Sunteți pe pagina 1din 95

AGHATA CHRISTIE

DETECTIVII DRAGOSTEI
şi alte povestiri

SUMAR
Detectivii dragostei........................................................................................ 5
Serviciul de ceai "Arlechin"..................................................................... 31
Preaviz în
căsnicie .......................................................................................
.... 68
Cazul ofiţerului
nemulţumit .................................................................. 85
Floarea de magnolie .................................................................................. 107
Irisul galben ................................................................................................... 129
Misterul" Regata" ................................................................................. 149
De dragul unui cîine ................................................................................... 170
Ciudatul caz al lui şir Arthur Carmichael ....................................
190

Detectivii dragostei
Micul domn Satterthwaite se uita gînditor la gazda sa. Prietenia dintre cei
doi bărbaţi era destul de ciudată. Colonelul era un domn simplu de la ţară a
cărui pasiune în viaţă o constituia vînătoarea. Cele cîteva săptămîni, cît
stătuse obligat în Londra, le petrecuse fără voia sa. Domnul Satterthwaite
era, pe de altă parte, un orăşean prin definiţie. O autoritate în bucătăria
franceză, în îmbrăcămintea de damă şi întotdeauna la curent cu ultimele
scandaluri. Pasiunea sa consta în a observa natura umană. Şi era un expert
în a contempla viaţa.
De aceea, s-ar fi putut părea că el şi colonelul Melrose aveau puţine lucruri
în comun, întrucît pe colonel nu-l interesau treburile vecinilor săi şi avea
oroare pentru orice-fel de emoţie. Cei doi oameni erau prieteni mai ales
pentru că taţii lor fuseseră şi ei amici. Totodată, cunoşteau aceiaşi oameni
şi împărtăşeau păreri conservatoare despre Ies nouveaux riehes.
Era aproape trecut de şapte şi jumătate. Cei doi stăteau în biroul
confortabil al colonelului şi Melrose descria desfăşurarea iernii precedente
cu entuziasmul unui vînător abil. Domnul Satterthwaite, ale cărui
cunoştinţe despre cai constau, mai ales, din vizita obişnuită de duminica
dimineaţa pe la grajduri, ce se mai păstrează încă prin tradiţie la casele
demodate din provincie, asculta cu politeţea-i cunoscută.
Sunetul strident al telefonului îl întrerupse pe Melrose. Se duse spre masă
şi apucă receptorul.
- Helo, da, colonelul Melrose la telefon. Poftim? întreaga sa purtare se schimbă,
deveni rigidă şi oficială. Acum vorbea magistratul, nu vînătoruL Ascultă
cîteva clipe, apoi spuse laconic:
- Bine, Curtis. Vin de-ndată. Puse receptorul la loc şi se întoarse spre
musafirul său: Şir James Dwighton a fost găsit în bibliotecă - ucis.
-Ce?
Domnul Satterthwaite tresări tulburat.
- Trebuie să plec imediat spre Alderway. Vrei să mergi cu mine?
Domnul Satterthwaite îşi aminti că, în district, colonelul era şeful poliţiei.
- Dacă nu deranjez... Ezită.
- Qtuşi de puţin. La telefon era inspectorul Curtis. Un tip bun, cinstit, dar nu

1
prea inteligent. M-aş bucura dacă ai veni cu mine, Satterthwaite. Am
presimţirea că e vorba de o afacere murdară.
- L-au prins pe ucigaş?
- Nu, răspunse scurt Melrose.
Urechea antrenată a domnului Satterthwaite detecta o nuanţă de rezervă
in spatele scurtei negaţii începu să-şi recapituleze în minte tot ceea ce ştia
despre familia Dwighton.
Un bătrîn îngîmfat, fostul şir James era violent în comportament. Un om
care-şi putea face duşmani cu uşurinţă. Mergmd pe 60 de ani, cu părul
grizonat .«•' faţa roşie. Avea reputaţia de a fi exagerat de zgîrcit
Gîndurile i se îndreptară spre lady Dwighton. Imaginea ei îi apăru în faţă:
tînâră, roşcată, subţire, îşi reaminti diferite zvonuri, aluzii, ciudate fragmente
de bîrfă. Deci, asta era treaba, de aceea Melrose arăta atît de întunecat.
Apoi se reculese, imaginaţia luînd-o razna odată cu el.
Cinci minute mai tîrziu, domnul Satterthwaite se aşeză alături de gazda sa,
în maşinuţa cu două locuri a acestuia şi porniră în noapte.
Colonelul era un tip taciturn. Trecuse o milă şi jumătate înainte de a vorbi.
Atunci întrebă brusc.
- Cred că-i cunoşti?
- Familia Dwighton? Ştiu totul despre ei, bineînţeles. -Oare despre cine nu
ştia totul domnul Satterthwaite? Cred că pe el l-am mtîlnit o dată şi pe ea
destul de des.
- Drăguţă femeie, spuse Melrose.
- Frumoasă! declară domnul Satterthwaite.
- Chiar crezi?
- Tipul pur renascentist, sublinie domnul Satterthwaite, înflăcărîndu-se pe
tema asta. Ea a jucat în piesele alea, ştii, matinee de caritate, primăvara
trecută. Am fost extrem de impresionat. Nu era nimic modern la ea, o pură
supravieţuitoare. Ţi-o poţi imagina în Palatuf Dogilor sau ca Lucrezia Borgia.
Colonelul lăsă maşina să devieze uşor şi domnul Satterthwaite se opri
brusc. Se întrebă ce fatalitate îi adusese numele Lucreziei Borgia pe limbă,
în împrejurările acelea... Dwighton n-a fost otrăvit, nu-i aşa? întrebă el
deodată. Melrose se uită la el chiorîş, oarecum curios.
- Mă mir ce te face să întrebi asta?
- O, nu, nu ştiu. Domnul Satterthwaite era încurcat Mi-a trecut aşa prin
minte.
- Ei bine, n-a fost, spuse Melrose supărat Dacă vrei să ştii, i-a fost strivit
capul.
- Cu un instrument greoi, murmură domnul Sat-terthwaite, dînd din cap ca
un înţelept
- Nu vorbi ca dintr-o poveste detectivă, Sat-terthwaite. A fost lovit în cap cu
o statuetă din bronz.
- O, exclamă Satterthwaite §i se cufundă în tăcere.
- Ştii ceva despre un tip numit Paul Delangua? întrebă Melrose după un
minut, două.
- Da. Un tînăr chipeş.
- Aş zice că femeile obişnuiesc să-i spună aşa, mîrîi colonelul.
- Nu-ţi place de el?
- Nu, nu-mi place.
- Aş fi crezut că-ţi place. Călăreşte foarte bine.
- Ca un străin la un concurs hipic. O mulţime de maimuţăreli.
Domnul Satterthwaite îşi ascunse un zîmbet. Bietul bătrîn Melrose era aşa de
britanic în convingerile sale. El însuşi conştient că agrea punctele de vedere
cosmopolite, domnul Satterthwaite deplîngea atitudinea insulară faţă de
viaţă.
- A fost prin partea asta a locurilor? întrebă el.
- Stătea la Alderway, cu familia Dwighton. Potrivit unui zvon, şir James l-a
2
dat cu piciorul afară săptămîna trecută.
- De ce?
- L-a găsit făcînd dragoste cu nevastă-sa, cred. Ce dracu...
Urmă o zvîcnitură violentă şi o ciocnitură puternică.
- Cele mai periculoase intersecţii sînt în Anglia, spuse Melrose. Totuşi,
individul ăla ar fî trebuit să claxoneze. Noi sîntem pe drumul principal îmi
închipui că noi l-am lovit mai rău decît el pe noi.
Sări afară din maşină. O siluetă se arătă din cealaltă maşină şi i se alătură.
Fragmente din discuţie ajunseră la Satterthwaite.
- Mă tem că este în întregime vina mea, spunea străinul. Dar eu nu cunosc
foarte bine partea asta din ţară şi nu există nici un fel de semn care să
indice cine are prioritate.
Colonelul, îmblînzit, se comportă corespunzător. Cei doi bărbaţi se aplecară
asupra maşinii străinului, pe care un şofer o examina deja. Conversaţia
deveni foarte tehnică.
- O chestie de jumătate de oră cred, spuse străinul. Dar n-aş vrea să vă
reţin. Mă bucur că maşina dumneavoastră a scăpat numai cu atîta.
- De fapt... începuse colonelul, dar fu întrerupt Domnul Satterthwaite,
fremătînd de emoţie, sări din maşină ca o pasăre în zbor şi-l apucă pe străin
călduros de mină.
- Ia uite! Mă gîndeam că recunoşteam vocea, declară el vesel. Ce lucru
extraordinar. Un lucru cu totul extraordinar.
- Ce? întrebă colonelul Melrose.
- Domnul Harley Quin. Melrose, sînt sigur că m-ai auzit de multe ori vorbind
despre domnul Quin!
Colonelul Melrose nu părea să-şi amintească faptul, dar el asistă politicos la
scena în timpul căreia domnul Satterthwaite ciripea vesel: "Nu te-am mai
văzut., ia să-mi aduc aminte..."
- Din seara de la "The Bells and Motley", spuse celălalt liniştit.
- "The Bells and Motley", da? întrebă colonelul
- Un han, explică domnul Satterthwaite.
- Ce nume ciudat pentru un han!
- E doar vechi, spuse domnul Quin. A fost o vreme, amintiţi-vă, cînd
clopoţeii şi hainele pestriţe erau mai obişnuite în Anglia decît în zilele
noastre.
- Aşa cred, da, fără îndoială că aveţi dreptate, spuse Melrose vag. Clipi din
ochi. Printr-un Curios efect de lumini - luminile din faţă de la o maşină şi
stopurile roşii de la cealaltă - domnul Quin păru pentru o secundă să fie
îmbrăcat el însuşi într-o haină pestriţă. Dar era numai lumina.
- Nu putem să te lăsăm aici abandonat pe drum, continuă domnul
Satterthwaite. Trebuie să vii cu noi. E destul loc pentru trei, nu-i aşa,
Melrose?
- Oarecum. Vocea colonelului degaja puţină îndoială. Singura problemă este
cu treaba pe care o avem, remarcă el. Ce zici, Satterthwaite?
Domnul Satterthwaite stătea ţeapăn. Idei îi veneau şi-l străfulgerau. Era cu
adevărat cuprins de frenezie.
- Nu, strigă el. Nu, trebuia să-mi fi dat seama! Nu-i o întîmplare care să nu
te intereseze, domnule Quin. N-a fost un accident că ne-am întîlnit cu toţii
în noaptea asta la intersecţie.
Colonelul Melrose se uită la prietenul său uimit Domnul Satterthwaite îl luă
de braţ.
- îţi aminteşti ce ţi-am povestit despre prietenul nostru Derek Capei?
Motivul sinuciderii sale pe care nimeni nu l-a putut ghici? Domnul Quin a
rezolvat problema şi de atunci a mai avut altele. El îţi arată lucruri care sînt
prezente tot timpul, dar pe care nu le vezi. El este minunat.
- Dragul meu Satterthwaite, mă faci să roşesc, spuse domnul Quin zîmbind.
După cîte îmi amintesc, toate aceste descoperiri au fost făcute de tine, nu
3
de mine.
- Ele au fost făcute pentru că erai acolo, spuse domnul Satterthwaite cu
toată convingerea.
- Bine, remarcă Melrose, tuşind stingherit. Nu mai avem timp de pierdut.
Hai să mergem.
Se urcă în locul şoferului Nu era prea încîntat că-i fusese impus străinul prin
entuziasmul domnului Satterthwaite, dar nu avea nici o obiecţiune serioasă
la îndemînă şi era nerăbdător să ajungă la Alderway cît mai repede posibil.
Domnul Satterthwaite îl pofti pe domnul Quin la mijloc şi el se aşeză la
margine. Maşina era încăpătoare .şi cei trei stăteau fără să se înghesuie
inutil.
- Deci, vă interesează criminalistica, domnule Quin? întrebă colonelul,
dîndu-şi osteneala să fie amabil.
- Nu, nu în mod special crimele.
- Atunci,ce? Domnul Quin zîmbi.
- Să-l întrebăm pe Satterthwaite. El este un observator foarte fin.
- Cred, observă Satterthwaite încet, pot să greşesc, dar cred că pe domnul
Quin îl interesează îndrăgostiţii.
El se înroşi cînd pronunţă ultimul cuvînt, pe care nici un englez nu-l poate
folosi fără să fie adînc pătruns de sensurile lui. Domnul Satterthwaite îl
introduse în discuţie pe un ton scuzabil şi cu efectul unor ghilimele.
- Pe legea mea! exclamă colonelul, surprins şi redus la tăcere.
Se gîndi în sinea sa că acesta părea să fie un prieten foarte special al lui
Satterthwaite. îl privi cu coada ochiului. Tipul arăta în ordine ca un tînăr
normal. Destul de brunet, dar fără să semene deloc că ar fi străin.
- Şi-acum, spuse Şatterthwaite plin de importanţă, trebuie să-ţi relatez totul
despre caz.
Vorbi vreo zece minute în şir. Stînd acolo în întuneric, grăbindu-se prin
noapte, avea un atrăgător simţ al puterii. Ce conta dacă era numai un om
care contempla viaţa? Stăpînea cuvinte, le punea în mişcare, putea să le
comande să intre într- un tipar - un ciudat tipar renascentist, compus din
frumuseţea Laurei Dwighton, cu braţele sale albe şi părul roşu - şi silueta
fantomatică a brunetului Paul Delangua, pe care femeile îl găseau chipeş.
Totul profilat în cadrul pe care-l oferea Alderway -Alderway care se afla
acolo încă din vremea lui Henry al Vll-lea şi, unii susţineau, chiar de mai
înainte. Alderway care era tipic englez, cu pomi ca tisa cu coroana tunsă,
cu vechea sa şură cu acoperişul ascuţit şi cu iazul de peşte, unde călugării
îşi creşteau crapii pentru zilele de vineri.
In cîteva tuşe el îl descrise pe şir James, un Dwighton, care era un demn
descendent al vechilor De Witton, care cu mult timp înainte smulseseră
banii din pămînt şi-i închiseseră bine în cufere, aşa încît dacă zile negre ar fi
dat peste vreunul dintre ei, stăpînii de la Alderway n-ar fi sărăcit niciodată.
în cele din urmă, domnul Şatterthwaite încetă. Era sigur, fusese sigur tot
timpul, de interesul ascultătorilor săi. Aştepta acum cuvintele de laudă care
i se cuveneau. Şi ele sosiră.
- Eşti un artist, domnule Şatterthwaite.
- Eu... eu îmi dau osteneala.
Micuţul domn devenise dintr-o dată modest.
Intraseră pe la casa portarului cu cîteva minute în urmă. Acum maşina
trase în faţa uşii principale şi un poliţist coborî în grabă ca să-i întîmpine.
- Bună seara, şir. Inspectorul Curtis e în bibliotecă.
- în regulă.
Melrose urcă în fugă treptele, urmat de ceilalţi doi. Cînd cei trei traversară
holul mare, un majordom în vîrstă îi privea nemulţumit din cadrul unei uşi.
Melrose îl salută:
- 'seara Miles. E un eveniment trist.
- Este într-adevăr, se cutremură celălalt. Nici nu-mi vine să cred, şir; nici
4
nu-mi vine. Cînd mă gîndesc că cineva a putut să-l doboare pe stăpîn.
- Da, da, spuse Melrose, întrerupîndu-l. O să discut cu tine imediat.
Păşi în bibliotecă. Acolo un inspector uriaş, băţos îl întîmpină cu respect.
- Murdară treabă, şir. Nu am atins lucrurile. Nici o amprentă pe armă. Cine
a făcut-o era profesionist.
Domnul Şatterthwaite se uită la silueta încovoiată care stătea la masa mare
de scris şi privi ager în jur. Omul fusese atacat din spate, o lovitură
puternică îi sfărîmase craniul. Priveliştea nu era prea agreabilă.
Arma crimei zăcea pe jos - o statuetă din bronz de vreo 65 cm. înălţime, cu
baza năclăită de sînge. Domnul Şatterthwaite se aplecă asupra ei curios.
- O Venus, spuse el încet. Aşadar, el a fost lovit de Venus.
Găsi hrană pentru'meditaţie poetică prin propriile sale gînduri.
- Ferestrele, interveni inspectorul, erau toate închise pe dinăuntru.
Se opri intenţionat.
- Ca s-o transforme într-o afacere interioară, spuse Melrose, nu prea
convins. Bine, bine, vom vedea.
Mortul era îmbrăcat în haine de golf şi un sac cu crose fusese aruncat la
întîmplare pe o sofa de piele.
- Tocmai venise de pe teren, explică inspectorul, urmărind privirea şefului
său. Era cinci şi un sfert. A luat ceaiul adus aici de majordom. Mai tîrziu, a
sunat după valet ca să-i aducă jos o pereche de papuci moi. După cîte ,
valetul a fost ultima persoană care l-a văzut în viaţă.
Melrose dădu din cap şi-şi îndreptă aten|ia încă o spre masa de scris. O mulţime
de bibelouri fuseseră răsturnate şi sparte, tre acestea se remarca un mare
ceas negru smălţuit, căzuse pe o parte, chiar în mijlocul mesei.
Inspectorul tuşi.
- Asta am putea-o numi o dovadă norocoasă, şir, se el. După cum vedeţi, s-
a oprit. La şase şi jumătate, a ne indică ora crimei. Foarte folositor.
Colonelul se uită la ceas.
- Precum spui, remarcă el: "Foarte folositor". Se opri inut şi apoi adăugă: Al
dracului de folositor! Nu-mi asta, inspectare.
Se uită la ceilalţi doi. Privirea sa o căuta pe cea a ului Quin ca să-i sară în
ajutor.
- La dracu cu totul, spuse el. E prea simplu. Ştiţi la ia refer. Lucrurile nu se
întîmplă aşa.
- Vreţi să spuneţi, murmură domnul Quin, că urile nu cad aşa?
Melrose îl ţintui o clipă cu privirea şi apoi se uită din la ceasul care avea
acea aparenţă patetică şi inocentă, rie obiectelor cărora li s-a răpit brusc
demnitatea lor. foarte multă grijă, colonelul Melrose îl repuse pe jarele sale.
Lovi cu putere în masă. Ceasul se clătină, |u căzu. Melrose repetă gestul şi
foarte încet, cu un fel rătnicie, ceasul căzu pe spate.
- La ce oră a fost descoperită crima? întrebă «se sever.
- Pe la şapte, şir.
- Cine-a descoperit-o?
- Majordomul.
- Adu-l aici, spuse şeful poliţiei. Am să-l văd acum. Apropo, unde este lady
Dwighton?
- Zace, şir. Camerista ei spune că-i într-o stare de prostraţie şi nu poate să
vadă pe nimeni.
Melrose dădu din cap afirmativ şi inspectorul Curtis plecă în căutarea
majordomului. Domnul Quin se uită gînditor la. şemineu. Domnul
Satterthwaite îi urmă exemplul. Clipi cîtva timp uitîndu-se la buştenii care
se topeau şi apoi ceva care lucea pe grătar îi sări în ochi. Se repezi şi ridică
o bucăţică de sticlă curbată.
- M-aţi chemat, şir?
Era vocea majordomului, încă tremurîndă şi nesigură. Domnul
Satterthwaite strecură ciobul de sticlă în buzunarul de la haină şi se
5
întoarse.
Bătrînul stătea în uşă.
- Ia loc, spuse şeful poliţiei cu blîndeţe. Tremuri tot. Cred c-a fost un şoc
pentru dumneata.
- A fost, şir.
- Bine, n-am să te ţin mult. Stăpînul dumitale mi se pare că a venit după ora
cinci?
- Da, şir. A ordonat să i se aducă ceaiul aici. După aceea, cînd am venit să
debarasez, a cerut să-i fie trimis Jen-nings, ăsta-i valetul lui, şir.
- Cît era ora?
- Cam şase şi zece, şir.
- Da, şi?
- I-am trimis vorbă lui Jennings, şir. Şi abia cînd am intrat să închid
ferestrele şi să trag draperiile am văzut, la ora şapte, am văzut...
Melrose îl întrerupse.
15
- Bine, bine, nu trebuie să intri în toate astea. Nu ai atins corpul, n-ai mişcat
nimic, nu-i aşa?
- O! Sigur că nu, sir! M-am dus cît am putut de repede la telefon să sun la
poliţie.
- Şi-apoi?
- I-am spus Janei, camerista doamnei, să-i aducă la cunoştinţă.
- Nu ţi-ai văzut stăpîna deloc în seara aceasta?
Colonelul Melrose puse întrebarea aşa într-o doară, dar urechile sensibile
ale domnului Satterthwaite au prins încărcătura de nelinişte din spatele
cuvintelor.
- Ce să mai vorbesc, sir. Doamna a rămas în camerele sale după tragedie.
- Ai văzut-o înainte?
- întrebarea veni brusc şi toţi cei din cameră observară ezitarea
majordomului înainte de a răspunde.
- Eu... eu doar am zărit-o, sir, coborînd scara.
- A intrat aici?
Domnul Satterthwaite îşi ţinu respiraţia.
- Eu... eu aşa cred, sir.
- Cît era ceasul?
Ar fi putut auzi un ac căzînd. Ştia oare bătrînul, se întreba domnul
Satterthwaite, cît de mult atîrna de răspunsul său?
- Era chiar şase şi jumătate, sir. Colonelul Melrose respiră adînc.
- Mulţumesc, e suficient. Vrei să-l trimiţi pe Jennings, valetul?
Jennings răspunse la chemare cu promptitudine. Un bărbat cu faţa
lunguiaţă, cu o aliură de pisică. Avea şi un aer viclean şi secretos.
Un om, se gîndi domnul Satterthwaite, care şi-ar ucide cu uşurinţă stăpînul
dacă ar fi sigur că nu va fi descoperit.
Ascultă cu interes răspunsurile omului la întrebările colonelului Melrose.
Dar povestea sa păru destul de liniara. El îi dusese jos stăpînul ui nişte
papuci moi şi-i scosese pantofii de golf.
- Ce-ai făcut după aceea, Jennings?
- M-am întors în camera servitorilor.
- La ce oră ai plecat de la stăpînul tău?
- Trebuie să fi fost şase şi un sfert, sir.
- Unde te aflai la şase şi jumătate, Jennings?
- în camera servitorilor.
Colonelul Melrose îi făcu omului un semn din cap să plece. Se uită
întrebător la Curtis.
- Corect, sir, am controlat asta. A fost în camera servitorilor de la şase şi
douăzeci pînă la ora şapte.
- Atunci asta îl exclude, spuse şeful poliţiei cu un uşor regret. Şi-apoi nu
6
există nici un motiv. Se uitau unul la altul. Cineva bătu în uşă.
- Intră, spuse colonelul.
O cameristă apăru cu privirea speriată.
- Vă rog, doamna a auzit că este aici colonelul Melrose şi ar dori să-l vadă.
- Desigur, spuse Melrose. Vin imediat. Vrei să mă conduci?
Dar o mină împinse fata într-o parte. O cu totul altă siluetă stătea acum în
cadrul uşii. Laura Dwighton arăta ca o vizitatoare dintr-o altă lume.
Era îmbrăcată într-o rochie de model medieval pentru ceai făcută din
brocart albastru închis. Părul ei roşu cu cărare la mijloc îi cădea peste
urechi Conştientă de faptul că avea propriul ei stil, lady Dwighton nu-şi
tăiase niciodată părul. Era strîns la ceafă într-un coc simplu. Braţele îi erau
goale.
Unul era întins ca să se sprijine de cadrul uşii, celălalt îi atîrna în jos, ţinînd
în mînă o carte. Arată, se gîndi domnul Satterthwaite, ca o Madonna de pe
o pînză italiană timpurie.
Stătea acolo, clătinîndu-se uşor dintr-o parte în alta. Colonelul Melrose se
repezi spre ea.
- Am venit să vă spun... să vă spun...
Vocea îi era plină şi melodioasă. Domnul Satterthwaite era atît de fascinat
de valoarea dramatică a scenei încît uitase realitatea înconjurătoare.
- Vă rog lady Dwighton...
Melrose îi puse un braţ după umăr ca s-o sprijine. O conduse prin hol într-un
mic antreu, avînd pereţii acoperiţi cu mătase în nuanţe pal. Quin şi
Satterthwaite îi urmară. Se lungi pe o canapea joasă, cu capul pe o pernă
de culoarea ruginei şi cu pleoapele închise. Cei trei bărbaţi o priveau.
Deodată, deschise ochii şi se ridică în capul oaselor. Spuse foarte liniştită.
- Eu l-am omorft. Asta am venit să vă spun. Eu l-am omorft!
Urmă o tăcere mormîntală de-o clipă. Domnul Satterthwaite nu-şi mai auzi
bătaia inimii
- Lady Dwighton, spuse Melrose. Aţi avut un mare şoc, sînteţi răvăşită. Nu
cred că vă daţi prea bine seama ce spuneţi.
Va retracta ea acum, cît mai avea încă timp?
- Ştiu perfect ceea ce spun. Eu am fost cea care l-a împuşcat.
Doi oameni din cameră rămaseră cu gura căscată, celălalt înţepeni Laura
Dwighton se aplecă şi mai în faţă.
- Nu înţelegeţi? Am coborît şi l-am împuşcat. Recunosc.
Cartea, pe care o ţinuse în mînă, căzu pe duşumea. Se afla un coup-papier
în ea, de forma unui stilet cu un mîner cu bijuterii. Domnul Satterthwaite îl
ridică în mod mecanic şi-l puse pe masă. în timp ce făcea asta se gîndea:
"E o jucărie periculoasă. Ai putea omorî yn om cu ea."
- Ei bine, vocea Laurei Dwighton era nerăbdătoare. Ce aveţi de gînd să
faceţi? Mă arestaţi? Mă luaţi? Colonelul Melrose îşi regăsi vocea cu
greutate.
- Ceea ce mi-aţi spus este foarte serios, lady Dwighton. Trebuie să vă cer să
vă duceţi în camera dumneavoastră pînă cînd fac... aranjamentele.
Ea dădu din cap şi se ridică în picioare. Acum aproape îşi revenise, era
serioasă şi rece.
în timp ce se îndrepta spre uşă, domnul Quin o întrebă:
- Ce-aţi făcut cu revolverul, lady Dwighton? Un licăr de nesiguranţă îi trecu
pe faţă.
- L-am lăsat acolo, pe duşumea. Nu, cred că l-am aruncat pe fereastră... O!
Nu pot să-mi amintesc acum. Ce contează? Abia ştiam ce făceam. Nu
contează, nu-i aşa?
- Nu, spuse domnul Quin. Cred că nu prea contează.
îl privi perplexă cu o urmă de nelinişte. Apoi îşi aruncă capul pe spate şi ieşi
maiestuoasă din cameră. Dom-'nul Satterthwaite se grăbi după ea. Putea,
simţea el, să se prăbuşească în orice clipă. Dar ea urcase deja jumătate din
7
trepte, fără să mai manifeste vreun semn al slăbiciunii ei anterioare.
Camerista cea speriată stătea la capătul de jos al scării şi domnul
Satterthwaite îi spuse cu autoritate:
- Ai grijă de stăpîna ta!
- Da, şir. Fata se pregătea să urce după silueta îmbrăcată în albastru: O, vă
rog, şir, el nu e suspectat, hu-i aşa?
- Pe cine să suspecteze?
- Pe Jennings, şir. O! Pe cuvînt, şir, el n-ar face rău nici unei muşte.
- Jennings? Nu, sigur că nu. Du-te şi ai grijă de stăpîna ta.
- Da, şir.
Fata urcă repede scara. Domnul Satterthwaite se întoarse în camera de
unde plecase.
Colonelul Melrose spunea împovărat:
- Ei bine, mă simt ameţit. E mai mult în chestia asta decît îţi poţi da seama.
Este... sînt ca lucrurile acelea ale dracului de prosteşti pe care eroinele le
fac în multe romane.
- Este ireal, fu de acord domnul Satterthwaite. E ca pe scenă.
Domnul Quin aprobă.
- Da, tu admiri drama, nu-i aşa? Eşti un om care apreciezi jocul bun al
actorilor cînd îl vezi.
Domnul Satterthwaite îi aruncă o privire grea.
în tăcerea care urmă un sunet îndepărtat îi ajunse la urechi.
- Sună ca o împuşcătură, spuse colonelul Melrose.
Unul dintre îngrijitori, cred. Probabil asta a auzit şi ea. Poate a coborît să
vadă. Ea nu s-a apropiat şi nu a' examinat cadavrul. A tras imediat concluzia...
- Domnul Delangua, şir.
Vorbise bătrînul majordom, stînd în uşă, ca şi cum îşi cerea iertare.
- Poftim? spuse Melrose. Ce-i asta?
- Domnul Delangua este aici, şir, şi-ar dori să vă vorbească, dacă-i
permiteţi.
Colonelul Melrose se rezemă în scaun.
- Pofteşte-l înăuntru, spuse el posac.
După o clipă Paul Delangua apăru în uşă. Aşa cum menţionase colonelul
Melrose, era ceva neenglezesc la el -delicateţea mişcărilor sale, faţa
frumoasă cu tenul închis, ochii puţin apropiaţi. Purta cu el aerul Renaşterii.
El şi Laura Dwighton sugerau aceeaşi atmosferă.
- Bună seara, domnilor, spuse Delangua. Făcu o mică plecăciune teatrală.
- Nu ştiu ce cauţi aici, domnule Delangua, zise colonelul Melrose repezit,
dar dacă n-ai nimic de-a face cu treaba asta...
Delangua îl întrerupse izbucnind în rîs.
- Dimpotrivă, totul are de-a face cu ea.
- Ce vrei să spui?
- Vreau să zic, spuse Delangua liniştit că am venit să mă predau ca ucigaşul
lui şir James Dwighton.
- Ştii ce spui? îl întrebă Melrose pe un ton grav.
- Absolut.
Ochii tînărului se uitară la masă.
- Nu-nţeleg...
- De ce mă predau? Numiţi-o remuşcare, numiţi-o oricum vă place. L-arn
lovit cu pumnalul, uite-aşa, puteţi fi sigur de asta. Făcu un semn din cap
spre masă. Vedeţi, aveţi arma acolo. O unealtă, mică, foarte la îndemînă.
Lady Dwighton l-a lăsat, din nefericire, într-o carte şi eu am pus mîna pe el.
- O clipă, interveni colonelul Melrose. Să înţeleg că recunoşti că i-ai lovit pe
şir James cu ăsta? El ridică stiletul
- Exact M-am strecurat prin fereastră, ştiţi. Era cu spatele la mine. A fost
foarte uşor. Am plecat tot pe acolo.
- Pe fereastră?
8
- Pe fereastră, bineînţeles.
- Şi la ce oră a fost asta? Delangua ezită.
- Să văd... vorbeam cu grăjdarul... asta a fost la şase şi un sfert Am auzit
clopotul din turnul bisericii. Trebuie să fi fost, ei bine, cam şi jumătate.
Un zîmbet întunecat flutura pe buzele colonelului.
- Exact, tinere, spuse el. Şase şi jumătate a fost ora. Poate-ai auzit deja
ceva? Dar asta-i cu totul o crimă neobişnuită!
- De ce?
- Atîţia oameni mărturisesc c-au făcut-o, spuse colonelul Melrose.
Toţi auziră respiraţia puternică a tînărului.
- Cine-a mai mărturisit? întrebă el pe un ton pe care se străduia, în van, să-l
facă să pară sigur.
- Lady Dwighton.
Delangua îşi lăsă capul pe spate şi rîse într-o manieră cam forţată.
- Lady Dwighton e cam isterică, zise el în glumă. N-aş acorda vreo atenţie
spuselor ei, dacă aş fi în locul dumneavoastră.
- Nu cred că aş da atenţie, spuse Melrose. Dar mai e încă un aspect ciudat
în legătură cu această crimă.
- Care anume?
- Ei bine, continuă Melrose, lady Dwighton a mărturisit că l-ar fi împuşcat pe
şir James, iar dumneata că l-ai fi înjunghiat Dar, din fericire pentru amîndoi,
el n-a fost nici împuşcat, nici înjunghiat, ştiţi. Craniul i-a fost zdrobit. ^
- Doamne sfinte! strigă Delangua. Dar o femeie n-ar putea face aşa ceva...
El se opri, muşcîndu-şi buza. Melrose încuviinţă cu o umbră de zîmbet
- Deseori citeşti despre aşa ceva. Niciodată nu vezi să se-ntîmple.
-Ce?
- Un cuplu de tineri idioţi care se acuză pentru că fiecare crede că celălalt a
făcut-o, spuse Melrose. Acum trebuie să începem cu începutul.
- Valetul, strigă domnul Satterthwaite. Fata aia tocmai acum, nu i-am
acordat nici o atenţie. Se opri, încercînd să fie coerent Se temea că noi îl
suspectăm pe el. Trebuie să existe vreun motiv pe care îl avea şi de care
noi nu ştim, spre deosebire de ea.
Colonelul Melrose se încruntă, apoi sună clopoţelul. Qnd i se răspunse, zise:
- Vă rog, cereţi-i doamnei Dwighton să fie atît de bună şi să coboare din
nou.
Aşteptară în tăcere pînă cînd sosi. Qnd îl zări pe Delangua tresări şi întinse
o mină ca să se sprijine de ceva. Colonelul Melrose se duse repede în
ajutorul ei.
- Totu-i în regulă, lady Dwighton. Vă rog nu intraţi în panică.
- Nu înţeleg. Ce caută domnul Delangua* aici? Delangua se duse spre ea.
- Laura, Laura, de ce-ai făcut asta?
- Să fac ce?
- Ştiu. A fost pentru mine, pentru că ai crezut că... De fapt, cred c-a fost
normal. Dar, o, tu, un înger!
Colonelul Melrose tuşi. El era un om căruia nu-i plăceau emoţiile şi avea
oroare de orice se apropia de "o scenă".
- Dacă mi-aţi permite să mă exprim astfel, lady Dwighton, atît
dumneavoastră cît şi domnul Delangua aveţi norocul de a scăpa. El tocmai
a venit, la rîndul lui, "să mărturisească" crima; e-n regulă, el n-a facut-o!
Dar ceea ce vrem noi să ştim, este adevărul. Nici o fanfaronadă în plus.
Majordomul spune că aţi intrat în bibliotecă la şase şi jumătate, aşa e?
Laura se uita la Delangua. El dădu aprobator din cap.
- Adevărul, Laura, spuse el. Asta dorim noi acum. Ea oftă adînc.
- Am să vă povestesc.
Se aşeză într-un scaun pe care domnul Satterthwaite îl împinse repede în
faţă.
- Am coborît. Am deschis uşa de la bibliotecă şi am văzut...
9
Se opri şi înghiţi în sec. Domnul Satterthwaite se aplecă în faţă şi-i mîngîie
mîna încurajator.
- Da, spuse el. Da. Ce-aţi văzut?
- Soţul meu zăcea peste masa de scris. I-am văzut capul... sîngele... O!
îşi duse mîinile la faţă. Şeful poliţiei se aplecă înainte.
- Scuzaţi-mă, lady Dwighton. Aţi crezut că domnul Delangua îl împuşcase?
Ea dădu din cap.
- lartă-mă Paul, spuse ea rugător. Dar tu ziceai... ziceai...
- C-am să-l împuşc ca pe un cîine, completă Delangua încruntat, îmi
amintesc. Asta a fost în ziua în care am descoperit că se purta urît cu tine.
Şeful poliţiei continua să conducă ancheta cu raînă sigură.
- Deci, trebuie să înţeleg, lady Dwighton, că aţi urcat din nou şi că... n-aţi
spus nimic. Nu e nevoie să vă cercetăm motivul. N-aţi atins cadavrul şi nici
nu v-aţi apropiat de masa de scris?
Ea se cutremură.
-- Nu, nu. Am fugit imediat din cameră.
- înţeleg, înţeleg. Şi la ce oră s-a întîmplaj asta exact? Ştiţi?
- Era şase şi jumătate cînd m-am întors în dormitorul meu.
- Atunci la... să zicem... şase şi douăzeci şi cinci de minute şir James era
deja mort Şeful poliţiei se uită la ceilalţi. Ceasul acela era pus intenţionat,
nu? Am bănuit asta tot timpul. Nimic mai uşor decît să mişti acele la orice
oră doreşti, dar au făcut o greşeală cînd l-au aşezat pe-*> parte. Ei bine,
asta pare să readucă cazul la majordom sau la valet şi eu nu cred că e
majordomul. Spuneţi-mi, lady Dwighton, avea omul ăsta, Jennings vreo rîcă
împotriva soţului dumneavoastră?
Laura îşi ridică faţa din inîini.
- Nu propriu-zis o rîca, dar James îmi spusese chiar în dimineaţa asta că-l
concediase. îl prinsese furînd.
- Ah! Acum ajungem. Jennings ar fi fost concediat fără referinţe bune. O
treabă serioasă pentru el.
- Aţi spus ceva despre un ceas, zise Laura Dwighton. Există o şansă dacă
vreţi să fixaţi momentul. James trebuie să fi avut, cu siguranţă, micul său
ceas de golf la el. Nu s-ar fi spart şi el, cînd a căzut în faţă?
- E o idee, spuse colonelul încet Dar mă tem... Curtisl
Inspectorul dădu din cap că înţelesese repede şi ieşi din cameră. Se
întoarse un minut mai tîrziu. în palmă avea un ceas de argint sub forma
unei mingi de golf, de felul acelora care se vînd jucătorilor de golf ca să le
poarte în buzunar, cu mingiile.
- Poftiţi, şir, spuse el, dar mă îndoiesc că e de vreun folos. Sînt rezistente
ceasurile astea.
Colonelul îl luă şi-l duse la ureche.
- Pare să se fi oprit, totuşi, observă el. îl apăsă cu degetul cel mare şi
capacul ceasului se deschise, înăuntru sticla era crăpată.
- Ah! spuse el încîntat.
Acele arătau exact şase şi un sfert.
- Un pahar foarte bun de Porto, colonele Melrose, spuse domnul Quin.
Era nouă şi jumătate şi cei trei bărbaţi tocmai terminaseră cina acasă la
colonelul Melrose. Domnul Satterthwaite jubila în mod deosebit.
- Am avut dreptate, chicoti el. Nu poţi să negi, domnule Quin. în seara asta
ai reuşit să salvezi doi tineri caraghioşi care erau dispuşi să-şi pună
capetele pe butuc.
- Zău? făcu domnul Quin. Nici vorbă. N-am făcut absolut nimic.
- Aşa cum a reieşit, n-a fost necesar, consimţi domnul Satterthwaite. Dar ar
fi putut fi. A fost un dute-vino, ştii. N-am să uit niciodată momentul în care
lady Dwighton a spus "eu l-am omorît". N-am văzut niciodată pe scenă nici
măcar pe jumătate ceva atît de dramatic.
- Sînt de acord cu tine, cedă domnul Quin.
10
- N-aş fi crezut ca un asemenea lucru să se poată întîmpla în afara paginilor
unui roman, declară colonelul, poate pentru a douăzecea oară în seara aia.
- Chiar? întrebă domnul Quin. Colonelul se uită la el.
- Al naibii, s-a întîmplat în seara asta.
- Ţine minte, se amestecă domnul Satterthwaite, lăsîndu-se pe spate şi
savurîndu-şi Porto-ul, lady Dwighton a fost magnifică, chiar magnifică, dar
ea a făcut o greşeală. Ea n-ar fi trebuit să tragă concluzia că soţul ei fusese
împuşcat. De asemenea, Delangua a fost un prost să creadă că şir James
fusese înjunghiat numai pentru că stiletul se afla pe masa din faţa noastră.
A fost o simplă coincidenţă că lady Dwighton l-a adus jos cu ea.
- Chiar? întrebă domnul Quin.
- Dacă s-ar fi rezumat să declare că-l omorîseră pe şir James, fără să
precizeze cum, continuă domnul Satterthwaite, care ar fi fost rezultatul?
- Ei ar fi putut fi crezuţi, zise domnul Quin cu un zîmbet ciudat.
- întreaga afacere a fost exact ca un roman, repetă colonelul.
- De-acolo au luat ideea, aş zice, opina domnul Quin.
- E posibil, fu de acord domnul Satterthwaite. Lucrurile pe care cineva le
citeşte îi revin în memorie în modul cel mai straniu. Se uită spre domnul
Quin. Desigur, adăugă el, ceasul părea cu adevărat ciudat de la început. Nu
trebuie uitat niciodată cît de uşor e să pui limbile de la un ceas sau acele
de la un ceasornic înainte sau înapoi.
Domnul Quin dădu din cap afirmativ şi repetă cuvintele: "înainte", spuse el şi
făcu o pauză. "Sau înapoi".
Era ceva încurajator în vocea lui. Ochii săi negri, strălucitori erau fixaţi
asupra domnului Satterthwaite.
- Acele ceasului au fost puse înainte, spuse domnul Satterthwaite. Ştim
asta.
- Aşa au fost? întrebă domnul Quin. Domnul Satterthwaite se holbă la el.
- Vrei să spui, rosti el încet, că ceasul a fost pus înapoi? Dar atunci nu mai are sens.
Este imposibil.
- Nu imposibil, murmura domnul Quin. *
- Bine, atunci absurd, în avantajul cui putea să fie asta?
- Numai pentru cineva care avea un alibi pentru acea oră.
- Pe legea mea! strigă colonelul. E ora la care tînărul Delangua vorbea
grăjdarului.
- El ne-a spus accentuînd în mod deosebit, zise domnul Satterthwaite.
Se uitară unul la altul. Aveau sentimentul jenant că parafatul le fugea de
sub picioare. Faptele se desfăşurau înfâţişînd noi şi neaşteptate faţete. Şi în
centrul caleidoscopului era faţa negricioasă, zîmbitoare a domnului Quin.
- Dar în acest caz, începu Melrose, în acest caz...
-Domnul Satterthwaite, iluminat, îi termină propozi|iunea.
- Totul este invers. Acelaşi plan, dar un plan împotriva valetului. O. dar nu
se poate! E imposibil. De ce fiecare şi~a luat asupra lui crima?
- Da, spuse domnul Quin. Pînă atunci i-aţi suspectat pe ei, nu-i aşa? Vocea
sa era liniştită şi visătoare. Exact ca ceva dintr-o carte, spuneai colonele.
Acolo au găsit ei ideea. Asta fac eroul inocent şi eroina. Sigur că astă v-a
făcut să-i consideraţi inocen|i; există forja tradi|iei în spatele ei. Domnul
Satterthwaite a spus tot timpul că era ceva ca pe scenă, Amîndoi aveaţi
dreptate. Nu era real. Aţi spus-o tot timpul fără să ştiţi ce susţineaţi. Ei v-ar
fi povestit o variantă mult mai bună decît asta, dacă ar fi vrut să fie crezuţi.
Cei doi bărbaţi se uitau Ia el neajutoraţi,
- Ar fi inteligent, spuse domnul Satterthwaite încet. Ar fi diabolic de
inteligent. Şi eu m-am gîndit la altceva. Majordomul a spus c-a intrat la
şapte să închidă ferestrele, deci el trebuie să se fi aşteptat să le găsească
deschise.
- Pe acolo a intrat Delangua, spuse domnul Quin. El l-a omorît pe şir James cu o
lovitură, apoi împreună cu ea au făcut ceea ce trebuia să facă...
11
Se uită la domnul Satterthwaite, îneuiajîndu-l să reconstituie scena. Acesta
o făcu, ezitînd.
- Ei au spart ceasul şi l-au aşezat pe o parte. Da. Apoi au schimbat acele
ceasului de golf şi l-au spart. El a ieşit pe fereastră şi1 ea a închis-o. Dar, e
un lucru pe care nu-l înţeleg. De ce să-şi bată capul cu ceasul de golf? De
ce să nu dea pur şi simplu înapoi acele de la ceasul de masă.
- Ceasul de pe masă era puţin concludent, spuse domnul Quin.
- Oricine ar fi văzut în el un element cam transparent.
- Dar, sigur, ceasul de golf era un element prea îndepărtat. A fost o pură
întîmplare că ne-am gîndit la el.
- O, nu, spuse domnul Quin. Amintiţi-vă c-a fost ia sugestia doamnei. ,
Domnul Satterthwaite se uită la el fascinat.
- Şi totuşi, ştiţi, spuse domnul Quin visător, singura persoană care, probabil,
nu ar fi trecut cu vederea ceasul de buzunar era valetul. Valeţii ştiu mai
bine decît oricine altcineva ce au stăpînii lor în buzunare. Dacă valetul a
modificat ceasul de pe masă, tot el l-ar fî schimbat şi pe cei de buzunar. Cei
doi nu înţeleg natura umană. Ei nu sînt ca domnul Satterthwaite.
Acesta din urmă dădu din cap.
- M-am înşelat tot timpul, murmură el dezamăgit. Am crezut că veniseşi să-i
salvezi.
- Aşa am tăcut, spuse domnul Quin. O! Nu pe cei doi, pe ceilalţi. Poate n-aţi
observat-o pe camerista doamnei? Ea nu purta brocart albastru, nici nu
juca vreun rol dramatic. Dar ea este cu adevărat o fată drăguţă şi cred că-l
iubeşte foarte mult pe omul acela, Jennings. Cred că voi doi veţi putaa să-i
salvaţi bărbatul de la spînzurătoare.
- N-avem nici un fel de dovezi, spuse colonelul Melrose hotărîî.
Domnul Quin zîmbi.
- Domnul Satterthwaite are.
- Eu? Domnul Satterthwaite era uluit. , Domnul Quin continuă.
- Ai o dovadă că ceasul ăla de golf n-a fost spart în buzunarul lui şir James.
Nu se poate sparge un ceas ca ăla fără să-i deschizi capacul. Numai
încearcă şi-o să vezi. Cineva a scos ceasul, l-a deschis, a dat înapoi acele, a
spart geamul, apoi l-a închis şi l-a pus la loc. Ei n-au observat că un ciob de
geam lipsea.
- O! strigă domnul Satterthwaite. Mîna lui se repezi în buzunarul de la
haină. Scoase un piob de sticlă bombat
A fost momentul său de exaltare.
- Cu ăsta, spuse domnul Satterthwaite, dîndu-şi importanţă, am să salvez un
om de la moarte.

