercare, condamnatul savârseste din nou infractiunea de abandon de familie.
Daca suspendarea conditionata a executarii pedepsei s-a dispus în conditiile art. 305 alin. (4) C. pen., savârsirea în
cursul termenului de încercare a unei alte infractiuni decât cea prevazuta de art. 305 C. pen. nu va atrage revocarea
suspendarii conditionate.Potrivit art. 86 alin. (9) C. pen., când condamnatul nu mai poate presta munca din cauza
pierderii totale a capacitatii de munca, instanta revoca executarea pedepsei la locul de munca si, tinând seama de
împrejurarile care au determinat incapacitatea de munca si de criteriile generale de indi¬vidualizare, dispune
suspendarea conditionata a executarii pedepsei chiar daca nu sunt întrunite conditiile prevazute în art. 81 C. pen.
Constatarea pierderii totale a capacitatii de munca se face prin supunerea condamnatului unei expertize medico-
legale, la nivelul laboratoarelor medico-legale care functioneaza în fiecare judet.

Reabilitarea
Reabilitarea este mijlocul legal prin care fostul condamnat este deplin integrat, pe plan juridic, în societate.
Reabilitarea constituie, asadar, o cauza care înlatura consecintele penale si extrapenale care au rezultat dintr-o
condamnare, facând ca fostul con¬damnat sa se bucure din nou de dreptul la egalitate în fata legii. Ca masura de
politica penala, reabilitarea urmareste sa stimuleze efortul de reintegrare sociala a fostului condamnat, prin
repunerea sa în deplina¬tatea drepturilor politice si social-economice.
Felurile reabilitarii In stiinta penala se cunosc doua feluri de forme de reabilitare, anume reabilitarea de drept si
reabilitarea judecatoreasca. Reabilitarea de drept intervine, în anumite conditii prevazute de lege, dupa trecerea unui
anumit interval de timp. Ea opereaza automat, în virtutea legii (ope legis), fostul condamnat nefiind obligat sa o
ceara sau sa o obtina printr-o procedura speciala.
Reabilitarea judecatoreasca sau judiciara se obtine la cererea fostului condamnat, cu respectarea conditiilor
prevazute de lege, pe calea unei pro¬ceduri speciale în fata instantei de judecata.
Efectele reabilitarii
Potrivit art. 133 C. pen., reabilitarea face sa înceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta
din condamnare. Eventualele decaderi si interdictii provocate In trecut de condamnare se sting, iar pe viitor
reabilitarea face sa nu mai intervina alte decaderi, inter¬dictii sau incapacitati. Reabilitarea înlatura, de asemenea,
antecedentele penale, asa Încât con¬damnarea pentru care s-a obtinut reabilitarea nu mai este luata în seama la
stabilirea starii de recidiva (art. 28 C. pen.). Reabilitarea produce si alte efecte juridice privind, de exemplu,
recu¬noasterea vechimii în munca sau a drepturilor de pensionar. Cu toate acestea, reabilitarea nu opereaza o
„restitutio in integrum", o repunere în situatia de dinainte de condamnare. Întrucât priveste viitorul, si nu trecutul,
condamnatului, reabilitarea nu da nastere obligatiei de reinte¬grare în functia din care infractorul a fost scos în urma
condamnarii, dupa cum nu obliga la rechemarea militarului condamnat în cadrele permanente ale armatei ori la
redarea gradului militar pierdut. Reabilitarea nu are efecte nici asupra masurilor de siguranta, cu exceptia celei
prevazute în art. 112 lit. d) C. pen. (interdictia de a se afla în anumite localitati) ori asupra drepturilor civile ale
persoanei vatamate.
26
Trasaturile reabilitarii Reabilitarea prezinta anumite trasaturi caracteristice, prin care se deose¬beste de celelalte
institutii cu efecte extinctive (amnistia, gratierea, prescriptia). Astfel, fiind o cauza care face sa înceteze
interdictiile,,decaderile si inca¬pacitatile care decurg din condamnare, reabilitarea produce efecte in personam,
numai cu privire la condamnatul care a îndeplinit conditiile legale pentru obtinerea dreptului de a fi reabilitat.
Reabilitarea este indivizibila, în sensul ca ea nu poate fi obtinuta numai pentru d parte dintre condamnarile suferite
de o persoana. Deoarece reabilitarea este personala si indivizibila nu este posibil ca fostul condamnat sa fie
reabilitat în ce priveste o condamnare si, în acelasi timp, sa ramâna nereabilitat în privinta altor
condamnari.Reabilitatea poate fi obtinuta pentru orice condamnare. Deoarece legea nu face nici o distinctie între
faptele grave sau mai putin grave savârsite de cei care solicita reabilitarea, reabilitarea poate fi obtinuta de catre
orice infractor care îndeplineste conditiile legale. Reabilitarea produce efecte numai pentru viitor.