Serviciul de ceai "Arlechin"


Domnul Satterthwaite pufni de două ori vexat. Da. Avea sau nu avea
dreptate în părerea sa, era din ce în ce mai mult convins că, în zilele
noastre, maşinile se strică mult mai frecvent decît se întîmpla în trecut.
Singurele automobile în care avea încredere erau tipuri vechi ce
supravieţuiseră testului timpului. Aveau micile lor metehne, dar le
cunoşteai, le aranjai, le reparai înainte ca hiba să devină acută. Pe cînd
maşinile noi! Pline de accesorii atîtea, cu diferite feluri de geamuri, cu un
bord nou şi diferit aranjat, frumos în rama lui de lemn lustruit, dar
nefamiliar; mîna care bîjbîie ca să dea din greu peste luminile de ceaţă,
ştergătoare de parbriz, înfundarea unei conducte etc. Toate aceste lucruri
cu cîte un buton unde nu te aşteptai să-l găseşti. Şi cînd noua ta achiziţie
strălucitoare rămînea în pană, cei de la garajul local murmurau cuvintele
extrem de iritante: "Fleacuri. Splendidă maşină, domnule, aceste super -
super automobile de cursă. Au cele mai noi accesorii. Dar, ştiţi, trebuie să
aibă şi micile lor dureri de dinţi. Ha, ha!" Ca şi cum o maşină e un bebeluş.
12
Dar domnul Satterthwaite, fiind acum la o vîrstăv înaintată, era pe deplin
convins că o astfel de maşină nouă ar fi trebuit să ajungă la maturitate.
Testată, revizuită şi cu problemele de dinţi deja rezolvate, înainte de a intra
în posesia cumpărătorului.
Domnul Satterthwaite se afla pe drum ca să petreacă un weekend la
prietenii lui din provincie. Noua sa maşină manifestase deja, pe drumul din
Londra, anumite simplome de deranjament şi era trasă acum într-un garaj
aşteptînd diagnosticul şi cît timp îi va lua pînă cînd va putea să-şi reia
drumul spre destinaţia sa. Şoferul său se consulta cu un mecanic. Domnul
Satterthwaite stătea încercînd să fie răbdător. Promisese gazdelor, la
telefon, în seara precedentă că va sosi la timp pentru ceai. Va ajunge la
Doverton Kingsbourne, îi asigurase el, înainte de ora patru.
Pufni din nou a iritare şi încercă să-şi mute gîndurile către ceva plăcut. Nu
era bine să şadă acolo într-o stare de acută iritare, consultîndu-şi frecvent
ceasul de mînă, cloncănind din cînd în cînd şi lăsînd impresia, după cum îşi
dădea seama, că imită prea bine o găină încîntată de performanţa ei de a
face un ou.
Da. Ceva plăcut. Da, nu fusese oare ceva, ceva ce observase în timp ce
mergeau. Nu cu mult timp în urmă. Ceva ce zărise prin geam, care îi
plăcuse şi-l încîntase. Dar înainte să aibă timp să se gîndească la asta,
deranjamentul maşinii deveni şi mai pronunţat şi o vizită rapidă la cea mai
apropiată staţie - service devenise inevitabilă.
Oare ce zărise? Pe partea stingă, nu, pe dreapta. Da, pe dreapta, în timp ce
mergeau încet pe şoseaua satului. Lîngă poştă. Da, era aproape sigur de
asta. Lîngă poştă, pentru că vederea oficiului poştal îi dăduse ideea să
telefoneze familiei Addison ca să le spună c-ar putea întîrzia puţin. Poşta.
Un oficiu poştal sătesc. Şi lîngă el, da, precis lîngă el sau dacă nu alături,
intrarea următoare. Ceva ce îi trezise vechi amintiri şi ceea ce dorise; dar,
chiar ce dorise? O dragă, o să-şi aducă aminte imediat. Se amesteca cu o
culoare. Cu mai multe culori. O culoare sau culori. Sau un cuvînt. Un anumit
cuvînt care-i trezise amintiri, gînduri, plăceri trecute, bucurie, readucîndu-i
în memorie ceea ce fusese vioi şi viu. Ceva ce nu numai că-l văzuse, ci îl şi
contemplase. Nu, făcuse mai mult, participase. Participase la ce, şi de ce, şi
unde? în tot felul de locuri. Răspunsul veni repede odată cu ultimul gînd.
Tot felul de locuri.
Pe o insulă? în Corsica? La Monte Carlo,cînd îl privea pe crupier cum
învîrtea roata ruletei? O casă la ţară? Tot felul de locuri. Şi el fusese acolo şi
încă cineva. Da, încă cineva. Toate legate de lucrul ăsta. Avea să ajungă la
el pînă la urmă. Doar dacă putea... în momentul acela fu întrerupt de
şoferul care veni la fereastră cu mecanicul de la garaj după el.
- Nu mai durează mult, domnule, îl asigură şoferul vesel pe domnul
Satterthwaite. O treabă de vreo zece minute sau cam aşa ceva. Nu mai
mult.
- Nu e nimic foarte grav, spuse mecanicul cu o voce joasă, răguşită, de la
ţară. Dureri de dinţi, le-am putea zice.
Domnul Satterthwaite nu mai pufni de .data aceasta. El scrîşni din dinţi. O
expresie pe* care o citise adesea în cărţi şi care, cu vîrsta, părea să-i fi
intrat în obiceiul de-a o folosi el însuşi datorită, probabil, uşoarei mişcări a
plăcii dentare de deasupra. Chiar, dureri de dinţi! Durere de dinţi. Scrîşnit
de dinţi, dinţi falşi. O viaţă întreagă concentrată în jurul dinţilor, se gîndi el.
- Doverton Kingsbourne e numai la cîteva mile distanţă, spuse şoferul, şi au
un taxi aici. V-aţi putea duce cu el, domnule, şi eu vin cu maşina mai tîrziu,
de îndată ce se repară.
- Nu! spuse domnul Satterthwaite.
Pronunţă cuvîntul cu atîta violenţă încît atît şoferul, cît şi mecanicul îl
priviră uimiţi. Ochii domnului Satterthwaite străluceau. Vocea îi era clară şi
hotărîtă.
13
- Vreau să mă întorc pe drumul pe care tocmai am venit. Cînd maşina e
gata, vii să mă iei de acolo. "Cafeneaua Arlechin", aşa cred că-i spune.
- Nu e un loc pfea de soi, domnule, îl sfătui mecanicul.
- Acolo o să fiu, răspunse domnul Satterthwaite, vorbind cu un aer de
autocraţie regală.
Se depărta brusc. Cei doi oameni se uitară după el.
- Nu ştiu ce l-a apucat, spuse şoferul Niciodată nu l-am mai văzut aşa.
Satul Kingsbourne Ducis nu trăia la înălţimea vechii grandori a numelui său.
Era un sat mic cu o singură stradă. Cîteva case. Magazine plasate care
încotro, trădînd cîteodată faptul că fuseseră case transformate în prăvălii
sau că erau magazine folosite drept locuinţe, fără intenţii comerciale.
Nu era nici lume veche, nici frumoasă. Era doar simplu şi neplictisitor.
Poate tocmai de aceea, se gîndi domnul Satterthwaite, o tenfă de culoare
strălucitoare îi sărise în ochi. Ah, ajunsese la oficiul postai. Poşta era un
simplu birou de serviciu, cu o cutie pentru scrisori afară, un ştand cu cîteva
ziare şi cărţi poştale şi, bineînţeles, alături, era o firmă deasupra.
"Cafeneaua Arlechin". O strîngere de inimă îl apucă dintr-o dată pe domnul
Satterthwaite. Sigur îmbătrînea. Avea vedenii. De ce acel cuvînt îi mersese
la inimă? "Cafeneaua Arlechin".
Mecanicul de la staţia - service avusese dreptate. Nu arăta ca un loc care
te-ar fi tentat să iei 'masa acolo. O gustare, poate. Cafeaua de dimineaţă.
Atunci de ce? Deodată îşi dădu seama de ce. Deoarece cafeneaua, sau mai
bine zis casa care adăpostea cafeneaua era împărţită în două. O parte avea
mese mici, cu scaune împrejur, aranjate pentru patronii care veneau aici ca
să mănînce. Cealaltă parte era un magazin, unde se vindeau porţelanuri.
Nu antichităţi. Nu avea rafturi mici cu vase sau căni de sticlă. Se vindeau
mărfuri moderne şi vitrina, care dădea spre stradă, adăpostea în prezent
toate nuanţele curcubeului. Un set de ceai cu cupe largi şi farfurioare,
fiecare într-o altă culoare. Albastru, roşu, galben, verde, roz, purpuriu.
Domnul Satterthwaite se gîndi că era cu adevărat o minunată etalare de
culori. Nu-i de mirare că-i sărise în ochi cînd maşina trecuse încet pe lîngă
trotuar, căutînd firma vreunui garaj sau a unei staţii - service. Avea o
etichetă mare pe care scria. "Un serviciu de ceai Arlechin".
Cuvîntui "arlechin" rămăsese, în mod sigur, fixat în memoria domnului
Satterthwaite, undeva foarte departe în mintea lui, căci îi fusese atît de
greu să şi-l reamintească. Culorile vesele. Culorile arlechinului, pestriţe. Şi
el se gîndise, se întrebase, avusese ideea absurdă, dar palpitantă că într-un
oarecare mod ceva îl chema aici. îl chema pe el în mod special Aici, poate,
ca să ia masa, sau să cumpere ceşti şi farfuriuţe. Ar putea fi vechiul lui
prieten, Harley Quin. Citi ani trecuseră de cînd îl întâlnise ultima dată pe
domnul Quin? O groază de ani. Din ziua în care îl văzuse pe Quin plecînd de
la el pe o potecă de ţară, "aleea îndrăgostiţilor" se numea? Crezuse că o să-
l revadă pe domnul Quin, cel puţin o dată pe an. Poate de două ori pe an.
Dar nu. Nu se întîmplase aşa.
Şi uite astăzi avusese minunata şi surprinzătoarea idee că aici, în satul
Kingsbourne Ducis, ar putea să-l găsească din nou pe Harley Quin.
E absurd din partea mea, îşi spuse domnul Sat-terthwaite,pur şi simplu
absurd. Ce să-i faci, idei care-ţi vin cînd îmbătrîneşti!
Domnul Quin îi lipsise, îi lipsese ceva ce reprezentase unul dintre cele mai palpitante lucruri în
anii din urmă. Cineva care putea să apară oriunde şi care, dacă apărea, era
întotdeauna un semn că ceva avea să se întîmple. Avea să i se întîmple lui.
Nu, asta, nu era chiar exact. Nu lui, ci prin el. Asta era partea palpitantă.
Doar prin cuvintele pe care domnul Quin le-ar fi rostit. Cuvinte. Lucruri pe
care i le-ar fi putut arăta, idei care-i veneau domnului Satterthwaite. Atunci
el vedea lucruri, îşi imagina lucruri, le descoperea. Dezlega ceva ce trebuia
descîlcit. Şi în faţa lui se afla domnul Quin, zîmbmdu-i, probabil, în semn de
aprobare. Ceva ce rostea domnul Quin dădea naştere unui flux de idei şi
14
persoana activă devenea el însuşi - el, domnul Satterthwaite. Omul cu atît
de multe prietenii vechi. Un om printre ai cărui prieteni fuseseră ducese, la
un moment dat un episcop, oameni cu greutate. Trebuia să recunoască,
mai ales, că era vorba de oameni care avuseseră greutate în viaţa socială,
căci, de fapt, domnul Satterthwaite fusese întotdeauna un snob. îi
plăcuseră ducesele, dorise să cunoască vechile familii, cele care
reprezentaseră nobilimea de ţară a Angliei timp de mai multe generaţii. Şi-l
mai interesase tinerii, nu neapărat importanţi din punct de vedere social.
Tineri care erau la ananghie, care erau îndrăgostiţi, care erau nefericiţi,
care aveau nevoie de ajutor. Datorită domnului Quin, domnul Satterthwaite
era capabil să acorde ajutor.
Şi acum, ca un idiot, se uita într-o cafenea sătească nepretenţioasă şi într-
un magazin cu porţelanuri moderne, servicii de ceai şi, fără îndoială, vase
de Jena.
Totuşi, îşi spuse domnul Satîerthwaite, trebuie să intru. Dacă am fost atît
de prost să bat tot drumul pînă aici, trebuie să intru, doar aşa. O să întîrzie,
cred, Jucrînd la maşină mai mult decît zic ei. Vor trece mai mult de zece
minute. Poate e ceva interesant înăuntru.
Privi din nou la vitrina plină cu porţelanuri, îşi dădu deodată seama că erau
de calitate bună. Bine făcut. Un produs modern bun. Se gîndi la trecut,
amintindu-şi. La ducesa de Leith. Ce bătrînă minunată! Ce blîndă fusese
faţă de camerista ei cu ocazia unui voiaj spre Corsica, pe o mare foarte
furtunoasă. Se purtase cu ea cu bunătatea unui înger păzitor şi abia în ziua
următoare îşi reluă manierele aristocratice, jignitoare, pe care servitorii din
vrciii^r;!? spetea păreau în stare să le suporte cu destulă uşurinţă, fără
vreun semn de revoltă.
Măria. Da, aşa o chemase pe ducesă. Draga bătrînă Măria Leith! Ei bine,
murise cu cîţiva ani în urmă. îşi aminti că ea avusese un serviciu pentru
micul dejun -Arlechin, sau pestriţ colorat. Da. Ceşti mari, rotunde în culori
diferite. Negru, galben, roşu şi o nuanţă deosebit de urîtă, roşie- maronie,
cea a puricelui. Aceasta din urmă, se gîndi el, trebuie să fi fost culoarea ei
favorită. Ea avusese un set de ceai Rockingham, in care predominantă era
această culoare decorată cu auriu.
Ah, oftă domnul Satterthwaite, ce zile erau alea. Mai bine să intru. Poate
servesc o ceaşcă de cafea sau altceva. Va fi plină de lapte, cred, şi probabil
deja îndulcită. Dar totuşi, trebuie să-ţi umpli timpul cu ceva.
Intră. Cafeneaua era practic goală. Era devreme, credea domnul
Satterthwaite, ca oamenii să simtă nevoia unei ceşti de ceai. Şi oricum,
foarte puţini oameni mai
doreau ceai în zilele noastre. Adică, cu excepţia unor oameni în vîrstă la ei
acasă. Era un cuplu tînâr Ungă fereastra cea mai îndepărtată şi două femei
pălăvrăgind la o masă de lingă perete.
- I-am spus ei, povestea una dintre ele, i-am spus: tu nu poţi să faci un
asemenea lucru. Nu, nu pot să admit aşa ceva; i- am spus şi lui Henry şi e'l
a fost de acord cu mine.
Domnului Satterthwaite îi trecu prin cap că Henry trebuie să ducă a viaţă
grea şi că, fără îndoială, descoperise, că e întotdeauna înţelept să fie de
acord, oricare ar fi fost propunerea ce-i era adusă la cunoştinţa. O femeie
foarte respingătoare cu o prietenă la fel de neagreabilă, îşi îndreptă atenţia
sp'.c cealaltă parte a clădirii, murmurâuL Ce-ar t! să arunc o privire".
De serviciu era o femeie destul de plăcută la înfăţişare care spuse:
- O, da, domnule. Avem un stoc bun în prezent.
Domnul Satterthwaite se uită la ceştile colorate, apucă una sau două, examina
cana pentru lapte, luă o zebră din porţelan şi o studie, privi cîteva
scrumiere cu un model într-adevăr plăcut. Auzi scaune împinse în spate şi,
întorcînd capul, văzu că cele două femei, între două vîrste, discutînd încă
necazurile lor de rrrsi înainte, achitaseră şi erau pe punctul de a pleca.
15
După ce au ieşit pe uşă, un bărbat înalt, înlr-un costum negru, intră. El se
aşeză la masa pe care femeile tocmai o părăsiseră. Era cu spatele la
Satterthwaite, care se gîndi că avea acea parte a corpului bine,,făcută.
Subţire, puternică, muşchiuloasă, dar cam întunecată şi cu o aliură sinistră
pentru că era foarte puţină lumină în clădire. Satterthwaite se uită din nou
la scrumiere. "Aş putea cumpăra o scrumieră, să nu-l dezamăgesc pe
proprietarul magazinului," se gîndi el. Tocmai cînd era ocupat cu asta,
soarele ieşi brusc din nori.
Nu-şi dăduse seama că magazinul arăta întunecos din cauza lipsei de
soare. Acesta trebuie să fi fost ascuns după un nor cîtva timp. Se
înnourase, îşi reaminti el, cam atunci cînd ajunseseră la staţia de service.
Dar acum era din nou o explozie de lumină. Aceasta înmănunchiase
nuanţele de pe porţelan care se răsMngeau într-o oglindă colorată de o
formă oarecum ecleziastică ce ar fi trebuit, se gîndi domnul Satterthwaite,
să fi fost lăsată în casa ei de origine victoriană. Soarele se strecură prin
geam şi lumina cafeneaua întunecoasa, într-un mod oarecum ciudat el
lumină spinarea omului care tocmai se aşezase acolo, în locul unei siluete
îmbrăcate în negru, acum, acolo se afla un veston colorat Roşu, albastru şi
galben. Şi, deodată domnul Sat-tcrthwaite îşi dădu seama că se uita la ceea
ce spera să găsească. Intuiţia lui nu-f jucase nici o festă. El ştia cine era. cei
csre tocmai intrase şi se aşezase acolo. Ştia atît de bine ca nu era nevoie să
aştepte pînă putea să-l privească în faţă. Renunţă la porţelanuri, se
întoarse în cafenea, ocoli masa rotundă şi se aşeză în faţa omului care
intrase.
- Domnul Quin, spuse Satterthwaite. Ştiam cumva că buia să fii dumneata.
Domnul Quin zîmbi.
- îutotdeauna ştii atît de multe lucruri, spuse acesta.
- A trecut mult timp de cînd nu te-am văzut, remarcă domnul Satterthwaite.
- Oare contează timpul? spuse domnul Quin.
- Poate nu. Ai dreptate. Poate nu.
- Pot să-ţi ofer ceva răcoritor?
- Au ceva răcoritor pe-aici? întrebă Satterthwaite nesigur. Cred că trebuie
să fi intrat în acest scop.
- Niciodată nu eşti prea sigur de scopul cuiva, nu-i aşa? observă domnul
Quin.
- Mă bucur atît de mult să te reîntîlnesc, exclamă domnul Satterthwaite.
Ştii, aproape uitasem. Vreau să zic, uitasem felul în care vorbeşti, lucrurile
pe care le spui. Lucrurile la care mă faci să mă gîndesc, lucrurile pe care
mă determini să le fac.
- Eu... să te determin să le faci? Greşeşti. Ai ştiut întotdeauna singur ce
doreai să faci şi de ce doreai să le faci şi de ce ştiai atît de bine că ele
trebuie făcute.
- Eu simt asta numai cînd eşti de faţă.
- O nu, spuse domnul Quin zîmbitor. N-am nimic de-a face cu asta. Eu doar - aşa cum
ţi-am spus adesea -eu doar sînt în trecere.
- Astăzi eşti în trecere prin Kingsbourne Ducis.
- Şi tu eşti în trecere pe aici. Te duci într-un anume loc. Aşa e?
- Mă duc în vizită la un foarte bun prieten. Un prieten pe care nu l-am văzut
de foarte mulţi ani. E bătrîn acum. Oarecum e invalid. A avut o congestie
cerebrală. S-a refăcut după ea destul de bine, dar nu se ştie niciodată.
- Locuieşte singur?
- Mă bucur să-ţi spun că acum nu. Familia îui s-a întors din străinătate,
adică ceea ce a rămas din familia lui. Locuiesc cu el de cîteva luni bune.
Sînt fericit că mă pot duce să-i văd pe toţi reuniţi. Adică pe cei pe care i-am
văzut mai înainte şi pe cei pe care încă nu i-am văzut.
- Te referi la copii?
- Copii şi nepoţi, oftă domnul Satterthwaite.
16
Doar pentru o clipă fu trist că n-avusese el însuşi copii, nici nepoţi şi nici
strănepoţi. De obicei, nu regreta asta deloc.
- Au o cafea turcească specială aici, spuse domnul Quin. De o calitate cu
adevărat bună. Restul este, după cum ai ghicit, cam neîngurgitabil. Dar o
ceaşcă de cafea turcească se poate servi, nu-i aşa? Hai să comandăm,
pentru că îmi închipui că foarte curînd îţi vei continua peregrinarea sau ce-i
asta.
în uşă apăru un mic cîine negru. Intră şi se aşeză lîngă masă şi se uită în
sus la domnul Quin.
- îţi aparţine? întrebă Satterthwaite.
- Da. Să-ţi fac cunoştinţă cu Hermes. îl mîngîie pe cîine pe cap. Cafea, rosti
el. Spune-i lui Aii.
Cîinele cel negru plecă de la masă, trecu printr-o uşă din capătul prăvăliei,
îl auziră lătrînd scurt, incisiv. Reapăru imediat şi împreună cu el un tînăr cu
un ten foarte negru, purtînd un pulover verde ca smaraldul.
- Cafea, Aii, comandă domnul Quin. Două cafele.
- Cafea turcească. Nu-i aşa, domnule?
El zîmbi şi dispăru. Cîinele se aşeză jos din nou.
- Povesteşte-mi, spuse domnul Satterthwaite, unde-ai fost şi ce-ai făcut şi
de ce nu te-am văzut atît de mult timp.
- Doar ţi-am spus că timpul nu înseamnă mare lucru. E clară în mintea mea
şi cred că este clară şi în a ta ocazia cu care ne-am întîlnit ultima dată.
- O foarte tragică ocazie, murmură domnul Satterthwaite. Nu prea îmi place
să mă gîndesc la ea.
- Din cauza morţii? Dar moartea nu e întotdeauna o tragedie. Ţi-am mai
repetat asta mai înainte,
- Nu, zise domnul Satterthwaite, poate moartea aceea - cea (a care ne gîndim amîndoi - n-a fost
o tragedie. Dar cu toate acestea...
- Dar cu toate acestea, viaţa contează cu adevărat. Ai perfectă dreptate,
bineînţeles, recunoscu domnul Qwin.
Perfectă dreptate. Viaţa contează. Nu vrem ca cineva tînăr, cineva care
este fericit, sau ar putea fi fericit, să moară. Nici unul dintre noi nu doreşte
asta, nu-i aşa? Acesta este motivul pentru care trebuie să salvăm
întotdeauna o viaţă cînd soseşte comanda.
- Ai o comandă pentru mine?
""" - Eu... o comandă pentru tine? Faţa prelungă, tristă a lui Harley Quin se
lumină de zîmbetui său deosebit de încîntător. Eu nu am comenzi pentru
dumneata, domnule Satterthwaite. N-am avut niciodată comenzi Singur
cunoşti lucruri, vezi lucruri, ştii ce să faci, ce să faci cu ele. N-are nici o
legătură cu mine.
- Ba da, are, spuse domnul Satterthwaite. N-o să-mi schimbi părerea în
privinţa asta. Dar povesîeşte-mi. Unde ai fost în ceea ce este prea scurt să
numim timp?
- Ei bine, am fost încolo şi încoace, în diferite ţări, cîime deosebite, aventuri
diverse. Dar în principal, ca deobicei, doar în trecere. Cred că tu ai mai
multe să-mi povesteşti, nu numai despre ceea ce ai făcut, dar şi despre
ceea ce ai de gînd să faci acum. Mai mult despre locul unde te duci. Cu cine
o să te întîlneşti. Cum sînt prietenii tăi
- Sigur c-am să-ţi spun. M-aş bucura să-ţi povestesc pentru că mă întrebam,
gîndindu-mă că-i cunoşti pe prietenii la care mă duc. Cînd n-ai văzut o
familie de mult timp, cînd n-ai fost în relaţii strînse cu ei de foarte mulţi ani,
urmează întotdeauna un moment tensionat cînd reiei vechi prietenii şi
vechi legături.
- Ai atîta dreptate, spuse domnul Qum.
Cafeaua turcească a fost adusă în ceşcuţe de tip oriental Aii le aşeză cu un
zîmbet şi se depărta. Domnul Satterthwaite sorbi încîntat
- Dulce ca dragostea, neagră ca noaptea şi fierbinte ca iadul. Asta-i vechea
17
zicală arabă, nu-i aşa? Harley zîmbi şi dădu aprobator din cap.
- Da, spuse Satterthwaite, trebuie să-ţi povestesc unde mă duc, deşi ceea
ce am să fac nu prea contează. Mă duc să reînnoiesc vechi prietenii, să fac
cunoştinţă cu tînăra generaţie. Tom Addison, cum ţi-am mai spus, este un
foarte vechi prieten de-al meu. Am făcut multe lucruri împreună în
tinereţea noastră. Apoi, cum se întîmplă adesea, viaţa ne-a despărţit. El a
fost în serviciul diplomatic, a plecat în străinătate la mai multe posturi, pe
rînd. Cîteodată m-am dus şi am locuit la el, alteori l-am văzut cînd se
întorcea în Anglia. Unul din primele sale posturi a fost în Spania. S-a
căsătorit cu o spaniolă, o fată brunetă foarte frumoasă, numită Pilar. A
iubit-o foarte mult.
- Au avut copii?
- Două fete. Una blondă ca tatăl, pe nume Lily şi a doua, Măria, care
semăna cu mama ei spaniolă. Eu am fost naşul lui Lily. Firesc, nu-i vedeam
prea des pe nici unul dintre copii. De două, trei ori pe an, ori dădeam o
petrecere pentru Lily, ori mergeam s-o văd la şcoală. Era o fată blîndă şi
frumoasă. Foarte devotată tatălui ei şi el ţinea foarte mult la ea. Dar între
aceste întîlniri, aceste reînnoiri de prietenie, am trecut prin timpuri grele.
Trebuie să ştii despre ele la fel de bine ca şi mine. Eu şi contemporanii mei
am avut dificultăţi în a ne întîlni în timpul anilor de război. Lily s-a căsătorit
cu un pilot din Air Force. Un pilot pe un bombardier. Pînă ieri îi uitasem şi
numele. Simon Gilliatt Şef de escadrilă.
- A fost omorît în război?
- Nu, nu. Nu. A scăpat teafăr. După război şi-a dat demisia din Air Force şi
împreună cu Lily au plecat în Kenya, cum au făcut mulţi. S-au stabilit acolo
şi au trăit foarte fericiţi. Au avut un fiu, un băieţel numit Roland. Mai tîrziu,
cînd a fost la şcoală în Anglia, l-am văzut o dată sau de două ori. Cred că
ultima dată avea 12 ani. Un băiat drăguţ. Avea pârul roşu ca tatăl său. Nu l-
am mai văzut de atunci, aşa că aştept cu nerăbdare să-l întâlnesc astăzi.
Are acum 23-24 de ani. Timpul trece atît de repede.
- E căsătorit?
- Nu. Nu încă.
- Ah. Perspective de căsătorie?
- Ei bine, m-a mirat ceva ce Tom Addison spunea în scrisoarea lui. Există o
verişoară. Fata mai mică, Măria, s-a căsătorit cu un doctor din partea
locului N-am cunoscut-o niciodată prea bine. A fost foarte'trist. A murit la
naştere. Fetiţa ei a fost botezată Inez, un nume ales de bunica ei spaniolă.
S-a întîmplat s-o văd pe Inez numai o dată de cînd s-a făcut mare. Un tip de
brunetă spaniolă care seamănă foarte mult cu bunica ei. Dar te plictisesc
cu toate astea.
- Nu. Vreau să te-ascult. E foarte interesant pentru mine.
- Mă întreb de ce, se minună domnul Satterthwaite. Se uită la domnul Quin
cu acel uşor aer bănuitor care-l cuprindea cîteodată.
- Vrei să cunoşti totul despre această familie. De ce?
- Poate, ca să-mi fac o imagine a ei, în minte.
- Ei bine, casa la care mă duc se numeşte Doverton Kingsbourne. Este o
casă veche, destul de frumoasă. Nu atît de deosebită ca să inviţi turişti, ca
s-o ţii deschisă pentru vizitatori în zile speciale. Doar o casă de ţară liniştită
în care să locuiască un englez, ce şi-a servit ţara, si se reîntoarce ca să se
bucure de o viaţă tihnită, cînd se apropie vîrsta pensionării. Tom a îndrăgit
întotdeauna viaţa la ţară. I-a plăcut pescuitul. Era un bun trăgător şi-am
petrecut zile foarte fericite împreună în casa părinţilor săi. Multe dintre
vacanţele mele am stat la Doverton Kingsbourne. Şi toată viaţa am păstrat
imaginea aia în minte. Nici un loc nu semăna cu Doverton Kingsbourne. Nici
o altă casă nu era la fel. De cîte ori treceam pe lîngă ea mă întorceam
numai ca să revăd, printre eopaci, imaginea aleii celei lungi, care duce
pînă-n faţa casei, să surprind rîul unde obişnuiam să pescuim şi să mă uit la
18
casă. îmi aminteam toate lucrurile pe care le făcusem cu Tom. El era un om
de acţiune. Un bărbat care a făcut multe în viaţa lui. Şi eu... eu sînt doar un
holtei bătrîn.
- Eşti mai mult decît atît, spuse domnul Quin. Eşti un om care ţi-ai făcut
prieteni, care a avut mulţi prieteni şi şi-a ajutat mult prietenii.
- Ei, dacă o luăm aşa. Poate că eşti prea generos.
- Cîtuşi de puţin. Eşti şi o plăcută companie. Povestirile pe care le spui,
lucrurile pe care le-ai văzut, locurile vizitate. Evenimentele curioase care ţi
s-au întîmplat în viaţă. Ai putea scrie o întreagă carte despre ele, zise
domnul Quin.
- Tu ai fi principalul personaj, dacă a§ face-o. »
- Nu, nu aşa, spuse domnul Quin. Eu sînt cel în trecere. Asta-i tot. Dar
continuă. Mai povesteşte-mi.
- E o adevărată cronică de familie ce-ţi povestesc. Cum spuneam, au fost
lungi perioade, ani de zile, cînd n-am văzut pe nici unul dintre ei. Dar ei au
fost întotdeauna vechii mei prieteni. M-am întîlnit cu Tom şi Pilar pînă cînd
ea a murit, din nefericire, foarte tînără, cu Lily, fina mea, cu Inez, liniştita
fiică a doctorului care locuieşte în sat cu tatăl el..
- Cîţi ani are fata?
- Inez are 19 sau 20 de ani, cred. M-aş bucura să mă împrietenesc cu ea.
- Deci, în general, este o cronică fericită?
- Nu în întregime. Lily, fina mea, cea care a plecat în Kenya cu soţul ei, a
fost ucisă acolo într-un accident de automobil A murit pe loc, lăsînd în urma
ei un copilaş de-abia de un an de zile, pe micul Roland. Simon, soţul ei, a
suferit foarte mult. Era un cuplu neobişnuit de fericit. Totuşi, cred că i s-a
întîmplat cel mai bun lucru care s-ar fi putut. S-a recăsătorit cu o tînără
văduvă a unui şef de escadrilă, un prieten de-al său şi care avea şi ea un
copil de aceeaşi vîrstă. între micuţul Timothy şi micul Roland era o
diferenţă de numai două, trei luni. Cred că mariajul lui Simon a fost destul
de fericit, deşi eu nu i-am văzut, întrucît ei au rămas să trăiască în Kenya.
Băieţii au fost crescuţi ca fraţii. Au frecventat aceeaşi şcoală în Anglia şi şi-
au petrecut vacanţele în Kenya. Desigur, nu i-am văzut de mulţi aci Cred că
ştii ce s-a întîmplat în Kenya. Unii oameni au reuşit să rămînă. Alţii, prieteni
de-ai mei, au plecat în vestul Australiei şi s-au stabilit acolo fericiţi cu
familiile lor. Oţiva s-au întors acasă, în ţară.
Simon Gilliatt, soţia şi cei doi copii au părăsit Kenya» Nu mai puteau duce
viaţa dinainte, aşa că s-au întors acasă şi-au acceptat invitaţia care le
fusese reînnoită anual de bătrmuî Tom Addison. Au venit: ginerele, a doua
soţie a ginerelui său şi cei doi copii, acum băieţi mari sau chiar flăcăi. Au
venit ca să trăiască precum o familie şi sînt fericiţi. Cealaltă nepoată a lui
Tom, Inez Horton, cum ţi-am spus, locuieşte în sat cu tatăl ei, doctorul, şi-şi
petrece foarte mult timp, cred, la Doverton Kingsbourne cu Tom Addison, care ţine
foarte mult la nepoata lui. Se pare că sînt cu toţii foarte fericiţi. El m-a
îndemnat de cîteva ori să vin acolo să-i văd. Să-i întîlnesc pe toţi din nou.
Aşa că am acceptat invitaţia. Doar pentru un weekend. în anumite privinţe
va fi trist să-l revăd pe dragul meu Tom, oarecum invalid, poate nu cu o
prea lungă şansă de viaţă, dar încă vesel şi vioi, după cîte pot să-mi dau
seama. Şi să văd din nou vechea casă, Doverton Kingsbourne. De ea se
leagă toate amintirile mele din copilărie. Cînd nu ai trăit o viaţă plină de
evenimente, cînd nu ţi s-a întîmplat nimic personal, ceea ce e adevărat în
cazul meu, tot ceea ce-ţi rămîne sînt prietenii, casele şi ceea ce ai făcut
cînd erai copil, băiat şi tînăr. Un singur lucru mă îngrijorează.
- N-ar trebui să fii îngrijorat. Dar la ce te referi?
- Aş putea fi dezamăgit. Casa pe care ţi-o reaminteşti, pe care ai visat-o, s-
ar putea, ca atunci cînd vii s-o revezi, să nu mai fie aşa cum o ţineai minte
sau ţi se arăta în somn. O nouă aripă i s-o fi adăugat, grădina s-o fi
schimbat, tot felul de lucruri s-ar fi putut întîmpla. E foarte mult timp de
19
cînd n-am mai fost acolo.
- Cred că amintirile tale te vor însoţi, spuse domnul Quin. Mă bucur că te
duci acolo.
- Mi-a venit o idee, spuse domnul Satterthwaite. Vino cu mine. Vino cu mine
în vizita asta. Nu trebuie să te temi că nu vei fi bine primit. Dragul Tom
Addison este tipul cel mai ospitalier din lume. Orice prieten de-al meu
devine imediat prietenul lui. Vino cu mine. Trebuie. Insist
Făcînd un gest impulsiv, domnul Satterthwaite era aproape să răstoarne
ceaşca de cafea de pe masă. O prinse la vreme.
in acea clipă, uşa magazinului se deschise, clopoţelul demodat sunînd.
O femeie între două vîrste intră. Abia îşi trăgea sufletul şi părea puţin
agitată. Arăta încă bine cu părul ei roşcat, cu uşoare tuşe cenuşii ici şi colo.
Avea pielea aceea fină şi albă care se întîlneşte adesea la cei cu părul roşu
şi ochii albaştri şi-şi păstrase bine silueta. Nou venita aruncă o privire
rapidă prin cafenea şi se îndreptă imediat spre magazinul cu porţelanuri.
- O! exclamă ea, mai aveţi ceşti dintre acelea Arlechin.
- Da, doamnă Gilliatt, am primit un nou stoc chiar ieri.
- O, îmi pare atît de bine. Am fost foarte îngrijorată. M-am repezit încoace.
Am luat o bicicletă de-a băieţilor. Au plecat pe undeva şi n-am putut să
găsesc pe nici unul, dar trebuia neapărat să fac ceva. A fost un accident
nefericit azi dimineaţă cu cîteva ceşti şi aşteptăm musafiri să sosească la
ceai şi alţii după - amiază. Aşa că dacă mi-aţi putea da una albastră, una
verde şi, poate, ar fi bine să mai iau una roşie, de rezervă. Ăsta-i lucrul cel
mai neplăcut la ceştile diferit colorate. Nu-i aşa?
- Da, ştiu că se spune că-i un dezavantaj că nu poţi să înlocuieşti
întotdeauna culoarea anumită de care ai nevoie.
Domnul Satterthwaite întorsese capul peste umăr şi privea cu un anume
interes la ceea ce se petrecea. Doamna Gilliatt, spusese vînzătoarea. Dar,
desigur. Acum îşi dădu seama. Aceasta trebuie să fie, se ridică de la masă,
oarecum ezitînd şi apoi făcu cîţiva paşi în magazin.
- Scuzaţi-mă, spuse el, sînteţi cumva doamna Gilliatt de la Doverton
Kingsbourne?
- O, da. Sînt Beryl Gilliatt. Dumneavoastră înţeleg...
II privi, îşi încruntă sprîncenele puţin. O femeie atrăgătoare, se gîndi
domnul Satterthwaite, Cu o faţă, poate, cam aspră, dar voluntară. Deci
aceasta era a doua soţie a lui Simon Gilliatt. Nu era frumoasă ca Lily, dar
părea o femeie atractivă, plăcută şi harnică. Deodată un zîmbet înflori pe
faţa doamnei Gilliatt.
- Cred... da bineînţeles. Socrul meu, Tom are o fotografie de-a
dumneavoastră şi trebuie să fiţi musafirul pe care-l aşteptăm în această
după - amiază. Trebuie să fiţi domnul Satterthwaite.
- Exact, răspunse domnul Satterthwaite. Eu în persoană. Dar trebuie să-mi
cer scuze că am întîrziat atît de mult. Din nefericire, maşina mea a avut o
pană. Acum e în garaj la reparat.
- O, ce rău îmi pare pentru dumneavoastră. Dar ce ruşine, însă nu'e încă
ora ceaiului. Nu vă faceţi griji. Oricum noi l-am amînat. După cum probabil
aţi auzit, m-am repezit aici să cumpăr cîteva ceşti căci, din nefericire, unele
au căzut de pe masă azi - dimineaţă. Ori de cîte ori ai pe cineva la prînz,
ceai sau cină se întîmplă cîte ceva de genul ăsta.
- Poftiţi, doamnă Gilliatt, spuse vînzătoarea. Le împachetez aici. Să le pun
într-o cutie?
- Nu, înveleşte-le doar în hîrtie, aşează-le în coşul meu şi totul va fi în
ordine.
- Dacă vă întoarceţi la Doverton Kingsbourne, spuse domnul Satterthwaite,
aş putea să vă duc cu maşina. Trebuie să sosească de la garaj dintr-o clipă
într-alta.

20
- Sînteţi foarte bun. Aş vrea să pot accepta invitaţia, dar pur şi simplu
trebuie să duc înapoi bicicleta! Băieţii vor fi supăraţi fără ea. Se duc undeva
în seara asta.
- Să vi-l prezint, spuse domnul Satterthwaite întorcîndu-se spre domnul
Quin care se ridicase şi se apropiase. Acesta este un vechi prieten de-al
meu, domnul Harley Quin, pe care l-am întîlnit din întîmplare. încerc să-l
conving să vină la Doverton Kingsbourne. Credeţi că e posibil ca Tom să
mai găzduiască un musafir peste noapte?
- O, sînt sigură că se poate aranja, spuse Beryl Gilliatt. Sînî sigură că va fi
încîntat să vadă "Un alt prieten al dumneavoastră. Poate-i §i prietenul lui.
- Nu, nu, spuse domnul Quin, nu l-am întîlnit niciodată pe domnul Addison, deşi l-
am auzit adeseori pe prietenul meu, domnul Satterthwaite, vorbind despre
el.
- Bine atunci, veniţi cu domnul Satterthwaite. Ne va face plăcere.
- îmi pare foarte rău, spuse domnul Quin. Din nefericire, am o altă întîlnire.
Chiar - se uită la ceasul lui - trebuie să plec spre ea imediat. Am întîrziat
deja, aşa cum se întîmplă cînd te întîlneşti cu prieteni vechi.
- Poftiţi, doamnă Gilliatt, interveni vînzătoarea. Va sta foarte bine în coşul
dumneavoastră.
Beryl Gilliatt puse pachetul cu grijă în coşul pe care-l ducea şi-apoi i se
adresă domnului Satterthwaite:
- Bine, atunci pe curînd. Ceaiul îl servim abia la cinci şi un sfert, aşa că nu
vă faceţi griji, îmi pare atît de bine că v- am întîlnit în cele din urmă, după
ce am auztt atît de multe despre dumneavoastră.
îşi luă grăbită la tevedere de la domnul Quin şi ieşi din magazin.
- Se cam grăbeşte, nu-i aşa? întrebă vînzătoarea, dar ăsta-i felul ei. Aş zice
că face o grămadă de treabă toată ziua.
50
Se auzi bicicleta care pornise afară.
- Are personalitate, nu-i aşa? remarcă domnul Satterthwaite.
- Aşa s-ar părea, zise domnul Quin.
- Şi chiar nu te pot convinge să vii?
- Eu sînt doar în trecere, repetă domnul Quin.
- Şi cînd o să te mai văd? te întreb acum.
- O, nu peste foarte mult timp, zise convingător domnul Quin. Cred c-o să
mă recunoşti cînd o să mă ve2i.
- Nu mai -ai altceva... altceva în plus să-mi spui? Nimic să-mi explici?
- Ce să-ţi explic?
- Să-mi explici de ce te-am întîlnit aici.
- Eşti un om cu imense cunoştinţe, spuse domnul Quin. Uri cuvînt ar putea
însemna ceva pentru tine. Cred că s-ar dovedi folositor.
- Care cuvînt?
- Daltonism, pronunţă domnul Quin. Zîmbea.
- Nu ştiu... se încruntă o clipă domnul Satterthwaite. Da. Da ştiu, doar numai un
moment nu mi-am reamintit...
- Deocamdată, la revedere, zise domnul Quin. Uită-ţi maşina.
Tocmai atunci maşina trecea prin faţa uşii de la poştă. Domnul
Satterthwaite ieşi după ea. Era nerăbdător 'să nu-şi mai piardă timpul şi să-
şi facă gazdele să-l aştepte mai mult decît trebuia. Dar, în acelaşi timp era
trist că-şi lua rămas bun de la prietenul său.
- Nu pot să fac nimic pentru tine? spuse el şi tonul său era aproape
melancolic.
- Nu poţi să faci nimic pentru mine.
- Dar pentru altcineva?
- Cred că da. E foarte probabil
51
- Sper că ştii ce vrei să spui.
21
- Am cea mai mare încredere în tine, spuse domnul Quin. Ştii întotdeauna
lucrurile. Eşti un observator perspicace şi cunoşti înţelesul faptelor. Te
asigur că nu te-ai schimbat.
Mîna lui rămase o clipă pe umărul domnului Sat-terthwaite, apoi ieşi şi porni
iute pe strada satului, în direcţia opusă faţă de Doverton Kingsbourne.
Domnul Sat-terthwaite se urcă în maşină.
- Sper că n-o să mai avem necazuri, oftă el. Şoferul lui îl asigură că nu.
- Nu-i departe de aici, domnule. Cinci, şase kilometri şi merge minunat
acum.
Porni la drum, întoarse maşina unde drumul se lărgea ca s-o ia în direcţia
de unde venise. Repetă iar: "Numai cinci, şase kilometri".
Domnul Satterthwaite zise în sinea lui: "daltonism", încă nu-i spunea nimic, dar
totuşi simţea că ar fi trebuit Era un cuvînt pe care îl mai auzise.
"Doverton Kingsbourne" pronunţă domnul Satterthwaite. Foarte încet, ca
numai pentru el. Cele două cuvinte însemnau ceea ce reprezentaseră
întotdeauna. Un loc pentru o reuniune voioasă, un loc unde putea ajunge
foarte repede. Un loc unde avea să se distreze; atît de mulţi dintre acei pe
care îi cunoscuse nu se mai aflau acolo. Dar Tom era. Vechiul lui prieten,
Tom, şi se gîndi din nou la iarbă, lac, rîu şi la tot ce făcuseră împreună cînd
erau băieţi.
Ceaiul se servea pe peluză. Treptele coborau de la ferestrele franţuzeşti ale
sufrageriei spre locul unde, între un fag şi un cedru libanez era aşezat
cadrul pentru ceaiul de după - amiază. Acolo se aflau două mese sculptate,
f 52
vopsite în alb şi diferite scaune de grădină. Unele cu spătar înalt şi perne
colorate, altele întinse pe care te puteai aşeza cu picioarele lungite ca să
dormi, dacă aveai chef să faci asta-.Unele aveau parasolare ca să te
ferească de căldură.
Era începutul unei seri frumoase şi iarba avea o culoare verde închis,
plăcută. Lumina se strecura prin ramurile fagului şi cedrul îşi profila silueta
sa frumoasă pe cerul galben - roşiatic.
Tom Addison îşi aştepta musafirul într-un scaun lung de nuiele, cu
picioarele ridicate; domnul Satterthwaite observă cu un anume amuzament
ceea ce-şi amintea din multe alte ocazii în care-şi întîlnise gazda, că acesta
purta papuci confortabili de dormitor, necesari picioarelor sale puţin
umflate de gută, dar că încălţămintea asta era ciudată. Un papuc era roşu,
celălalt era verde. Dragul de Tom, se gîndi domnul Satterthwaite, nu s-a
schimbat. Era acelaşi. Şi-atunci îi trecu prin cap: "Ce idiot sînt. Sigur că ştiu
ce înseamnă cuvîntul. Cum de n-am înţeles imediat?"
- Credeam că n-o să te mai arăţi niciodată, împieliţat bâtrîn, îl salută Tom
Addison.
Era încă un bărbat frumos, cu o faţă deschisă şi ochi mari, cenuşii,
strălucitori, cu umeri laţi care îi dădeau un aer de forţă. Fiecare cută de pe
faţa sa trăda o bună dispoziţie şi bucuria de a-l revedea. "Nu se schimbă
niciodată," se gîndi Satterthwaite.
- Nu pot să mă ridic să te întîmpin, îi explică Tom Addison. E nevoie de doi
oameni puternici şi de un baston ca să mă pună pe picioare. Acum, cunoşti
familiuţa noastră sau nu? Pe Simon îl cunoşti, bineînţeles.
- Cum nu. Au trecut foarte mulţi ani de cînd te-am văzut, dar nu te-ai
schimbat prea mult.
53
Şefui de escadrilă Simon Gilliatt era un bărbat subţire, frumos, cu o claie de
păr roşu.
- Păcat că n-aţi venit niciodată la noi în Kenya, spuse el. V-ar fi plăcut. V-am
fi putut arăta o mulţime de lucruri. Dar nu poţi să şti ce-ţi rezervă viitorul.
Credeam c-o să-mi las oasele în ţara aia.
- Avem un cimitir foarte drăguţ aici, interveni Tom Addison. Nimeni nu a
22
ruinat biserica noastră încă, res-taurînd-o şi nu s-au construit prea multe
noi clădiri în jur, aşa încît mai este o mulţime de loc în cimitir. Şi n-am mai
adăugat pe nimeni pe lista aceea teribilă ca să ne micşoreze spajiui pentru
morminte.
- Ce conversaţie lugubră purtaţi, zise Beryl Gilliatt, zîmbind. Uite şi băieţii
noştri, spuse ea, dar îi cunoaşteţi deja, nu-i aşa, domnule Satterthwaite?
- Nu cred că-i mai recunosc acum, răspunse acesta.
Intr-adevăr, ultima dată cînd îi văzuse pe cei doi băieţi fusese în ziua cînd îi
luase de la gimnaziu. Deşi nu exista nici o relaţie de rudenie între ei - aveau
mame şi taţi diferiţi - totuşi băieţii ar fi putut fi, aşa cum se întîmpla adese?,
luaţi drept fraţi. Aveau cam aceeaşi înălţime şi amîndoi părul roşu: Roland,
probabil, moştemn-du-l de la tatăl său şi Timoîhy de la mama lui roşcată.
Părea să existe şi un fel de camaraderie între ei. Şi cu toate astea, se gîndi
domnul Satterthwaite, se deosebeau foarte mult. Diferenţa era mai clară
acum cînd aveau, îşi închipuia el, între 22 şi 25 de ani. Nu vedea nici o
asemănare între Roland şi bunicul său. îţi afară de părul său roşu, &u
semăna nici cţ* tatăl iui.
Domnul Satterthwaite se întrebase cîteodatâ dacă băiatul semăna cu Liîy,
mama lui moartă. Dar şi în cazul ăsta nu putea vadea decît o foarte mică
asemănare, în schimb, Timothy semăna mai muît cu fiul pe care l-ar fi
54
putut avea Lily. Pielea albă, fruntea înaltă şi delicateţea structurii osoase.
Lîngă el, o voce blîndă spuse în şoaptă:
- Eii sînt Inez. Nu cred că vă mai amintiţi de mine. A trecut mult timp de cînd nu
v-am mai văzut.
O fată frumoasă remarcă domnul Satterthwaite imediat. Un tip brunet, îşi
petrecu gîndurile cu mult timp în urmă, în zilele cînd venise să fie cavaler
de onoare la nunta lui Tom Addison cu Pilar. Se gîndi că la Inez se vedea
sfjngele ei spaniol, felul cunţ jşi ţinea capul şi frumuseţea sa brunetă
aristocratică: Tatăl său, doctorul Horton, se afla chiar în spatele ei. Arăta
mult mai bătrîn decît atunci cînd îl văzuse ultima dată. Un om de treabă şi
bun la suflet. Un generalist priceput, fără ambiţii, valoros şi devotat, se
gîndi Satterthwaite, un tată care-şi iubea fiica. Evident, era imens de
mîndru de ea.
Domnul Satterthwaite simţi o fericire uriaşă cuprinzîndu-l. Toţi aceşti
oameni, deşi unii îi erau străini, i se păreau prieteni pe care îi cunoştea
deja. Frumoasa fată brunetă, cei doi băieţi roşcaţi, Beryî Gilliatt, ocupfcîă cu
tava de ceai, aranjînd eeştile şi farfurioarele, făcîndu î semn unei servitoare
din casă să aducă prăjiturile şi platourile cu sandvişuri. Un ceai splendid.
Existau scaune care se trăgeau la mese ca să te poţi aşeza confortabil şi sa
mănînci tot ce doreai. Băieţii se agszarâ şi-I invitară pe domnui Sat-•
terthwaite între ei.
Asta-i placa nespus, îşi pusese în gind să discut s îniîi cu băieţii, să vadâ cît
de muît îi rearairstean de Tcin Addisoa din vremea tinereţii lui şi se gîndi:
"Liîy. Cît aş vreţi ca Liiy să fi putut ii aici, acum." Aici era, se gîcdi drtramî
Saî-terthwaite înapoi in copilăria sa. Aici, unde venise şi fusese întâmpinat
de tatăl şi mama lui Tom, de o mătuşă, ssw catR aşa ceva, acolo mai fusese
un frate al bunicii $i veri. Şi-acum, nu erau atît de mulţi ÎQ familie, dar era o
familie.
55 "'
Tom cu papucii lui de dormitor, unul roşu, altul verde, bătrîn dar încă vesel
şi fericit. Fericit fiindcă era înconjurat de-ai lui. Şi era şi Doverton, sau
aproape aşa cum fusese. Nu chiar atît de bine întreţinut, poate, dar peluza
se afla în condiţie bună. Şi acolo jos putea zări strălucirea rîului printre
copaci. Iar copacii erau mai mulţi decît fuseseră. Casa trebuia, poate,
văruită din nou, dar nu neapărat acum. în fond, Tom Addison era un om
bogat. Cu un venit mare, poseda foarte mult pămînt. Un om cu gusturi
23
simple care cheltuia destul ca să întreţină casa asta, dar care nu era un
cheltuitor în' alte direcţii. Acum călătorea sau mergea în străinătate rareori,
dar primea. Nu dădea petreceri mari, doar prieteni. Prieteni care veneau să
stea, prieteni care, de obicei, aveau o anumită legătură cu trecutul său. O
casă primitoare.
Se întoarse puţin în scaun, îndepărtîndu-l de la masă într-o parte, ca să
poată vedea mai bine, în jos spre rîu. Acolo se afla moara, desigur, şi pe
malul celălalt erau cîmpurile. Şi pe unul din cîmpuri, se amuză cînd văzu un
fel de sperietoare, o siluetă întunecată pe care păsările se aşezau. Doar
pentru o clipă se gîndi că arăta precum domnul Harley Quin. Poate, se gîndi
domnul Sattterthwaite, este prietenul meu Harley Quin. Era o idee absurdă
şi totuşi dacă cineva ridicase sperietoarea şi încerca s-o facă să arate ca
domnul Quin, reuşise căci aceasta avea acel tip de eleganţă delicată
străină majorităţii sperietorilor pe "care le văzuse.
- Vă uitaţi la sperietoarea noastră? întrebă Timothy. I-am dat un nume, ştiţi,
îi spunem domnul Harley Barley.
- Chiar? se minună domnul Satterthwaite. Doamne, asta mi se pare foarte
interesant.
- De ce vi se pare interesant? se amestecă Roly, cu o anumită curiozitate.
- Ei bine, pentru că seamănă cu cineva pe care-l cunosc, al cărui nume se
potriveşte a fi Harley. Prenumele lui, adică.
Băieţii începură să cînte:
"Harley - Barley tot păze§te,
Harley Barley se-osteneşte.
Păzeşte grîu şi neghină,
Alungă trecătorii din grădină".
- Un sandviş cu castravete, domnule Satterthwaite sau preferaţi un pateu
făcut de casă, îl întrebă Beryl Gilliatt.
Domnul Satterthwaite acceptă pateul. Ea-i puse lîngă el o ceaşcă de
culoare roşiatică - maronie, aceeaşi culoare pe care o admirase în magazin.
Ce vesel arăta serviciul acela de ceai pe masă. Galben, roşu, albastru,
verde şi tot restul. Se întrebă dacă fiecare îşi avea culoarea favorită.
Observă că Timothy ţinea o ceaşcă roşie, Roland una galbenă. Lîngă ceaşca
lui Timothy se găsea un obiect pe care domnul Satterthwaite nu-l putu
identifica la început. Apoi îşi dădu seama că era o pipă din spumă de mare.
Observînd la ce se uita, Roland spuse:
- Tim a adus-o cu el din Germania. O să moară de cancer tot fumînd din
pipa aia mereu.
- Tu nu fumezi, Roland?
- Nu, sînt împotriva fumatului. Nu fumez nici ţigări şi nici nu iau droguri.
Inez veni la masă şi se aşeză vizavi de el. Ambii tineri se întreceau s-o
servească, începură să discute şi să
rîdă.
Domnul Satterthwaite se simţea foarte fericit printre aceşti tineri. Nu
pentru că îi acordau mai multă atenţie decît le impunea politeţea lor
naturală. Dar îi plăcea să-i asculte, îi plăcea, totodată, să-i studieze. Era
aproape sigur că ambii tineri sînt îndrăgostiţi de Inez. Dar asta nu era
surprinzător. Apropierea determină asemenea lucruri. Veniseră să locuiască
aici cu bunicul lor. O fată frumoasă, verişoara de gradul întîi a lui Roland
trăia aproape, la doi paşi. Domnul Satterthwaite îşi întoarse capul. Putea
chiar să vadă casa printre pomi, unde se ridica la drum, dincolo de poarta
principală. Era aceeaşi casă în care doctorul Horton locuise şi data trecută,
cînd venise aici, cu şapte, opt ani în urmă.
Se uită la Inez. Se întrebă care dintre cei doi tineri 'era preferatul ei sau
dacă sentimentele îi erau deja acaparate de altcineva. Nu era nici un motiv
pentru care ea ar fi trebuit să se îndrăgostească de unul din aceste două
specimene de tineri atrăgători ai sexului masculin.
24
După ce mîncă atît cît dori, ceea ce nu însemna prea mult, domnul
Satterthwaite îşi trase scaunul înapoi, schimbîndu-şi puţin unghiul de
percepţie, în aşa fel încît să poată privi totul din jurul său.
Doamna Gilliatt era foarte ocupată. Foarte mult cu servitul, se gîndi el.
făcîrid mai mult zgomot pentru nimic decît era nevoie la masa. Oferea tot
timpul oamenilor prăjituri, ie lua ceştile si le umplea, întindea platourile în
jur. Cumva, se gîndi el, ar fi fost mai plăcut şi mai natural dacă îi lăsa să se
servească singuri. Dorea să nu facă atîl de mult pe gazda.
Se uită în direcţia în care stătea întins în scaunul său Tom Addison. *
58
Şi el o privea pe Beryl Gilliatt. Satterthwaite se gîndi în sinea lui: "Nu-i place
de ea. Nu. Lui Tom mi-i place. Poate că asta era de aşteptat." în fond, îi
luase locul propriei sale fiice, al primei soţii a lui Simon Gilliatt, Lily.
"Frumoasa mea Lily", se gindi din nou domnul Satterthwaite şi se întrebă
de ce, pentru un anume motiv, simţea că, deşi nu putea vedea pe nimeni
asemenea ei, totuşi Lily, într-un fel straniu, era prezentă acolo. Ea era aici,
la acest ceai. "Cred că atunci cînd îmbâtrîneşti începi să- ţHmagînezi astfel
de lucruri." spuse domnul Satterthwaite. "în fond, de ce n-ar fi Liiy aici să-şi
vadă fiul!"
Se uită cu afecţiune la Timothy şi apoi, deodată, îşi dădu seama că nu-l
privea pe fiul lui Lily. Timothy era fiul
lui Beryl.
"Cred că Lily ştie că sînt aici. Cred c-ar vrea să vor bească cu mice", spuse
domnul Satterthwaite. "O dragă, o dragă, nu trebuie să încep să-mi
imaginez lucruri prosteşti." Pentru un anume motiv se uită din nou k
sperietoare. Acurn nu arăta ca o sperietoare. Semăna cu domnul Harley
Quin. Anumite efecte de lumină, ale apusului îi dădeau culoare şi mai era
un cîine negru ca Heraes alergînd după păîări.
"Culoare", spuse domnul Satterthwaite şi se uită din u za ma.să k setul de
ceai şi la oamenii care serveau ceaiul "De ce m5 aflu aici?" se întrebă în sinea îui
domnul Satterîhwaite. T?£ ce slut aici şi ce-ar trebui să fac? Există m îr.oîlv..."
Acum ştia, iiinapa, exista ceva, o criză, ceva care-i fecta, care-i afecta pe
loţi aceşti oameni sau numai pe rdi dintre ei? Beryl Gilliatt, doamna Gilliatt
era nervoasă un anume motiv. Pe margine de cuţit. Tota? Nu era
nimic rău cu Tom. El nu era afectat. Un bărbat norocos care poseda această
frumuseţe, care poseda Dovertonul şi avea un nepot, aşa încît atunci cînd
el murea, totul îi rămînea lui Roland. Toate acestea urmau să fie ale lui
Roland. Spera Tom, ca Roland să se căsătorească cu Inez? Sau se temea de
căsătoriile între veri de gradul întîi? Deşi, se gîndi domnul Satterthwaite,
de-a lungul istoriei, fraţii s-au căsătorit cu surorile fără rezultate rele. "Nu
trebuie să se întîmple nimic", spuse domnul Satterthwaite, "nu trebuie să
se întîmple nimic. Trebuie să preîntîmpin orice".
Zău, gîndurile sale erau ale unui nebun. O scenă paşnică. Un serviciu de
ceai. Diferitele culori ale ceştilor Arlechin. Se uită la pipa din spumă de
mare, care se afla lîngă ceaşca roşie. Beryl Gilliatt îi spuse ceva lui Timothy.
Acesta dădu din cap, se ridică şi se îndreptă spre casă. Beryl adună cîteva
farfurii goale de pe masă, aranja un scaun, două, îi şopti ceva lui Roland
care se duse să-i ofere om prăjitură doctorului Horton.
"^ Domnul Satterthwaite o urmărea cu privirea. Trebuia s-o urmărească.
Trecu cu mîneca ei peste masă. El văzu o ceaşcă roşie căzînd. Se sparse de
piciorul de fier al unui scaun, înregistra scurta ei exclamaţie în timp ce
aduna cioburile. Ea se duse spre tava cu ceai, se întoarse şi puse pe masă o
ceaşcă de un albastru deschis şi o farfurioară. Aşeză aproape de ea pipa
din spumă de mare. Ea aduse ceaiul şi turnă după care se îndepărtă.
La masă nu se mai afla nimeni acum. Şi Inez se ridicase şi plecase. Se
dusese să vorbească cu bunicul. "Nu înţeleg", îşi spuse domnul
Satterthwaite. "Ceva are să se întîmple. Ce se va întîmpla?"
25
O masă cu ceşti diferit colorate şi da, Timothy cu părul său roşu strălucind
în soare. Părul roşu de aceeaşi nuanţă, cu aceleaşi onduleuri atrăgătoare
din părţi ca părul
60
dintotdeauna al lui Simon Gilliatt. Timothy se întoarse, rămase o clipă în
picioare, uitîndu-se la masă cu o privire uşor uimită şi apoi se duse unde se
afla pipa din spumă de mare, lîngă ceaşca de un albastru deschis.
Atunci se întoarse şi Inez. Ea rîse deodată şi spuse:
- Timothy bei ceaiul dintr-o altă ceaşcă. Ceaşca albastră e a mea. A ta e cea
roşie. Şi Timothy îi spuse:
- Nu fi proastă Inez, ştiu*care-i ceaşca mea. Are zahăr înăuntru şi ţie nu-ţi
place. Prostii. Asta-i ceaşca mea. Pipa-i lîngă ea.
Atunci îşi dădu seama domnul Satterthwaite. Ca un trăznet? Era nebun? îşi
imagina lucruri? Era ceva adevărat?
Se ridică. Se repezi spre masă şi cum Timothy dusese ceaşca albastră la
buze, strigă:
- Nu bea din aiaîspuse el. Nu bea, îţi zic. Timothy se întoarse surprins.
Domnul Satterthwaite îşi întoarse capul. Doctorul Horton destul de speriat,
se ridică şi se apropie.
- Ce se întîmpla Satterthwaite?
- Ceaşca asta, e ceva în neregulă cu ea, rosti domnul Satterthwaite. Nu-l
lăsa pe băiat să bea din ea!
- Horton privea uimit la ceaşcă.
- Dragul meu...
- Ştiu ce spun. Ceaşca roşie a fost a lui. Şi ceaşca cea roşie s-a spart. A fost
înlocuită cu una albastră. El nu deosebeşte roşul de albastru, nu-i aşa?
Doctorul Horton arăta uluit.
- Vrei să spui... vrei să spui... ca Tom?
- Tom Addison. El nu deosebeşte culorile. Ştii asta, nu-i aşa?
61
- Sigur că da. Ştim cu toţii. De aceea azi şi-a pus papuci ciudaţi. Niciodată
n-a deosebit roşu de verde.
- Acelaşi lucru e cu băiatul ăsta.
- Dar, dar nu se poate. Dar nicioda.tă nu s-a manifestat aşa ceva la Roland.
- S-ar putea, totuşi, nu-i aşa? spuse domnul Satterthwaite. Am dreptate
cînd mă gîndesc la daltonism. Aşa i se spune, nu-i aşa?
- Âsta-i numele foJosit, da.
- Nu se moşteneşte de o fată, dar trece prin mamă, Lily nu era daltonistă,
dar fiul ei ar putea cu uşurinţă să nu deosebească culorile.
- Dar, dragul meu Satterthwaite, Timothy nu este băiatul lui Lily. Roly este
fiul lui Lily. Ştiu că. ei cam seamănă. Au aceeaşi vîrstă, aceeaşi culoare de
păr şi altele, dar poate nu-ţi aminteşti.
- Nu, făcu domnul Satterthwaite, nu mi-aş fi reamintit. Dar acum ştiu. Pot să
văd şi asemănarea, Roland e fiul lui Beryl. Amîndoi erau bebeluşi, nu-i aşa,
cînd Simon s-a recăsătorit. Este foarte uşor pentru o femeie, care îngrijeşte
doi bebeluşi, mai ales cînd amîndoi urmează să aibă părul roşu, Timothy
este băiatul lui Lily şi Roland este băiatul lui Beryl. Al lui Beryl şi al lui
Christopher Eden. Nu există nici un motiv pentru care el să fie daltonist.
Ştiu asta, îţi spun. O ştiu!
îi văzu ochii doctorului Horton trecînd de la unul la altul. Timothy, fără să
audă ceea ce vorbeau, stătea în picipare, ţinînd ceaşca albastră şi privind
uluit.
- Am văzut-o cînd le-a cumpărat, spuse domnul Satterthwaite. Ascultă-mă,
omule. Trebuie să mă asculţi. Mă cunoşti de mulţi ani. Ştii că nu greşesc
cînd spun un lucru categoric.
- E foarte adevărat. Nu ştiu să fi făcut vreo greşeală.
- la-i ceaşca aia, spuse domnul Satterthwaite. Du-o în laboratorul tău, sau la
26
un farmacist şi analizaţi ce e în ea. Am văzut-o pe femeia aia cumpărînd
ceaşca. A cumpărat-o de la magazinul din sat. Ştia, deci, că ea va sparge o
ceaşcă roşie, o va înlocui cu una albastră şi că Timothy nu va şti niciodată
cît de diferite erau culorile.
- Cred că eşti nebun, Satterthwaite. Dar, totuşi, am să fac ceea ce spui.
Se duse la masă şi întinse mîna după ceaşca albastră.
- Te superi dacă mă uit la ea? întrebă doctorul Horton.
- Nu, poftim, spuse Timothy. Arăta uşor surprins.
- Cred că e o spărtură în porţelan, aici, ştii. Destul de interesant.
Beryl venea pe peluză. Venea repede şi arţăgoasă.
- Ce faceţi? Ce e? Ce se întîmplă?
- Nu-i nimic, spuse doctorul Horton vesel. Vreau numai să le arăt băieţilor o
mică experienţă pe care am s-o fac cu o ceaşcă de ceai.
Se uită la ea îndeaproape şi-i văzu expresia de teamă, de teroare. Domnul
Satterthwaite observă întreaga schimbare de pe faţa ei.
- Ai vrea să vii cu mine, Satterthwaite? Ştii, doar o mică experienţă. O
chestie de a*testa porţelanul şi diferitele lui calităţi în ziua de azi. Recent a
fost făcută o descoperire foarte interesantă.
Tot vorbind, mergea pe iarbă cu domnul Satterthwaite după el şi cei doi
tineri discutînd între ei în urma lor.
- Ce vrea să facă doctorul acum, Roly? întrebă Timothy.
- Nu ştiu, răspunse Roland. Se pare că i-au venit nişte idei extraordinare.
Bine, o să aflăm despre asta mai tîrziu, cred. Haide să ne luăm bicicletele.
Beryl Gilliatt se întoarse brusc. O luă înapoi, rapid spre casă. Tom Addison îi
strigă:
- S-a întîmplat ceva, Beryl?
- Am uitat ceva, spuse Beryl Gilliatt, asta-i tot. Tom Addison se uită
întrebător spre Simon Gilliatt.
- S-a întîmplat ceva cu soţia, ta? întrebă el.
- Beryl? O nu, nu ştiu nimic. Cred că e vreun fleac de care a uitat. Pot să te
ajut cu ceva, Beryl? striga el.
- Nu. Nu, mă întorc rnai tîrziu. Ea îşi răsuci capul, uitîndu-se la bătrînul care
stătea lungit în scaun. Spuse deodată cu reproş: bătrîn prost ţi-ai încurcat
din nou papucii astăzi. Nu se potrivesc. Ştii că ţi-ai pus un papuc roşu şi
unul verde?
- Ah! Am făcut-o din nou, ia uite? spuse Tom Addison. Mie mi se pare că au
exact aceeaşi culoare. Doar ştiţi, e ciudat, dar asta e!
Ea trecu pe lîngă el, grăbind pasul.
Atunci domnul Satterthwaite şi doctorul Horton au ajuns la poarta care dădea
în şosea. Auziră o bicicletă cu motor pornind în viteză.
- Ea a plecat, spuse doctorul Horton. A fugit. Cred c-ar fi trebuit s-o oprim. Se va mai întoarce?
- Nu, zise domnul Satterthwaite, cred că n-o să se întoarcă. Poate, cel mai bine, e
să lăsăm lucrurile aşa.
- Ce vrei să spui?
- E o casă veche, sublinie domnul Satterthwaite. Şi o familie veche. O
familie bună. O mulţime de oameni respectabili în ea. Nimeni nu doreşte
necaz, scandal, ceva
64
care să planeze asupra ei. Cred că cel mai bine e s-o lăsăm să plece.
- Tom Addison n-a plăcut-o niciodată, spuse doctorul Horton. Niciodată. A
fost întotdeauna politicos şi bun, dar nu i-a plăcut de ea.
- Şi trebuie să ne gîndim şi la băiat, spuse domnul Satterthwaite.
- Băiatul? Ce vrei să spui?
- Celălalt băiat, Roland. El nu trebuie să ştie ce K încercat să facă mama lui.
- De ce-a făcut-o? De ce naiba a făcut-o?
- Nu mă mai îndoiesc acum că ea a făcut-o, spuse domnul Satterthwaite.
- Nu. Nici eu nu mă mai îndoiesc. I-am văzut faţa, Satterthwaite, cînd s-a
27
uitat la mine. Atunci am ştiut că ceea ce spuseseşi era adevărat. Dar, de
ce?
- Lăcomia cred, opina domnul Satterthwaite. Cred, că ea nu avea nici un
ban al ei. Soţul ei, Christopher Eden, era, foarte probabil, un băiat drăguţ,
dar nu dispunea de mijloace materiale. Pe cînd nepotul lui Tom Addison
avea să moştenească o groază de bani. O mulţime. Proprietatea de aici din
jur are o valoare enormă. N-am nici o umbră de îndoială că Tom Addison va
lăsa marea majoritate a ceea ce posedă nepotului său. Ea o dorea pentru
propriul ei fiu şi, prin propriul ei fiu, bineînţeles, pentru ea însăşi. E o femeie
lacomă.
Domnul Satterthwaite îşi întoarse deodată capul.
- A luat foc ceva acolo, spuse el.
- Doamne sfinte, aşa e. O, e sperietoarea de pe cîmp. Vreun tînăr sau
altcineva i-o fi dat foc. Dar, n-avem de ce să ne îngrijorăm. Nu-i nimic în
apropiere. Se va stinge de la sine cînd va arde toată.
- Da, rosti domnul Satterthwaite. Bine, poţi continua, doctore. N-ai nevoie de mine
să te ajut în testele dumitale.
- Nici nu mă îndoiesc de ceea ce o să găsesc. Nu ştiu substanţa exactă, dar
am ajuns la concluzia ta că această ceaşcă albastră conţine moarte.
Domnul Satterthwaite intrase pe poartă. Se îndrepta
acum în direcţia în care sperietoarea ardea, în spatele ei
. soarele apunea. Un remarcabil apus de soare în seara aceea.
Culorile sale se difuzau prin aerul dimprejur, luminînd
sperietoarea care ardea.
- Deci, în felul ăsta ai hotărît să pleci, spuse domnul Satterthwaite.
Privi uşor surprins căci în apropierea flăcărilor zări silueta înaltă, subţire a
unei femei. O femeie îmbrăcată în argintiu. Ea se îndrepta spre domnul
Satterthwaite. El se opri încremenit, privind-o.
- Lily, spuse el, Lily.
O vedea foarte clar acum. Era Lily care venea spre el. Prea departe ca să-i
zărească faţa, dar ştia foarte bine cine era. Doar pentru o clipă sau două se
întrebă dacă altcineva o vedea sau dacă imaginea ei era numai pentru el.
Spuse, nu prea tare, doar în şoaptă:
- E-n regulă, Lily, fiul tău e în siguranţă.
Atunci ea se opri. Lily ridică o mînă la buze. El nu-i vedea zîmbetul, dar ştia
că zîmbea. Ea îi trimise un sărut prin vîrful degetelor şi-apoi se întoarse. Se
îndreptă spre locul unde sperietoarea se transforma într-o masă de cenuşă.
- Ea pleacă din nou, îşi spuse domnul Satterthwaite. Pleacă cu el. Pleacă
împreună. Ei aparţin aceleeaşi lumi, desigur. Ei vin numai - oamenii de felul acesta
vin numai cînd este un caz de dragoste sau moarte, sau amîndouă.
Credea că nu o s-o mai revadă pe Lily, dar se întrebă peste cît timp îl va
reîntîlni pe domaul Quin. Apoi se întoarse, traversă peluza spre masa din
grădină cu serviciul de ceai "Arlechin", spre vechiul său prieten Tom
Addison. Beryl n-o să se mai întoarcă. Era sigur de asta. Doverton
Kingsbourne se afla din nou în siguranţă.
Peste peluză veni în salturi micul cîine negru. Se apropie de domnul
Satterthwaite, gudurîndu-se puţin şi dînd din coadă, în zgardă era o bucată
de hîrtie îndoită. Domnul Satterthwaite se repezi şi o scoase, netezind-o; pe
ea, cu litere colorate, era scris un mesaj:
"FELICITĂRI! PE CURÎND" H.Q.
- Mulţumesc Hermes, spuse domnul Satterthwaite şi-l privi pe cîinele negru
ce traversa pajiştea pentru a se alătura celor două siluete care - el ştia
sigur - se aflau acolo, dar nu le mai putea vedea.

Preaviz în căsnicie
Fără îndoială, una din cele mai mari calităţi ale domnului Parker Pyne era
28
maniera sa de a înţelege suferinţele oamenilor. Un fel de a fi care te invita
să-i faci confidenţe. Era obişnuit cu tipul de închistare, care-i cuprindea pe
clienţi de îndată ce intrau în biroul său. îi revenea domnului Pyne sarcina de
a pregăti atmosfera pentru dezvăluirile necesare.
Chiar în dimineaţa aceasta avea în faţă un nou client, un anume domn,
Reginald Wade. Domnul Wade, a dedus el imediat, era tipul omului fără
posibilităţi de exprimare. Tipul căruia i se pare dificil să vorbească despre
orice are legătură cu emoţiile.
Era înalt, bine făcut, cu ochi albaştri plăcuţi şi un ten închis la culoare.
Şedea trăgîndu-şi, fără să-şi dea seama, mustăcioara, în timp ce se uita la
domnul Parker Pyne, cu tot patosul unui animal mut.
- V-am văzut reclama, ştiţi, izbucni el. M-âm gîndit că ar fi bine să vin.
Ciudat fel de a mă da în spectacol, dar nu se ştie niciodată, nu?
Domnul Parker Pyne interpretă aceste remarci critice
într-un mod corect.
- Cînd lucrurile merg prost, te foloseşti de orice
şansă, îi sugeră el.
- Asta-i. Asta-i, exact. Vreau să-mi încerc şansa, orice şansă. Lucrurile îmi
merg rău, domnule Pyne. Nu ştiu ce să mă fac. Greu, ştiţi; al naibii de greu.
68
- Tocmai de aceea intervin eu, îi spuse domnul Pyne. Eu ştiu ce e de'făcut!
Sînt specialist în toate felurile de necazuri omeneşti.
- O, aş zice că sînteţi o somitate!
- Nu tocmai. Necazurile umane sînt uşor de clasificat în cîteva categorii. Există
sănătate şubredă, plictiseala, soţiile care sînt necăjite din cauza soţilor lor
şi soţii - făcu o pauză - necăjiţi de soţiile lor.
- De fapt aţi ţintit unde trebuia. Aţi mers cu precizie absolută.
- Povestiţi-mi despre ce e vorba, îl îndemnă domnul
Pyne.
-Nu e mult de spus. Soţia mea doreşte să divorţez ca ea să se poată mărita
cu un alt individ.
- Chiar foarte obişnuit în zilele noastre. Dar dumneavoastră, înţeleg, nu
sînteţi de aceeaşi părere cu ea în această privinţă?
- Ţin la ea, spuse simplu domnul Wade. înţelegeţi, aşa, ţin la ea.
O declaraţie simplă şi oarecum banală, dar dacă domnul Wade ar fi spus.
"O ador. Venerez pămîntul pe care calcă. Mă dau în vînt după ea", el n-ar fi
putut fi mai explicit în faţa domnului Parker Pyne.
- Şi cu toate astea, ştiţi, continuă domnul Wade, ce pot să fac? Vreau să
spun, e un tip neajutorat.Dacă ea îl preferă pe celălalt, ei bine, trebuie să-i
faci jocul; să te dai la o parte şi chestii de-astea.
- V-a propus ca ea să divorţeze?
- Bineînţeles. N-aş putea s-o las să fie tîrîtă prin tribunale.
Domnul Pyne se uită la el gînditor.
- Dar aţi venit la mine, de ce?
Celălalt rîse oarecum încurcat.
- Nu ştiu. Vedeţi, nu sînt prea deştept. Nu prea pot să mă gîndesc la absolut
toate. Am crezut că aţi putea, ei bine, să-mi sugeraţi ceva. Am şase luni la
dispoziţie, înţelegeţi? Ea a fost de acord cu asta. Dacă la capătul celor şase
luni mai este încă hotărîtă să divorţeze, atunci, trebuie să plec. Mi-a trecut
prin cap că aţi putea să-mi daţi vreo idee. în prezent, tot ce fac o
plictiseşte, înţelegeţi, domnule Pyne. Lucrurile stau aşa: nu sînt un tip
deştept îmi place să bat mingea, îmi place o rundă de golf şi o partidă bună
de tenis. Nu mă pricep la muzică, la artă şi la chestii de-astea. Nevastă-mea
este deşteaptă. Ei îi plac picturile, opera şi concertele şi, evident, se
plictiseşte cu mine. Celălalt individ - un tip obraznic cu păr lung - ştie totul
despre lucrurile astea. Se pricepe să vorbească despre ele. Eu nu. într-un
fel, înţeleg că o femeie deşteaptă şi frumoasă se poate sătura de un măgar
29
ca mine.
Domnul Parker Pyne mormăi.
- De cît timp sînteţi căsătoriţi?... Nouă ani? Şi presupun că aţi adoptat
această atitudine încă de la început. Rău, dragă domnule; cît se poate de
rău! Niciodată să nu vă scuzaţi în faţa unei femei. Ea vă va aprecia după
cum vă evaluaţi singur... şi o meritaţi. Trebuia să vă fi scos în relief
calităţile dumneavoastră atletice. Ar fi trebuit să vorbiţi despre muzică şi
artă, ca despre "toate prostiile alea care-i plac soţiei mele". Ar fi trebuit să
vă exprimaţi regretul că ea nu este în stare să joace mai bine. Spiritul umil,
dragul meu domn, este un fiasco în căsnicie! Nu trebuie să vă aşteptaţi ca
vreo femeie să suporte asta. Nu-i de mirare că soţia dumneavoastră n-a
putut să reziste tentaţiei
Domnul Wade se uita la el uimit
70
- Bine, consimţi el, ce credeţi că ar fi cazul să fac?
- Desigur, asta-i întrebarea. Tot ce-ar fi trebuit să faceţi timp de nouă ani,
acum e prea tîrziu. Trebuie adoptate noi tactici. Aţi avut vreodată legături cu
alte femei?
- Bineînţeles că nu.
- Poate c-ar fi trebuit să spun ceva flirturi trecătoare?
- Niciodată nu mi-am bătut prea mult capul cu femeile.
- Greşeală. Trebuie să începeţi acum. Domnul Wade privea alarmat.
- O, uite ce e, zău că n-aş putea. Adică...
- N-o să fiţi pus într-o postură ingrată. Cineva din personalul meu se va
ocupa de cazul dumneavoastră. Ea vă va spune ce aveţi de făcut şi toate
gesturile de afecţiune pe care i le veţi arăta, ea le va interpreta,
bineînţeles, ca simple aspecte ale unei afaceri.
Domnul Wade păru uşurat.
- Aşa-i mai bine. Dar chiar credeţi, vreau să zic că s-ar putea ca Iris să nu
fie dornică să scape de mine mai curînd?
- Nu cunoaşteţi natura umană, domnule Wade. Şi cu atît mai puţin
înţelegeţi temperamentul feminin, în momentul de faţă sînteţi, din punctul
de vedere al unei femei, doar un produs uzat. Nimeni n-are nevoie de
dumneavoastră. La ce-i trebuie unei femei ceva de care nimeni n-are
nevoie? Absolut nimeni. Dar priviţi dintr-un alt punct de vedere. Să
presupunem că soţia dumneavoastră descoperă că doriţi să vă recîştigaţi
libertatea la fel de mult ca şi ea.
- Atunci, o să fie încîntată!
71
- Poate că o să fie, dar mă îndoiesc! Mai mult, cînd o să vadă că aţi atras o
tînără fascinantă, o tînără care ar putea alege după placul ei, imediat
acţiunile dumneavoastră vor creşte. Soţia îşi va da seama că toate
prietenele ei vor spune că dumneavoastră aţi fost acela care v-aţi plictisit
de ea şi aţi dorit să vă însuraţi cu o femeie mai atrăgătoare. Asta o s-o
supere.
- Sînteţi sigur?
- Da. N-o să mai fiţi "bietul şi dragul bătrînel Reggie". Veţi deveni "masculul
ăla viclean, Reggie". E o diferenţă de la cer la pămînt! Fără să renunţe la
celălalt bărbat, ea va încerca, negreşit, să vă recucerească. Nu vă veţi lăsa
cucerit. Veţi dovedi bun simţ şi veţi repeta toate argumentele ei: "E mult
mai bine să ne despărţim", "Nepotrivire de caracter'1. Vă veţi preface că tot
ce-a spus ea e adevărat, că n-aţi înţeles-o niciodată şi că este la fel de
adevărat că nici ea nu v-a înţeles vreodată. Dar nu e nevoie să începeţi cu
asta încă de pe acum; veţi primi instrucţiuni complete atunci cînd trebuie.
Domnul Wade părea încă să se îndoiască.
- Chiar credeţi că acest plan al dumneavoastră va da rezultate? întrebă el
neîncrezător.
30
- Eu nu spun că sînt absolut sigur de el, sublinie Parker Pyne cu precauţie.
Există o oarecare posibilitate ca soţia dumneavoastră să fie atît de profund
îndrăgostită de celălalt bărbat încît nimic din ceea ce-aţi putea spune sau
face s-o impresioneze, dar consider acest lucru improbabil. Pesemne că ea
s-a băgat în această afacere din cauza plictiselii, o plictiseală izvorîtă din
atmosfera de devoţiune liniştită şi credinţă absolută cu care aţi înconjurat-o
într-un mod cît- se poate de neînţeles. Dacă veţi urma instrucţiunile
72
mele, şansele sînt, aş zice, în proporţie de nouăzeci şi şapte la sută în
favoarea dumneavoastră.
- Destul de bine, se entuziasma domnul Wade. Am js-o fac. Apropo, cît vă
datorez?
- Onorariul meu este de două sute de guinee, care plătesc în avans. Domnul
Wade scoase un cec.
Terenul de la Lorrimer Court era frumos în soarele de după - amiază. Iris
Wade, întinsă pe un şezlong, conferea o deosebită pată de culoare. Era
îmbrăcată în nuanţe delicate de mov şi printr-un machiaj de calitate reuşea
să pară mult mai tînără decît cei treizeci şi cinci de ani ai săi.
Stătea de vorbă cu prietena ei, doamna Massington, pe care întotdeauna o
găsise înţelegătoare. Amîndouă doamnele sufereau din cauza soţilor atletici
care discutau numai despre tranzacţii, acţiuni şi golf.
- Şi aşa înveţi să trăieşti şi hai să trăim încheie Iris.
- Eşti minunată, dragă, spuse doamna Massington şi adăugă cam repede:
Spune-mi cine e fata asta? Iris ridică indiferentă din umeri.
- Nu mă întreba pe mine! Reggie a găsit-o . E prietena lui Reggie! Ce
amuzant. Ştii, în general, nu se uită niciodată la fete. A venit la mine, a
hîmîit, s-a tot codit şi, în cele din urmă, mi-a spus că dorea s-o invite pe
această domnişoară De Sara, aici, în weekend. Bineînţeles c-am rîs, n-am
putut să mă abţin. Doar îl cumoşti pe Reggie! Poftim, iat-o!
- Unde a întîlnit-o?
- Nu ştiu. A fost foarte echivoc în legătură cu asta.
- Poate că o cunoaşte de cîtva timp.
73
f
- O, nu cred, spuse doamna Wade. Sigur, continuă ea, sînt încîntată, pur şi
simplu îneîntată. Pentru că îmi uşurează şi mai mult situaţia în momentul
de faţă. Pentru că eram neliniştită în privinţa lui Reggie; e un bătrînel aşa
de scump. Asta tot îi spun lui Sinclair, c-o să-l doară atît de mult pe Reggie.
Dar, el insistă că Reggie îşi va reveni curînd; se pare că are dreptate. Acum
două zile, Reggie părea distrus iar acum, poftim a adus fata asta aici! Asta
mă amuză, îmi place să-l văd pe Reggie distrîndu- se. îmi imaginez că
bietul de el chiar crede c-aş putea fi geloasă. Ce idee absurdă! "Bineînţeles,
i-am spus, invită-ţi prietena aici". Bietul Reggie, ca şi cum o fată ca aia ar
putea ţine vreodată la el. Aia doar se distrează.
- Este extrem de atrăgătoare, îşi dădu cu părerea doamna Massington. Cam
periculoasă, dacă înţelegi ce vreau să^spun. Tipul fetelor cărora le e gîndul
numai la bărbaţi, într-un fel, nu mi se pare c-ar fi o fată la locul ei.
- Probabil că nu e, spuse doamna Wade.
- Are nişte haine minunate, zise doamna Massington.
- Cam prea exotice, nu găseşti?
- Dar foarte scumpe.
- Unicate. Şi ea arată ca un unicat.
- Vin încoace, spuse doamna Massington.
Madeleine de Sara şi Reggie Wade se plimbau pe gazon. Rîdeau şi discutau,
părînd foarte fericiţi. Madeleine se aruncă într-un scaun, îşi scoase bereta
pe care o purta şi-şi trecu manile prin superbele ei bucle negre.
Era fără îndoială o frumuseţe.
31
- Am petrecut o după - amiază atît de minunată! exclamă ea. M- am încălzit
teribil. Trebuie să arăt al naibii. Reggie Wade tresări nervos la auzul acestei
replici.
74
- Arăţi... arăţi... rîse uşor. Nu-ţi spun cum, încheie el.
Ochii Madeleinei îi întîlniră pe-ai lui. Era o privire de înţelegere completă din
partea ei. Doamna Massington o înregistra cu îngrijorare.
- Ar trebui să jucaţi golf, i se adresă Madeleine gazdei sale, Iris. Pierdeţi atît
de mult. De ce nu vă apucaţi de el? Am o prietenă care a încercat şi joacă
destul de bine, deşi e mult mai în vîrstă decît dumneata.
- Nu mă interesează chestia asta, îi răspunse rece Iris.
- Nu iubiţi sportul? Faceţi rău! Te ajută să te detaşezi de lucrurile neplăcute,
serios, doamnă Wade, în zilele noastre se iau lecţii foarte bune, încît
aproape oricine poate juca destul de repede. Eu m-am perfecţionat la tenis
abia vara trecută. Dar, bineînţeles, nu mă pricep deloc la golf.
- Prostii! spuse Reggie. Trebuie doar să iei nişte ore. Uite ce mult ai
progresat în după - amiaza asta.
- Pentru că mi-ai arătat tu cum să fac. Eşti un meditator minunat. Mulţi
oameni nu sînt în stare să-ţi dea o lecţie. Dar tu eşti plin de talent. Ar fi
minunat să mă înveţi tu... Tu poţi face orice.
- Prostii. Nu mă pricep de fapt la nimic. Reggie se simţea ruşinat.
- Trebuie să fiţi foarte mîndră de el, spuse Madeleine, adresîndu-se
doamnei Wade. Cum aţi reuşit să-l ţineţi numai pentru dumneavoastră toţi
anii ăştia? Trebuie să fi fost foarte inteligentă. Sau l-aţi ascuns? Gazda ei
nu-i răspunse, îşi luă cartea cu o mină care-i tremura.
Reggie spuse ceva despre schimbat şi plecă.
- Mă gîndesc ce drăguţ din partea dumneavoastră să mă invitaţi aici, n-o
slăbi Madeleine pe Iris. Unele femei sînt atît de suspicioase faţă de
prietenele soţilor lor. Eu cred că gelozia e un lucru absurd, nu-i a|a?
75
- Şi eu cred. Nu m-aş gîndi niciodată să fiu geloasă pe Reggie.
- Asta-i minunat! Pentru că orice femeie îşi poate da seama că e un bărbat
pe care femeile îl găsesc extraordinar de atrăgător. Am avut un şoc cînd
am auzit că e însurat. De ce toţi bărbaţii atractivi sînt capturaţi atît de
tineri?
- Mă bucur că-l găseşti pe Reggie aşa de atrăgător, spuse doamna Wade.
- Este zău, nu-i aşa? Atît de chipeş şi aşa de extraordinar de priceput la
sport. Şi pretinsa lui indiferenţă faţă de femei. Asta ne incită, desigur.
- îmi închipui că aveţi o mulţime de prieteni, zise doamna Wade.
- O, da. îmi plac mai mult bărbaţii decît femeile. Ele nu sînt niciodată
drăguţe cu mine. Şi nu-mi dau seama de ce.
- Poate că sînteţi prea drăguţă cu soţii lor, rîse zglobiu doamna Massington.
- Da, cîteodată îţi pare rău pentru unii oameni. Aşa de mulţi bărbaţi drăguţi
sînt legaţi de soţii plicticoase. Ştiţi de femei "culturale", de altele care-şi
dau aere. Natural, bărbaţii vor să discute cu cineva tînăr şi simpatic. Cred
că ideile moderne despre căsnicie şi divorţ sînt aşa de realiste. S-o iei de la
capăt cît timp eşti încă tînăr cu cineva care-ţi împărtăşeşte gusturile şi
ideile. E mai bine pentru toată lumea în cele din urmă. Uite, soţiile
intelectuale, probabil, îşi găsesc cîte o fiinţă cu părul lung, de acelaşi tip ca
ele, care le satisface. Sînt convinsă că a pune capăt insatisfacţiilor şi a
trece la un nou start e un plan înţelept, nu-i aşa, doamnă Wade?
- Desigur.
O anumită răceală din atmosferă părea să-i cuprindă subconştientul
Madeleinei. Murmură ceva că se duce să se schimbe pentru ceai şi le lăsă
singure.
- Detestabile fiinţe mai sînt fetele astea moderne, spuse doamna Wade. N-
au nici o idee în cap.
32
- Asta are o idee în capul ei, Iris, o contrazise doamna Massington. Fata aia
e îndrăgostită de Reggie.
- Prostii!
- Este. Am vâzut-o cum îl privea chiar adineauri. NuTi pasă nici negru sub unghie
dacă-i căsătorit sau nu. II vrea pentru ea. Aş zice că e dezgustător.
Doamna Wade păstră o ch'pă de tăcere, apoi rîse fără convingere.
- în fond, ce contează?
Imediat şi doamna Wade se duse sus. Soţul ei se schimba. Cînta.
- Te distrezi, dragă? îl întrebă doamna Wade.
- O, destul, da.
- Mă bucur. Vreau să fii fericit. . - Chiar?
Să joace un rol nu era punctul forte al lui Reggie Wade, dar se întîmplă că
tocmai încurcătura teribilă, datorată faptului că-şi imagina că se preface,
avu efectul scontat. El evită privirea soţiei şi sări în sus cînd ea i se adresă,
îi era ruşine; ura toată farsa asta. Nimic n-ar fi putut produce un efect mai
bun. Era însăşi întruchiparea conştiinţei vinovate.
- De cînd o cunoşti? îl întrebă doamna Wade, deodată.
- Poftim, pe cine? /
- Pe domnişoara De Sara, bineînţeles.
77
- Ei bine, nu prea ştiu. Cred că de cîtva timp.
- Adevărat? Niciodată nu mi-ai vorbit de ea.
- Nu? Cred că am uitat.
- Sigur ai uitat! sublime doamna Wade.
Plecă, mişcîndu-şi brusc voalurile mov.
După ceai, domnul Wade îi arătă domnişoarei De Sara grădina cu trandafiri.
Traversară peluza conştienţi că o pereche de ochi le străpungea spinările.
- Uite ce e. Simţindu-se în siguranţă în grădina cu trandafiri, domnul Wade
se descarcă: Uite ce e, cred că vom renunţa la totul. Soţia mea m-a privit
chiar acum ca şi cum mă ura.
- Nu-ţi fă griji, spuse Madeleine. Totul e în regulă.
- Chiar crezi? Ştii, nu vreau să se pornească împotriva mea. Ea a spus mai
multe lucruri neplăcute la ceai.
- Totul e în regulă, îl asigură Madeleine. Joci splendid.
- Chiar crezi cu adevărat?
- Da. Pe un ton mai jos, ea continuă: soţia ta dă colţul terasei. Vrea să vadă
ce facem. Mai bine m-ai săruta.
- O, spuse domnul Wade nervos. Trebuie şi asta? Adică...
- Sărută-mă! spuse Madeleine hotărîtă.
Domnul Wade o sărută. Orice lipsă de elan din scenă a fost remediată de
Madeleine. Ea îşi încolăci braţele după gîtul lui. Domnul Wade se clătină.
- O! făcu el.
- Ţi-a displăcut chiar atît de mult? îl întrebă Madeleine.
- Nu, sigur că nu, răspunse domnul Wade, galant. M-a luat doar prin
surprindere. Adăugă visător: sîntem cam de mult în grădină, nu crezi?
78
- Ai dreptate, spuse Madelein se. Am făcut o treabă bună aici. Se
reîntoarseră pe peluză. Doamna Massington le aduse la cunoştinţă că
doamna V/ade se dusese să se întindă.
Mai tîrziu domnul Wade îi spuse Madeleinei, schimbat la faţă:
- E într-o stare groaznică de istt'-rie.
- Bine.
- M-a văzut sărutîndu-te.
- Bine, asta am şi vrut.
- Bine, dar nu puteam să-i spun, nu-i aşa? N-am ştiut ce să-i zic. M-am
prefăcut că... că... doar... doar s-a întîmplat.