Reabilitarea de drept
Reabilitarea de drept este o forma de reabilitare care opereaza în virtutea legii (ope legis), în momentul îndeplinirii
conditiilor prevazute de lege.
Potrivit art. 134 C. pen., reabilitarea are loc de drept în cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa închisorii care
nu depaseste un an, daca în decurs de 3 ani condamnatul nu a savârsit nici o alta infractiune.
Distinct de cazurile la care se refera art. 134 C. pen., reabilitarea de drept mai intervine In trei cazuri speciale, si
anume: la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii conditionate a executarii pedepsei (art. 86 C.
pen.), la împlinirea termenului de încercare în cazul suspendarii executarii pedepsei sub supraveghere [art. 86 alin.
(6) C. pen.] si în cazul executarii pedepsei într-o închisoare militara [art. 62 alin. (5) C. pen.].
Conditiile reabilitarii de drept a) Conditii cu privire la condamnare. Reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o
gravitate redusa, exprimata în pedeapsa închisorii pâna la un an sau amenda. Textul legal are în vedere pedeapsa
aplicata de instanta, si nu cea executata efectiv. Reabilitarea de drept poate interveni si în cazul unor condamnari
suc¬cesive, daca fiecare în parte îndeplineste conditiile legale.b) Conditii privind conduita condamnatului. Pentru
obtinerea reabilitarii de drept este necesar ca, dupa executarea pedepsei, condamnatul sa aiba o buna conduita, sa nu
mai savârseasca infractiuni. Daca, dimpotriva, în decurs de 3 ani condamnatul savârseste o noua infractiune, el nu
va putea beneficia de reabilitare de drept. c) Conditii privind termenul de reabilitare. Obtinerea reabilitarii de drept
este conditionata si de trecerea unui termen de 3 ani de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia. Termenul
de 3 ani se calculeaza, pentru cei condamnati la amenda, de la data când amenda a fost achitata sau executarea ei s-a
stins In alt mod
Reabilitarea de drept în cazuri speciale Potrivit dispozitiilor art. 861 si 866 C. pen., daca cel condamnat cu
sus¬pendarea conditionata a executarii pedepsei ori cu suspendarea executarii pedepsei sub supraveghere nu a
savârsit din nou o infractiune înauntrul termenului de Încercare si nici nu s-a pronuntat revocarea suspendarii
conditionate a executarii pedepsei în baza art. 83, 84 si 864 C. pen., el este reabilitat de drept, la expirarea
termenului de încercare. în cazul condamnatului militar în termen care executa pedeapsa într-o închisoare militara la
terminarea executarii pedepsei, reabilitarea de drept intervine la terminarea executarii pedepsei. Reabilitarea de
drept va interveni si la împlinirea duratei pedepsei, când condamnatul militar a devenit inapt si a fost liberat
conditionat. Dobândirea reabilitarii de drept de catre condamnatul militar în termen este conditionata de conduita
buna a acestuia care trebuie sa nu mai savârseasca din nou o alta infractiune.
Reabilitarea judecatoreasca
Reabilitarea judecatoreasca este o forma de reabilitare care se acorda, la cererea condamnatului, de catre instanta
judecatoreasca, în conditiile aratate de lege.Reabilitarea judecatoreasca se acorda'în cazurile în care nu opereaza
reabilitarea de drept, respectiv pentru condamnarile la închisoare mai mari de un an.