33
- Excelent.
- Mi-a zis că tragi sforile să te măriţi cu mine şi că nu faci două parale. Asta
m-a supărat - mi s-a părut că e jignitor pentru tine. Vreau să spun, cînd îţi
faci doar slujba. I-am spus că am cel mai mare respect pentru tine, că nu
are deloc dreptate în ceea ce te priveşte şi că mă tem că o să mă înfurii
dacă va continua să vorbească aşa.
- Magnific!
- Şi-atunci, ea mi-a spus să plec. Nu mai vrea să mai vorbească niciodată cu
mine. A promis că împachetează şi pleacă. Faţa lui trăda descurajarea.
Madeleine zîmbi.
- îţi ofer eu răspunsul la problema asta. Infbrmeaz-o că tu vei fi cel care va
pleca, că tu vei împacheta şi vei părăsi Londra.
- Dar nu vreau!
- E-n regulă, nu trebuie s-o faci Soţia ta va spumega la gîndul că te distrezi
la Londra.
79
î
în dimineaţa următoare, Reggie Wade veni cu un nou buletin de ştiri.
- Spune că, după părerea ei, nu e corect ca ea să plece, din moment ce a
fost de acord să rămînă şase luni. A mai adăugat că, de vreme ce eu mi-am
adus prieteni, nu vede de ce nu i-ar aduce şi ea pe ai ei. L-a invitat pe
Sinclair Jordan.
- Ăsta e cel cu pricina?
- Da, înnebunesc dacă-l văd în casa mea!
- Trebuie, hotărî Madeleine. Nu-ţi fă griji, mă ocup eu de el. Spune-i că,
după ce-ai analizat lucrurile, n-ai nici o obiecţie întrucît ştii că ea n-o să se
supere dacă-mi ceri şi mie
să rămîn.
- O, dragă! Oftă domnul Wade.
- Acum, nu te pierde cu firea, îl încuraja Madeleine. Totul merge de minune,
încă două săptămîni şi toate necazurile tale se vor sfîrşi.
- Două săptămîni? Chiar crezi? întrebă domnul
Wade.
- Dacă cred? Sînt sigură, conchise Madeleine.
O săptămînă mai tîrziu, Madeleine de Sara intră în biroul domnului Parker
Pyne şi se lăsă obosită într-un fotoliu.
- Intră, Regina Vampelor, spuse zîmbind domnul Parker Pyne.
- Vampe! exclamă Madeleine. Şi rîse din toată inima. Niciodată n-a trebuit
să muncesc aşa din greu în calitate de
80
vampă. Omul ăla e obsedat de nevastă-sa! Asta-i o boală! Domnul Parker
Pyne zîmbi.
- Da, într-adevăr. într-un fel ne-a uşurat sarcina. Draga mea Madeleine, nu-l
expun pe orice bărbat, cu inima uşoară, fascinaţiei tale. Fata zîmbi din nou.
- Dacă ai şti ce dificil mi-a fost să-l fac să mă sărute ca şi cum şi-ar dori-o!
- O experienţă inedită pentru tine, draga mea. Bine, ţi-ai îndeplinit sarcina?
- Da, cred că totul e-n ordine acum. Am avut o scenă teribilă seara trecută.
Ia să văd, ultimul meu raport e de acum trei zile?
- Da.
- Ei bine, aşa cum îţi spuneam, a fost suficient să mă uit o dată la amantul
ăla de Sinclair Jordan. S-a dat cu totul la mine, mai ales că se gîndea, după
haine, că sînt plină de bani. Bineînţeles, doamna Wade s-a înfuriat lată-i pe
amîndoi bărbaţii ei făcîndu-mi curte mie. Imediat am arătat pe care-l
preferam. Mi-am bătut joc de Sinclair Jordan de faţă cu el şi ea. Am rîs de
hainele lui şi de părul său lung. Am subliniat că i-au ieşit genunchii la
pantaloni.
- Excelentă tehnică, aprecie domnul Parker Pyne.
34
- Totul era ca pe jăratic aseară. Doamna Wade a pornit la atac. M-a acuzat
că-i distrug căsnicia. Reggie Wade a amintit aventura cu Sinclair Jordan. Ea
s-a scuzat spunînd că asta era rezultatul nefericirii şi singurătăţii sale. Că
ea observase, de cîtva timp, indiferenţa soţului ei, dar nu ştia care era
cauza. A mai spus că ei fuseseră întotdeauna un cuplu ideal fericit, că ea îl
adora şi el ştia asta, în fine, că ea ţinea numai şi numai la el. '
Am intervenit, retezîndu-i-o că era prea tîrziu. Domnul Wade şi-a urmat
instrucţiunile sale în mod splendid. A declarat că nu dă o para chioară pe
sentimentele ei! Că o să 'se însoare cu mine! Că doamna Wade poate să şi-l
ia pe Sinclair al ei oricînd doreşte. Că nu există nici un motiv pentru care
procedurile de divorţ să nu înceapă de îndată, că era absurd să aştepte
şase luni.
El a mai spus că peste cîteva zile ea va avea dovezile necesare ca să le
poată aduce la cunoştinţa avocaţilor săi. Că el nu poate trăi fără mine.
Atunci doamna Wade şi-a dus mîna încleştată la piept şi s-a referit la inima
ei slabă şi a trebuit să i se dea coniac. El nu s-a lăsat, în dimineaţa asta a
venit în centru şi, nu mă îndoiesc, că acum ea e pe urmele lui.
- Deci, totul e în ordine, spuse domnul Pyne vesel. Un caz foarte mulţumitor.
Uşa se dădu de perete, în prag stătea Reggie Wade.
- Ea e aici? întrebă el intrînd. Unde e? O văzu pe Madeleine. Dragă! strigă
el. îi apucă amîndouă mîinile. Dragă, dragă. Ai ştiut, nu-i aşa, că totul era
adevărat aseară, că eu nu m-am prefăcut în tot ce i-am spus lui Iris? Nu ştiu
de ce am fost orb atît de mult timp. Dar, mi-am dat seama în ultimele trei
zile.
- Ce ţi-ai dat seama? întrebă Madeleine.
- Că te ador. Că nu există o altă femeie în lume pentru mine decît tu. Iris
poate să divorţeze şi cînd totul se-termină te măriţi cu mine, nu-i aşa.
Spune da, Madeleine, te ador.
O cuprinse în braţele sale pe Madeleine care încremenise şi tocmai în
momentul acela uşa se dădu iar de perete, de data aceasta, apărînd o
femeie subţire, îmbrăcată în verde crud.
82
- Mi-am închipuit eu, spuse noua venită. Te-am urmărit! Ştiam c-o să te
duci la ea!
- Vă pot asigura... începu domnul Parker Pyne, revenindu-şi din stupefacţia
care-l cuprinsese.
Intrusa nici nu-l băgă în seamă. Cuvintele îi curgeau şiroaie:
- O, Reggie, doar nu vrei să-mi sfărîmi inimaîVino înapoi, n- am să suflu un
cuvînt despre asta. Am să învăţ golf. N-o să-mi mai fap prieteni care nu-ţi
plac. După toţi anii ăştia, cît am fost atît de fericiţi împreună...
- N-am fost niciodată fericit pînă acum, declară domnul Wade, privind-o
încă extaziat pe Madeleine. La dracu cu toate, Iris, vroiai să te măriţi cu
măgarul ăla de Jordan. De ce nu te duci?
Doamna Wade începu să se văicărească:
- îl urăsc! Nu pot să sufăr să-l mai văd! Se întoarse spre Madeleine. Femeia
dracului! Vampiră îngrozitoare, să-mi smulgi bărbatul meu!
- Nu-l vreau pe bărbatul dumitale, rosti Madeleine distrată.
- Madeleine!
Domnul Wade o privea implorînd-o.
- Te rog pleacă, îl respinse Madeleine.
- Pe onoarea mea, nu mă prefac, vorbesc serios.
- O, pleacă! strigă Madeleinf furioasă, pleacă odată! Reggie se îndreptă,cu
regret spre uşă.
- Am să mă întorc, o avertiză el. Nu e ultima dată cînd mă vezi!
Ieşi trîntind uşa.
- Fetele ca tine ar trebui biciuite şi arse! ţipă doamna Wade. Reggie a fost
un înger cu mine întotdeauna, pînă cînd ai apărut. Acum s-a schimbat de
35
nu-l mai recunosc.
83
Sughiţînd de plîns, se repezi afară după bărbatul ei. Madeleine şi Parker
Pyne se uitau unul la altul.
- N-am ce să-i fac, spuse Madeleine dezolată. E un om foarte drăguţ,
adorabil, dar nu vreau să mă mărit cu el. Nu m-am gîndit deloc la asta.
Dacă ai ştii cu ce greutate l-am făcut să mă sărute!
- Vai de mine! Regret, dar trebuie să recunosc că a fost o eroare de
judecată din partea mea, admise domnul Parker Pyne.
Dădu trist din cap şi scrise pe dosarul domnului Wade:
EŞEC DATORAT UNOR CAUZE FIREŞTI.
N.B. Ar fi trebuit prevăzute.

Cazul ofiţerului nemulţumit


Maiorul Wilbraham ezită în faţa uşii biroului domnului Parker Pyne pentru a
citi, nu pentru prima dată, anunţul din ziarul de dimineaţă pe care îl
adusese cu el. Era cît se poate de simplu: Sînteţi fericit? Dacă nu,
consultaţi-l pe dl Parker Pyne, 17 Richmond Street".
Maiorul respiră adînc şi intră brusc prin uşile batante care duceau la biroul
din faţă. O tînără obişnuită îşi ridică privirea de la maşina de scris şi se uită
la el întrebătoare.
- Domnul Parker Pyne? spuse maiorul Wilbraham roşind.
- Veniţi pe aici, vă rog.
O urmă într-un alt birou unde se afla binevoitorul Parker Pyne.
- Bună dimineaţa, îi spuse domnul Pyne. Luaţi loc, dacă vreţi. Şi spuneţi-mi
acum ce pot face pentru dumneavoastră.
- Mă numesc Wilbraham începu celălalt.
- Maior, colonel? întrebă domnul Pyne.
- Maior.
- Ah! întors recent din străinătate? India? Africa de Est?
- Africa de Est.
- Frumoasă ţară, cred. Aşa deci, am venit din nou acasă - şi nu vă place.
Ăsta-i necazul?
- Aveţi absolută dreptate. Deşi, cum de ştiţi...
85
r
Domnul Parker Pyne făcu un gest expresiv cu mina.
- Asta-i treaba mea. Ştiţi, 35 de ani din viaţă mi i-am petrecut facînd statistici
într-un birou guvernamental. Acum am ieşit la pensie şi mi-a trecut prin cap
să folosesc experienţa pe care am cîştigat-o într-un mod,inedit. Totu-i
foarte simplu. Nefericirea poate fi clasificată în cinci capitole, vă asigur că
nu mai mult. Odată cunoscută cauza unei maladii, remediul nu este chiar
imposibil.
Mă aflu în postura unui medic. Acesta pune întîi diagnosticul bolii
pacientului şi apoi îi recomandă un tratament. Sînt cazuri cînd nici un
tratament nu dă rezultat. Dacă se întîmplă aşa, eu spun foarte cinstit că nu
pot face nimic. Dar dacă preiau un caz, tratamentul este practic garantat.
Vă pot asigura, domnule Wilbraham, că 96 la sută din constructorii
pensionaţi ai imperiului - cum îi numesc eu - sînt nefericiţi. Ei schimbă o
viaţă activă, o viaţă plină de responsabilitate, o viaţă cu posibile pericole
pentru... ce? Un trai strimtorat, un climat sumbru şi sentimentul general de
a fi un peşte pe uscat.
- Tot ce aţi spus e adevărat, confirmă maiorul. Plictiseala mă doboară.
Plictiseala şi nesfîrşita flecăreală despre chestiuni mărunte din localitate.
Dar ce pot face? Pe lîngă pensie mai am ceva bani. Am o căsuţă drăguţă
lîngă Cob-ham. Nu pot nici să vînez, nici să fac t'ir, nici să pescuiesc. Nu
sînt însurat. Vecinii mei sînt cu toţii oameni plăcuţi, dar n-au nici o idee
36
despre restul lumii, exceptînd insula asta.
- într-un cuvînt, viaţa vi se pare insipidă, spuse domnul Parker Pyne.
- Al naibii de banală.
- V-ar place emoţiile, chiar pericolul? întrebă domnul Pyne.
86
Soldatul ridică din umeri.
- Nu există aşa ceva în ţara asta ca o conservă.
- îmi pare rău, spuse domnul Pyne serios. Aici greşiţi. Sînt multe pericole,
multe lucruri palpitante aici, în Londra, dacă ştii unde să le cauţi. Aţi văzut
numai suprafaţa vieţii noastre britanice, cea calmă, plăcută. Dar mai există
şi o altă faţetă. Dacă doriţi, v-o pot arăta.
Maiorul Wilbraham îl privi gînditor. Domnul Parker Pyne parcă degaja ceva
încurajator. Era solid, dar nu gras; avea un cap chel de mari proporţii,
ochelari cu multe dioptrii şi ochi mici, jucăuşi. Şi mai avea o aură - o aură
care-ţi inspira încredere.
- V-aş avertiza totuşi, continuă domnul Pyne, că există un element de risc.
Ochii soldatului se înviorară.
- E-n regulă, zise el. Şi-apoi brusc: onorariul dumneavoastră?
- Onorariul meu este de 50 de lire plătii înainte. Dacă după o lună vă veţi
afla în aceeaşi stare de plictiseală, vă restitui banii.
Wilbraham se gîndi.
- Destul de cinstit, spuse el, în cele din urmă. Sînt de acord. Vă dau un cec acum.
Tranzacţia fu încheiată. Domnul Parker Pyne apăsă pe un buton de pe
biroul său.
- Acum este ora unu, zise el. Am să vă rog să invitaţi o domnişoară la masă.
Uşa se deschise. Ah, Madeleine, draga mea,să ţi-l prezint pe maiorul
Wilbraham, care doreşte să te invite la masă.
Wilbraham clipi uşor, ceea ce nu era deloc de mirare. Fata care intrase în
cameră era brunetă, languroasă, cu ochi minunaţi şi gene lungi, negre, un
ten perfect şi o gură roşie, voluptuoasă. îmbrăcămintea ei elegantă îi punea
în valoare graţia seducătoare a siluetei. Era perfectă din cap pînă-n
picioare.
- încîntat, spuse maiorul Wilbraham.
- Domnişoara de Sara, o prezentă domnul Parker Pyne.
- Ce drăguţ din partea dumneavoastră, murmură Madeleine de Sara.
- Am adresa dumneavoastră aici. Mîine dimineaţă veţi primi alte instrucţiuni
de la mine.
Maiorul Wilbraham şi frumoasa Madeleine plecară.
La ora trei Madeleine se reîntoarse. Domnul Parker
Pyne îşi ridică privirea.
- Ei bine? întrebă eL Madeleine clătină din cap.
- E speriat de mine, spuse ea. Crede că-s o vampă.
- Aşa m-am gîndit şi eu, mi-ai urmat instrucţiunile? o întrebă Parker Pyne.
- Da. Am vorbit în voie despre cei de la mesele vecine. Tipul care-i place
este blondă, cu ochi albaştri, uşor anemică, nu prea înaltă.
-Asta va fi uşor, conchise domnul Pyne. Adu-mi agenda B şi să vedem ce
avem în prezent în stoc. Parcurse cu degetul o listă, oprindu-se la un nume:
Freda Clegg. Da, cred că Freda Clegg se potriveşte de minune. Trebuie să
discut despre asta cu doamna Oliver.
A doua zi, maiorul Wilbraham primi o notă cu următorul conţinut:
"Luni dimineaţa, la ora 11 mergeţi la Eaglemont, Friars Lane, Hampstead §i
întrebaţi de domnul Jones. Vă
88
veţi prezenta ca venind din partea Companiei Navale Guava".
Ascultător, în lunea următoare (care se întîmplă să fie în ziua în care
băncile şi majoritatea instituţiilor de afaceri erau închise), maiorul
Wilbraham o porni spre Eaglemont, Friars Lane. Zic, o porni, dar n-ajunse
37
niciodată acolo. Pentru că înainte de asta, se întîmplă ceva. Toată lumea,
cu căţel şi cu purcel, părea să se îndrepte spre Hampstead. Maiorul
Wilbraham se rătăci în mulţime, se sufocă în metrou şi descoperi cu greu
pe unde venea Friars Lane.
Friars Lane era o înfundătură, un drum neîngrijit, plin de şanţuri, cu case pe
fiecare parte, cu spatele la drum. Erau clădiri mari carş cunoscuseră zile
mai bune şi fuseseră lăsate să cadă în paragină.
Wilbraham mergea uitîndu-se la numele pe jumătate şterse de pe cutiile
poştale de la porţi cînd, deodată, auzi ceva care-l făcu să-şi încordeze
atenţia. Era un fel de gîlgîit, de strigăt pe jumătate înăbuşit.
Zgomotul se repetă şi, de data aceasta, putu recunoaşte cu greutate
cuvîntul "ajutor!" Ieşea din zidul casei pe lîngă care trecea.
Fără să ezite un moment, maiorul Wilbraham împinse poarta învechită şi
alergă fără zgomot pe aleea acoperită de buruieni. Acolo, în tufişuri, era o
fată care se lupta ţinută de doi negri uriaşi. Se lupta din răsputeri,
învîrţindu-se şi lovindu-i cu picioarele. Un negru îi pusese mîna la gură, în
ciuda eforturilor sale energice de a-şi elibera capul.
Fiind ocupaţi să se lupte cu fata, nici unul dintre negri nu observă
apropierea lui Wilbraham. îşi dădură seama, prima dată, cînd o lovitură
puternică în maxilar îl făcu pe bărbatul care o ţinea pe fată de gură să se
89
rostogolească de-a berbeleacul. Luat prin surprindere, celălalt îi dădu
drumul fetei şi se întoarse. Wilbraham era pregătit, încă o dată pumnul lui
lovi şi negrul se clătină şi căzu. Wilbraham se îndreptă către primul bărbat
care se apropia de el prin spate.
Dar cei doi încasaseră destul. Al doilea, care se rostogolise, se ridică şi,
după aceea, se repezi spre poartă. Tovarăşul său îl urmă în fugă.
Wilbraham porni după ei, dar se răzgîndi şi se întoarse spre fata, care
stătea rezemată de un pom, gîfîind.
- O, vă mulţumesc! abia rosti ea. A fost groaznic.
Maiorul Wilbraham vedea pentru prima dată pe cine salvase atît de prompt.
Era o fată de vreo 21 de ani, blondă şi cu ochii albaştri, destul de drăguţă.
- Dacă n-aţi fi venit! se plîngea ea.
- Lasă, lasă, spuse Wilbraham cu blîndeţe. Totul e în regulă acum. Cred,
totuşi c-ar fi mai bine să plecăm de aici. S-ar putea ca indivizii ăia să se
întoarcă.
Un zîmbet slab se ivi pe buzele fetei.
- Nu cred... după felul în care i-aţi lovit. O, a fost splendid din partea
dumneavoastră!
Maiorul Wilbraham se înroşi din cauza căldurii din privirea ei admirativă.
- Nu face nimic, abia putu să spună. Mi-au dat de furcă în plină zi. Şi
doamna a fost agresată. Aveţi grijă, dacă mă luaţi de braţ, puteţi merge?
Ştiu c-a fost un şoc puternic.
- Mă simt bine acum, spuse fata. Totuşi, îl luă de braţul pe care i-l oferise.
Nu era încă prea sigură pe picioare. Privi înapoi la casă în timp ce ieşeau pe
poartă. Nu înţeleg, murmură ea. Evident, este o casă părăsită.
90
- Părăsită, foarte adevărat, fu de acord maiorul, după ce privi ferestrele
oblonite şi aliura ei generală de paragină.
- Şi totuşi este Whitefriars. Ea arătă spre un nume pe jumătate şters de pe
poartă. Şi Whitefriars era locul unde urma să mă duc.
- Nu te mai gîndi la nimic acum, zise Wilbraham. într-un minut, două vom
putea găsi un taxi. Apoi, ne vom duce undeva să bem o ceaşcă de cafea.
în capătul străzii dădură peste un loc mai frecventat şi, din fericire, un taxiu
tocmai dusese pe cineva la una din case. Wilbraham îl chemă, îi dădu o
adresă şi se urcară în maşină.
- Nu încercaţi să vorbiţi, îşi certă el însoţitoarea. Doar relaxaţi-vă. Aţi trecut
38
printr-o întîmplare nefericită. Ea îi zîmbi recunoscătoare.
- Dar să mă prezint, numele meu este Wilbraham.
- Al meu este Clegg - Freda Clegg.
Zece minute mai tîrziu, Freda sorbea din cafeaua fierbinte, uitîndu-se cu
duioşie peste măsuţă la salvatorul ei.
- Mi se pare că a fost un vis, zise ea. Un vis unt. Se cutremură. Şi numai cu
puţin timp în urmă vroiam să se întîmple ceva, orice! O, nu-mi plac
aventurile.
- Spuneţi-mi cum s-a întîmplat.
- Ei bine, ca să înţelegeţi exact, cred că va trebui să Vorbesc o mulţime
despre mine.
- Un subiect excelent, spuse Wilbraham, înclinînd din cap.
- Sînt orfană. Tatăl meu a fost căpitan de marină şi-a murit cînd aveam opt
ani. Mama a decedat acum trei ani. Lucrez^ în City. Sînt funcţionară la
"Vacuum Gas Com-pany". într-o seară, săptămîna trecută, un domn m-a
aştep-
91
i
tat să mă întîlnească cînd m-am întors acasă. Era un avocat, un domn Reid,
din Melbourne.
Era foarte politicos şi mi-a pus cîteva întrebări privitoare la familia mea. Mi-
a explicat că-l cunoscuse pe tatăl meu cu mulţi ani în urmă. De fapt,
intermediase cîteva afaceri legale pentru el. Apoi mi-a spus care era
obiectul vizitei sale: "Domnişoară Clegg, am motive să cred că aţi putea
beneficia de pe urma tranzacţiei financiare pe care a făcut-o tatăl
dumneavoastră cu cîţiva ani înainte de a muri." Am fost, desigur, foarte
surprinsă. "Este puţin probabil ca să fi auzit vreodată ceva despre treaba
asta. Cred că John Clegg n-a luat niciodată în serios afacerea. Totuşi,
aceasta s-a materializat pe neaşteptate, dar mă tem că orice pretenţie din
partea dumneavoastră ar depinde de anumite documente pe care ar trebui
să le posedaţi. Aceste hîrtii fac parte dio averea tatălui dumneavoastră şi,
desigur, e posibil ca ele să fi fost distruse, socotindu-se că erau lipsite de
valoare. Aţi păstrat ceva din actele tatălui?"
I-am explicat că mama a ţinut diferite lucruri ale tatălui meu într-o ladă
veche de marinar. Mă uitasem prin ea, la întîmplare, dar nu descoperisem
nimic interesant.
El a spus zîmbind: "Nu prea aţi putea să vă daţi seama de importanţa
acestor documente". Şi-atunci m-am dus la cufăr, am scos cele cîteva
documente pe care le conţinea şi i le-am adus. Se uită la ele, dar declară că
îi era imposibil să spună în fugă ce putea sau ce nu putea avea legătură cu
problema. El a vrut să le ia şi să-mi comunice dacă găsea ceva.
Cu ultima poştă de sîmbătă am primit o scrisoare de la ei în care îmi
propunea să vin la casa asta să discutăm despre afacere. Mi-a dat adresa:
Whitefriars, Friars Lane,
92
Hampstead. Trebuia să ajung la unsprezece fără un sfert în dimineaţa
aceasta.
Am întîrziat puţin pînă am găsit locul. Am intrat pe poartă şi m- am
îndreptat repede spre casă cînd, deodată, cei doi bărbaţi îngrozitori au sărit
la mine din tufişuri. N-am avut timp să strig. Unul mi-a pus mîna la gură. Mi-
am smuls capul din încleştare şi am ţipat după ajutor. Spre norocul meu m-
aţi auzit. Dacă n-aţi fi fost dumneavoastră... se opri.
Privirea ei era mai elocventă decît cuvintele.
- Mă bucur că s-a întîmplat să fiu în preajmă. Pe cinstea mea aş da orice să
pun mîna pe cele două brute. Cred că nu le-aţi mai văzut niciodată înainte?
Ea dădu negativ din cap.
- Ce credeţi că înseamnă toate acestea?
39
- E dificil de spus. Dar un lucru pare destul de sigur. E ceva pe care cineva
vrea să-l ia dintre hîrtiile tatălui dumneavoastră. Acest om Reid v-a spus o
poveste gogonată ca să aibă prilejul să le examineze. Evident, ceea ce
caută n-a găsit acolo.
-O! spuse Freda. Acum îmi dau seama. Cînd m-am întors acasă sîmbătă, mi
s-a părut că s-a umblat prin lucrurile mele. Ca să vă spun drept, am bănuit
că proprietăreasa mea a scotocit prin cameră din curiozitate. Dar acum...
- Depinde de asta, e clar. Cineva a pătruns în cameră şi a căutat printre
lucruri fără să găsească ce-l interesa. A bănuit că ştiaţi valoarea
documentului, oricare ar fi fost acesta şi că-l aveaţi în permanenţă la
dumneavoastră. Aşa că a pus la cale acest atac. Dacă l-aţi fi avut, vi l-ar fi
luat. Dacă nu, v-ar fi ţinut prizonieră, încercînd să vă facă să spuneţi unde
este ascuns.
93
- Dar ce-ar putea fi? se întrebă Freda.
- Nu ştiu. Dar trebuie să fie ceva care merită din moment ce merge atît de
departe.
- Nu prea pare posibil.
- O, nu ştiu. Tatăl dumitale a fost marinar. A umblat prin locuri îndepărtate.
S-ar fi putut să dea peste un lucru a cărui valoare n-a cunoscut-o niciodată.
- Chiar credeţi cu adevărat?
Obrajii palizi ai fetei se înroşiră de emoţie.
- Cred cu siguranţă. Problema este ce facem în continuare? Presupun că nu
vreţi să vă duceţi la poliţie.
- O, nu, vă rog.
- Mă bucur că spuneţi asta. Nu văd ce-ar putea face poliţia şi v-ar cauza
numai neplăceri. Acum,;vă propun să-mi permiteţi să vă invit undeva la
masă şi apoi să vă însoţesc acasă ca să fiu sigur că ajungeţi nevătămată.
Acolo, am putea căuta documentul. Pentru că, ştiţi, trebuie să fie undeva.
- S-ar fi putut ca tata să-l distrugă el însuşi.
- Se poate, desigur, dar ceilalţi, după cum se vede, nu cred asta, ceea ce ne
dă şi nouă speranţe. ,, - Ce credeţi c-ar putea fi? O comoară ascunsă?
- Pe cinstea mea, s-ar putea! exclamă maiorul Wilbraham, cu euforie
copilărească. Dar acum, domnişoară Clegg, să luăm prînzul.
S-au simţit bine, luînd masa împreună. Wilbraham i-a povestit Fredei totul
despre viaţa lui în Africa de Est. I-a descris vînători de elefanţi şi fata a fost
emoţionată. După ce terminară, el insistă s-o ducă acasă cu taxiul.
Locuinţa ei se afla lîngă Notting HUI Gate. Cînd au ajuns acolo, Freda avu o
scurtă conversaţie cu
94
proprietăreasa ei. Se reîntoarse la Wilbraham şi-l conduse la etajul al
doilea, unde avea un dormitor mic şi o sufragerie.
-.Este exact cum ne-am închipuit, spuse ea. Un bărbat a venit sîmbătă
dimineaţa să instaleze un nou cablu electric; el i-a spus proprietăresei că
era o defecţiune la firele din camera mea. A rămas aici cîtva timp.
- Arată-mi cufărul tatălui tău, spuse Wiforaham. Freda îi arătă o cutie din
aluminiu.
- Vezi, e goală, spuse ea ridicîndu-i capacul. Soldatul dădu din cap gînditor.
- Nu mai sînt hîrtii în altă parte?
- Sînt sigură că nu mai sînt. Mama ţinea totul aici.
Wflbraham examina interiorul lăzii. Deodată scoase o exclamaţie: "Este o
tăietură în căptuşeala lăzii", îşi băgă mîna cu grijă, pipăind locul. Se auzi un
uşor foşnet. "Ceva. a alunecat jos, în spatele căptuşelii".
După o clipă scoase ceea ce găsise: o bucată de hîrtie murdară, îndoită de
mai multe ori. O puse pe masă şi o netezi; Freda se uita peste umărul lui. îi
scăpă o exclamaţie de dezamăgire.

40
- E doar o groază de semne ciudate.
- Dar cum, lucrul e în swahili. Numai în swahili! strigă maiorul Wilbraham^
Să ştii că e dialectul local est-african.
- Extraordinar! spuse Freda. Atunci, fl poţi citi?
- Oarecum. Dar ce lucru uimitor. Duse hîrtia la fereastră.
- înseamnă ceva? întrebă Freda pe un ton tremurat Wilbraham îl parcurse
de două ori şi apoi se întoarse spre fată.
- Ei bine, spuse el rîzînd, aici e comoara ta ascunsă!
95
- O comoară ascunsă? Vorbeşti adevărat? Vrei să spui aur spaniol, un
galeon scufundat, ceva de felul ăsta?
- Poate că nu e chiar aşa de romantic. Dar se apropie. Hîrtia asta indică
ascunzătoarea unei cantităţi de fildeş.
- Fildeş? se minună fata.
- Da, de la elefanţi. Există o lege în legătură cu numărul de asemenea
animale pe care ai dreptul să le împuşti. Un anumit vînător a încălcat legea
asta pe scară mare. Erau pe urmele sale şi el a ascuns marfa. E 6 cantitate
uriaşă şi documentul oferă indicaţii destul de clare cum s-o găseşti. Uite ce
e. Noi, amîndoi, trebuie să ne ducem după ea.
- Crezi că valorează mulţi bani?
- O mică avere frumuşică pentru tine.
- Dar cum a ajuns hîrtia asta printre lucrurile tatălui
meu?
Wilbraham ridică din umeri.
- Poate că tipul respectiv era pe moarte sau aşa ceva. Poate că a scris totul
în swahili, în semn de precauţie, după care i l- a dat tatălui tău, care,
probabil, se împrietenise cu el în vreun fel. Tatăl tău, neputînd să-l citească,
nu i-a acordat nici o importanţă. E doar o supoziţie din partea mea, dar aş
zice că nu-i departe de adevăr.
Freda oftă.
- E formidabil de palpitant!
- Problema este - ce să facem cu preţiosul document, spuse Wilbraham. Nu-
mi place să-l las aici. Ei s-ar putea întoarce să mai caute încă o dată. Nu
ştiu dacă vrei să mi-l
încredinţezi mie?
- Ba da, cum nu. însă, n-ar 15 periculos pentru tine?
se cutremură ea.
96
- Sînt tare ca oţelul, spuse Wilbraham sigur pe el. Nu trebuie şă-ţi faci griji
în privinţa mea. împături hîrtia şi o puse în portmoneu. Pot să trec pe aici
mîine seară? întrebă el. Pînă atunci pregătesc un plan şi caut locurile pe
harta mea. La ce oră te întorci din City?
- Pe la şase şi jumătate,
- Excelent, vom pune ţara la cale şi după aceea, iate, îmi permiţi să te invit
la cină. Trebuie să sărbătorim, revedere, deci. Pe mîine la şase şi jumătate.
Maiorul Wilbraham sosi punctual a doua zi. Sună la uşă şi întrebă de
domnişoara Clegg. O servitoare deschise uşa.
- Domnişoara Clegg? E plecată.
- O! Wilbraham nu dori să-i spună că vrea să intre şi să aştepte. Revin mai
tîrziu, adăugă el.
Se plimbă pe trotuarul de vizavi, aşteptîndu-se, în fiecare clipă, s-o vadă pe
Freda îndreptîndu-se spre el. Minutele treceau. Şapte fără un sfert. Ora
şapte. Şapte şi un sfert. Nici urmă de Freda. Un sentiment de nelinişte îl
cuprinse. Se întoarse la casă şi sună din nou.
- Uite ce e, preciza el. Am avut o întîlnire cu domnişoara Clegg la şase şi
jumătate. Eşti sigură că nu este acasă sau n-a lăsat... vreun mesaj?
- Sînteţi maiorul Wilbraham? întrebă servitoarea.
41
- Da.
- Atunci am un bilet pentru dumneavoastră. A fost adus de cineva.
"Dragă domnule maior Wilbraham, ceva foarte ciudat s-a întîmplat. Nu-ti
scriu mai multe acum, dar vrei să ne întilnim la Whitefriars?
Vino acolo de îndată ce primeşti mesajul.
A dumitale, Freda Cîegg'
Wilbraham se încruntă în timp ce se gândea rapid ce să facă. Scoase
absent o scrisoare din buzunar.- Era adresată croitorului său.
- Mă întreb, i se adresă servitoarei, dacă poţi să-mi
dai un timbru.
- Cred că doamna Parkins s-ar putea să vă ajute.
Se întoarse într-o clipă, cu un timbru, îi dădu un şiling pentru el. Imediat
apoi, Wilbraham se îndrepta spre staţia de metrou, în trecere, punînd plicul
într-o cutie poştală.
Scrisoarea de la Freda îl neliniştise foarte mult. Ce-o putuse determina pe
fată să se ducă singură la scena întîmplării sinistre de ieri?
Clătină din cap. Era cea mai mare prostie pe care putea s-o facă!
Reapăruse Reid? Reuşise acesta, într-un fel sau altul, s-o convingă pe fată
să aibă încredere în el? Ce-o determinase să plece la Hampstead?
Se uită la ceas. Era aproape şapte şi jumătate. Poate că Freda contasecca el
să plece la şase şi jumătate, întîrziase o oră. Prea mult. Măcar dacă ar fi
avut inspiraţia să-i dea a înţelege ceva.
Scrisoarea îl punea pe gînduri. Tonul ei oarecum indiferent nu era caracteristic pentru Freda
Clegg.
Se făcuse opt fără zece cînd ajunse la Friars Lane. Se întuneca. Se uită
atent în jur; nu se vedea nimeni, împinse încet poarta învechită ca să nu
scîrţîie din balamale. Aleea era pustie. Casa era în întuneric. Se îndreptă cu
grijă pe potecă, uitîndu-se dintr-o parte într-alta. Nu vroia să fie luat prin
surprindere.
Deodată se opri. Doar o clipă, o licărire de lumină se văzu printr-xmul din
obloane. Casa nu era goală. Cineva aştepta înăuntru.
încet, Wilbraham se strecură în tufişuri şi-şi croi drum înspre spatele casei,
în cele din urmă, găsi ceea ce căuta. Una dintre ferestrele de la parter nu
era închisă. Era fereastra de la un fel de bucătărie de vară. Ridică cer-
ceveaua, aprinse o lanternă (o cumpărase de la un magazin din drum),
cercetă interiorul pustiu şi se strecură înăuntru.
Deschise cu grijă uşa bucătăriei. Nici un zgomot. Aprinse din nou lanterna.
Bucătăria propriu - zisă era goală. Din bucătărie vreo cîteva trepte şi o uşă
duceau, evident, spre partea din faţă a casei.
Deschise uşa şi ascultă. Nimic, înainta. Se afla acum în holul din faţă. Tot
linişte. Era o uşă la dreapta şi una la stînga. Alese uşa din dreapta, ascultă
o vreme, apoi puse mîna pe clanţă. Se deschidea. Centimetru cu
centimetru deschise uşa şi păşi înăuntru.
Aprinse din nou lanterna. Camera era nemobilată, goală.
Chiar în momentul acela, auzi un zgomot în spatele lui, se răsuci... prea
tîrziu. Ceva îl lovi în cap şi se cufundă în inconştienţă...
Cît timp trecuse pînă îşi reveni, Wilbraham n-avea idee. îşj recapătă
cunoştinţa cu greutate, capul încă îl durea, încercă să se mişte şi-şi dădu
seama că nu putea. Era legat cu frînghii.
îşi veni în fire brusc. Acum îşi reamintea. Fusese lovit în cap.
O lumină slabă de la o lampă cu gaz de pe perete îi arăta că se afla într-o
pivniţă mică. Privi în jur şi inima îi tresări, în apropiere zăcea Freda, legată
ca şi el. Avea ochii închişi, dar tocmai cînd o privea cu îngrijorare ea oftă şi
îi deschise. Privirea ei uluită se opri asupra lui şi în ei se putea citi bucuria
de a-l recunoaşte.
99

42
- Şi tu! spuse ea. Ce s-a întîmplat?
- N-am putut să te apăr, spuse Wilbraham. Am căzut în cursă. Spune-mi,
mi-ai trimis un bilet în care-mi cereai să ne întîlnim aici?
Fata holbă ochii mari, uimită.
- Eu? Tu mi-ai trimis unul.
- O, eu ţi-am trimis, da?
- Da. L-ani primit la birou, îmi cereai să ne întîlnim aici şi nu acasă.
- Aceeaşi metodă pentru amîndoi, gemu el şi îi explică situaţia.
- înţeleg, spuse Freda. Atunci scopul a fost...
- Să pună mîna pe hîrtie. Trebuie să fi fost urmăriţi, ieri. Aşa au ajuns la
mine.
- Şi... au pus mîna pe ea? întrebă Freda.
- Din nefericire, nu pot să simt şi nici să văd, spuse soldatul supărat,
privindu-şi mîinile legate.
în momentul acela, amîndoi tresăriră. Căci o voce se auzea, o voce care
părea să vină din gol.
- Da, vă mulţumesc. E în regulă, am pus mîna pe ea. Nu vă faceţi griji în
privinţa asta.
Vocea nevăzută îi făcu pe amîndoi să se cutremure.
- Domnul Reid, murmură Freda.
- Domnul Reid este unul din numele mele, dragă domnişoară, spuse vocea.
Dar numai unul. Am o mulţime. Acum, îmi pare rău să vă spun că amîndoi
v-aţi băgat în planurile mele, lucru pe care nu-l permit niciodată. Faptul că
aţi descoperit această casă este o chestiune serioasă. N-aţi informat încă
poliţia despre ea, dar aţi putea-o face în viitor.
Tare mă tem că nu pot să am încredere în voi în această problemă. Aţi
putea promite, dar promisiunile sînt
100
11
ţinute rareori. Şi, să ştiţi, casa aceasta îmi este de mare trebuinţă. Este,
cum s-ar spune, refugiul meu. Casa de unde nu scapă nimeni. De aici se
trece... în altă parte, îmi pare rău s-o spun, dar şi voi o să treceţi.
Regretabil, dar necesar.
Vocea se opri pentru o clipă, apoi continuă: fără vărsare de sînge. Detest
vărsarea de sînge. Metoda mea e mult mai simplă. Şi cred, că nu e deloc
prea dureroasă. Cu asta, trebuie să plec. Bună seara la amîndoi.
- Stai! Acum vorbea Wilbraham. Fă ce-ţi place cu mine, dar tînăra asta n-a
făcut nimic, nimic. N-o să-ţi facă nici un rău dacă o laşi să plece.
Dar nu veni nici un răspuns. '
în clipa aceea, Freda scoase un strigăt:
- Apa... apa!
Wilbraham se răsuci de îl trecură toate durerile şi se uită în direcţia în care
ea privea. Dintr-o gaură, din apropierea tavanului,-se pornise un şuvoi de
apă.
Freda începu să strige îngrozită: au de gînd să ne înece!
O ^sudoare rece îi apăru pe frunte lui Wilbraham.
- încă nu sîntem pierduţi, spuse el. Vom striga după ajutor, în mod sigur,
cineva ne va auzi. Acum, amîndoi deodată!
Zbierară şi strigară cît au putut de tare. Nu s-au oprit decît atunci cînd au
răguşit de tot.
- Mă tem că n-are rost, spuse Wilbraham trist. Sîntem prea jos la subsol şi
îmi închipui că uşile sînt capitonate, în fond, dacă am fi putut fi auziţi, nu
mă-ndoiesc că bruta aia ne-ar fi făcut felul.
- O, strigă Freda. Şi totul numai din cauza mea. Eu te-am băgat în treaba
asta.
101
- Nu-ţi fă griji în privinţa asta, fetiţo. Mă gîndesc doar la tine. Am mai fost
43
încolţit şi înainte şi-am scăpat cu bine. Nu te pierde^cu firea. Te scot eu din
asta. Avem o mulţime de timp. în ritmul în care curge apa, vor trece cîteva
ore pînă să vină sfîrşitul.
- Ce minunat eşti! spuse Freda. N-am întîlnit niciodată pe cineva ca tine, cu
excepţia eroilor din cărţi.
- Prostii... Trebuie doar să chibzuim. Acum, am să m-apuc să mă eliberez
puţin din frînghiile astea groaznice.
După un sfert de oră, tot răsucindu-se şi învîrtindu-se, Wilbraham a avut
satisfacţia să simtă că legăturile sale erau mult mai slabe. A reuşit să-şi
aplece capul şi să-şi ridice încheieturile pînă cînd a putut să atace cu dinţii
nodurile.
De îndată ce şi-a eliberat mîinile, restul a fost numai o chestiune de timp.
Anchilozat, înţepenit, dar liber, se aplecă asupra fetei, într-un minut era şi
ea dezlegată.
Pînă atunci apa le ajunsese numai la glezne.
- Şi-acum, spuse soldatul, să ieşim de aici. Pînă la uşa pivniţei erau cîteva
trepte. Maiorul Wilbraham o examina.
- Nu-i greu aici, spuse el. E ceva şubred. Va ceda imediat la balamale.
O împinse cu umărul şi o ridică. Se auzi lemnul crăpînd, o troznitură şi uşa
cedă din închieturi.
Afară era un rînd de trepte. La capăt o altă uşă, una cu totul diferită, din
lemn solid cu o bară din fier.
- Asta e ceva mai dificilă, spuse Wilbraham. Ia te uită, ce noroc. Nu e
închisă.
O deschise, se uită în jur şi apoi îi făcu un semn fetei să-l urmeze. Intrară
într-un coridor din spatele bucătăriei, în clipa următoare se aflau sub stelele
de la Friars Lane.
102
,
- O! Oftă uşurată Freda. Of, ce groaznic a fost!
- Scumpa mea. O prinse în braţe. Ai fost minunat de curajoasă. Freda,
îngeraş scump, ai putea vreodată, vreau să zic, ai vrea... te iubesc Freda.
Vrei să te căsătoreşti cu mine?
După o anumită perioadă de timp, cît se poate de plăcută pentru amîndoi
partenerii, maiorul Wilbraham spuse, chicotind vesel:
- Şi ceea ce-i cuhnea, mai deţinem şi secretul locului unde se află fildeşul.
- Dar ţi-au luat-o! Maiorul chicoti din nou.
- Ei tocmai asta n-au reuşit! Ştii, am făcut o copie falsă şi, înainte de a
ajunge aici aseară, am pus documentul adevărat într-un plic şi l-am trimis
croitorului meu cu poşta. Ei au luat copia falsă şi le urez noroc bun! Ştii ce-o
să facem, iubito? O să mergem în Africa de Est în luna de miere şi-o să
căutăm ascunzătoarea.
Domnul Parker Pyne îşi părăsi biroul şi urcă două etaje. Aici, într-o cameră de la
mansardă, locuia doamna Oliver, senzaţionala romancieră, în prezent
angajata domnului Pyne.
Domnul Parker Pyne bătu în uşă şi intră. Doamna Oliver stătea la o masă pe
care se aflau o maşină de scris, mai multe carneţele, o grămadă de
manuscrise şi un vas mare cu mere.
- O poveste foarte bună, doamnă Oliver, spuse Parker Pyne, bine dispus.
- Totul s-a desfăşurat cum trebuia? întrebă doamna Oliver. Mă bucur.
103
r
- Chestia aia cu apa în pivniţă, spuse domnul Parker Pyne. Poate te gîndeşti
la ceva mai original cu un alt prilej! îi sugeră acest lucru cu timiditatea
cuvenită. Doamna Oliver clătină din cap şi îşi luă un măr.
- Nu cred, domnule Pyne. Ştiţi, oamenii s-au obişnuit să citească astfel de
lucruri. Apa care se ridică în pivniţă, intoxicare cu gaz etc. Cînd ştii asta
44
dinainte te face să trăieşti mai palpitant momentele cînd ţi se întîmplă ţie.
Publicul este conservator, domnule Pyne; lui îi plac metodele vechi, mult
folosite.
- Bine, dumneavoastră trebuie să ştiţi, fu de acord domnul Parker Pyne,
politicos cu autoarea a 46 de romane de succes, toate bestselleruri în
Anglia, America şi traduse în franceză, germană, italiană, română,
maghiară, finlandeză, japoneză şi abisiniană. La cît se ridică cheltuielile?
Doamna Oliver trase o hîrtie în faţa ei.
- Foarte modest, per total. Cei doi negrii, Percy şi Jerry au vrut foarte puţin.
Tînărul Lorrimer, actorul, a acceptat să joace rolul domnului Reid pentru
cinci guinee. Discursul din pivniţă a fost, bineînţeles, o înregistrare.
- Whitefriars a fost extrem de folositoare, spuse domnul Pyne. Am
cumpărat-o pentru un cîntec şi a fost deja seena 'pentru unsprezece drame
palpitante.
- O, eram să uit, spuse doamna Oliver. Salariul lui Johnny. Cinci şilingi.
- Johnny?
- Da. Băiatul care turna apa din canistre prin gaura din zid.
- Aha, da. Apropo, doamnă Oliver, cum se face că ştiţi swahili?
- Nu ştiu.
104
- înţeleg. Poate British Museum?
- Nu. "Delfridge's Information Bureau". . - Ce minunate sînt resursele comerţului
modern, murmură el.
- Singurul lucru care mă preocupă, spuse doamna Oliver, e că tinerii ăia n-o
să găsească nici o ascunzătoare cînd vor ajunge acolo.
- Nu poţi avea totul pe lumea asta, zise domnul Parker Pyne. Ei o să-şi
petreacă luna de miere.
Doamna Wilbraham stătea într-un şezlong. Soţul ei scria o scrisoare.
- în cîte sîntem astăzi, Freda?
- în şaisprezece.
- Şaisprezece, doamne!
- Ce e, dragă?
- Nimic. Mi-am reamintit doar de un tip, pe nume Jones.
Oricît de fericit se simţea căsătorit, sînt unele lucruri care nu se spun
niciodată.
"Dă-o dracului", se gîndi maiorul Wilbraham. "Trebuia să mă duc la biroul
ăla şi să-mi recuperez banii." Dar apoi, fiind un om onest, el cîntări partea
cealaltă a lucrurilor, "în fond, eu n-am respectat înţelegerea. Cred că dacă
m-aş fi dus să-l văd pe Jones, ceva s-ar fi întîmplat. Oricum, aşa cum
rezultă, dacă nu m-aş fi dus să-l văd pe Jones, n-aş fi auiit-o niciodată pe
Freda ţipînd după ajutor şi poate nu ne-am fi întîlnit niciodată. Aşa că,
indirect, poate că ei au dreptul la cele 50 de lire!"
Doamna Wilbraham avea şi ea subiectul ei de meditaţie: "Ce caraghioasă şi
proastă am fost să cred în anunţul acela şi să le plătesc trei guinee.
Bineînţeles, ei
105
n-au făcut nimic niciodată pentru ele şi nimic nu s-a întîmplat. Dacă aş fi
ştiut numai ce- avea să urmeze - întîi domnul Reid şi apoi felul ciudat
romantic în care Charlie acesta a intrat în viaţa mea. Şi cînd mă gîndesc că
s-af fi putut să nu-l întîlnesc niciodată!"
Se întoarse şi-i zîmbi plină de afecţiune soţului ei.

Floarea de magnolie
Vincent Baston aştepta sub ceasul din gara Victoria. Din cînd în cînd privea
în sus la el îngrijorat, îşi spuse în sinea lui: "Citi bărbaţi au aşteptat aici o
femeie care n-a venit?"
45
Un gînd năpraznic îi trecu. t>acă Theo n-a venit, dacă s-a răzgîndit?
Femeile fac astfel de lucruri. Era el sigur de ea, fusese el vreodată sigur de
ea? Ştia el, oare, ceva cu adevărat despre ea? Nu-l uluise ea de la început?
Părea să fi fost două femei - fiinţa frumoasă, veselă care era soţia lui
Richard Darrell şi cealaltă - tăcută, misterioasă, care se plimbase lîngă el în
grădina de la Haymer's Close. Ca o floare de magnolie - aşa îi apărea ea în
gînd - poate pentru că sub o magnolie trăiseră ei fiorul primului lor sărut
incredibil, incandescent. Aerul era plin de dulceaţa parfumului florilor de
magnolie şi una sau două petale, precum catifeaua, aromate căzură
plutind, aşternîndu-se cu faţa în sus care arăta atît -de albă, atît de moale
şi atît de tăcută ca a ei. Floarea de magnolie - exotică, parfumată,
misterioasă.
Asta se întîmplase cu două săptămîni în urmă, a doua zi după ce o întîlnise.
Şi-acum o aştepta să vină la el pentru totdeauna. Din nou, neîncrederea îl
cuprinse. Ea n-o să vină. Cum a putut oare să creadă aşa ceva? însemna să
renunţe la atît de multe lucruri. Frumoasa doamnă Darrell nu putea să facă
aşa ceva fără să se afle. Aveau să ur-
107
meze vreo nouă zile de uimire generală, de scandal cu mari implicaţii care
nu va fi niciodată uitat cu desăvârşire. Existau căi mai bune, mai
convenabile de a face asemenea lucruri - un divorţ discret, spre exemplu.
Dar ei nu se gîndiseră nici o clipă la aşa ceva, cel puţin el nu. Dar ea? se
întrebă el. Nu ştiuse niciodată nimic despre gîndurile ei. îi ceruse să vină cu
el aproape timorat, în fond, cine era el? Nimeni, în mod deosebit -unul
dintr-o mie de plantatori de portocali din Transvaal. Ce viaţă să-i ofere,
după strălucirea Londrei! Şi totuşi, de vreme ce o dorea cu atîta disperare,
simţea nevoia să-i ceară să vină.
Ea consimţise foarte liniştită, fără ezitări sau proteste, ca şi cum era lucrul
cel mai simplu din lume pe care el i-l cerea.
- Mîine? întrebase el ameţit, aproape fără să-i vină a crede.
Şi ea promisese pe tonul acela blind, sfîrşit, care se deosebea atît de mult
de rîsul ei zgomotos din mijlocul societăţii. Cînd o văzuse prima dată o
comparase cu un diamant - un şuvoi de flăcări, reflectînd lumina de pe o
sută de faţete. Dar la acea primă atingere, la acel prim sărut, ea se
schimbase în mod miraculos în liniştea înnegurată a unei perle - o perlă ca
o floare de magnolie alb-roză.
Ea promisese. Şi-acum el o aştepta să-şi îndeplinească promisiunea.
Se uită din nou la ceas. Dacă nu venea repede aveau să piardă trenul.
Brusc, o strîngere de inimă îl cuprinse. Ea n-o să vină. Bineînţeles, ea n-o să
vină. Fusese un prost că se aşteptase vreodată la aşa ceva! Ce erau
promisiunile? Va
108
găsi o scrisoare cînd se va întoarce în apartamentul său, în care explica,
protesta, spunea toate lucrurile, cum obişnuiesc femeile cînd se scuză
pentru lipsa lor de curaj.
Simţea că-l cuprinde furia şi amărăciunea frustrării.
Apoi o văzu venind spre el pe peron cu un zîmbet imperceptibil. Mergea
încet, fără să se grăbească, netulburată, ca cineva care avea toată
eternitatea în faţă. Era în negru, toată în negru catifelat, cu o pălăriuţă
neagră care-i încadra minunata paloare mătăsoasă a feţei.
Se trezi apucîndu-i mîna, murmurînd stupid:
- Deci ai venit, ai venit, în cele din urmă!
- Desigur.
Cît de calm suna vocea ei! Cît de calm!
- Credeam că n-o să vii, spuse el, lăsîndu-i mîna şi respirînd din greu.
Ochii ei se deschiseră mari, ochi frumoşi. Se citea uimirea în ei, uimirea
simplă a unui copil.
46
- De ce?
El nu răspunse, în schimb, se întoarse într-o parte şi opri un hamal care
trecea. Nu aveau mult timp. Următoarele cîteva minute au fost doar
înghesuială şi grabă. Apoi stăteau în compartimentul lor rezervat şi casele
cafenii din sudul Londrei defilau prin faţa lor.
Theodora Darrell stătea în faţa lui. Deci, era cu el. Şi el ştia acum cît de
neîncrezător fusese chiar pînă în ultimul minut. Nu îndrăznise că creadă cu
adevărat. Acel aer magic, derutant al ei îl speriase. I se păruse imposibil ca
ea să-i aparţină vreodată. .
109
Acum aşteptarea trecuse. Pasul irevocabil fusese făcut. Se uită la ea.
Stătea în colţ liniştită. Zîmbetul abia perceptibil zăbovea pe buzele ei, ochii
îi erau aplecaţi, genele lungi, negre mîngîiau pomeţii pufoşi ai obrajilor.
El medita: "Ce-i trece prin cap acum? La ce se gîndeşte? La mine? La soţul
ei? Dar ce crede despre el? L-a iubit vreodată? Sau nu l-a iubit niciodată? îl
urăşte sau îi este indiferent?" O idee îi trecu prin cap: "Nu ştiu. N-am să ştiu
niciodată. O iubesc şi nu ştiu nimic despre ea - nici ce gîndeşte, nici ce
simte."
Gîndurile lui se învîrteau în jurul soţului Theodorei Darrell. Cunoscuse o mulţime
de femei măritate care erau imediat dispuse să vorbească despre soţii lor,
despre cît de neînţelese erau, cum le ignorau sentimentele cele mai
frumoase.Vincent Baston reflecta cinic că era unul dintre cele mai bine
cunoscute gambit-uri *
Doar cu cîteva excepţii, Theo nu vorbise niciodată despre Richard Darrell.
Baston ştia despre el ceea ce cunoşteau toţi. Era un om de lume, frumos,
cu o purtare atrăgătoare, naturală. Toţi îl plăceau pe Darrell. Soţia lui a
părut să fie întotdeauna în relaţii excelente cu ej. Dar asta nu dovedea
nimic, se gîndea Vincent. Theo>era bine crescută, ea nu şi-ar fi mărturisit
amărăciunile în public.
N-au schimbat nici o vorbă. Din a doua seară după întîlnirea lor, cînd se
plimbaseră împreună în grădină, în tăcere, umăr lîngă umăr şi el simţise
tremurai slab care p cuprinse la atingerea lui, nu fusese nici un fel de
explicaţie, nici un fel de definire a situaţiei lor. Ea răspunsese la săruturile
sale, o fiinţă mută, vibrîndă, despovărată de acea
* Deschidere la şah, în care jucătorul sacrifică un pion sau altă piesă pentru
a obţine un avantaj.
110
strălucire puternică ce, împreună cu frumuseţea ei alb -roză, o făcuse
vestită. Niciodată nu spusese ceva despre soţul ei. Vincent fusese
recunoscător pentru asta, atunci. Era bucuros că-l scutise de justificările
unei femei care dorea să-şi asigure iubitul şi pe ea însăşi că aveau motive
întemeiate să cedeze mrejelor dragostei lor.
Dar acum, conspiraţia tăcerii îl îngrijora. Avea din nou sentimentul acela
panicard că nu ştia nimic despre fiinţa asta stranie care-şi lega de bună
voie viaţa de a lui. Se temea.
într-o încercare de a căpăta încredere, se aplecă şi puse o mînă pe
genunchiul îmbrăcat în negru din faţa lui. Simţi din nou acel tremur slab
care o cuprindea şi îi căută mîna. Se aplecă mai mult şi o sărută prelung,
fără grabă. Simţi răspunsul degetelor ei în ale sale, ridică ochii, îi întîlni pe
ai ei şi fu mulţumit.
Se rezemă din nou la locul său. Pentru moment nu vroia mai mult. Erau
împreună. Ea era a lui. Şi atunci spuse pe un ton uşor ironic:
- Eşti foarte tăcută.
-Da?
- Da. Aşteptă un minut, apoi spuse pe un ton mai grav: Eşti sigură că nu...
regreţi?
Ochii ei se deschiseră mari la auzul acestor vorbe.
47
- O, nu!
El nu se îndoia de răspuns. Era o sinceritate absolută în el.
- La ce te gîndeşti? Vreau să ştiu. în şoaptă răspunse:
- Cred că mi-e frică.
- Frică?
111
r
- De fericire.
Atunci el o luă în braţe, o strînse la pieptul lui şi o sărută pe faţă şi pe gît.
- Te iubesc, zise. Te iubesc, te iubesc, te iubesc.
Răspunsul ei era în îmbrăţişarea trupului său, în abandonul buzelor sale.
Apoi se întoarse în colţul său. Luă o revistă; şi ea la fel. Din cînd în cînd
peste marginea revistelor ochii lor se întîlneau. Atunci îşi zîmbeau.
Sosiră la Dover imediat după ora cinci. Urmau să petreacă noaptea acolo şi
să traverseze spre continent în ziua următoare. Theo intră în camera lor de
hotel cu Vin-cent urmînd-o îndeaproape. El ţinea cîteva ziare de seară pe
care le "aruncă pe masă. Doi servitori au adus bagajele şi s-au retras.
Thep se întoarse de la fereastra unde stătuse uitîndu-se afară, în clipa
următoare erau unul în braţele celuilalt.
Se auzi o bătaie uşoară în uşă şi se îndepărtară.
- Fir-ar al naibii, spuse Vincent, se pare că n-o să fim deloc singuri. Theo zîmbi.
- Nu cred, spuse ea blînd.
Aşezîndu-se pe sofa, apucă unul dintre ziare. Cel care bătuse se dovedi a fi
un ospătar ce aduse ceaiul. II puse pe masă, o trase pe aceasta iîngă sofa,
aruncă o privire grijulie în jur, întrebă dacă mai era nevoie de ceva şi se
retrase.
Vincent, care se dusese în camera alăturată, reveni în sufragerie.
- Hai să bem ceai, spuse el vesel, dar se opri deodată în mijlocul camerei.
S-a întîmplat ceva? întrebă el.
Theo stătea în capul oaselor înţepenită pe sofa. Privea înainte cu ochi
cerniţi şi faţa avea o paloare cadaverică.
112
Vincent se repezi la ea.
- Ce e, iubito?
în loc de răspuns, ea îi întinse ziarul, arătîndu-i cu degetul un titlu.
Vincent apucă ziarul. Citi: "Eşec la firma Hobson, Jekyll and Lucas". Pentru
moment, numele marii firme din City nu-i spunea nimic, deşi avea
convingerea supărătoare în sinea lui c-ar fi trebuit să ştie. Se uită întrebător
la Theo.
- Richard este "Hobson, Jekyll and Lucas" explică ea.
- Soţul tău?
-Da.
Vincent se uită din nou la ziar şi citi informaţia proaspătă tipărită la loc
vizibil. Expresii ca: "faliment neaşteptat", "urmează serioase revelaţii", "alte
firme afectate" îl surprinseră neplăcut.
întrerupt de un zgomot, ridică privirea. Theo îşi aranja pălărioara ei neagră
în faţa oglinzii. Ea se întoarse, auzin-du-i mişcarea. Se uită ţintă în ochii lui.
- Vincent, trebuie să mă duc la Richard. El sări în sus.
- Theo, nu fi absurdă.
Ea repetă mecanic. <
- Trebuie să mă duc la Richard.
- Dar, draga mea...
Arătă cu mîna spre ziarul de pe duşumea.
- Asta înseamnă ruină, faliment. Nu pot să aleg ziua aceasta dintre toate ca
să-l părăsesc.
- L-ai părăsit înainte de â auzi de asta! Fii rezonabilă.
Clătină din cap cu tristeţe.
48
- Nu înţelegi. Trebuie să mă duc la Richard.
Nu putea s-o înduplece. Ciudat că o fiinţă atît de moale, de docilă putea să
fie aşa de intransigentă. La început, nu îl contrazise, îl lăsă să spună ce
avea de zis fără să-l împiedice. O luă în braţele sale încercînd s-o convingă,
să-i trezească sentimentele ei, dar, deşi gura ei catifelată îi răspundea la
sărutări, simţea la ea ceva îndepărtat şi de neînvins care rezista
rugăminţilor sale.
în cele din urmă, îi dădu drumul, sătul şi obosit de încercările zadarnice.
După rugăminţi îi făcu reproşuri, cu amărăciune că nu- l iubise niciodată. Şi
astea le ascultă în linişte, fără să protesteze, cu faţa mută şi îndurerată,
dovedind cîtă minciună era în cuvintele lui. Pe urmă furia puse stăpînire pe
el; îi aruncă toate cuvintele crude care-i veneau în minte, încercînd s-o
rănească şi s-o jignească.
Şi puterea cuvintelor se epuizase. Nu mai era nimic de spus. Stătea cu
capul în mîini, uitîndu-se la covorul roşu, pufos. Theodora stătea lîngă uşă,
o umbră neagră cu o faţă albă. . • .
Totul se terminase. Spuse încet:
- La revedere, Vincent.
El nu răspunse.
Uşa se deschise şi se închise din nou.
Familia Darrell locuia într-o casă în Chelsea - o casă din lumea -veche,
ciudată, situată în mijlocul unei mici grădini proprii, în faţa casei creştea o
magnolie, pătată, murdară, jegoasă, dar, totuşi, o magnolie.
Theo se uită în sus la ea, trei ore mai tîrziu cînd se afla în prag. Un zîmbet
brusc îi schimonosi gura dureros.
M4
Se duse direct în biroul din spatele casei. Un bărbat se plimba încoace şi
încolo prin cameră - un om tînăr, cu o faţă frumoasă şi o expresie
neliniştită. Scoase o exclamaţie de uşurare cînd ea intră.
- Slavă domnului c-ai apărut, Theo. Spuneau că ţi-ai luat bagajul şi că ai
plecat undeva afară din ora§.
- Am văzut ştirile şi m-am întors.
Richard Darrell o luă de după umeri şi o trase spre canapea. Se aşezară unul
lîngă altul;.Theo se eliberă din strînsoarea braţului de o manieră care părea
perfect naturală. ,
- Cît de rău stai, Richard? întrebă ea liniştită.
- Cît de rău se poate. Şi asta spune totul.
- Povesteşte-mi!
El începu să se plimbe prin cameră în timp ce vorbea. Theo stătea şi-l
urmărea cu privirea. El n-avea cum să ştie că, din cînd în cînd, camera se
înceţoşa, vocea sa pălea, în timp ce o altă cameră dintr-un hotel din Dover i
se profila clar în faţa ochilor ei.
Cu toate astea, reuşi să asculte destul de clar. El se întoarse şi se aşeză pe
canapea lîngă ea.
- Din fericire, încheie el, nu pot ataca actul tău de | căsătorie. De
asemenea, casa e a ta. Theo aprobă din cap, gînditoare.
- O vom avea oricum, spuse ea. Deci, lucrurile nu i stau chiar aşa de rău!
înseamnă doar un nou început, asta-i tot.
- O! Exact. Da.
Dar ceva în vocea lui nu suna adevărat. Şi Theo se gîndi deodată: "E
altceva. El nu mi-a spus totul."
- Nu mai e nimic, Richard? îl întrebă ea cu blîndeţe. Ceva mai rău?
115
El ezită doar o clipă şi-apoi:
- Mai rău? Ce să fie?
- Nu ştiu, spuse Theo.
- O să fie în regulă, declară Richard mai mult ca să se asigure pe el decît pe
49
Theo. Sigur c-o să fie în regulă. O luă deodată de după umeri.
- îmi pare bine că eşti aici, zise. Totul o să fie acum în ordine, din moment
ce eşti aici. Orice altceva s-ar întîmpla, te am pe tine, nu-i aşa?
Ea răspunse încet:
- Da, mă ai pe mine.
Şi de data asta, ea îi lăsă braţul pe umeri. El o sărută şi-o trase la pieptul
său, ca şi cum, într-un fel ciudat, mîngîierea de care avea nevoie izvora din
trupul ei.
- Da, te am pe tine, Theo, repetă el imediat şi ea răspunse ca înainte:
- Da, Richard.
De pe canapea el se lăsă în genunchi la picioarele ei.
- Sînt extenuat, spuse el frămîntat. Doamne, a fost o zi îngrozitoare! Nu ştiu ce-
aş face dacă n-ai fi aici.'De fapt, o soţie e o soţie, nu-i aşa?
Ea nu răspunse, doar îşi aplecă aprobator capul.
îşi puse capul în poala ei. Oftă ca un copil obosit.
Theo se gîndi din nou: "E ceva ce nu mi-a spus. Ce anume?"
în mod automat, mîna i se lăsă pe părul negru, mătăsos şi-l mîngîie încet,
cum numai o mamă ştie să-şi aline fiul.
Richard murmură vag:
- Totul o să fie în ordine, acum că eşti aici. N-o să mă părăseşti.
116
începu să răsufle încet şi egal. Adormise. Mîna ei încă îi mai mîngîia capul.
Dar ochii ei priveau pierduţi în întunericul din faţă, fără să vadă nimic.
- Richard, nu crezi c-ar fi mai bine să-mi spui totul? întrebă Theodora.
Asta se întîmpla trei zile mai tîrziu. Erau în sufragerie, înainte de cină.
Richard tresări şi se înroşi.
- Nu-nţeleg ce vrei să spui, pară el.
- Chiar?
îi aruncă scurt o privire.
- Sînt, desigur, unele detalii.
- Nu crezi c-ar trebui să ştiu totul, dacă vrei să te ajut?
O privi în mod ciudat.
- Ce te face să crezi că vreau să mă ajuţi? Era puţin uimită.
- Dragul meu Richard, sînt soţia ta. El zîmbi deodată, cu vechiul lui zîmbet
atractiv, lipsit Ide grijă.
- Sigur că eşti, Theo. Şi o soţie foarte frumoasă. NM suport femeile urîte.
începu să se plimbe prin cameră, acesta fiind obiceiul lui cînd ceva îl
îngrijora.
- Nu neg că ai dreptate într-un fel, spuse el imediat. Mai e ceva.
Se întrerupse.
-Şi?
- E aşa al naibii de greu să explici afaceri de felul ăsta femeilor. Ele reţin
aspectele negative, imaginîndu-şi că un lucru este aşa cum nu este de fapt
117 -
Theo nu spuse nimic.
- înţelegi, continuă Richard, legea e un lucru şi ceea ce este bine şi rău e cu
totul altceva. Eu pot să fac o afacere care este perfect corectă şi cinstită,
dar legea o interpretează altfel, în nouă cazuri din zece totul se dovedeşte
în regulă şi a zecea oară, ei bine, dai în bară.
Theo începea să înţeleagă. Se gîndi în sinea ei: "De ce nu mă surprinde?
Am ştiut întotdeauna, undeva, acolo înăuntru, că el nu acţiona corect?"
Richard continua să vorbească. Se explica în extenso. Theo era mulţumită
că el învăluia adevăratele detalii ale afacerii în această mantie de vorbărie
goală. Problema privea o mare parte dintr-o proprietate sud - africană.
Ceea ce făcuse exact Richard n-o interesa să afle. Din punct de vedere
moral, o asigura el, totul era corect fără nici un dubiu; din punct de vedere
legal, ei bine, era adevărat că neretrăgîndu-se din afacere, se făcuse pasibil
50
de încălcarea legii.
în timp ce vorbea, se uita din cînd în cînd la soţia sa. Era nervos şi nu se simţea în
largul său. Continua să se scuze şi încerca să explice ceea ce şi un copil ar
fi sesizat adevărul gol goluţ. Apoi, în cele din urmă, într-un exces de
justificări, clacă. Poate ochii lui Theo, o clipă dispreţuitori, .produseseră
efectul acesta. Se aruncă într-un scaun lîngă şemineu, cu capul în mîini.
- Asta-i, Theo, spuse el dărîmat. Ce hotărîre o să iei?
Imediat ea se duse la el şi, îngenunchind lîngă scaun, îşi lipi faţa de-a lui.
- Ce se poate face, Richard? Ce putenv face? O luă în braţe.
- Vorbeşti serios?
118
- O să mă susţii?
- Desigur. Dragul meu, desigur.
Mişcat de sinceritatea ei, spuse fără voia lui:
- Sînt un hoţ, Theo. Asta înseamnă de fapt, despuiat de limbajul pretenţios,
pur şi simplu un hoţ.
- Atunci sînt soţia unui hoţ, Richard. Ne vom scufunda sau vom înota
împreună.
Rămaseră tăcuţi pentru o clipă. Deodată, Richard îşi recapătă ceva din
maniera sa degajată.
- Ştii, Theo, am un plan, dar o să vorbim despre el mai tîrziu. Se apropie ora
cinei. Trebuie să mergem să ne schimbăm. Pune-ţi pe tine chestia aia a ta
crem, cum îi spune, ştii - modelul callot.
Theo ridică din sprîncene întrebătoare.
- Pentru o seară acasă?
- Da, da, ştiu. Dar îmi place, îmbrac-o, e o minunăţie, îmi vine buna
dispoziţie cînd te văd că arăţi splendid.
Theo cobora la cină în rochia callot. Era o creaţie din brocart crem, cu un fir
subţire auriu în ţesătură şi o nuanţă de roz - pal care-i dădea căldură
cremului. Avea un decolteu îndrăzneţ, prelung în spate şi nimic nu ar fi fost
mai bine croit ca să-i pună în valoare uluitoarea albeaţă a gîtului şi a
umerilor lui Theo. Era cu adevărat acum o floare de magnolie.
Ochii lui Richard rămaseră aţintiţi asupra ei, cu expresia unei calde
admiraţii.
- Fată dragă. Ştii, arăţi pur şi simplu uimitor în rochia asta.
Se duseră la cină. în timpul*serii, Richard fu nervos şi nu semăna cu el
însuşi, glumea şi rîdea de orice prostie, ca şi cum încerca în van să facă vînt
grijilor, în cîteva
119
rînduri, Theo încercă să-l aducă înapoi la subiectul pe care-l discutaseră mai
înainte, dar el se îndepărta cu abilitate.
Apoi, deodată, cînd ea se ridică să se ducă la culcare, el reveni la subiect.
- Nu, nu pleca încă. Vreau să-ţi spun ceva. Ştii, în legătură cu afacerea asta
mizerabilă.
Ea se aşeză din nou.
Richard începu să vorbească repede. Cu puţin noroc, totul s-ar putea
muşamaliza. El îşi acoperise urmele cu destulă ingeniozitate. Atît timp cît
anumite documente nu ajung în mîinile adresantului...
Se opri intenţionat.
- Documente? întrebă Theo perplexă. Vrei să spui că le vei distruge?
Richard făcu o grimasă.
- Le-aş distruge cît se poate de repede dac-aş pune mîna pe ele. Asta-i
încurcătura dracului!
- La cine sînt atunci?
- La un om pe care-l cunoaştem amîndoi, Vincent Easton.
O exclamaţie foarte slabă îi scăpă lui Theo. Ea încercă să şi-o înăbuşe, dar
Richard o observase.
51
- Am bănuit c-a ştiut tot timpul ceva despre afacere. De aceea l-am invitat
aici de cîteva ori. Poate-ţi aminteşti că te- am rugat să fii drăguţă cu el?
- îmi amintesc, răspunse Theo.
- Nu ştiu cum se face, dar se pare că n-am reuşit deloc să intru în relaţii
prieteneşti cu el. Nu ştiu de ce. Dar el te place. Aş zice că te place chiar
foarte mult.
Theo spuse pe un ton foarte clar:
- Da.
120
- Ah! exclamă Richard încîntat. Asta-i bine. Acum înţelegi ce urmăresc. Sînt
convins că dacă te duci la Vincent Easton şi-i ceri să-ţi dea documentele
alea, el n-o să te refuze. Eşti o femeie drăguţă, ştii, chestii de genul ăsta.
- Nu pot să fac asta, spuse Theo repede.
- Prostii.
- Nici nu vreau să aud.
Pete roşii îi apărură încet lui Richard pe faţă. Ea vedea cît de furios
devenea.
- Fată dragă, am impresia că nu prea îţi dai seama cum stăm. Dacă treaba
iese la iveală, sînt pasibil de pedeapsa cu închisoarea. Asta înseamnă ruină,
oprobiu public.
- Vincent Easton nu va folosi documentele acelea împotriva ta. Sînt sigură
de asta.
- Nu despre asta este vorba. El poate că nu-şi dă seama că documentele
mă încriminează. Asta-i numai în legătură cu... afacerile mele, cu cifrele pe
care le vor descoperi. O! Nu pot să intru în detalii. Mă va ruina fără să ştie
ce face dacă cineva nu-i explică situaţia.
- Poţi s-o faci şi tu însuţi. Scrie-i!
- Ei bravo, la ce-o să folosească asta! Nu, Theo, avem o singură cale de
ieşire. Tu eşti cartea mea cîştigătoare. Tu eşti soţia mea. Trebuie să mă
ajuţi, bu-te la Easton în seara asta...
Un ţipăt înăbuşit izbucni din pieptul femeii.
- Nu noaptea. Poate mîine.
- Doamne, Theo, nu-ţi dai seama cum stau lucrurile. Mîine poate fi prea
tîrziu. Dacă te-ai putea duce acum, imediat, la apartamentul lui Easton. El o
văzu tresărind, dînd înapoi şi încercă s-o încurajeze. Ştiu fată dragă, ştiu.
121
Trebuie să faci un lucru murdar. Dar e pe viaţă sau pe moarte. Theo, n-o să
mă laşi tocmai acum? Ăi spus c-ai face orice să mă ajuţi.
Theo se auzi vorbind fără voia ei,pe un ton aspru, sec.
- Nu asta. Am motive.
- E pe viaţă sau pe moarte, Theo. Vorbesc serios! Priveşte!
Trase un sertar de la birou şi scoase un revolver. Dacă era ceva teatral în
gestul lui, ea nu observă.
- Ori te duci, ori mă împuşc. Nu pot să fac faţă dezonoarei. Dacă^nu faci
ce-ţi cer, voi fi un om mort pînă mîine dimineaţă, îţi jur solemn că ăsta-i
adevărul.
Theo scoase un ţipăt răguşit.
- Nu, Richard, nu fă asta!
- Atunci ajută-mă.
Aruncă revolverul pe masă şi îngenunchie lîngă ea.
- Theo dragă, dacă mă iubeşti, dacă m-ai iubit vreodată, fă asta pentru
mine. Eşti soţia mea, Theo, n-am pe nimeni altcineva.
îi auzea vocea murmurînd rugătoare, implorînd-o. Şi, în cele din urmă, Theo
îşi auzi propria ei voce spunînd: "Foarte bine,da!"
Richard o conduse pînă la uşă şi o băgă într-un taxi.
IV
- Theo!
52
Vincent Easton sări în picioare fericit, fără să-şi creadă ochilor. Ea stătda în
uşă. Capa ei de hermină albă îi atîrna pe umeri. Niciodată, se gîndi Easton,
nu arătase atît de frumoasă.
122
- Ai venit, totuşi.
Theo întinse o mînă ca să-l oprească, în timp ce el se îndrepta spre ea.
- Nu, nu Vincent, nu e ceea ce crezi tu. Vorbi încet, grăbit.
- Am venit trimisă de bărbatu-meu. El crede că sînt nişte documente care i-
ar putea face rău. Am venit să te rog să mi le dai.
Vincent* stătea liniştit, uitîndu-se la ea. Apoi izbucni în rîs.
- Deci asta-i, da? Mi s-a părut că "Hobson, Jekyll and Lucas" îmi suna
cunoscut, dar n-am putut să-mi dau seama atunci. Nu ştiam că soţul tău
avea vreo legătură cu firma. Treburile merg prost acolo de la o vreme. Am
fost trimis să cercetez afacerea. Am bănuit nişte nereguli. Nu m-am gîndit
niciodată la omul din vîrful piramidei.
Theo nu spuse nimic. Vincent se uită la ea curios.
- Pentru tine asta nu contează? întrebă el. Că... hai s-o spunem pe şleau,
că soţul tău e un escroc? Ea dădu din cap că nu.
- Asta mă face mat, spuse Vincent. Apoi adăugă liniştit.
- Vrei să aştepţi un minut, două? Să aduc documentele.
Theo se aşeză pe un scaun. El se duse în camera cealaltă. Se întoarse
imediat şi-i dădu în mîhă un mic pachet.
- Mulţumesc, spuse Theo. Ai un chibrit? Luînd cutia de chibrituri pe care i-o
întinse, ea îngenunchie lîngă cămin. Cînd hîrtiile ajunseră o grămăjoară de
scrum, ea se ridică.
- Mulţumesc, spuse ea din nou.
123
- N-ai pentru ce, răspunse el formal. Să-ţi chem un
taxi.
îi deschise uşa de la maşină şi o văzu plecînd. O întrevedere scurtă, stranie,
formală. După prima, nici nu îndrăzniseră măcar să se uite unul la altul.
Bine, deci ăsta era sfîrşitul. Avea să plece în străinătate, să încerce să uite.
Theo se aplecă în faţă şi vorbi cu taximetristul. Nu se putea întoarce
imediat la casa din Chelsea. îi trebuia un respiro. Reîntîlnirea cu Vincent o
tulburase groaznic. Numai dacă... numai dacă. Dar îşi adună gîndurile.
Iubire pentru soţul ei nu mai simţea, dar îi datora loialitate. El se afla la
ananghie, ea trebuia să-i fie alături. Orice făcuse, el o iubea; jignirea lui
fusese comisă împotriva societăţii, nu împotriva ei.
Taxiul o luă la întîmplare prin străzile largi din Hampstead. Ieşiră în cîmp şi
o briză rece de aer înviorător îi mîngîie obrajii. Acum îşi revenise. Taxiul se
înapoie în grabă spre Chelsea.
Richard ieşi s-o întîmpine în hol.
- Ei, întrebă el, ţi-a luat mult timp.
- Zău?
- Da, foarte mult timp. E totul... în ordine? El o urmă, cu o privire vicleană în
ochi. Mîinile îi tremurau.
- E... e totul în ordine, da? întrebă din nou.
- Le-am ars chiar eu însămi.
- O!
Intră în birou şi se aruncă într-un fotoliu mare. Faţa îi era cadaverică şi tot
trupul chircit de oboseală. Se gîndi în sinea ei: "Numai dacă aş putea să mă
duc acum la culcare şi să nu mă mai trezesc niciodată, niciodată!"
Richard o cerceta, îi arunca mereu cîte o privire, una timidă, alta pe furiş.
Ea nu observa nimic. Era în altă lume.
124
- Totul a mers bine, da?
- Ţi-am spus.
53
- Eşti sigură că erau documentele care trebuiau? Te-ai uitat?
- Nu.
- Atunci...
- Sînt sigură, îţi spun. Nu mă plictisi, Richard. Nu mai pot să suport nimic în
noaptea asta. Richard se mişca nervos.
- Nu, nu. Văd;
Se agita prin cameră. Deodată veni spre ea, puse mîna pe umărul ei. Ea i-o
dădu la o parte.^
- Nu m-atinge. încercă să rîdă. îmi pare rău, Richard. Sînt cu nervii la
pămînt. Simt că nu pot să suport să fiu atinsă. ^
- Ştiu. înţeleg.
Din nou începu să patruleze prin cameră.
- Theo, izbucni el deodată, îmi pare al dracului de rău.
- Poftim?
Ea ridică privirea, tresărind uşor.
- N-ar fi trebuit să te las să te duci acolo la ora asta din noapte. Nu m-am
gîndit niciodată că vei fi supusă unei... neplăceri.
- Neplăcere? Ea rîse. Cuvîntul părea s-o amuze. Tu nu ştii! O, Richard, tu nu
ştii!
- Ce să nu ştiu?
Ea spuse foarte grav, uitîndu-se drept în faţă:
- Ce m-a costat noaptea asta.
- Doamne! Theo! N-am vrut niciodată... tu... tu ai făcut-o pentru mine? Porcul!
Theo... Theo... N-aş fi crezut. N-aş fi putut bănui. Dumnezeule!
125
îngenunchiase lîngă ea, bîlbîindu-se, o cuprinse în braje şi ea se întoarse şi
se uită la el uşor surprinsă, ca şi cum cuvintele lui îi reţinuseră, în sfîrşit, cu
adevărat atenţia.
- N-am ... n-am vrut niciodată...
- N-ai vrut ce, Richard? Tonul ei îl făcu să tresară.
- Spune-mi. Ce n-ai vrut tu niciodată?
- Theo, să nu vorbim despre asta. Nu vreau să ştiu. Nu vreau să mă gîndesc
niciodată.
Ea se uita la el, complet trează acum, cu toate simţurile în alertă. Cuvintele
ei sunară clar şi despicat:
- N-aî vrut niciodată... Ce crezi că s-a întîmplat?
- Nu s-a întîmplat, Theo. Să spunem că nu s-a întîmplat.
Dar ea îl privea încă ţintă pînă cînd adevărul începu să i se desfăşoare încet
în faţă.
- Tu crezi că...
- Nu vreau... Ea îl întrerupse:
- Tu crezi că Vincent Easton a cerut un preţ pentru scrisorile alea? Tu crezi
că eu... l-am plătit? Richard spuse slab şi neconvingător:
- Nu... nu mi-am închipuit niciodată că este un astfel de orn.
V
- Nu ţi-ai închipuit? Se uita la el pătrunzător, îşi lăsă ochii în jos în faţa ei.
De ce mi-ai cerut să mă îmbrac cu rochia aceasta? De ce m-ai trimis acolo
singură la ora asta din noapte? Ai ghicit că... ţinea la mine. Ai vrut să-ţi
126
salvezi pielea, cu orice preţ, chiar cu preţul cinstei mele. Ea se ridică. Acum
înţeleg. Ai urmărit aceasta încă de la început, sau cel puţin ai văzut în ea o
posibilitate şi asta ,nu te-a făcut să şovăi.
- Theo...
- Nu poţi s-o negi. Richard, credeam că te cunoşteam bine de ani de zile.
Mi-am dat seama aproape de la început că nu erai aşa de corect cum te
consideră lumea. Dar mi-am închipuit că eşti corect cu mine.
- Theo...
54
- E ceva neadevărat în ceea ce spun? Tăcea, deşi ar fi vrut s-o contrazică.
- Ascultă, Richard. Trebuie să-ţi spun ceva. Acum trei zile cînd necazul ăsta
te-a trăznit, servitorii Ji-au spus c-am plecat în provincie. Era numai parţial
adevărat. Fugisem cu Vincent Easton...
Richard scose un sunet nearticulatEa întinse mîna ca să-l oprească.
- Aşteaptă. Eram la Dover. Am văzut ziarul... Mi-am dat seama de ce se
întîmplase. Atunci, după cum ştii, m-am întors.
Ea se opri.
Richard o prinse de încheietura mîinii. Privirea ochilor lui o ardeau.
- Te-ai întors... la timp!
Theo rîse puţin, cu amărăciune.
- Da, m-am întors, aşa cum spui tu "la timp", Richard.
Soţul îi dădu drumul la mînă. Stătea lîngă şemineu, cu capul pe spate. El
arăta frumos, eu o înfăţişare nobilă.
- în acest caz, zise el te pet ierta.
- Eu nu pot. »-
127
Cele trei cuvinte răsunară crispat. Avură efectul unei bombe într-o cameră
liniştită. Richard o porni spre ea, holbîndu-se, cu maxilarul căzut,arătînd
aproape comic.
- Tu... ce... ce-ai spus, Theo?
- Am spus că eu nu pot să iert! Cînd te-am părăsit pentru un alt bărbat, am
păcătuit, poate nu tehnic, dar în intenţie, ceea ce este acelaşi lucru. Dar
dacă am păcătuit, am păcătuit din dragoste. Nici tu nu mi-ai fost credincios
de la începutul căsătoriei noastre. O, da, ştiu. Asta am iertat, fiindcă am
crezut cu adevărat în dragostea ta pentru mine. Dar lucrul pe care l-ai făcut
în seara asta este cu totul diferit. Este un lucru urît, Richard - un lucru pe
care nici o femeie nu-l iartă. M-ai vîndut pe mine, propria ta soţie, ca să-ţi
cumperi siguranţa!
îşi luă mantia şi se îndreptă spre uşă.
- Theo, bolborosi el, unde te duci? Se uită peste umăr la el.
- Cu toţii trebuie să plătim în viaţa asta, Richard. Pentru păcatul meu
trebuie să plătesc în singurătate. Pentru al tău, tu ai scos la mezat lucrul pe
care-l iubeşti şi l-ai pierdut!
- Unde te duci? Respiră adine.
- Să-mi găsesc libertatea. Nu mai e nimic care să mă lege de locul acesta.
Auzi uşa închizîndu-se. Trecură veacuri, sau numai cîteva minute? Ceva
plutea, lăsîndu-se uşor la pămînt, afară, în faţa ferestrei - ultima petală de
magnolie, delicată, parfumată, înmiresmată.