Conditiile reabilitarii judecatoresti Ca si în cazul reabilitarii de drept, si în acest caz legea prevede conditii privind
condamnarea, termenele de reabilitare si conduita condamnatului. a) Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru
acele condamnari in privinta carora nu opereaza reabilitarea de drept. Reabilitarea judecatoreas¬ca poate fi acordata
si pentru acele condamnari cu privire la care a intervenit amnistia.1 Reabilitarea judecatoreasca se acorda pentru
toate condamnarile succesive, chiar daca pentru unele dintre acestea ar fi incidenta reabilitarea de drept.2 b) O alta
conditie a reabilitarii judecatoresti o reprezinta termenul de reabilitare. Termenul de reabilitare reprezinta intervalul
de timp în care condamnatul trebuie sa probeze, prin conduita sa, ca s-a îndreptat si ca merita sa i se acorde
reabilitarea. Legea prevede în aceasta materie „termene compuse" dintr-un interval de timp fix (4 ani In cazul
condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de un an pâna la 5 ani; 5 ani în cazul condamnarii la pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani pâna la 10 ani; 7 ani în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani) si
un interval de timp variabil Oumatate din durata pedepsei pronuntate). In cazul pedepsei detentiunii pe viata
comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, termenul de reabilitare este, de asemenea, un termen compus (7 ani,
la care se adauga jumatate din durata pedepsei cu închisoarea). Termenele se socotesc de la data când a luat sfârsit
executarea pedepsei principale sau de la data când aceasta s-a prescris. în cazul amenzii, termenul curge din
27
momentul în care amenda a fost achitata sau s-a stins în alt mod. în caz de gratiere, termenul curge de la data actului
de gratiere. în cazul concursului de infractiuni, termenul de reabilitare se stabileste în raport de pedeapsa rezultanta.
Procurorul general poate dispune reducerea termenelor de reabilitare [art. 135 alin. (2) C. pen.]. Daca prin
comutarea arestarii preventive nu mai ramâne de executat nici un rest de pedeapsa, termenul de reabilitare se
calculeaza de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare3. Atunci când executarea pedepsei aplicate a
avut loc prin detinere preventiva care a luat sfârsit mai înainte de ramânerea definitiva a hotarârii de condamnare,
termenul de reabilitare se calculeaza tot de la data ramânerii definitive a hotarârii de condamnare si nu de la data
când a luat sfârsit detinerea preventiva4. c) în sfârsit, prin dispozitiile art. 137 C. pen. au fost stabilite conditiile
privitoare la conduita condamnatului, denumite uneori „conditii de fond" ale reabilitarii. Textul legal mentionat
enumera patru asemenea conditii, dupa cum urmeaza: persoana condamnata sa nu fi suferit o noua condamnare în
termenul de reabilitare. Condamnarea trebuie sa fie definitiva, pentru ca cererea sa poate fi respinsa pentru acest
motiv;fostul condamnat îsi are asigurata existenta prin munca sau prin alte mijloace oneste, precum si în cazul când
are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de munca. Legea nu limiteaza durata sau felul mifocij, fiind suficient
ca fostul condamnat sa-si asigure existenta prin mijloace oneste;solicitantul reabilitarii sa (i avut o conduita buna.
Conduita buna a condamnatului se examineaza de catre instanta de judecata, atât In familie, la locul de munca, în
societate, în orice împrejurare în care condamnatul s-a aflat si pe întreaga perioada de la executarea pedepsei pâna la
solutionarea cererii de reabilitare. Conditia nu este îndeplinita când fostul condamnat a mai savârsit o infractiune,
chiar daca aceasta a fost amnistiata ori daca a fost sanctionat contraventional de catre instanta de
judecata;petitionarul sa fi achitat în întregime cheltuielile de judecata si despa¬gubirile civile la care a fost obligat
afara de cazul când partea vatamata a renuntat la despagubiri sau când instanta constata ca si-a îndeplinit în mod
regulat obligatiile privitoare la dispozitiile civile din hotarâre. Daca neplata cheltuielilor de judecata si a
despagubirilor civile nu se datoreaza relei cre¬dinte a condamnatului, se poate dispune reabilitarea. Conditia
prevazuta de art. 137 lit. d) C. pen. nu este îndeplinita când condamnatul s-a sustras de la plata despagubirilor civile
pâna când acestea s-au prescris. Daca cererea de reabilitare este respinsa, nu se poate face o noua cerere decât dupa
un termen de 3 ani, în cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dupa un termen de 2 ani în
cazul condamnarii la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani si dupa un termen de un an în celelalte cazuri.
Termenele se socotesc de la data respingerii cererii (art. 138 C. pen.)
Anularea reabilitarii Conform art. 1,39 C. pen., reabilitarea judecatoreasca va fi anulata când dupa acordarea ei s-a
descoperit ca cel condamnat mai suferise o condam¬nare, care, daca ar fi fost cunoscuta, conducea la respingerea
cererii de rea¬bilitare. Textul are în vedere o condamnare definitiva, chpr daca hotarârea de condamnare a ramas
definitiva dupa împlinirea termenului de reabilitare. Anularea reabilitarii este, în acest caz, obligatorie si reprezinta
sanctiunea specifica prevazuta în cadrul reglementarii privind reabilitarea.

28