Irisul galben
Hercule Poirot îşi întinse picioarele spre radiatorul electric aşezat lîngă
perete. Barele sale încinse la roşu, frumos aranjate, erau o încîntare pentru
mintea sa ordonată.
Focul de cărbune, spuse în sinea lui, era întotdeauna inform şi întîmplător!
Niciodată nu ajungea Ia simetria ast^.
Telefonul sună. Poirot se ridică, uitîndu-se la ceas. Era aproape de
unsprezece şi jumătate noaptea. Se întrebă cine putea să-l sune la ora
asta. Era posibil să fie o greşeală.
Sau, murmură ca pentru el, cu un zîmbet straniu, este un milionar,
proprietarul unui ziar, descoperit mort în biblioteca din casa lui de la ţară,
cu o orhidee pastelată, încleştată în mîna sa stingă şi cu o pagină ruptă
dintr-o carte de bucate, prinsă cu un ac de piept.
Zîmbind de acest scenariu imaginar, ridică receptorul.
Imediat o voce se auzi - vocea răguşită a unei femei, cu o tentă de
disperare şi urgenţă în ea.
55
- Domnul Hercule Poirot? Domnul Hercule Poirot?
- Hercule Poirot la telefon.
- Domnule Poirot, puteţi veni imediat, imediat, sînt în pericol, într-un mare
pericol, ştiu asta... Poirot spuse aspru:
- Cine sînteţi? De unde vorbiţi?
Vocea se auzi mai slab, dar şi mai îngrijorată.
129
DETECTIVII
- Imediat... e vorba de viaţă sau de moarte..."Jardin des Cygnes"... imediat...
masa cu irişi galbeni».
Urmă o" pauză, un fel de răsuflare ciudată şi nu se mai auzi nimic.
Hercule Poirot închise. Era uluit. Murmură printre dinţi:
• - E ceva aici foarte curios.
în uşa restaurantului "Jardin des Cygnes", Luigi cel gras se grăbi să-l
întîmpine.
- Buona sera, domnule Poirot. Doriţi o masă, da?
- Nu, nu dragul meu Luigi. Mă uit după nişte prieteni. Dau o raită, poate
încă n-au venit. Ah, ia uite, masa de acolo din colţ cu irişi galbeni, apropo, o
mică întrebare, dacă nu sînt indiscret. Pe toate celelalte mese sînt lalele,
lalele roşii, de ce numai pe masa aia aţi pus irişi galbeni?
Luigi ridică din umeri foarte expresiv.
- O comandă, monsieurl Un ordin special! Fără îndoială, florile favorite ale
uneia dintre doamne. Masa e a domnului BartOn Russell, un american
imens de bogat.
- Aha, trebuie să studiezi capriciile doamnelor, nu-i aşa, Luigi?
- Monsieur are dreptate, spuse Luigi.
- Văd la masa aceea o cunoştinţă de-a mea. Mă duc să stăm de vorbă.
Poirot îşi croi drum, cu delicateţe, pe lîngă ringul de dans, pe care evoluau
perechi. Masa respectivă era pregătită pentru şase persoane, dar,
deocamdată, era un singur ocupant, un tînăr adîncit în gînduri, trist şi care
bea şampanie.
Nu era deloc persoana pe care se aşteptase s-o vadă Poirot. Părea imposibil
să asociezi ideea de pericol sau
130

melodramă cu orice grup din care făcea parte Tony Chapell.


Poirot se opri, fără zgomot, lîngă masă.
- Ah, e aici, cumva, prietenul meu Anthony Chapell?
- O, ce bine îmi pare, Poirot, copoiul poliţiei! strigă tînărul. Nu Anthony,
dragul meu, - Tony, pentru prieteni! Trase un scaun.
- Hai, stai cu mine. Să vorbim despre crime! Să mergem şi mai departe şi
să bem pentru crime. Turnă şampanie într-un pahar gol. Dar ce cauţi tu în
învălmăşeala asta de cîntece, dans şi veselie, dragul meu Poirot? N-avem
cadavre aici, absolut nici un singur cadavru să-ţi oferim.
Poirot sorbi din şampanie.
- Pari foarte vesel, mon cherl
- Vesel? Mă simt nenorocit, prăbuşit de amărăciune. Spune-mi, auzi melodia
pe care o cîntă. O recunoşti? Poirot se aventură cu multă precauţie:
- Are, probabil, ceva de-a face cu fata care te-a părăsit?
- Ai ghicit, spuse tînărul, dar nu complet. "Nimic nu se compară ce
dragostea care te face nefericit!" Aşa se numeşte.
- Aha?
- Cîntecul meu preferat, rosti Tony Chapell morocănos. Restaurantul meu
favorit, orchestra mea favorită şi fata mea dragă e aici şi dansează cu
altcineva.
- De asta eşti aşa melancolic? întrebă Poirot.
- Exact. Ştii, Pauline şi cu mine am avut, ceea ce oamenii de rînd numesc, o
56
ceartă. Adică, ea a spus 95 de cuvinte şi eu cinci din fiecare sută. Cele cinci
ale mele erau: "dragă stai să-ţi explic". Ea reîncepea cu cele 95 şi nu
înaintam deloc. Cred, adăugă Tony trist, că am să mă otrăvesc.
131
- Pauline? murmură Poirot.
- Pauline Weatherby. Cumnata cea mică a lui Barton Russell. Tînără,
frumoasă şi dezgustător de bogată, în seara asta Barton Russell dă o
petrecere, îl cunoşti? Mare afacerist, american proaspăt bărbierit, plin de
vigoare şi» personalitate. Soţia lui a fost sora Paulinei.
- Şi cine mai ia parte la petrecere?
- O să-i cunoşti într-o clipă, cînd se opreşte muzica. E Lola Valdez, ştii,
dansatoarea sud-americană din noul spectacol de la "Metropole" şi Stephen
Carter, îl cunoşti pe Carter, lucrează în diplomaţie. Foarte secretos. I se
spune Stephen cel mut. Tipul de om care spune: "Nu am calitatea de a
declara etc, etc" lată-i că vin.
Poirot se ridică. Fu prezentat lui Barton Russell, lui Stephen Carter, seniorei
Lola Valdez, o fiinţă brunetă, lascivă şi Paulinei Weatherby, foarte tînără,
foarte blondă cu ochii mari, frumoşi.
Barton Russell spuse:
- Cum, acesta-i marele Hercule Poirot? îmi face multă plăcere să vă
întîlnesc, domnule. Vreţi să staţi jos şi să rămîneţi cu noi? Asta dacă nu... .
Tony Chapell îl întrerupse.
- Are o întîlnire cu un cadavru, cred, sau caută un om de afaceri dispărut,
ori marele rubin al Rajahului din Borrioboolagah?
- Ah, prietene, crezi că nu sînt niciodată liber? Nu pot şi eu, o dată, să
încerc să mă distrez?
- Poate ţi-ai dat o întîlnire aici cu Carter. Ultimele ştiri despre situaţia
internaţională de la Naţiunile Unite, acum atît de gravă. Planurile furate
trebuie găsite, altfel se va declara mîine război!
Pauline Weatherby spuse tăios.
132
- De ce trebuie să fii atît de cumplit de idiot, Tony?
- Scuze, Pauline.
Tony Chapell se afundă în tăcerea lui plină de amărăciune.
- Ce severă sînteţi, mademoiselle.
- Nu pot să sufăr oamenii care se dau în spectacol tot timpul!
- Văd că trebuie să fiu grijuliu. Să discut numai despre treburi serioase.
- O, nu, domnule Poirot. N-am vrut să spun asta. Se întoarse zîmbitoare
spre el şi îl întrebă.
- Sînteţi, într-adevăr, un fel de Sherlock Holmes şr faceţi deducţii miraculoase?
- Ah, deducţiile, nu sînt aşa de uşor de făcut în viaţa adevărată. Dar să fac o
încercare? Aşadar, să deduc că irişii galbeni sînt florile dumneavoastră
preferate?
- Aţi greşit, domnule Poirot. Crinii sau trandafirii. Poirot oftă. '•
- Un eşec. O să încerc mai departe, în seara asta, nu cu mult timp în urmă
aţi telefonat cuiva. Pauline rîse şi bătu din palme.
- Exact.
- Imediat după ce-aţi sosit aici?
- Aţi ghicit din nou. Am telefonat în clipa în care am intrat pe uşă.
- Ah, asta nu e chiar aşa. Aţi telefonat înainte de a veni la masa asta? '
- Da.
- în mod hotărît e foarte rău.
- O, nu, cred că a fost foarte inteligent din partea dumneavoastră. Cum de-
aţi ştiut că am telefonat?
133
r
- Asta, mademoiselle, este secretul marelui detectiv. Şi persoana căreia i-aţi
57
telefonat poartă un nume care începe cu P, sau poate cu un H?
Pauline rîse.
- Aţi greşit. I-am telefonat cameristei mele să pună la poştă nişte scrisori
extrem de importante pe care n-am reuşit să le expediez. O cheamă
Louise.
- Sînt încurcat, foarte încurcat. Muzica începu din nou.
- Dansăm, Pauline? întrebă Tony.
- Nu vreau să dansez iar atît de repede, Tony.
- Ce poate să fie oare mai rău! exclamă Tony cu amărăciune, adresîndu-se
parcă întregii lumi.
Poirot îi şopti sud-americanei din partea cealaltă a lui:
- Seniora, nu îndrăznesc să vă invit la dans. Sînt din cale - afară de
demodat. Lola Valdez răspunse:
- Ah, e una prostie ce spuneţi acolo! Sînteţi încă un tînăr. Părul este încă
negro! Poirot tresări uşor.
- Pauline, în calitate de cumnat şi tutore al tău, rosti Barton Russell pe un ton
imperativ, am să te forţez să vii la dans! Ăsta-i vals şi e singurul la care mă
pricep.
- Dar cum nu, Barton,, dansăm imediat.
- Eşti o fată bună, Pauline, a minunat din partea ta. Plecară împreună. Tony
îşi îndepărtă scaunul de masă. Apoi se uită la Stephen Carter.
- Eşti un tip vorbăreţ, nu-i aşa, Carter? remarcă el. înveseleşti grupul cu
conversaţia ta spirituală, ei, ce zici?
- Zău, Chapell, zău, nu ştiu ce vrei de la mine?
- O, nu ştii, nu ştii? îl imită Tony.
134
- Dragul meu.
- Bea, băiete, bea, dacă nu vorbeşti.
- Nu, mulţumesc.
- Atunci am să beau eu.
Stephen Carter ridică din umeri neputincios.
- Scuză-mă, trebuie să vorbesc cu un tip de acolo, pe care-l cunosc. Un tip
cu care am fost la Eton.
Stephen Carter se ridică şi se îndreptă spre o masă care se afla cîţiva paşi
mai departe.
Tony spuse încurcat:
- Cineva ar trebui să-i înece pe toţi absolvenţii ăştia de la Eton încă de la
naştere.
Hercule Poirot continua galanta sa conversaţie cu bruneta frumoasă de
lîngă el.
îi şopti:
- Mă întreb care ar putea fi florile favorite ale domnişoarei?
- Ah, acum de ce vrea să ştie senior? Lola-era şireată.
- Mademoiselle, dacă aş vrea să trimit flori unei doamne, aş fi foarte atent ca
acestea să fie cele care îi plac.
- Aceasta este foarte encantador din partea dumneavoastră, domnule Poirot. Vă
spun: ador garoafele mari roşii sau trandafirii foarte roşii.
- Superb, da, superb! Deci, nu vă plac irişii galbeni.
- Florile galbene, nu, nu fac un acord cu temperamentul meu.
- Ce înţelept... Spuneţi-mi, mademoiselle, aţi telefonat vreunui prieten în seara
asta, de cînd aţi sosit aici?
- Eu? Să telefonez la un prieten? Nu, nu, ce întrebare curioasă!
135
- Ah, dar eu, eu sînt un om foarte curios.
- Sînt sigură că sînteţi. îşi rostogoli ochii negri în faţa lui. Un om foarte
periculos.
- Nu, nu, nu periculos; să spunem, un om care poate fi util... la pericol!
58
înţelegeţi?
Lola chicoti, îşi arătă dinţii ei albi.
- Nu, nu, rîse ea. Sînteţi periculos. Hercule Poirot oftă.
- Văd că nu înţelegeţi. Toată treaba asta este foarte stranie.
Tony se deşteptă din mahmureala lui şi spuse dintr-o dată:
- Lola, ce-ai zice să ne repezim şi să dăm o raită? Haide.
- Vin, da. Dacă domnul Poirot nu e tanto curajos! Tony o luă de umeri şi, în
timp ce se îndepărtau, îi aruncă o remarcă lui Poirot:
- Bătrîne, poţi să medjtezi la următoarea crimă! Poirot zise:
- Spui ceva profund. Da, da ceva profund...
Rămase pe gînduri un minut sau două, apoi ridică un deget. Luigi veni
prompt, cu faţa lui lată, toată numai zîmbet.
- Mon vieux, spuse Poirot, am nevoie de nişte informaţii.
- Mereu la ordinele dumneavoastră, monsieur.
- Aş dori să ştiu cîţi dintre oamenii de la masa aceasta au folosit telefonul
pînă acum?
- Vă pot spune, monsieur. Tînăra, cea în alb, a telefonat de îndată ce a ajuns
aici. Apoi, s-a dus să-şi lase haina şi, în timpul ăsta, cealaltă doamnă a ieşit
de la garderobă şi a intrat în cabina telefonică.
136
- Deci, seniora a telefonat! Asta a fost înainte de a intra în restaurant?
- Da, monsieur.
- Altcineva?
- Nu, monsieur.
- Toate astea, Luigi, îmi dau groaznic de furcă!
- Vai, monsieur.
- Da. Cred, Luigi, că în noaptea asta, mai presus decît toate, trebuie să fiu
cu ochii în patru! Ceva urmează să se întîmple, Luigi şi eu nu sînt deloc sigur
despre ce este vorba. j
- Pot să fac ceva, monsieurt
Poirot făcu un semn. Luigi se depărta discret. Stephen Carter se întorcea la
masă.
- Sîntem încă singuri, domnule Carter, spuse Poirot.
- O, cam aşa, remarcă celălalt.
- îl cunoaşteţi bine pe domnul Barton Russell.
- Da, îl cunosc foarte bine.
- Cumnata lui, micuţa domnişoară Weatherby, este foarte încîntătoare.
- Da, o fată drăguţă.
- Şi pe ea o cunoaşteţi bine?
- Destul.
- O, destul, destul, spuse Poirot. Carter îl privi cu atenţie. Muzica se opri şi
ceilalţi se întoarseră. Barton Russell spuse unui ospătar:
- încă o sticlă de şampanie , repede. Apoi îşi ridică paharul.
- Fiţi atenţi cu toţii. Vreau să toastăm. Ca să vă spun adevărul, mica
petrecere din seara aceasta are un pretext. După cum ştiţi, am reţinut o
masă pentru şase persoane.
137 '
dNoi eram numai cinci. Deci, aveam un loc liber. Atunci, printr-o foarte
stranie coincidenţă, s-a întîmplat ca domnul Hercule Poirot să treacă pe aici
şi l-am rugat să rămînă cu noi. încă nu vă daţi seama ce coincidenţă fericită
a fost. Ştiţi, scaunul gol din seara aceasta reprezintă o doamnă -doamna în
a cărei memorie dau această petrecere. Doamnelor şi domnilor, această
petrecere o dedic memoriei scumpei mele soţii, Iris, care a murit exact
acum patru ani, la aceeaşi oră!
Se cree o rumoare la masă. Barton Russell, cu faţa aproape netulburată,
ridică paharul.
- Să bem în memoria ei. Pentru Iris!
59
- Iris? spuse Poirot aspru.
Se uită spre flori. Barton Russell îi surprinse privirea şi aprobă încet-din cap.
Cei din jurul mesei murmurau:
- Iris... Iris...
Toţi păreau surprinşi şi nu se simţeau în largul lor.
Barton Russell continuă să vorbească cu intonaţia sa americană, rar şi
monoton, fiecare cuvînt pronunţîndu-l cu greutate.
S-ar putea să vi se pară tuturor ciudat să sărbătoresc o moarte în felul
acesta, printr-o petrecere la un restaurant luxos. Dar am un motiv, da, am
un motiv. Pentru ca domnul Poirot să înţeleagă, am să mă explic.
îşi întoarse capul spre Poirot.
- într-o seară, acum patru ani, domnule Poirot, am organizat o petrecere de
felul acesta la New York. Am fost: soţia mea şi cu mine, domnul Stephen
Carter, care era ataşat la ambasada din Washington, domnul Anthony
Chapell, ce se afla ca musafir în casa noastră de cîteva săptămîni, şi seniora
Valdez, ce încînta New Yorkul atunci
138
cu dansul său. Micuţa Pauline - şi o bătu pe umăr - avea numai 16 ani, dar i
s-a făcut o favoare ca să vină la petrecere, îţi aminteşti, Pauline?
- îmi- amintesc, da.
Vocea ei era uşor tremurată.
- Domnule Poirot, în noaptea aceea s-a întîmplat o tragedie. Tobele au bătut şi
programul de cabaret a început. Luminile s-au stins, cu excepţia unei pete
luminoase din mijlocul ringului. Cînd luminile s-au reaprins, domnule Poirot,
am văzut că soţia mea căzuse cu capul pe masă. Era moartă. Moartă de-a
binelea. S-a găsit cianură de potasiu pe fundul paharului său de vin şi restul
din pachet a fost descoperit în geanta ei.
- S-a sinucis? întrebă Poirot.
- Ăsta a fost verdictul acceptat... M-a distrus, domnule Poirot. Exista,
probabil, vreun motiv posibil pentru un asemenea act - aşa a considerat
poliţia. Am -acceptat decizia ei.
Lovi deodată puternic în masă.
- Dar eu nu eram satisfăcut... nu, de patru ani mă gîndesc, mă frămînt şi nu
sînt satisfăcut: nu cred că Iris s-a sinucis. Dimpotrivă, domule Poirot, sînt
convins că ea a fost omorîtă de cineva de la această masă.
- Ia ascultă, domnule...
Tony Chapell sărise pe jumătate în picioare.
- Linişteşte-te, Tony, zise Russell. N-am terminat. Unul a făcut-o - sînt sigur
de asta acum. Cineva care, acoperit de întuneric, a strecurat pachetul pe
jumătate gol cu cianură în geanta ei. Cred că ştiu cine-a fost. Adică, ştiu
adevărul...
Lola spuse pe un ton ridicat, aspru:
- Eşti nebun, înnebunit. Cine vroia să-i facă rău? Zău, eşti nebun. Eu nu mai
rămîn...
139
Se opri. Bateristul se dezlănţuise. Barton Russell spuse:
- Cabaretul. Vom continua în felul acesta.Rămîneţi cu toţii la locul vostru.
Trebuie să mă duc să vorbesc cu orchestra. Am o mică înţelegere cu ei.
Se ridică şi pleca de la masă.
- Ce treabă fantastică, comentă Carter. Omul e nebun.
- Da, e înnebunit, spuse Lola. Luminile se micşorară.
- Aş da orice s-o pot şterge de aici, spuse Tony.
- Nu! Se răsti Pauline la el. Apoi murmură: O, dragă... O, dragă...
- Ce s-a întîmplat, tnademoiselle? întrebă Poirot. Ea răspunse aproape în şoaptă:
- E oribil! Este la fel ca în noaptea aceea...
- Sst! Sst! se auzi din mai multe părţi. Poirot vorbi pe un ton mai jos.
- Să vă spun ceva la ureche, îi şopti şi o bătu uşor pe umăr. Totul se va
60
termina cu bine, o asigură el.
- Dumnezeule, ascultaţi, strigă Lola. „
- Ce este, seniora?
- E aceeaşi melodie, acelaşi cîntec pe care l-au interpretat în noaptea aceea
la New York. Barton Russell trebuie să fi aranjat asta. Nu-mi place ce se
întîmplă.
- Curaj... Curaj...
Se auziră din nou sîsîituri. ,
O fată înainta spre mijlocul ringului, o fată neagră ca
abanosul, cu ochi mari, imenşi şi dinţi albi strălucitori.
începu să cînte cu o voce răguşită, pătrunzătoare, o voce
care, în mod curios, te emoţiona.
140
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gîndesc la tine
Felul cum mergeai,
Felul cum vorbeai,
Lucrurile pe care mi le spuneai.
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gîndesc la tine.
N-aş putea spune
Cu siguranţă azi
Dacă ochii tăi erau albaştri sau verzi
Te-am uitat, în fine,
Nu mă mai gîndesc la tine.
M-am săturat \ Să mă gîndesc la tine îţi spun, m-am săturat Să mă gîndesc
la tine... La tine... la tine... la tine...
Melodia languroasă, vocea adîncă de aur a negresei avea un efect puternic.
Te hipnotiza, te vrăjea. Chiar şi ospătarii îl simţeau, întreaga sală era cu
ochii îndreptaţi spre ea, hipnotizată de adîncă emoţie pe care i-o insufla,
picurînd-o pînă la saturaţie.
Un ospătar trecu încet în jurul mesei umplînd paharele, murmurînd
"şampanie" pe un ton jos, dar toată atenţia era concentrată asupra petei de
lumină strălucitoare, asupra femeii ai cărei strămoşi rămăseseră undeva în
Africa, ea continuînd să cînte cu vocea ei" catifelată:
Te-am uitat, în fine, , Nu mă mai gîndesc la tine.
O, ce minciună
Mă voi gîndi la tine... la tine... la tine...
Pînă voi muri
Aplauzele izbucniră frenetice. Luminile se aprinseră. Barton Russell se
înapoie şi se aşeză în scaunul său.
- E mare, strigă Tony.
Dar cuvintele lui fură întrerupte de ţipătul Lolei.
- Priviţi... priviţi.
Şi-atunci văzură cu toţii cum Pauline Weatherby căzuse cu capul pe masă.
Lola ţipa:
- A murit... exact ca Iris... ca Iris la New York.
Poirot sări din scaun, făcîndu-le semn celorlalţi să stea pe loc. Se aplecă
peste trupul prăbuşit pe masă, ridică încet o mînă inertă ca să-i ia pulsul.
Faţa sa se făcu albă şi sumbră. Ceilalţi îl priveau. Erau ca paralizaţi, căzuţi
în transă.
Poirot dădu încet din cap.
- Da, a murit, la pauvre petite. Şi eu stăteam lîngă ea! Ah! Dar de data aceasta
ucigaşul n-o să scape. Barton Russell, pămîntiu la faţă, murmură:
- Exact ca Iris... Ea a văzut ceva, Pauline a văzut ceva în noaptea aceea...
Numai că nu era sigură... Mi-a spus că nu era sigură... Trebuie să chemăm
poliţia... O, doamne, micuţa Pauline. <
61
Poirot spuse:
- Unde este paharul ei? îl duse la nas. Da, miros de cianură. Un miros de
migdale amare... aceeaşi metodă, aceeaşi otravă...
îi luă geanta.
142
- Să ne uităm în geanta ei. Barton Russell strigă:
- Doar nu credeţi că şi asta-i tot sinucidere? Pe viaţa mea!
- Aşteptaţi, îi ceru Poirot. Nu, aici nu-i nimic. Ştiţi, luminile s-au aprins prea
repede, încît ucigaşul n-a avut timp. Aşadar,otrava se află încă la el.
- Sau la ea, spuse Carter. Se uita la Lola Valdez. Ea şuieră printre dinţi:
- Ce vrei să spui, ce insinuezi? C-am omorît-o eu, asta nu-i adevărat, nu
este adevărat, de ce aş face eu un .asemenea lucru!
- Te îndrăgostiseşi de Barton Russell la New York. Am auzit că aşa se bîrfea.
Frumoasele argentiniene sînt vestite pentru gelozia lor.
- O grămadă de minciuni. Şi eu nu sînt din Argentina. Sînt din Peru. Ah, te
scuip în faţă. Te... şi ea o dădu pe spaniolă.
- Vă rog faceţi linişte, strigă Poirot. Vreau să vorbesc
Barton Russell spuse hotărît:
- Toată lumea trebuie percheziţionată. Poirot spuse calm. - - Non, non, nu este
necesar.
- Cum adică, nu este necesar?
- Eu, Hercule Poirot, ştiu. Eu văd cu ochii minţii. Şi-am să vorbesc! Domnule
Carter, vreţi să ne arătaţi pachetul din buzunarul de la piept?
- Nu-i nimic în buzunarul meu. Ce dracu...
- Tony, prietene, vrei să fii atît de bun... Carter ţipă:
143
- Du-te dracului...
Tony îi sustrase pachetul, înainte ca acesta să se poată apăra.
- Poftiţi, domnule Poirot, e aşa cum aţi spus!
- E o minciună mîrşavă, strigă Carter. Poirot ridică pachetul şi citi eticheta.
- Cianură de potasiu. Cazul e încheiat. Se auzi vocea gravă a lui Barton
Russell.
- Carter! Am fost convins tot timpul. Iris te iubea. Vroia să plece împreună
cu tine. Nu vroiai scandal de dragul preţioasei tale cariere, aşa încît ai
otrăvit-o. O să atîrni în ştreang, şarpe veninos.
- Linişte! Vocea lui Poirot răsună fermă şi autoritară, încă nu am terminat.
Eu, Hercule Poirot, am ceva de spus. Prietenul meu de aici, Tony Chapell,
mi-a spus cînd am venit că sînt în căutarea unei crime. Asta e pe jumătate
adevărat. Mă gîndeam la crimă, dar am venit să preîntîmpin o crimă. Şi am
împiedicat-o. Ucigaşul a plănuit-o bine; dar Hercule Poirot a fost cu un pas
înaintea lui. El a trebuit să gîndească repede şi să-i şoptească iute ceva la
ureche domnişoarei, cînd luminile s-au stins. Ea e spirt de deşteaptă,
mademoiselle Pauline; şi-a jucat bine rolul. Mademoiselle, vrei să fii aşa de bună
şi să ne arăţi că nu eşti moartă?
Pauline se ridică, începu să rida cu poftă.
- învierea Pâulinei, spuse ea.
- Pauline, draga mea.
- Tony!
- Iubirea mea!
- Scumpule!
Barton Russell se uita cu gura căscată.
- Nu... nu înţeleg...
144
- Am să vă ajut să înţelegeţi, domnule Barton Russell.-Planul
dumneavoastră a eşuat.
- Planul meu?
- Da, planul dumneavoastră.' Cine era singurul om care avea, un alibi cît
62
timp a fost întuneric. Cel care a plecat de la masă - dumneavoastră,
domnul Barton Russell. Dar, v-aţi întors, învăluit de întuneric, aţi dat roată
mesei cu o sticlă de şampanie, umplînd paharele, i-aţi pus cianură în
paharul Pâulinei şi aţi lăsat să cadă pachetul pe jumătate gol în buzunarul
lui Carter, în timp ce v-aţi aplecat peste el ca să luaţi un pahar. O, da, e
uşor să joci rolul unui ospătar în beznă cînd atenţia tuturor este îndreptată
în altă parte. Acesta a fost adevăratul motiv pentru petrecerea din seara
asta. Cel mai sigur loc de a comite o crimă este în mijlocul mulţimii.
- De ce, de ce naiba să vreau eu s-o omor pe Pauline?
- S-ar putea întîmpla să fie o problemă de bani. Soţia v-a lăsat ca tutore al
surorii ei. Aţi menţionat aici acest lucru. Pauline are 20 de ani. La 21 de ani,
sau cînd se va căsători, trebuie să daţi socoteală de felul cum i-aţi
administrat averea. Cred că nu v-aţi putea justifica. Aţi făcut speculaţii cu
banii ei. Nu ştiu, domnule Barton Russell dacă v-aţi ucis soţia în acelaşi mod
sau dacă sinuciderea ei v-a sugerat ideea acestei crime, dar ştiu că în seara
aceasta v-aţi făcut vinovat de încercare de omucidere. Rămîne la
latitudinea domnişoarei Pauline dacă vrea să vă dea în judecată.
- Nu, spuse Pauline. Să nu-l mai văd şi să plece din ţara asta. Nu vreau
scandal.
- Aţi face bine să vă evaporaţi rapid, domnule Barton Russell şi vă sfătuiesc
să aveţi grijă în viitor.
Barton Russell se ridică cu faţa congestionată.
- Iadul să te mănînce, puşlama de belgian prăpădit care-ţi bagi coada unde
nu-ţi fierbe oala. Plecă furios. Pauline oftă.
- Domnule Poirot aţi fost minunat...
- Dar, dumneata mademoiselle ai fost uimitoare. Să verşi jos şampania , să te
prefaci moartă cu atîta naturaleţe.
- Aoleu, se cutremură ea, mă faceţi să mă-nfior. El spuse cu blîndeţe:
- Dumneavoastră mi-aţi telefonat, nu-i aşa?
- Da.
- De ce?
- Nu ştiu. Eram îngrijorată şi înfricoşată fără să ştiu prea bine de ce. Barton
mi-a spus că va da petrecerea asta ca să comemoreze moartea lui Iris. Mi-
am dat seama că se gîndise la un plan, dar că n-o să-mi spună despre ce
era vorba. El arăta aşa de ciudat şi frămîntat încît am simţit că s-ar putea
întîmpla ceva teribil, numai că, bineînţeles, nu m-am gîndit niciodată că
avea intenţia să mă bage în mormînt tocmai pe mine.
- Şi, mademoiselle?
- Auzisem vorbindu-se de dumneavoastră. M-am gîndit că dacă aş reuşi să
vă aduc doar aici, aş putea să previn ceva. Mi-am închipuit că fiind un
străin, dacă aş suna şi m-aş preface că sînt în pericol şi aş învălui totul în
mister...
- V-aţi gîndit că melodrama mă va atrage? Asta m-a pus pe gînduri. Mesajul
în sine era ceea ce se numeşte un "bogus" - nu suna real. Dar teama din
voce era adevărată. De aceea am venit şi aţi negat foarte categoric că mi-
aţi trimis vreun mesaj.
- Trebuia. Şi-apoi, nu vroiam să ştiţi că eu am telefonat.
146
- Ah, dar eram aproape sigur de asta! Nu chiar de la început. Dar foarte
curînd mi-am dat seama că singurele persoane care ştiau despre irişii
galbeni de pe masă eraţi dumneavoastră sau domnul Barton Russell.
Pauline dădu din cap afirmativ.
- L-am auzit comandînd să fie puşi pe masă, explică ea. Lucrul acesta şi
faptul că a mai cerut o masă pentru şase persoane, din moment ce ştiam
că aveau să vină numai cinci, mi s- au părut suspecte. Se opri muşcîndu-şi
buza.
- Şi ce-aţi mai bănuit, mademoiselle? Ea spuse încet:
63
- Mi-a fost teamă că i se va întîmpla ceva domnului Carter.
Stephen Carter tuşi. Fără grabă, dar destul de hotărît se ridică de la masă. N
- Da... Hm... Trebuie... Vă mulţumesc, domnule Poirot. Vă rămîn foarte
îndatorat. Sînt sigur că o să mă scuzaţi că plec. întîmplările din seara asta
au fost cam neplăcute.
Uitîndu-se după silueta lui care se îndepărta, Pauline izbucni violent:
- îl urăsc, întotdeauna m-am gîndit că din cauza lui Iris s-a sinucis. Sau
poate Barton a omorît-o. O, totu-i atît de groaznic...
Poirot îi spuse blînd:
- Nu vă mai gîndiţi, mademoiselle... Uitaţi... Lăsaţi trecutul... Gîndiţi-vă numai
la prezent... Pauline murmură:
- Da, aveţi dreptate...
Poirot se întoarse către Lola Valdez.
147
- Seniora, odată cu căderea nopţii am devenit mai curajos. Aţi dansa cu
mine acum?
- O, cum nu. Sînteţi... mustăcios ca o pisică, domnule Poirot. Insist să
dansez cu dumneavoastră.
- Sînteţi foarte bună, seniora. Tony şi Pauline au fost lăsaţi singuri. Ei s-au
aplecat unul către celălalt peste masă.
- Dragă Pauline.
- O, Tony, am fost toată ziua o nesuferită şi o arţăgoasă de zgripţuroaică.
Poţi să mă ierţi?
- Scumpa mea! Din nou melodia noastră. Hai să dansăm.
Dansau, zîmbihdu-şi, murmurînd încet:
"Nimic nu te face mai nenorocit decît iubirea,
Nimic nu te face mai trist ca iubirea,
Mai abătut,
Mai sentimental,
Mai plin de temperament,
Mai pătimaş,
Nimic mai mult decît iubirea
Nu te face să te prăbuşeşti.
Nimic nu te răscoleşte mai mult ca iubirea,
Nimic nu te face mai nebun ca iubirea,
Mai insistent,
Mai posesiv,
Sinucigaş,
Ucigaş,
Nimic nu-i ca iubirea,
Nimic nu-i ca iubirea..."

MISTERUL "REGATA"
Domnul Isaac Pointz îşi scoase trabucul din gură şi spuse satisfăcut: "drăguţ
locşor".
După ce şi-a pus astfel pecetea aprobării sale asupra portului Dartmouth,
începu să tragă din nou din trabuc, uitîndu-se în jur cu aerul unui om
mulţumit de sine însuşi, de înfăţişarea sa, de ceea ce îl înconjura şi, în
general, de viaţă.
Privitor la primele două din această enumerare, domnul Isaac Pointz era un
bărbat de 58 de ani cu o sănătate şi stare bună, poate cu o uşoară înclinare
spre o viaţă uşuratică. Nu era chiar un tip masiv, dar arăta bine şi apoi, un
costum de iahting, pe care îl purta în acel moment, nu este cea mai
potrivită haină pentru un om între două vîrste cu tendinţă spre îngrăşare.
Domnul Pointz arăta foarte îngrijit pînă la cel mai mic amănunt, faţa sa
64
negricioasă şi uşor orientală strălucind sub şapca sa sportivă, în ceea ce
priveşte lucrurile înconjurătoare, acestea ar trebui mai bine desemnate prin
însoţitorii săi - partenerul său, domnul Leo Stein, şir George şi lady
Marroway, un om de afaceri american, domnul Samuel Leathern cu fiica sa
Eve - elevă, doamna Rustington §i Evan Llewellyn.
Grupul tocmai acostase cu iahtul domnului Pointz numit "Merrimaid".
Dimineaţa priviseră cursa de iahting şi acum veniseră pe ţărm să se
destindă puţin în parcul de distracţii cu jocul nucilor de cocos, cu baloanele
dansatoare,
149
omul păianjen şi caruselul. Nici nu poate fi vorba că aceste delicii au fost
gustate cel mai mult de Eve Leathern. Cînd, în cele din urmă, domnul Pointz
propuse, că era timpul, să se îndrepte spre "Royal George" pentru masa de
seară, ea a fost singura care a protestat.
- O, domnule Pointz, vroiam aşa de mult să-mi ghicească viitorul ţiganca
cea adevărată de la şatră.
Domnul Pointz avea dubii serioase în legătură cu identitatea reală a
ţigăncii, dar îşi dădu indulgent asentimentul.
- Eve se dă în vînt după iarmaroc, spuse tatăl ei ca s-o scuze. Dar nu-i daţi
atenţie dacă vreţi să mergem.
- Avem destul timp, răspunse domnul Pointz binevoitor. S-o lăsăm pe
domnişoara să se distreze. Te invit Leo la tirul cu săgeţi.
- Cine nimereşte peste 25 cîştigă un premiu, repeta patronul jocului cu
săgeţi pe un ton nazal.
- Pariez pe o bancnotă de 5 lire că scorul meu total îl întrece pe al tău, îl
provocă Pointz.
- De acord, zise Stein vesel.
Peste puţin timp, cei doi bărbaţi erau complet absorbiţi de întrecerea lor.
Lady Marroway îi şopti lui Evan Llewellyn:
- Eve nu e singurul copil din grup.
Llewellyn zîmbi convins, dar oarecum absent.
Fusese distrat toată ziua. O dată sau de două ori răspunsurile sale băteau
cîmpii.
Pamela Marroway se îndepărtă de el şi i se adresă soţului:
- Pe tînărul ăla îl preocupă ceva.
150
l
Şir George murmură:
- Sau cineva!
Şi privirea lui lunecă rapid spre Janet Rustington.
Lady Marroway se încruntă puţin. Era o femeie înaltă, deosebit de elegantă.
Oja ei se potrivea cu clipsurile din corali de un roşu închis. Ochii ei erau
negri şi scrutători. Şir George afişa maniera unui gentleman englez uşor
indiferent, dar ochii săi de un albastru luminos trădau aceeaşi privire
scrutătoare ca a soţiei sale.
Isaac Pointz şi Leo Stein erau negustori de diamante la Hatton Garden. Şir
George şi lady Marroway veneau dintr-o lume cu totul diferită - cea din
Antibe şi Juan Ies Pins - din golful de la StJean - de - Luz - de la înot, din
băile de soare de pe stîncile Madeirei în timp de iarnă.
Păreau a fi nişte crini care nici nu trudeau, nici nu se frămîntau. Dar poate
că nu era tocmai adevărat. Sînt diferite moduri de a trudi şi, de asemenea,
de a te frămînta.
- Uite s-a întors copilul, îi spuse Evan Llewellyn doamnei Rustington.
Era un tînăr brunet cu un uşor aer nesăţios ca de lup pe care unele femei îl
găseau atractiv.
Era greu de spus dacă doamna Rustington avea aceeaşi părere. Nu- şi afişa
sentimentele. Se căsătorise de tînără şi căsnicia se terminase în mod
65
dezastruos în mai puţin de un an. De atunci, nu puteai ştii ce părere avea
Janet Rustington despre vreun lucru sau despre cineva, atitudinea ei fiind
întotdeauna aceeaşi - încîntătoare , dar cu totul distantă.
Eve Leathern se apropie de ei dansînd cu părul său blond, lung şi lins,
plutind ameţitor. Avea 15 ani, era un copil ciudat, dar plin de vitalitate.
151 '
- Am să mă mărit pe la 17 ani, debită ea pe nerăsuflate. Cu un bărbat
foarte bogat şi vom avea şase copii, marţea şi joia sîat zilele mele
norocoase şi e bine să port întotdeauna verde sau albastru, smaraldul e
piatra care-mi aduce noroc şi...
- Hai puişor, e timpul să plecăm, o îmtrerupse tatăl ei.
Domnul Leathern era un bărbat înalt, blond cu o aliură dispeptică şi o
expresie oarecum mohorîtă.
Domnii Pointz şi Stein se întorceau de la întrecerea lor. Domnul Pointz
chicotea, iar domnul Stein arăta cam nemulţumit.
- Totul e o chestie de noroc, spuse el. Domnul Pointz îşi pipăi satisfăcut
buzunarul.
- Ţi-am umflat cinci lire urgent. Artă, băiete, artă. Bătrînul meu era un
jucător de clasa întîi. Ei, oameni buni, să mergem! Ţi-ai aflat viitorul, Eve?
Ţi s-a spus să te fereşti de omul negru?
- De o femeie, îl corectă Eve, Poate să deoache şi-o să-mi facă rău dacă n-
am grijă. Şi-am să mă mărit pe la 17 ani...
Alergă înainte fericită, în timp ce grupul se îndrepta spre "Royal George".
Masa fusese comandată dinainte de grijuliul domn Pointz şi un ospătar îi
întimpină ca să-i conducă sus, într-un separeu, la primul etaj. Aici, totul era
pregătit la o masă rotundă. Uriaşa fereastră arcuită şi bombată dădea spre
piaţa dinspre port şi era deschisă. Forfota de la iarmaroc ajungea pînă sus
la ei, ca şi hîrîitul diferitelor melodii de la trei rînduri de căluşei.
l
152
- Cel mai bine ar fi s-o închidem, dacă vrem să auzim ce vorbim, spuse pe
un ton hotărît domnul Pointz şi puse în aplicare propunerea.
Se aşezară cu toţii în jurul mesei şi domnul Pointz strălucea de bucurie
uitîndu-se la oaspeţii săi. Simţea că le face plăcere şi era încîntat să-i vadă
pe oameni fericiţi, îi privi pe rînd pe fiecare. Lady Marroway - o femeie fină
-bineînţeles nu chiar rafinată asta ştia - era perfect conştient că ceea ce
numise toată viaţa creme de la crame avea foarte puţin de-a face cu familia
Marroway - dar atunci creme de la creme îi ignora cu desăvîrşire propria sa
existenţă. Oricum, lady Marroway era o femeie al naibii de frumoasă şi lui
nu-i păsa dacă ea îl bătea la bridge. Nu acelaşi lucru îi plăcea dacă era şir
George. Tipul avea ochii vicleni, înnebunit să cîştige. Dar n-avea să scoată
prea mult de la Isaac' Pointz. Avea el grijă de asta.
Bătrînul Leathern nu era băiat rău, guraliv, desigur, ca majoritatea
americanilor cărora le place să spună poveşti nesfîrşite. Şi avea obiceiul de
a-i pune în încurcătură pe alţii cerînd informaţii precise. Care era populaţia
Dartmouth-ului? în ce an fusese construit Colegiul Naval? Şi aşa mai
departe. Se aştepta ca gazda să fie un Baedeker* vorbitor. Eve era un copil
drăgălaş şi scump; îi plăcea s-o tachineze. Avea vocea cam stridentă, dar
isteaţă foc. Un copil inteligent.
Tînărul Llewellyn părea prea tăcut. Arăta ca şi cum îl preocupa ceva.
Datorii, probabil. De astea aveau întotdeauna parte scriitorii. Arăta de
parcă îi plăcea Janet Rustington. O femeie drăguţă, atractivă şi inteligentă
pe deasupra.
* Ghiduri tipărite de editorul german Karl Baedeker (180l-l859) şi urmaşii
săi.
153
Dar nu-ţi băga pe gît cărţile ei.- Scria nişte chestii de cultură rafinată, însă
66
n-o auzeai niciodată vorbind despre asta. Şi bătrînul Leo! Nici nu întinerea,
nici nu slăbea. Din fericire, fără să ştie, că în acel moment partenerul său,
Leo, gîndea acelaşi lucru despre el, domnul Pointz îl corectă pe domnul
Leathern în privinţa faptului că "ciupea pilchardus"* se găsea mai mult la
Devon decît la Cornwall şi se pregăti pentru a savura bucatele.
- Domnule Pointz, spuse Eve, după ce farfuriile cu scrumbii calde fuseseră
aşezate în faţa lor şi ospătarii părăsiseră încăperea.
- Da, domnişoară.
- Aveţi la dumneavoastră chiar acum diamantul acela mare? Acela pe care
ni l-aţi arătat aseară şi-aţi spus câ-l purtaţi întotdeauna cu dumneavoastră?
Domnul Pointz rîse.
- Bineînţeles. E mascota mea. Da, îl am la mine.
- Cred că-i groaznic de periculos. Cineva ar putea să vi-l fure, în mulţimea
de la tîrg.
- Nu cred, răspunse domnul Pointz. Am deosebită grijă de el.
- Dar s-ar putea, insistă Eve. Aveţi gangsteri aici în Anglia ca şi noi, nu-i
aşa?
- N-o să pună mîna pe "Morning Star", spuse domnul Pointz. în primul rînd,
este într-un buzunar interior special. Şi oricum, bătrînul Pointz ştie ce face.
Nimeni n-o să-i fure "Morning Star- ui".
Eve rîse.
- Ha, ha, ha, pariez că eu aş putea!
* Un peşte mic de mare din familia heringilor, dar mai mărunt şi rotund
care se găseşte de obicei în apele de coastă de la Cornwall, Devon şi din
vestul Franţei.
154
- Pariez că n-ai putea, îi răspunse şăgalnic domnul Pointz.
- Bine, pariez c-aş putea. M-am gîndit la asta în pat noaptea trecută, după
ce ni l-ai dat să ne uităm la el, lăsîndu-l să treacă din mînă în mînă în timpul
mesei. M-am gîndit la o modalitate cu adevărat ingenioasă de a-l fura.
- Şi care e asta?
Eve îşi înclină capul, pletele ei blonde mişcîndu-se graţios.
- Nu vă spun acum. Pe cît pariaţi că nu pot? Domnul Pointz îşi aduse aminte
de tinereţe.
- Pe> o jumătate de duzină de mănuşi, răspunse el.
- Mănuşi, exclamă Eve cu dispreţ. Cine poartă mănuşi?
-Bine, porţi ciorapi de nailon?
- Cum să nu? Cea mai bună pereche a mea mi s-a rupt în dimineaţa
aceasta.
- Foarte bine atunci. O jumătate de duzină de ciorapi de cea mai bună
calitate...
- Oho, făcu Eve încîntată.Şi dumneavoastră?
- Eu am nevoie de o pungă nouă de tutun.
- Bine. Facem tîrgul. Nu că o să primeşti punga de tutun. Acum am să vă
spun ce aveţi de făcut. Trebuie să-l daţi din mînâ în mînă cum aţi procedat
aseară...
Se jntrerupse cînd doi ospătari intrară să ia farfuriile. După ce trecură la al
doilea fel, mîncarea de pui, domnul Pointz spuse:
- Ţine minte domnişoară, dacă va fi un furt adevărat, o să trimit după poliţie
şi o să-i pun să te percheziţioneze.
155
- E O.K., pentru mine. Dar nu trebuie să fiţi chiar atît de porniţi şi să
implicaţi poliţia. Lady Marroway sau doamna Rustington pot să mă caute cît
doriţi.
- Bine atunci, consimţi domnul Pointz. Ce vrei să devii? O hoaţă de bijuterii
de prima clasă?

67
- Aş putea să-mi fac din asta o carieră... dacă e bine plătită.
- Dacă o ştergi cu "Morning Star-ul" faci o mulţime de bani. Chiar şi după
reşlefuire, piatra va valora 30.000 de lire.
- Doamne! exclamă Eve impresionată. Cit înseamnă asta în dolari?
Lady Marroway exclamă la rîndul ei uluită. , - Şi purtaţi la dumneavoastră o
asemenea bijuterie? spuse ea cu reproş. Treizeci de mii de lire. Genele ei
negre se zbătură repede.
Doamna Rustington zise încet:
- Foarte mulţi bani... Şi apoi e fascinaţia însăşi a pietrei... E frumoasă.
- Doar o bucată de cărbune, spuse Evan Llewellyn.
~ Ştiu că întotdeauna ascunzătoarea este dificultatea la jafurile de bijuterii,
spuse şir George. Tăinuitorul ia partea Jeului, nu?
- Haide, interveni Eve agitată. Hai să începem. Scoateţi diamantul şi
spuneţi ca aseară.
Domnul Leathern se scuză cu vocea sa adînc melancolică:
- Vă cer iertare pentru odrasla mea. Trebuie s-o pun la punct cu blîndeţe...
- E în regulă, papa, îl întrerupse Eve. începem, domnule Pointz?
156
Zîmbind, domnul Pointz scotoci într-un buzunar interior. Scoase ceva de acolo, îl puse în
palmă, strălucind în lumină.
Un diamant... ,
Cam rigid, domnul Pointz repetă pe cît putea să-şi aducă aminte discursul
din seara precedentă de pe "Merrimaid".
- Poate dumneavoastră, doamnelor şi domnilor aţi vrea să vă uitaţi la asta?
Este o piatră neobişnuit de frumoasă. Am botezat- o "Morning Star" şi a
devenit mascota mea, merge cu mine pretutindeni. Vreţi s-o vedeţi?
I-o întinse doamnei Marroway, care o luă, exclamă cînd îi revăzu
frumuseţea şi o trecu domnului Leathern care comentă de o manieră
oarecum superficială: "într-adevăr superb, da, superb" şi, la rîndul său, o
dădu lui Llewellyn.
Cum ospătarii intrară în clipa aceea, interveni o uşoară pauză. După ce se
retraseră, Evan rosti: "foarte frumoasă piatră" şi o dădu lui Leo Stein, care
nu făcu nici un comentariu şi i-o puse repede în palmă lui Eve.
- Ce frumuseţe perfectă! exclamă Eve, pe un ton afectat. O! Urmă din
partea ei un strigăt de consternare cînd îi alunecă din mînă: "L-am scăpat".
îşi impinse scaunul şi îngenunche ca să-l caute pe jos. Şir George, la
dreapta ei, «e aplecă şi el. în această încurcătură, un pahar căzu de pe
masă. Stein, Llewellyn şi doamna Rustington o ajutau şi ei să-l găsească, în
cele din urmă, lady Marroway li se alătură.
Numai domnul Pointz nu lua parte la aceste investigaţii. Rămăsese în scaun
sorbind din vin şi zîmbind nepăsător.
157
. - Vai de mine, spuse Eve în maniera ei superficială, ce groaznic! Unde
poate să se fi rostogolit? Nu-l găsesc nicăieri.
Pe rînd, căutătorii, care se oferiseră să o ajute, se ridicară în picioare.
- A dispărut de tot, Pointz, zise şir George zîmbind.
- Jucat foarte bine, comentă domnul Pointz, dînd din cap aprobator. O să
ajungi o actriţă foarte bună Eve. Acum problema se pune dacă l-ai ascuns
undeva sau îl ai asupra ta?
- Percheziţionaţi-mă, spuse Eve pe un ton dramatic.
Domnul Pointz descoperi un ecran mare în colţul camerei. Făcu semn spre
el şi appi se uită către lady Marroway şi doamna Rustington.
- Doamnelor, dacă sînteţi aşa de bune...
- Cum nu, bineînţeles, îl încredinţa lady Marroway zîmbitoare.
Cele două femei se ridicară. Lady Marroway spuse:
- N-avea grijă, domnule Pointz. O s-o percheziţionăm aşa cum trebuie.
Cele trei se retraseră în spatele ecranului.
68
In cameră era înăbuşitor. Evan Llewellyn deschise fereastra. Un vînzător de
ziare tocmai trecea. Evan îi aruncă o monedă şi omul îi azvîrli sus un ziar.
Llewellyn îl despături.
- Situaţia^ în Ungaria nu e prea bună, citi el.
- Asta-i fiţuica locală? întrebă şir George. Mă interesează un cal, Natty Boy,
care ar fi trebuit să alerge astăzi la Haldon. ,
158
- Leo, i se adresă domnul Pointz, închide uşa. Nu vrem ca ospătarii ăia ai
naibii să se vînture pe aici pînă cînd încheiem afacerea.
- Natty Boy a cîştigat cu trei la unu, anunţă Evan.
- Ce diferenţă uriaşă, comentă şir George.
- Mai mult ştiri despre "Regată", continuă Evan, uitîndu-se peste ziar.
Cele trei tinere ieşiră de după ecran.
- Nici urmă de el, anunţă Janet Rustington.
- Aflaţi de la mine că nu-i în mod sigur la ea, întări lady Marroway.
Domnul Pointz se gîndi că se putea încrede pe deplin în spusele ei. Vorbise
pe un ton atît de lugubru, încît simţi că, fără îndoială, percheziţia fusese
completă.
- Eve, spune, nu l-ai înghiţit? întrebă domnul Leathern îngrijorat. Pentru că
nu cred că ţi-ar face prea bine.
- A£ fi văzut-o dacă ar fi făcut asta, spuse Leo Stein liniştit. Am urmărit-o tot
timpul. N-a băgat nimic în gură.
- Nu puteam să înghit un lucru aşa de mare, cu atîtea vîrfuri ca ăsta, spuse
Eve. îşi puse mîinile în şolduri şi se uită la domnul Pointz. Ce zici de asta,
bătrîne?
- Stai pe loc unde te afli şi nu te mişca, răspunse gentlemanul în cauză.
Bărbaţii se apucară de golit masa şi o răsturnară. Domnul Pointz o examina
centimetru cu centimetru. Apoi îşi îndreptă atenţia spre. scaunul pe care
stătuse Eve şi spre cele din dreapta şi stînga lui.
Cu toată meticulozitatea cercetării nu ajunse la rezultatul dorit. Pe lîngă
ceilalţi patru bărbaţi se apucară şi femeile. Eve Leathern stătea la perete,
lîngă ecran şi rîdea cu o plăcere deosebită.
159
Cinci minute mai tîrziu, domnul Pointz se ridică din genunchi cu un uşor
geamăt şi îşi scutură trist pantalonii de praf. Jovialitatea lui obişnuită era
oarecum netulburată.
- Eve, i se adresă el, îmi scot pălăria în faţa ta. Eşti cea mai grozavă dintre
hoţii de bijuterii pe care i-am intîlnit vreodată. Ce-ai făcut cu piatra aia mă
depăşeşte. După cîte îmi dau seama trebuie să fie în cameră, dacă nu-i la
tine. Mă dau bătut.
- Ciorapii sînt ai mei? întrebă Eve.
- Ai tăi, domnişoară.
- Eve, fetiţa mea, unde-ai putut să-l ascunzi? întrebă doamna Rustington
curioasă. Eve înainta plină de ea.
- Am să vă arăt. O să râmîneţi cu toţii prostiţi.
Se îndreptă spre masa de serviciu unde fuseseră îngrămădite la întîmplare
toate lucrurile de pe masă. îşi luă gentuţa ei neagră de seară...
- Chiar sub nasul vostru. Chiar... Vocea ei, veselă şi triumfătoare, începu să
tremure deodată.
- O, făcea, o...
- Ce s-a întîmplat, scumpa mea? o întrebă tatăl ei. Eve şopti:
- A dispărut... A dispărut...
- Ce se întîmplă aici? întrebă Pointz venind spre ei. Eve se întoarse spre el
înfierbîntată.
- S-a întîmplat în felul următor. Poşeta asta a mea are o piatră mare
artificială în mijlocul încuietorii. A căzut seara trecută şi tocmai cînd
dumneavoastră ne-aţi arătat diamantul acela la toţi am observat că era
69
cam de aceeaşi mărime. Şi, aşa, m-am gîndit în timpul nopţii, ce idee bună
pentru un furt ar fi să fixez diamantul în gaură cu puţină pla&tibnă. Am fost
sigură că nimeni n-o si dea de el. Asta
160
am făcut acum. întîi l-am lăsat să cadă, apoi m-am aplecat după el cu
geanta în mînă, l-am lipit în gaură cu o bucăţică de plastilină, 'pe care o
aveam pregătită, mi-am pus geanta pe masă şi-am continuat să mă prefac
că mă uit după diamant. M-am gîndit că se va întîmplă ca în "Scrisoarea
furată" - ştiţi, ce zăcea acolo sub nasul tuturor - arătînd ca o piatră
artificială. Şi a fost un plan bun; nimeni nu a observat.
- Nu cred, spuse domnul Stein.
- Ce-ai spus?
Domnul Pointz a luat geanta, s-a uitat la gaura goală în care se mai găsea o
bucăţică de plastilină şi spuse încet:
- O fi căzut. Mai bine să mai căutăm.
Cercetările au reînceput, dar de data aceasta într-o tăcere apăsătoare. O
atmosferă de tensiune se aşternuse în cameră, în cele din urmă, fiecare, pe
rînd, a renunţat. Stăteau în picioare, uitîndu-se unul la altul.
- Nu e în camera asta, spuse Stein.
- Şi nimeni n-a ieşit din ea, adăugă şir George insinuant. Urmă o scurtă
pauză. Eve izbucni în plîns. Tatăl ei o mîngîie pe umăr.
- Lasă, lasă, zicea el stînjenit.
Şir George i se adresă lui Leo Stein:
- Domnule Stein, adineauri aţi murmurat ceva în şoaptă. Cînd v-am rugat să
repetaţi, aţi spus că nu e nimic. De fapt, am auzit ce-aţi spus. Domnişoara
Eve tocmai afirmase că nici unul dintre noi nu a observat locul în care
pusese diamantul. Cuvintele pe care le-aţi murmurat au fost: "nu cred".
Există probabilitatea ca o persoană să fi văzut şi ca acea persoană să se
afle acum în această cameră. Propun ca singur lucru cinstit şi onorabil -
fiecare din cei prezenţi să se lase percheziţionat. Diamantul nu putea să
dispară din cameră.
Cînd şir George îşi intra în pielea gentlemanului englez de modă veche,
nimeni nu putea să-l întreacă. Vocea lui răsuna sinceră şi indignată.
- Toate astea sînt puţin cam neplăcute, zise domnul Pointz supărat.
- E numai vina mea, se tînguia Eve. N-am vrut...
- Vino-ţi în fire, fetiţo, o linişti domnul Stein cu blîndeţe. Nimeni nu-ţi face
vreun reproş.
Domnul Leathern spuse în felul său încet pedant:
- Dar, de ce nu, cred că propunerea lui şir George este aprobată pe deplin de
toţi. Eu sînt de acord.
- Şi eu, i se alătură Evan Llewellyn.
Doamna Rustington se uită la lady Marroway, care dădu scurt din cap.
Amîndouă se duseră după paravan şi Eve, plîngînd, le însoţi.
Un ospătar bătu la uşă şi i se spuse să plece.
Cinci minute mai tîrziu, opt oameni se uitau consternaţi unul la altul.
"Morning Star" se evaporase...
Domnul Parker Pyne privea gînditor figura întunecată, agitată a tînărului din
faţa sa.
- Sigur, sînteţi galez, domnule Llewellyn, zise el.
- Ce are asta a face cu povestea? Domnul Parker Pyne făcu un semn larg cu
mîna lui bine îngrijită.
- Recunosc că absolut nimic. Mă interesează clasificarea reacţiilor
emoţionale la anumite tipuri rasiale. Asta este tot. Să ne întoarcem la
analizarea problemei care vă priveşte.
- De fapt, nu prea ştiu de ce am venit la dumneavoastră, spuse Evan
Llewellyn. îşi frîngea mîinile nervos şi avea un aer neliniştit. Nu se uita la
domnul Parker Pyne şi privirea scrutătoare a acestui gentleman îl făcea să
70
nu se
162
simtă în largul său. Nu ştiu de ce-am venit la dumneavoastră, repetă el. Dar
unde dracu pot să mă duc? Şi ce naiba pot să fac? Imposibilitatea de a nu
putea face absolut nimic mă înnebuneşte... Am văzut reclamele
dumneavoastră şi mi-am reamintit că un individ spusese odată că obţineţi
rezultate... Şi, aşa că am venit! Cred că am fost un prost. Este tipul de
situaţie în care nimeni nu poate să facă nimic.
- Cîtuşi de puţin, l-a contrazis domnul Parker Pyne. Eu sînt persoana
indicată căreia trebuia să vă adresaţi. Sînt specialist în nefericire. Evident,
această afacere v-a făcut mult să suferiţi. Sînteţi sigur că lucrurile se
prezintă exact aşa cum mi le-aţi relatat?
- Nu cred că ;am uitat ceva. Pointz â scos diamantul şi l-a dat din mînă în
mînă, nefericitul ăte de copil american l-a lipit de geanta ei caraghioasă şi,
cînd ne-am dus să ne uităm la ea, diamantul dispăruse. Nu era la nimeni,
chiar şi bătrînul Pointz s-a lăsat cercetat, el însuşi a propus asta; jur că nu
se afla nicăieri în cameră! Şi nimeni nu ieşise din ea...
- Nici un ospătar, de exemplu? întrebă domnul Parker Pyne.
Llewellyn dădu din cap că nu.
- Ospătarii au plecat înainte ca fata să înceapă să se agite în legătură cu
diamantul şi, apoi, Pointz a închis uşa ca ei să nu mai intre. Nu, e în
legătură cu unul dintre noi.
- Se pare că aşa stau lucrurile, răspunse domnul Parker Pyne gînditor.
- Ziarul ăla nenorocit, continua Evan Llewellyn plin de amărăciune. Am
văzut cum le-a intrat în cap că ăla a fost singurul mijloc...
- Mai povestiţi-mi exact încă b dată cum s-a întîmplat.
163
- A fost cît se poate de simplu. Am deschis fereastra, l-am fluierat pe
individ, i-am aruncat o monedă şi el mi-a azvîrlit sus ziarul. Vedeţi, aceasta
este singura modalitate posibilă ca diamantul să fi dispărut din cameră,
adică aruncat de către mine unui complice care aştepta jos pe stradă.
- Nu este singura modalitate posibilă, l-a contrazis domnul Parker Pyne.
- La ce altceva vă mai gîndiţi?
- Dacă nu l-aţi aruncat pe geam, trebuie să fi fost o altă modalitate.
- Da, înţeleg. Speram să vă gîndiţi la ceva mai concret decît asta. Ceea ce
pot să vă spun e că nu l-am aruncat pe geam. Nu mă aştept ca
dumneavoastră sau altcineva să mă creadă.
- Ba da, eu vă cred, îl asigură domnul Parker Pyne.
- Chiar, de ce?
- Nu sînteţi tipul de criminal, spuse Parker Pyne. Nu, adică tipul particular
de criminal care fură bijuterii. Sînt, desigur, crime pe care le-aţi putea
comite, dar să nu intrăm acum în subiectul acesta, în orice caz, nu vă văd a
fi hoţul "Morning Star-ului".
- Totuşi, toţi ceilalţi mă văd, izbucni Llewellyn cu amărăciune.
- înţeleg, spuse domnul Parker Pyne.
- Atunci m-au privit într-un mod ciudat. Marroway a apucat ziarul şi s-a uitat
spre fereastră. N-a spus nimic. Dar Pointz s-a prins imediat! îmi dădeam
seama ce gîndeau. Nu m-au acuzat pe faţă, asta-i nenorocirea.
Domnul Parker Pyne dădu din cap înţelegător:
- E mai rău decît o acuzaţie, spuse el.
- Da. E doar suspiciunea. A venit un tip să pună întrebări - cercetări de
rutină, cum le numea el. Cred că unul din lotul de poliţişti recent înfiinţat.
Plin de tact, n-a
făcut nici o aluzie, îl interesa doar faptul că avusesem datorii mari pe care
le-am achitat dintr-o dată.
- - Şi chiar aşa s-a întîmplat?
- Da... Am avut noroc cu un cal sau doi. Din nefericire am pariat pe cursă şi nu pot
71
dovedi cum am intrat în posesia banilor.
- Sînt de acord. Totuşi au nevoie de mult mai multe dovezi pe care să se
bazeze.
- O! De fapt nu mă tem că voi fi arestat şi inculpat de furt. într-un fel, asta
ar fi mai uşor, cel puţin aş şti cum stau. Ceea ce mă frămîntă a faptul
groaznic că toată lumea crede că eu l-am luat.
- E vorba de o persoană anume?
- Ce vreţi să spuneţi?
- Doar o aluzie, nimic mai mult. Din nou, domnul Parker Pyne dădu din mîna
lui elegantă. E vorba de o anumită persoană, nu-i aşa? Să spunem doamna
Rus-tington? .
Llewellyn se înroşi la faţă.
- De ce tocmai ea?
- O, dragă domnule, este evident, cineva de-a cărui părere vă pasă foarte
mult, probabil o doamnă, Şi ce doamne au fost de faţă? O fetişcană
americană? Lady Marroway? Dar, probabil, că nici nu vă veţi ridica, nici nu
veţi cădea din stima acesteia dacă aţi fi dat o asemenea lovitura. Ştiu cîte
ceva despre ea. Atunci, clar e vorba de doamna Rustington.
Llewellyn rosti cu un oarecare efort:
- Ea... ea a avut o experienţă cam nefericită. Soţul ei a fost un neisprăvit din
toate punctele de vedere. Asta a făcut-o să nu mai poată avea încredere în
oricine. Dacă ea crede...
Nu-şi găsea cuvintele ca să continue.
165
- E clar, conchise domnul Parker Pyne. Văd că treaba este importantă.
Trebuie clarificată. Evan izbucni în rîs.
- Uşor de zis.
- Şi destul de uşor de făcut, aprecie domnul Parker Pyne.
- Chiar credeţi?
- Da, problema este limpede. Multe posibilităţi sînt excluse. Răspunsul
trebuie să fie extrem de simplu. Deja am un fel de indiciu luminos...
Llewellyn îl privi neîncrezător.
Domnul Parker Pyne îşi luă o hîrtie şi un creion.
- Vreţi să-mi descrieţi 'pe scurt membrii grupului?
- Dar n-am făcut-o pînă acum?
- înfăţişarea lor personală, culoarea părului etc. 1 - Dar, domnule Parker Pyne
ce legătură au astea cu diamantul?
- Foarte mult, tinere, foarte mult. Clasificarea şi aşa mai departe.
Oarecum puţin convins, Evan descrise înfăţişarea membrilor care luaseră
parte la petrecerea de la "Regată"
- Domnul Parker Pyne îşi făcu cîteva notiţe, întinse hîrtia şi spuse:
- Excelent! Apropo, spuneaţi că s-a spart un pahar de vin?
Evan îl privi din nou uimit.
- Da, a căzut de pe masă şi apoi a fost călcat în picioare.
- Urît lucru, cioburile, făcu domnul Parker Pyne. Şi al cui pahar era?
- Cred că al fetei, Eve.
- Aha! Şi cine stătea lîngă ea în partea aceea?
- Şir George Marroway.
- N-aţi văzut care dintre ei l-a scăpat de pe masă?,,
166
- Mă tem că nu. Contează?
- Nu prea. Nu. A fost o întrebare oarecare. Bine -se ridică - la revedere domnule
Llewellyn. Vreţi să reveniţi peste trei zile? Cred că întreaga afacere va fi
clarificată destul de satisfăcător pînă atunci.
- Glumiţi, domnule Parker Pyne?
- Dragă domnule, nu glumesc niciodată în probleme profesionale. Ar insufla
neîncredere clienţilor mei. Să spunem vineri la unsprezece şi jumătate?
72
Mulţumesc.
Evan intră în biroul domnului Parker Pyne vineri dimineaţă deosebit de
frămîntat. în el se ducea o luptă acerbă între speranţă şi scepticism.
Domnul Parker Pyne, cu un zîmbet radios, se ridică să-l întîmpine.
- Bună dimineaţa, domnule Llewellyn. Luaţi loc. O ţigară?
Llewellyn puse de-o parte cutia care i se oferise:
- Cum stăm? întrebă el.
- Stăm chiar foarte bine, îi răspunse Parker Pyne. Poliţia a arestat aseară
banda.
- Banda? Ce bandă?
- Banda Amalfi. M-am gîndit la ei de îndată ce mi-aţi spus povestea. Le-am
recunoscut metodele şi după ce mi-aţi descris musafirii, nu am mai avut
nici un dubiu.
- Cine face parte din banda Amalfi?
- Tată, fiu şi noră - asta dacă Pietro şi Măria sînt cu adevărat'căsătoriţi -
lucru de care unii se îndoiesc.
- Nu înţeleg.
- E foarte simplu. Numele este italian şi, fără îndoială, originea este italiană,
dar bătrînul Amalfi s-a născut în America. Metodele sale sînt de obicei
aceleaşi. Joacă rolul unui adevărat om de afaceri, face cunoştinţă cu o
personalitate proeminentă din lumea bijutierilor dintr-o
167
anume ţară europeană şi apoi pune în aplicare micul său truc. în acest caz
era; în mod sigur, pe urmele "Morning Star-ului". Ideosincrasia lui Pointz era
bine cunoscută în breaslă. Măria Amalfi a jucat rolul fiicei sale (e o fiinţă
uimitoare, are cel puţin 27 de ani, dar aproape întotdeauna pare de 16).
- Doar n-o fi Eve! exclamă Llewellyn.
- Exact. Al treilea membru al bandei a reuşit -să se angajeze ca ospătar de
ocazie la "Royal George" - vă amintiţi că erau zile de sărbătoare şi aveau
nevoie de personal suplimentar. S-ar fi putut chiar să-i dea bacşiş unui
angajat ca să lipsească. Deci, scena e pregătită. Eve îl provoacă pe bătrînul
Pointz şi el pariază. Dă diamantul din mînă în mînă cum făcuse în seara
precedentă. Ospătarii intră în cameră şi Leathern ţine piatra pînă cînd ei
pleacă. Atunci pleacă şi diamantul, frumos lipit cu o bucăţică de chewing-
gum de fundul farfuriei pe care o ia Pietro. Ce simplu!
- Dar, l-am văzut eu după aceea.
- Nu, aţi văzut imitaţia unei pietre preţioase, destul de bine făcută ca să
înşele o privire aruncată întîmplător. Mi-aţi spus că Stein abia s-a uitat la el.
Eve îl scapă, face să cadă şi un pahar şi calcă bine în picioare şi piatra şi
sticla laolaltă. Miraculoasa dispariţie a diamantului. Atît Eve cît şi Leathern
se pot lăsa percheziţionaţi oricît de mult.
- Ei bine, dar... Evan dădea din cap, neputînd găsi cuvintele potrivite. Aţi
spus că aţi descoperit banda după descrierea mea. Au mai folosit trucul
ăsta vreodată?
- Nu exact aşa, dar cu asta se îndeletniceau. Normal, atenţia mi-a fost
imediat atrasă de fată, de Eve.
- De ce? Eu n-am suspectat-o, nimeni dintre noi. Părea aşa... aşa
copilăroasă.
- Acesta este talentul ieşit din comun al Măriei Amalfi. Pare mai mult un
copil şi nu-l poţi deosebi de ei!
168
Şi apoi plastilina! Pariul a fost oarecum spontan, dar domnişoara avea nişte
plastilină la îndemînă. Asta te duce cu gîndul la premeditare. Bănuielile
mele s-au oprit de îndată asupra ei.
Llewellyn se ridică.
- Bine, domnule Parker Pyne, vă sînt imens de obligat.
- Clasificarea, murmură Parker Pyne. Clasificarea tipurilor de criminali - asta
73
mă interesează.
- îmi permit să vă întreb cît vă datorez...
- Onorariul meu va fi destul de modest, spuse domnul Parker Pyne. Nu va
face o gaură prea mare în... cîştigurile de la cursele de cai. Totuşi, tinere,
cred c-ar trebui să renunţaţi la cai în viitor. Calul este un animal foarte
nesigur.
- E în regulă, spuse Evan.
îi strînse mînă domnului Parker Pyne şi părăsi biroul.
Opri un taxi şi dădu adresa apartamentului Janetei Rustington.
Se simţea într-o stare de spirit c-ar fi putut duce totul pe umeri.

De dragul unui cîine


Femeia cu ţinută de doamnă de la masa oficiului de înregistrare tuşi şi se
uită la fata care stătea în faţa ei.
- Deci, refuzaţi slujba asta? A sosit abia dimineaţă. Cred că-i o parte
frumoasă din Italia, un văduv cu un băieţel de trei ani şi o doamnă în vîrstă,
mama sau o mătuşă.
Joyc6 Lambert dădu din cap a refuz.
- Nu pot să părăsesc Anglia, spuse cu o voce obosită; am motivele mele.
Numai dacă mi-aţi putea găsi un post de zilieră?
Vocea îi tremură uşor, întotdeauna i se întîmpla aşa, altfel se stăpînea bine.
Ochii ei de un albastru închis se uitau rugători la femeia din faţa ei.
- E foarte dificil doamnă Lambert. Singurul fel de guvernantă cu ziua care
se caută trebuie să aibă toate certificatele în regulă. Dumneata n-ai nici
unul. Am sute ca dumneata în registrele mele, pur şi simplu sute. Făcu o
pauză. Aveţi pe cineva acasă pe care nu-l puteţi lasă?
Joyce dădu din cap afirmativ.
- Un copil?
- Nu, nu e copil. Şi un zîmbet slab îi înflori pe faţă.
- Da, e o situaţie foarte nefericită. O să-mi dau toată osteneala, desigur...
Era clar că întrevederea se terminase. Joyce se ridică, îşi muşca buza ca să
reuşească să nu izbucnească în lacrimi, în timp ce părăsea biroul îngheţat
pentru a ieşi în stradă.
• 170
Nu trebuie - se admonesta ea cu seriozitate. Nu fi o idioată mică,
smiorcăită. Intri în panică, asta faci, intri în panică. Niciodată n-a« ieşit
nimic bun cînd a-i cedat panicii. Este încă dimineaţa devreme şi o mulţime
de lucruri se pot întîmpla. Mătuşa Mary va fi bună cel puţin pentru două
săptămîni. Hai, fetiţo, capul sus şi nu-ţi lăsa rudele bogate să te aştepte.
O luă pe Edgware Road, străbătu parcul, apoi pe Victoria Street şi intră în
magazinul "Army and Navy". în hol se uită la ceas. Era exact unu şi
jumătate. Se scurseră cinci minute şi-apoi o doamnă în vîrstă, cu braţele
pline de pachete, veni spre ea.
- Ah! Tu eşti Joyce. Mă tem că am întîrziat cîteva minute. Deservirea la
restaurant nu mai e la fel de bună ca înainte. Ai luat masa, nu-i aşa?
Joyce ezită un minut, două, apoi spuse liniştită:
- Da, mulţumesc.
- întotdeauna iau prînzul' la douăsprezece şi jumătate, preciza mătuşa Mary,
aşezîndu-şi în ordine pachetele. E mai puţin aglomerat şi aerul mai curat.
Omleta de aici este excelentă.
- Chiar? întrebă Joyce pe un ton slab. Simţea că abia mai putea să suporte
să se gîndească la omletă, la aburul fierbinte care se ridica din ea, la
mirosul delicios! îşi îndreptă cu hptărîre gîndurile în altă parte.
- Arăţi sleită, fetiţo, o dojeni mătuşa Mary, care avea o siluetă rotunjoară.
Nu te lua după curentul ăsta modern de-a renunţa la carne. Totul e o PROS-TI-E.
O felie bună de muşchi nu dăunează nimănui.
74
Joyce se opri din a-şi spune "nu mi-ar face nici un rău acum". Numai dacă
mătuşa Mary n-ar mai vorbi atît despre mîncare. Sâ-ţi trezească speranţe
invitîndu-te să te
171
l
întîlneşti cu ea la unu şi jumătate şi apoi să vorbească despre omletă şi
friptură - o, cîtă cruzime, cîtă cruzime.
- Draga mea, continuă mătuşa Mary, am primit scrisoarea ta şi-a fost foarte
drăguţ din partea ta să accepţi invitaţia. Ţi-am spus că mi-ar face plăcere
să te văd oricînd şi chiar aşa ar fi fost, dar s-a întîmplat ca tocmai să
primesc o ofertă extrem de bună de a închiria casa. Prea bună ca s-o pierd
şi oamenii îşi aduc vesela şi propria lor lenjerie. Pentru cinci luni. Se mută
joi şi eu mă duc la Harrogate. Reumatismul meu m-a deranjat în ultimul timp.
- înţeleg, spuse Joyce. îmi pare foarte rău.
- Aşa că rămîne pentru altă dată. întotdeauna îmi face plăcere să te văd,
draga mea.
- Mulţumesc, mătuşă Mary.
- Să ştii că arăţi chiar sleită, o certă mătuşa Mary, studiind-o cu atenţie. Eşti
şi slabă, eşti numai oase. Şi ce s-a întîmplat cu culoarea din obrajii tăi?
întotdeauna ai avut o mină sănătoasă . Mă tem că faci prea multă
gimnastică.
- Am făcut multă gimnastică astăzi, spuse Joyce abătută. Se ridică. Bine,
mătuşă Mary, trebuie să plec.
Şi-acum din nou înapoi, de data aceasta prin St. James'Park, prin Berkeley
Square, Oxford Street, în sus pe Edgware Road, pe lîngă Praed Street, în
punctul unde Edgware Road începe să devină altceva. Apoi, printr-o serie
de străduţe murdare, pînă ajunse la o casă deosebit de întunecoasă.
Joyce deschise cu cheia ei şi intră într-un hol mic, îngheţat. Alergă sus pe
scări pînă ajunse la ultimul palier. Se opri în faţa unei uşi de sub care se
auzea un pufăit urmat imediat de o serie de chelălăieli şi scheunături
vesele.
- Da, Terry dragă, stăpîna ta a venit acasă.
172
Cînd uşa s-a deschis un cîine alb se repezi la fată -un terier lăţos bătrîn, cu
blana foarte jerpelită şi aproape orb. Joyce îl strînse în braţe şi se aşeză pe
duşumea.
- Terry dragă! Dragă, dragă Terry. Alint-o pe stăpîna ta, Terry; alint-o mult
pe stăpîna ta!
Şi Terry ascultă, începînd s-o lingă de zor pe faţă, pe irechi, pe gît, tot
timpul dînd din coada lui scurtă, furios.
- Terry dragă, ce-o să ne facem? Ce-o să se întîmple cu noi? O, Terry dragă,
sînt aşa de obosită!
- Ei acum, domnişoară, se auzi o voce ironică în [spatele ei. Dacă te vei opri
să-l îmbrăţişezi şi să-l pupi pe bîinele ăla, uite-o ceaşcă cu ceai bun
fierbinte pentru tine.
- O, doamnă Barnes, ce bună sînteţi.
- Joyce se ridică în picioare. Doamna Barnes era o |femeie înaltă,
impunătoare, în spatele aparenţei unui Iragon, ea ascundea o inimă
neaşteptat de caldă.
- O ceaşcă de ceai fierbinte nu strică niciodată nimănui, ieclară doamna
Barnes, făcîndu-se ecoul părerii generale a clasei sale.
Joyce sorbi recunoscătoare. Proprietăreasa ei o privi
ocrotitor.
- Aţi avut noroc, domnişoară, adică doamnă, am vrut să spun?
Joyce clătină din cap, întunecîndu-se la faţă.
- Ah! oftă doamna Barnes. Nu pare să fie ceea ce am jutea denumi o zi
norocoasă. Joyce tresări speriată.
75
- O, doamnă Barnes, nu vreţi să spuneţi... Doamna Barnes dădea din cap
amantă.
- Da, ăsta-i Barnes. Din nou şomer. Ce-o să ne facem, zău că nu ştiu.
173
- O, doamnă Barnes, trebuie, vreau să spun, aţi dori ca eu...
- Acum nu te mai frămînta, draga mea. îţi spun drept că m-aş fi bucurat
dacă ai fi găsit ceva, dar dacă nu-i, nu şi basta. Ai terminat ceaiul? Să iau
ceaşca.
- încă nu.
- Aha! exclamă doamna Barnes acuzator. Vrei să-i dai ce-a mai rămas javrei
ăsteia de cîine, te ştiu eu.
- O, vă rog, doamnă Barnes. Numai o picătură. Doar n-o să vă supăraţi, nu-i
aşa?
- Ce rost ar avea să mă supăr. Eşti nebună după animalul ăsta rău. E aşa
cum îţi spun, să ştii. Era cît pe-aci să mă muşte azi dimineaţă, pe cuvînt.
- O, nu, doamnă Barnes! Terry n-ar face asta. A mîrîit la mine, şi-a arătat
colţii, încercam doar să văd dacă s-ar putea face ceva la pantofii ăia ai
dumitale.
- Nu-i place ca cineva să-mi atingă lucrurile. Crede că el trebuie să le
păzească.
- Dar pentru ce e nevoie să gîndească? Nu e treaba unui cîine să gîndească.
Ar fi mai bine să stea la locul lui, legat în curte să alunge hoţii. Ce-i cu atîta
alintare! Ar trebui să scăpaţi de el, domnişoară, asta-i părerea mea.
- Nu, nu, nu, niciodată. Niciodată!
- Cum vă place, spuse doamna Barnes. Luă ceaşca de pe masă, ridică
farfurioara de pe duşumea, unde Terry tocmai îşi terminase porţia şi părăsi
încăperea.
- Terry, îl chemă Joyce. Vino aici să stăm de vorbă. Ce ne facem, dragă?
Se aşeză în fotoliul şubrezit cu Terry în poală, îşi scoase pălăria şi se
rezemă în el. Luă labele cîinelui şi le aşeză pe umeri şi-l sărută cu drag pe
nas şi între ochi. Apoi
174
începu să-i vorbească încet, blînd, răsucindu-i cu delicateţe între degete
urechile.
- Ce ne facem cu doamna Barnes, Terry? îi datorăm
chiria pe patru săptămîni şi ea e aşa de înţelegătoare,
Terry, aşa de înţelegătoare. Nu ne-ar da niciodată afară.
Dar nu putem să profităm de bunătatea ei, Terry. Nu
putem face asta. De ce nu vrea domnul Barnes să lucreze?
II urăsc pe Barnes. Tot timpul e beat. Şi dacă te îmbeţi
"mereu, rămîi întotdeauna fără slujbă. Dar eu nu beau,
"Terry, şi totuşi sînt şomeră.
Nu pot să te părăsesc, dragă. Nu pot să te părăsesc. Nu-i nici măcar cineva
la care te-aş putea lăsa, cineva care să fie bun cu tine. Ai îmbătrînit, Terry,
ai 12 ani şi nimeni n-are nevoie de un cîine bătrîn, care-i aproape orb şi
puţin surd şi puţin, doar puţin, nervos. Eu ţin la tine, dragă, dar tu nu ţii la
oricine, nu-i aşa? Mîrîi. Asta din cauză că-ţi dai seama că lumea e împotriva
ta. Sîntem singuri, numai noi doi, nu-i aşa, dragă?
Terry o linse delicat pe obraz.
- Spune-mi ceva, dragă.
Terry mîrîi încet, prelung ca un oftat, după care îşi puse nasul după urechea
fetei.
- Tu ai încredere în mine, nu-i aşa, scumpule? Ştii că n-am să te părăsesc
niciodată. Dar ce-o să ne facem? Sîntem la pămînt, Terry.
Se rezemă din nou în fotoliu, cu ochii pe jumătate închişi.
- îţi aminteşti, Terry, vremurile fericite de odinioară? Tu, eu, Michael şi
tăticu. O, Michael, Michael! Era prima lui permisie şi a vrut să-mi dea un
76
cadou înainte de-a se întoarce în Franţa. Şi eu i-am spus să nu fie
extravagant. Apoi am plecat la ţară şi totul a fost o surpriză. Mi-a spus
175
să mă uit pe fereastră şi tu erai acolo mergînd pe potecă legat cu o funie
lungă. Omuleţul nostim care te-a adus mirosea a cîine. Şi cum vorbea: "O
frumuseţe, asta e. Uitaţi-vă la el, doamnă, nu-i o minune? Mi-am spus că
îndată ce doamna şi domnul o sâ-l vadă vor zice: Cîinele ăsta-i o
frumuseţe!"
A ţinut-o întruna aşa, încît mult timp te-am şi strigat Frumosule! O, Terry,
erai aşa un căţeluş de scump, cu căpuşorul într-o parte, dînd din coada ta
caraghioasă! Michael a plecat în Franţa şi eu te aveam pe tine - cel mai
scump cîine din lume. Tu ai citit toate scrisorile de la Michael împreună cu
mine, nu-i aşa? Tu le miroseai şi eu spuneam: "De la stăpîn" şi tu
înţelegeai. Eram atît de fericiţi, atît de fericiţi. Tu, Michael şi cu mine. Dar
acum Michael e mort şi tu eşti bătrîn şi eu am obosit să-mi mai fac curaj.
Terry o linse.
- Erai acolo cînd a sosit telegrama. Dacă n-ai fi fost tu, Terry, dacă n-ar fi
trebuit să continui să... Rămase tăcută cîteva minute.
- Şi de atunci am fost nedespărţiţi, împreună şi la bine şi la rău. Şi-au fost o
mulţime de greutăţi, nu-i aşa? Acum iar am dat de greu. Mai sînt numai
mătuşile lui Michael şi ele cred că-mi merge bine. Ele nu ştiu că el a pierdut
toţi banii la jocuri de noroc. Nu trebuie să povestim nimănui despre asta.
Nu-mi pasă, de ce să n-o fi făcut? Fiecare trebuie să aibă vreun defect. El
ne-a iubit pe amîndoi, Terry, şi asta-i tot ce contează. Rudele sale au fost
întotdeauna înclinate să-l critice şi să spună lucruri urîte. N-6 să le dăm noi
şansa asta. Dar aş fi vrut să am şi eu nişte rude ale mele. E foarte ciudat să
n-ai nici un fel de rudă.
176
Sînt atît de obosită, Terry, şi mi-e groaznic de foame. Nu-mi vine să cred că
am numai 29 de ani, mă simt ca la 69. De fapt nu sînt curajoasă, doar mă
prefac că. aş fi. Şi încep să am nişte idei groaznic de meschine. Am bătut
tot drumul pînă la Ealing, ieri, s-o vizitez pe verişoara Charlotte Green. Am
crezut că dacă ajung acolo la 12,30 ea cu siguranţă mă va invita la masă.
Şi-atunci cînd am ajuns la adresa ei, m-am simţit ca şi cum cerşeam ceva.
Pur şi simplu n-am putut. Aşa că am făcut cale- ntoarsă. Ceea ce-i o prostie.
Trebuie să fii un cerşetor hotărît sau nici să nu te gîndeşti la asta. Nu cred
că am un caracter puternic.
Terry mîrîi din nou şi-şi băgă nasul negru în ochii lui Joyce.
- Mai ai încă un nas drăguţ, Terry, rece ca îngheţata. O, te iubesc atît de
mult! Nu pot să mă despart de tine. Nu pot să "scap" de tine, nu pot... nu
pot... nu pot...
Limba caldă o lingea de zor.
- Tu înţelegi aşa de bine, dragă. Ai face orice ca să-ţi ajuţi stăpîna, nu-i aşa?
Terry se dădu jos şi se duse direct într-un colţ. Se înapoie aducînd între
dinţi un bol ponosit.
Joyce nu ştia ce să facă, să plîngă sau să rîdă.
Făcea singurul lui truc? Unicul lucru cu care credea că poate să- şi ajute
stăpîna. O, Terry, Terry, nimeni nu o să ne despartă! Aş face orice. Chiar aş
face? Aşa spui... Şi-atunci cînd ţi se arată ce-ai făcut, te scuzi: "N-am avut
de gînd să fac aşa ceva". Aş face eu orice?
Se aşeză pe duşumea lîngă cîine.
- Vezi, Terry, asta-i situaţia! Guvernantele nu pot ţine cîini şi domnişoarele
de companie pentru doamnele vîrstnice n-au voie să aibă cîini. Numai
femeile măritate pot avea, Terry, cîini mici, scumpi, pufoşi pe care îi iau la
cumpărături cu ele şi dacă una preferă un terier bătrîn, orb, de ce nu?
Se opri să se mai încrunte şi în clipa aceea auzi o bătaie dublă de dedesubt.
^- Cred că-i poşta.
77
Sări în picioare şi alergă jos pe scară, întorcîndu-se cu o scrisoare.
Ar putea fi... numai dacă... '
O deschise. .
Dragă doamnă,
Am cercetat tabloul §i, după părerea noastră, nu este un Cuyp autentic şi ca
atare valoarea sa e practic nulă.
Ai dumneavoastră, Sloane and Ryder
Joyce rămase ţintuită pe loc. Cînd începu să vorbească vocea i se
schimbase.
- Asta e, spuse. S-a dus şi ultima speranţă. Dar nu o să ne despărţim. Există
o soluţie şi ea nu va fi cerşitul. Terry dragă, am să plec. Mă întorc repede.
Joyce coborî în grabă treptele spre telefonul care se afla într-un loc
întunecos. Acolo formă un anumit număr. O voce de bărbat îi răspunse şi
tonul lui se schimbă cînd îşi dădu seama că era ea.
- Joyce, fata mea dragă. Haide să ne plimbăm, să luăm masa şi să dansăm
în seara asta.
- Nu pot, îi spuse Joyce senină. N-am nimic potrivit de îmbrăcat.
Zîmbi tristă cînd se gîndi la umeraşele goale din dulapul vechi.
- Ce-ar fi dacă aş veni acum să te văd? Care-i adresa? Doamne sfinte, unde-
i asta? Ai cam sărăcit, nu-i aşa?
- Complet.
- Bine, văd că eşti foarte sinceră. Pe curînd.
Trei sferturi de oră mai tîrziu, maşina lui Arthur Hal-liday se opri în faţa
casei. O doamnă Barnes uluită îl conduse sus.
- Fata mea dragă, ce bîrlog îngrozitor. Cum naiba de-ai ajuns în halul ăsta?
- Mîndria şi alte cîteva sentimente neprofitabile.
Vorbea destul de senină; îl privea pe bărbatul din faţa ei ironic.
Mulţi oameni spuneau de Halliday că e frumos. Era un bărbat înalt, lat în
umeri, blond, cu ochi mici, de un albastru deschis şi cu o bărbie lată.
Se aşeză în fotoliul hodorogit care-i fusese oferit.
- Bine, spuse el gînditor. Aş zice că ţi-ai primit lecţia. Vreau să ştiu dacă
animalul ăla muşcă?
- Nu, nu, e cuminte. L-am dresat ca pe un... un cîine de pază.
Halliday o măsură de sus în jos cu privirea.
- Gata să te scufunzi, Joyce, spuse încet. Aşa e? Joyce dădu aprobator din
cap.
- Ţi-am mai spus, fata mea dragă. Pînă la urmă obţin întotdeauna ceea ce
vreau. Ştiam c-o să vină vremea să vezi unde- o să-ţi găseşti norocul.
- Am noroc că nu te-ai răzgîndit, răspunse Joyce.
178
179
Se uită la ea neîncrezător. Niciodată nu ştiai prea bine la ce se referă Joyce.
- Vrei să te măriţi cu mine? Ea dădu din cap afirmativ.
- Cînd doreşti.
- De fapt, cu cît mai repede, cu atît mai bine. El rîse, uitîndu-se prin cameră.
Joyce se înroşi.
- Apropo, am o condiţie.
- O condiţie?
Se uită la ea din nou bănuitor.
- Cîinele meu. Trebuie să vină cu mine. ^7
- Sperietoarea asta bătrînă? Poţi să-ţi iei orice, fel de cîine doreşti. Nu
trebuie să faci economie.
- Eu îl vreau pe Terry.
- E în regulă. Fă cum îţi place. Joyce îl privi drept în faţă.
- Ştii, nu-i aşa, că nu te iubesc? Cîtuşi de puţin.
- Nu-mi fac eu griji din cauza asta. Nu sînt un tip platonic. Dar nici să fiu dus
de nas, fata mea. Dacă te măriţi cu mine, te porţi cinstit.
78
Obrajii lui Joyce se aprinseră.
- O să merite banii tăi, spuse ea.
- Pot să te sărut acum?
El se apropie. Ea aştepta zîmbind. O luă în braţe, o sărută pe faţă, pe buze, pe
gît. Ea nu fu nici rigidă, nici nu se retrase, în cele din urmă îi dădu drumul.
- Am să-ţi aduc un inel. Ce ţi-ar place, cu diamante
sau perle?
- Un rubin, spuse Joyce. Cel mai mare -rubin posibil, , de culoarea sîngelui.
-.Stranie idee!
180
- Aş vrea să fie în contrast cu micile perle pe care Michael şi-a putut
permite să mi le dăruiască.
- Ai mai mult noroc de data aceasta, nu?
- Spui foarte bine lucrurilor pe nume, Arthur. Halliday plecă chicotind.
- Terry, linge-mă, linge-mă bine, pe toată faţa şi pe gît, mai ales pe gît.
Şi cum Terry o ascultă, ea murmură dusă pe gînduri:
- Foarte greu să mă gîndesc la altceva, asta-i singura soluţie. Nu poţi să
ghiceşti la ce mă gîndeam, la gem, la gemul din magazinul unui băcan, îmi
spuneam: căpşuni, smochine, zmeură, prune goldane. Şi poate, Terry, se va
sătura de mine destul de repede. Aşa sper, nu crezi? Se spune că aşa fac
bărbaţii după ce te măriţi cu ei. Dar Michael nu s-ar fi plictisit de mine
niciodată, niciodată, niciodată! O, Michael...
Joyce se sculă a doua zi dimineaţă cu inima grea ca plumbul. Oftă adînc şi,
imediat, Terry, care dormea la picioarele ei, se duse la ea şi o sărută cu
afecţiune.
- O, dragă, dragă! Trebuie să trecem şi prin asta. Numai de s-ar întîmpla
ceva, Terry dragă. Nu-ţi poţi tu ajuta stăpîna ? Ştiu c-ai face-o dac-ai putea.
Doamna Barnes îi aduse ceai, pîine cu unt şi o felicită din toată inima.
- Şi-acum- doamnă, cînd mă gîndesc c-o să vă măritaţi cu gentlemanul
acela. A venit într-un Rolls. Unul adevărat. L-a dat gata pe Barnes cînd a
văzut un Rolls stînd în faţa uşii noastre. De ce, mă rog, stă cîinele ăla pe
pervazul ferestrei?
- îi place soarele, spuse Joyce. Dar e cam periculos. Terry, vino înăuntru.
181
; te

- Dac-aş fi în locul dumitale, spuse doamna Barnes, i-aş pune capăt chinului
în care e bietul de el şi i-aş cere domnului dumneavoastră să-mi cumpere
unul din căţeluşii aceia de rasă pe care doamnele le poartă în manşoanele
lor.
Joyce zîmbi şi-1 chemă din nou pe Terry. Cîinele se ridică cu greu şi, exact
în momentul acela, se auzi de jos, din stradă, gălăgia pe care o făceau nişte
cîini care se luptau între ei. Terry îşi întinse gîtul şi începu să latre. Pervazul
ferestrei era vechi şi şubred. El se clătină şi Terry, prea bătrîn şi anchilozat
ca să-şi regăsească echilibrul, căzu.
Cu un strigăt de durere, Joyce se repezi jos pe scări şi afară pe uşa din faţă.
în cîteva secunde îngenunchease lîngă Terry. Scheuna de ţi se umplea
inima de milă şi poziţia în care stătea arăta că era grav rănit. Se aplecă
deasupra lui.
- Terry, Terry dragă, dragă, dragă, dragă... Cu multă greutate el încercă să
dea din coadă.
- Băiatule, stăpîna ta te va face bine, băiete dragă! O mulţime, compusă
mai ales din băieţei, se îngrămădea în jur.
- A căzut de la fereastră, săracul.
- Vai, arată rău.
- Pare să-şi fi rupt spinarea. Joyce nu-i luă în seamă.
- Doamnă Barnes, unde-i cel mai apropiat veterinar?
- E Jobling din Mere Street, dacă 1-aţi putea aduce aici,
79
- Un taxi.
- Permiteţi-mi.
Se auzi vocea plăcută a unui om mai în vîrstă care tocmai coborîse dintr-un
taxiu. El îngenunche lîngă Terry,
182
îi ridică buza superioară şi apoi îşi trecu mîna peste trupul cîinelui.
- Mă tem că are hemoragie internă, spuse el. Nu pare să aibă oase rupte.
Mai bine 1-am duce la veterinar.
împreună, el şi cu Joyce ridicară cîinele. Terry chelălăi a durere. Colţii i se
înfipseră în braţul lui Joyce.
- Terry, e în regulă, bătrîne.
îl urcară în taxiu şi porniră. Cu un aer absent, Joyce se legă la braţ cu o
batistă. Terry, îndurerat, încerca s-o lingă.
- Ştiu dragă, ştiu. N-ai vrut să mă muşti pe mine. E-n ordine, Terry.
îl mîngîia pe cap. Bărbatul de lîngă ea o privea, dar nu spunea nimic.
Sosiră la veterinar destul de repede şi-1 găsiră. Era un om roşu la faţă, cu o
atitudine insensibilă.
Se purta cu Terry atît de brutal încît Joyce simţea că-şi dă sufletul. Lacrimile
i se rostogoleau pe faţă. Spunea mereu pe un ton scăzut, încurajator:
- E-n ordine, dragă. E-n ordine... Veterinarul se îndreptă din şale.
- Imposibil să vă spun exact. Sînt nevoit să-i fac o examinare completă.
Trebuie sâ-1 lăsaţi aici.
- O, nu pot!
- Mă tem că trebuie. Trebuie să-1 duc jos. Am să vă sun, să zicem, peste
jumătate de oră.
Cu inima grea, Joyce cedă. îl sărută pe Terry pe nas. Cu ochii în lacrimi, se
împleticea pe trepte. Bărbatul care o ajutase era încă acolo. Uitase de el.
- Taxiul este încă aici. Vă duc înapoi.
Ea dădu din cap că nu vroia.
183
- Mai bine mă duc pe jos.
- Vă conduc.
Plăti taxiul. Ea nu prea îşi dădea seama că el mergea liniştit alături, fără să
vorbească. Cînd ajunseră la casa doamnei Barnes îi spuse:
- încheietura. Trebuie să aveţi grijă de ea. Fata se uită la mînă.
- O, e-n regulă.
- Trebuie spălată ca lumea şi bandajată. Am să vin cu dumneavoastră.
Urcară pe scări împreună, îl lăsă să spele rana şi s-o lege cu o batistă
curată. Ea spuse doar un singur lucru:
- Terry n-a vrut să facă asta. N-ar fi făcut-o niciodată, niciodată. Doar nu şi-
a dat seama că eram eu. Trebuie să fi avut dureri groaznice.
- Mă tem că aşa e.
- Şi poate că ei îl chinuie acum înfiorător.
- Sînt sigur că se face tot ce se poate pentru el. Cînd veterinarul va
telefona, vă veţi putea duce să-1 aduceţi şi să-1 îngrijiţi aici.
- Da, bineînţeles.
Omul făcu o pauză, apoi se îndreptă spre uşă.
- Sper ca totul să fie în ordine, rosti el stingherit. La revedere.
- La revedere.
După vreo două, trei minute, ea îşi dădu seama că el fusese amabil şi că
nu-i mulţumise deloc.
Doamna Barnes apăru cu o ceaşcă în mînă.
- Acum, bietul meu puişor, o ceaşcă de ceai fierbinte. Eşti distrusă cu totul,
după cîte îmi dau seama.
- Mulţumesc, doamnă Barnes, dar nu vreau nici un fel de ceai.
184
- O să-ţi facă bine, scumpa mea. N-o lua în tragic. Căţeluşul o să se facă
80
bine şi chiar dacă nu se va întîmpla aşa, domnul acela al dumitale îţi va
aduce un cîine nou,
frumos.
- Nu, doamnă Barnes, nu. Vă rog, dacă nu vă supăraţi, aş vrea să rămîn
singură.
- Bine, eu n-am vrut... sună telefonul.
Joyce se repezi la el ca din puşcă. Ridică receptorul. Doamna Barnes cobora
încet treptele după ea. O auzi pe Joyce spunînd: "Da, la telefon. Ce? O! O!
Da. Da, mulţumesc".
închise telefonul. Se întoarse cu o faţă care o sperie pe blînda doamnă
Barnes. Părea lipsită de orice fărîmă de viaţă sau expresie.
- Terry a murit, doamnă Barnes, rosti ea. A murit acolo singur, fără mine.
Urcă scările, intră în camera ei şi închise foarte hotărîtă uşa.
- Bine, eu n-am vrut, spuse doamna Barnes, rămasă singură în hol.
Cinci minute mai tîrziu, îşi băgă capul pe uşă. Joyce stătea pironită în fotoliu. Nu
plîngea.
- Domnişoară, a venit gentlemanul dumneavoastră. Să-1 să vină sus?
Deodată o luminiţă i se aprinse în ochii lui Joyce.
- Da, vă rog. Aş vrea sâ-1 văd. Halliday intră exuberant.
- lată-ne. N-am întîrziat mult, nu-i aşa? Sînt pregătit să te iau din locul ăsta
groaznic de îndată. Nu mai poţi să stai lici. Haide, strîngeţi lucrurile.
- Nu mai e nevoie, Arthur.
185
- Nu mai e nevoie? Ce vrei să spui?
- Terry a murit. Acum nu mai e nevoie să mă mai mărit cu tine.
- Ce tot vorbeşti acolo?
- Cîinele meu, Terry, a murit. Mă măritam cu tine numai ca să putem rămîne
împreună.
Halliday o fixă cu privirea, faţa făcîndu-i-se din ce în r ce mai roşie.
- Eşti nebună.
- Se poate. Aşa sînt oamenii care iubesc cîinii.
- Vorbeşti serios că te măritai cu mine numai pentru că... Dar, e absurd!
- Dar de ce credeai că mă mărit cu tine? Ştiai că nu ' te puteam suferi.
- Te măritai cu mine pentru că eu îţi pot oferi nişte clipe plăcute. Şi pot s-o
fac.
- După părerea mea, răspunse Joyce, acesta este un motiv mult mai
revoltător decîf al meu. Oricum, s-a terminat Nu mă mărit cu tine!
- îţi dai seama cît de al naibii de unt de porţi cu mine?
Ea îl privi cu răceală, dar cu atîta ură în ochi încît el se dădu cîţiva paşi
înapoi.
1 - Nu cred. Te-am auzit vorbind despre faptul că vrei să obţii ce-ţi place de la

viaţă. Asta vroiai şi de la mine, ceea ce mi-a sporit antipatia mea faţă de
tine. Ştiai că nu te puteam suferi şi asta îţi făcea plăcere. Cînd te-am lăsat
să mă săruţi ieri, ai fost dezamăgit pentru că nu m-am opus şi n-am
protestat. E ceva brutal la tine, Arthur, ceva crud, ceva care te face să-ţi
placă să jigneşti... Nimeni n-ar putea să se poarte atît de rău pe cît meriţi.
Şi-acum te superi dacă pleci din cameră? Vreau să rămîn singură.
186
Se răsti şi se încrîncenă puţin.
- Şi ce-ai de gînd să faci? N-ai bani deloc.
- Asta-i treaba mea. Te rog pleacă.
- Diavoliţă. Tu, diavoliţâ înnebunitoare. N-ai terminat tu încă cu mine.
Joyce rîse.
Hohotul de rîs îl înfurie mai mult decît orice altceva. Nu se aşteptase.
Coborî scările încurcat şi plecă cu maşina.
Joyce oftă uşurată, îşi puse pălăria ei neagră veche şi ieşi şi ea. Mergea pe
stradă mecanic, fără să se gîndească, fără să simtă ceva. Undeva, în
81
mintea ei era durere - o durere pe care o simţea permanentă,dar care
pentru moment făcea ca totul să fie nemilos înăbuşit.
Trecu de Oficiul de înregistrare şi ezită.
- Trebuie să fac ceva. Fluviul, desigur. M-am gîndit de multe ori la asta. Să
termin cu toate. Dar e atît de frig şi umed. Nu cred că am destul curaj. De
fapt nu sînt curajoasă.
Se întoarse la Oficiul de înregistrare.
- Bună dimineaţa, doamnă Lambert. Mă tem că nu avem nici o slujbă de
zilieră.
- Nu contează, spuse Joyce. Pot să primesc orice fel de serviciu acum.
Prietenul meu cu care locuiam a... murit.
- Deci, vă gîndiţi să mergeţi în străinătate? Joyce dădu afirmativ din cap.
- Da, cît de departe posibil.
- întîmplarea face ca domnul Allaby să fie aici acum, chestionînd
candidatele. O să vă trimit la el.
După un minut, Joyce stătea într-o cămăruţă, răspunzând la întrebări. Ceva
la interlocutorul ei i se părea în mod vag familiar, dar nu putea să-şi aducă
aminte. Şi-apoi,
187
deodată, mintea i se învioră puţin, cînd îşi dădu seama că ultima întrebare
era uşor deosebită.
- Vă înţelegeţi bine cu doamnele bătrîne? întrebă domnul Allaby.
Joyce zîmbi fără să vrea.
- Cred că da.
- Ştiţi, mătuşa mea, care locuieşte la mine, e cam dificilă. Mă iubeşte şi mie
mi-este foarte dragă, dar cred că unei tinere i s-ar putea părea, cîteodată,
cam capricioasă.
- Cred că am răbdare şi sînt calmă, răspunse Joyce, şi m-am înţeles
întotdeauna foarte bine cu oamenii în vîrstă.
- Va trebui să faceţi anumite lucruri pentru mătuşa mea şi, în plus, va trebui
să vă îngrijiţi de băieţelul meu de trei ani. Mama- lui a murit acum un an.
- înţeleg. Urmă o pauză.
- Atunci, dacă credeţi că v-ar place slujba, am putea considera lucrurile
aranjate. Plecăm săptămîna viitoare. Am să vă anunţ data exactă şi cred că
aţi dori un mic avans din salariu ca să vă cumpăraţi cele necesare.
- Vă mulţumesc foarte mult. Ar fi foarte amabil din partea dumneavoastră.
Se ridicaseră amîndoi. Deodată domnul Allaby o întrebă jenat:
- Nu-mi place să mă amestec...dar aş vrea... aş vrea să ştiu... vreau să zic,
cîinele dumneavoastră e bine?
Pentru prima dată Joyce se uită la el. Se înroşi la faţă şi ochii ei albaştri se
făcură aproape negri. Se uită drept la el. Crezuse că-i în vîrstă, dar nu era
chiar aşa. Părul începea să-i încărunţească, avea o faţă plăcută,
188
asprită de vînt, umeri cam încovoiaţi, ochi negri şi ceva din alintarea timidă
a unui cîine.
Arăta puţin ca un ogar, se gîndi Joyce.
- O, dumneavoastră sînteţi, spuse ea. M-am gîndit după aceea că nu v-am
mulţumit deloc.
- Nu-i nevoie. Nu mă aşteptam la asta. Ştiam ceea ce simţeaţi. Ce-i cu
bietul bătrîn?
Ochii lui Joyce i se umplură de lacrimi. I se rostogoleau pe obraji. Nimic pe
lumea asta nu le-ar fi
putut opri.
- A murit.
-Oh!
El nu mai adăugă nimic altceva, dar pentru Joyce acel "Oh!" a fost unul
dintre cuvintele cele mai alinătoare, pe care le auzise vreodată. Era în el
82
sublimat tot ceea ce nu puteau exprima alte încurajări.
După un minut, două, el spuse repezit:
- De fapt, am avut un cîine. A murit acum doi ani. Era o mulţime de oameni
atunci care nu puteau înţelege că nu mai făcea faţă. Bietul cîine bătrîn
trebuia să se poarte ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Joyce dădu din cap ca şi cum înţelegea.
- Ştiu... spuse domnul Allaby.
O luă de mînă, i-o strînse tare şi-i dădu drumul. El ieşi din cămăruţă. După
un minut, două ieşi şi Joyce ca să fixeze diferite amănunte cu femeia care
părea o doamnă. Cînd sosi acasă, doamna Barnes o întîmpină în prag cu
acel.aer lugubru,
tipic pentru clasa ei.
- Au trimis acasă trupul bietului căţeluş, o anunţă ea. E sus în camera
dumitale. I-am spus lui Barnes şi el este gata să sape o mică groapă
frumoasă în grădina din spate...

Ciudatul caz al lui şir Arthur Carmichael


(Extras din notele dr. Edward Carstairs, M.D.,eminentul psiholog)
Sînt perfect conştient că există două moduri distincte de a considera
straniile şi tragicile evenimente pe care le povestesc aici. Propria mea
opinie nu mi-am schimbat-o niciodată. Am fost sfătuit să scriu totul detaliat
şi cred că într-adevăr e bine pentru ştiinţă ca asemenea fapte ciudate şi
inexplicabile să nu fie înmormîntate.
Am primit un telefon de la prietenul meu, dr. Settle, primul care mi-a vorbit
despre această problemă, în .afara faptului că a menţionat numele de
Carmichael, convorbirea nu a fost mai explicită, dar, potrivit înţelegerii, am
luat trenul de 12,20 din Paddington spre Wolden, în Herefordshire.
Numele de Carmichael nu-mi era străin, îl cunoscusem puţin pe fostul şir
William Carmichael de Wolden, deşi nu-1 mai văzusem de Hani. Ştiu că
avea un fiu, actualul baronet, care trebuie să fie acum un tînăr de vreo 23
de ani. Mi-am amintit vag că auzisem nişte zvonuri despre a doua căsătorie
a lui şir William, dar nu mi-am putut reaminti nimic precis decît o oarecare
impresie nefavorabilă despre cea de a doua lady Carmichael.
190
Settle mă aştepta la gară.
- Bine c-ai venit, îmi spuse în timp ce-mi strîngea mîna.
- Bine. înţeleg că e ceva legat de profesiunea mea?
- Foarte mult.
- Deci, un caz mental? am întrebat eu într-o doară, ire prezintă nişte
trăsături neobişnuite?
îmi luasem deja bagajul şi ne urcarăm într-un docar cu care plecarăm de la
gară spre Wolde,n, aflat la o depărtare de circa trei mile. Un minut, două,
Settle nu spuse nimic. Apoi izbucni deodată.
- Totul e de neînţeles! Un tînăr de 23 de ani, perfect normal din toate
punctele de vedere. Un băiat plăcut, amabil, cu un uşor aer de îngîmfare,
intelectual, poate nu prea strălucit, dar tipul excelent al obişnuitului tînăr
englez aristocrat. Se duce într-o seară la culcare bine sănătos şi e găsit în,
dimineaţa următoare hoinărind prin sat, într-o condiţie de idiot, incapabil
să-şi recunoască rudele, pe cei dragi şi apropiaţi.
- Aha! am spus eu, interesant. Cazul promitea să fie deosebit. Amnezie
completă? Şi asta s-a întâmplat...
- Ieri dimineaţă. La 9 august.
- Şi n-a fost nimic, vreun şoc, care să-i declanşeze această stare?
- Nimic.
Am început să devin suspicios.
- îmi ascunzi ceva?
83
- Nu, nu.
Ezitarea lui îmi confirmă bănuiala.
- Trebuie să ştiu totul.
- N.-are nimic de-a face cu Arthur. Ci cu... cu casa.
191
- Cu casa, am repetat eu, uimit.
- Te-ai ocupat foarte mult de astfel de treburi, nu-i aşa, Carstairs? Ai
"testat" aşa - numitele case bîntuite. Ce părere ai despre ele?
- în nouă cazuri din zece escrocherie, am răspuns. Dar al zecelea, ei bine,
am dat peste fenomene absolut inexplicabile din obişnuitul punct de vedere
materialist. Eu cred în lucruri oculte.
Settle dădu din cap afirmativ. Tocmai intram prin porţile parcului, îmi făcu
semn cu biciul spre o vilă albă, lungă, la poala dealului.
- Aia-i casa, zise el. Şi e ceva în casa asta, ceva misterios, straniu, oribil. O
simţim cu toţii... Eu nu sînt un om superstiţios...
- Ce formă ia? am întrebat eu. Se uită drept în faţă.
- Mai bine n-ai ştii nimic. Dacă vii aici neinfluenţat... fără să ai idee de
nimic... să vezi şi tu... poate...
- Bine, am consimţit eu, bine, e mai bine aşa. Dar m-aş bucura dacă mi-ai
spune ceva mai mult despre familie.
- Şir William, zise Settle, a fost căsătorit de două ori. Arthur este copilul de
la prima lui soţie. Acum nouă ani s-a recăsătorit şi actuala lady Carmichael
e cam misterioasă. Este numai pe jumătate englezoaică şi bănuiesc că-i
curge în vene sînge asiatic.
Se opri.
- Settle, l-am dojenit eu, nu-ţi place lady Carmichael. O recunoscu cu
sinceritate.
- Nu, nu-mi place, întotdeauna mi s-a părut că are ceva sinistru. Dar să
continui, de la a doua soţie, şir William a avut încă un copil, tot un băiat,
care are acum
192
i
opt ani. Şir William a murit cu trei ani în urmă şi Arthur i-a moştenit titlul şi
moşiile. Mama sa vitregă şi fratele său au rămas să locuiască împreună cu
el la Wolden. Trebuie să-ţi spun că moşia a sărăcit foarte mult. Aproape
întregul venit al lui şir Arthur e cheltuit pentru întreţinerea ei. Cîteva sute
de lire pe an a fost tot, ceea ce şir William a •putut să-i lase soţiei sale, dar,
din fericire, Arthur s-a înţeles întotdeauna splendid cu mama sa vitregă şi a
fost foarte încîntat ca ea să rămînă să locuiască la el. Acum...
- Da?
- Acum două luni, Arthur s-a logodit cu o fată încîntătoare, o domnişoară
Phyllis Patterson. Adăugă, pe un ton mai.jos, marcat de emoţie: urmau să
se căsătorească luna viitoare. Ea locuieşte acum aici. îţi poţi imagina
disperarea ei...
Am înclinat din cap în tăcere.
Ne apropiam de casă. în dreapta noastră, pajiştea verde se înclina uşor. Şi,
deodată, ni s-a arătat ceva fermecător. O tînără venea încet prin iarbă spre
casă. Nu purta pălărie şi lumina soarelui îi amplifica strălucirea frumosului
ei păr auriu. Ducea un coş mare cu trandafiri şi q frumoasă pisică gri
persană se învîrtea, alintîndu-se pe lîngă picioarele ei, în timp ce fata mergea.
M-am uitat întrebător la Settle.
- Aceea e domnişoara Patterson, zise el.
- Biata fată, am oftat eu, biata fată. Ce tablou face cu trandafirii şi pisica ei
cenuşie.
Am auzit un sunet slab şi m-am uitat repede spre prietenul meu. Hăţurile îi
căzură din mînă şi era alb la faţă.
- Ce s-a întîmplat? am exclamat, îşi reveni cu greutate.
84
- Nimic, zise, nimic.
în cîteva clipe sosirăm şi îl urmam în sufrageria verde unde se servea
ceaiul.
O femeie între două vîrste, dar încă frumoasă, se ridică şi veni spre noi cu
mîna întinsă cînd am intrat.
- Acesta este prietenul meu, dr. Carstairs, lady Carmichael.
Nu pot să-mi explic unda instinctivă de repulsie care mă trecu cînd am luat
mîna acestei femei prezentabile şi încîntătoare ce mergea cu graţia
întunecată şi languroasă, care-mi reaminti presupunerea lui Settle despre
sîngele ei oriental.
- Bine aţi făcut că aţi venit, doctore Carstairs, spuse ea pe un ton jos,
muzical. Că aţi venit jsă ne ajutaţi în marea noastră încercare.
I-am răspuns ceva la întîmplare şi ea mi-a întins ceaiul.
După cîteva minute, fata, pe care o văzusem pe pajiştea de afară, intră în
cameră. Pisica nu mai era cu ea, dar ţinea încă în mîna coşul cu trandafiri.
Settle mă prezentă şi ea veni spre mine rugătoare.
- O, doctore Carstairs, dr. Settle mi-a povestit atît de multe despre
dumneavoastră. Presimt că veţi putea face ceva pentru bietul Arthur.
Domnişoara Patterson era, cu siguranţă, o fată foarte frumoasă, deşi obrajii
îi erau palizi şi ochii ei sinceri aveau cearcăne negre.
- Dragă domnişoară, nu trebuie să disperi chiar aşa, i-am spus ca s-o
liniştesc. Cazurile acestea de amnezie sau de dedublare a personalităţii sînt
dese şi de foarte scurtă durată, în orice clipă, pacientul îşi poate reveni complet
în fire.
194
Ea clătină din cap.
- Nu cred că e vorba de o dedublare a personalităţii, spuse ea. Nu seamănă
deloc cu Arthur. Nu e nimic din personalitatea sa. Nu e el. Eu...
- Dragă Phyllis, spuse lady Carmichael pe un ton blînd, uite ceaiul tău.
Şi ceva din expresia ochilor cu care o privi pe fată îmi spuse că lady
Carmichael n-o iubea pe viitoarea sa noră.
Domnişoara Patterson refuză ceaiul şi atunci eu am intervenit ca să
înveselesc conversaţia:
- Dar pisicuţa nu-şi primeşte farfurioara cu lapte? Mă privi cam ciudat.
- Pi-si-cu-ţa?
- Da, cea care te însoţea acum cîteva clipe în grădină...
Am fost întrerupt de un zgomot. Lady Carmichael răsturnase ceainicul şi
apa fierbinte se întindea pe duşumea. Am remediat ce se putea şi Phyllis
Patterson se uită întrebătoare la Settle. Acesta se ridică în picioare.
- Ai vrea să-ţi vezi acum pacientul, Carstairs? L-am urmat de îndată.
Domnişoara Patterson veni cu noi. Ne-am dus la etaj şi Settle scoase o
cheie din buzunar.
- Are cîteodată o criză de plimbare, îmi explică el. Aşa că, de obicei, închid
uşa cînd plec de acasă.
Răsuci cheia în broască şi intrarăm.
Un tînăr stătea pe scaunul de la geam, unde ultimele raze ale soarelui ce
apunea luminau mai intens. Şedea curios de liniştit, cam ghemuit, cu toţi
muşchii relaxaţi. La început m-am gîndit că nu prea îşi dădea seama de
prezenţa noastră cînd, deodată, am observat că, sub
195
pleoapele nemişcate, ne urmărea îndeaproape. Ochii săi se lăsară în jos
cînd îi întîlniră pe ai mei şi clipi. Dar nu se mişcă.
- Haide, Arthur, spuse Settle vesel. Domnişoara Patterson şi un prieten de-
al meu au venit să te vadă.
Dar tînărul de pe scaunul de la geam doar clipi. Totuşi, o clipă sau două mai
tîrziu, 1-am văzut privindu-fle, pe furiş, străfulgerîndu-ne.
- Vrei un ceai? îl întrebă Settle tot tare şi vesel, ca şi cum vorbea cu un
85
copil.
Puse pe masă o ceaşcă plină cu lapte. Am ridicat uimit din sprîncene şi
Settle zîmbi.
- Nostim e faptul că nu bea decît lapte, îmi explică el.
După o clipă sau două, fără să se grăbească, şir Arthur se destinse,
membru cu membru, din poziţia sa ghemuită şi se îndreptă încet spre
masă. Mi-am dat într-o clipă seama că mişcările sale erau complet liniştite,
că picioarele nu făceau vreun zgomot cînd mergea. Exact cînd ajunse la
masă se întinse cît eta^ de lung, cu un picior în faţă şi celălalt mult în urma
sa. îşi prelungi starea asta cît putu de mult şi apoi căscă. N-am văzut în
viaţa mea un astfel de căscat! Părea să-i cuprindă întreaga faţă.
Acum îşi îndreptă atenţia spre lapte, aplecîndu-se spre masă pînă cînd
buzele atinseră lichidul.
Settle răspunse privirii mele întrebătoare.
- Nu se mai foloseşte deloc de mîini. Pare să se fi reîntors la o stare
primitivă. Ciudat, nu-i aşa?
Am simţit cum Phyllis Patterson se strînge lîngă mine şi mi-am pus mina pe
braţul ei ca să o liniştesc.
în cele din urmă, termină laptele, Arthur Carmichael se întinse încă o dată
şi apoi cu aceiaşi paşi liniştiţi, fără să scoată vreun sunet, se duse spre
scaunul de la geam, unde se aşeză, ghemuit ca mai înainte, clipind din ochi
spre noi. Domnişoara Patterson ne trase afară pe coridor. Tremura toată.
- O, doctore Carstairs, strigă ea. Asta nu-i el... cel de acolo nu-i Arthur! Aş
simţi... Aş şti... Am dat trist din cap.
- Creierul ne poate juca feste ciudate, domnişoară Patterson.
Mărturisesc că eram uluit de caz. Prezenta trăsături neobişnuite. Deşi nu-1
văzusem mai înainte pe tînărul Carmichael, era ceva în felul său deosebit
de-a merge şi în modul hai de a clipi ce-mi reamintea de cineva sau ceva pe
care nu-1 puteam prea bine defini.
în seara aceea, cina noastră a fost liniştită, greul conversaţiei căzînd pe
lady Carmichael şi pe mine. Cînd doamnele s-au retras, Settle m-a întrebat
ce impresie am despre gazda mea.
- Trebuie să-ţi mărturisesc, i-am răspuns, că fără să am vreun motiv sau
pretext nu-mi place absolut deloc de ea. Ai avut destulă dreptate, are sînge
oriental şi, aş spune, posedă mari puteri oculte. Este o femeie de o forţă
magnetică extraordinară.
Settle părea pe punctul de a spune ceva, dar se reţinu şi făcu doar o
remarcă după un minut sau două.
- îşi iubeşte foarte mult băieţelul.
După cină ne aflam în sufrageria verde. Tocmai ne terminasem cafeaua şi
discutam ap-ins despre evenimentele la zi, cînd pisica începu să miaune de-
{i făcea milă, afară Ia uşă, ca s-o primim înăuntru. Nici unul nu i-am dat
atenţie, dar, cum îmi plac animalele, după o clipă, două m-am ridicat.
- S-o las să intre pe biata de ea? am întrebat-o pe lady Cannichael.
Mi s-a părut că era foarte albă la faţă, dar făcu un gest slab din cap pe care
1-am interpretat ca un asentiment şi, ducîndu-mă la uşă, am deschis-o. Dar
pe coridor nu era absolut nimeni.
- Ciudat, am comentat eu; aş fi putut să jur că am auzit o pisică.
în timp ce mă întorceam la scaunul meu, am observat că toţi mă priveau
insistent. Asta m-a făcut să nu prea mă simt în largul meu.
Ne-am dus devreme la culcare. Settle m-a însoţit pînă la camera mea.
- Ai tot ce-ţi trebuie? mă întrebă, uitîndu-se în jur.
- Da, mulţumesc.
Mai întîrzie oarecum stînjenit, ca şi cum ar fi vrut să-mi spună ceva, dar nu
putea să se exprime.
- Apropo, am intervenit eu, mi-ai spus că e ceva straniu la casa aceasta? Şi
totuşi pare cît se poate de normală.
86
- I-ai zice o casă veselă?
- Nu prea, în aceste împrejurări. Evident, se află în umbra unei mari dureri.
Dar, cît priveşte vreo influenţă anormală, eu i-aş da un certificat de
sănătate.
- Noapte bună, spuse Settle brusc. Şi vise plăcute. Vise am avut Pisica
cenuşie a domnişoarei Patterson părea să mă fi impresionat. Toată noaptea
am visat animalul
acela nenorocit.
Trezindu-mă brusc, mi-am dat deodată seama de ce pisica îmi tulburase
atît de mult visele. Fiinţa mieuna insistent afară la uşă. Imposibil să mai
adorm în continuare. Am aprins luminarea şi m-am dus la uşă. Dar culoarul
era gol, deşi mieunatul încă persista, îmi veni o nouă idee. Nefericitul animal
era închis undeva şi nu putea să iasă. La stînga era capătul culoarului, unde
se afla camera doamnei Carmichael. Aşa că m-am dus spre dreapta, dar
abia făcusem cîţiva paşi cînd mieunatul se auzi din nou din spatele meu. M-
am întors iute şi sunetul se făcu auzit din nou, de data aceasta, clar, din
partea dreaptă.
Ceva, probabil un curent de pe coridor, m-a făcut să mă înfior şi m-am
întors pe dată în camera mea. Acum totul era liniştit şi curînd am adormit
din nou, trezindu-mă a doua zi pe o vreme frumoasă de vară.
Cum mă îmbrăcam, am văzut de la fereastră pe cea care îmi tulburase
odihna în timpul nopţii. Pisica cenuşie se furişa încet pe peluză. Am crezut
că urmărea să atace un mic stol de păsări care ciripeau şi-şi curăţau penele
în apropiere.
Şi-atunci se întîmplă un lucru foarte curios. Pisica se apropie şi trecu exact
printre păsări, blana ei aproape atingîndu-le, fără ca păsările să zboare. N-
am putut să înţeleg, faptul părea inexplicabil.
Atît de mult m-a impresionat încît nu m-am putut abţine să nu-1 povestesc
la micul dejun.
- Ştiţi, m-am adresat doamnei Carmichael, că aveţi o pisică foarte
neobişnuită?
Am auzit cum o ceaşcă fu aşezată rapid pe o farfurie şi am văzut-o pe
Phyllis Patterson, cu gura deschisă şi respirind precipitat, privindu-mă cu
interes.
Urmă un moment de tăcere, după care lady Carmichael spuse într-o
manieră cît se poate de dezagreabilă:
- Cred că trebuie să vă fi înşelat. Nu-i nici o pisică aici. N-am avut niciodată
vreuna.
Era evident că reuşisem să pun sare pe rană, aşa c-am schimbat urgent
subiectul.
Dar, problema nu mi-a dat pace. De ce declarase lady Carmichael că nu
există nici o pisică în casă? Poate pisica era a domnişoarei Patterson şi era
ascunsă de stăpîna casei? Lady Carmichael s-ar fi putut, în mod straniu, să
nu sufere pisicile, fapt care se întîlneşte atît de des în prezent. Nu prea
părea o explicaţie plauzibilă, dar pentru moment am fost nevoit să mă
mulţumesc cu ea.
Pacientul nostru se afla încă în aceeaşi stare. De data aceasta, 1-am examinat
în amănunţime şi-am putut să-1 studiez mai îndeaproape decît în seara
precedentă. La propunerea mea, s-a aranjat ca el să petreacă cît mai mult
timp posibil cu familia. Speram să am nu numai un*prilej mai bun de a-1
observa cînd nu era atent, dar şi ca viaţa obişnuită de fiecare zi să-i poată
trezi vreo sclipire de inteligenţă. Totuşi, comportamentul său rămase
neschimbat. El era liniştit şi docil, părea neînsufleţit, dar, de fapt, veghea
permanent şi cu multă viclenie. Cu siguranţă un lucru mă surprinse -
deosebita afecţiune pe care o manifesta faţă de mama lui vitregă. Pe
domnişoara Patterson o ignora cu desăvîrşire, în timp ce reuşea
întotdeauna să se aşeze cît mai aproape posibil de lady Carmichael şi o
87
dată 1-am văzut frecîndu-şi capuî de umărul ei cu o expresie mută de
dragoste.
Mă îngrijora cazul. Simţeam că există un clu al întregii afaceri care pînă
acum îmi scăpase.
- Este un caz foarte misterios, i-am spus lui Settle.
- Da, îmi confirmă el, e foarte ... sugestiv. Mă privi, mă gîndii, cam
neîncrezător.
- Spune-mi, mă întrebă, nu-ţi evocă ceva anume.
Cuvintele sale mă impresionară în mod dezagreabil pentru că mă duseră cu
mintea la imaginile din ziua precedentă.
- Ce să-mi evoce ? am întrebat. Clătină din cap.
- Poate-i fantezia mea, murmură el. Doar fantezia mea.
Şi n-a mai scos nici un cuvînt despre problema asta.
Cu toate acestea, afacerea era învăluită în mister. Mă obseda încă acel
sentiment derutant că pierdusem cluul care mi -ar fi elucidat-o. Pe lîngă
tînăr mai era o chestiune de mai mică importanţă la fel de misterioasă. Mă
refer la chestia pisicii cenuşii. Pentru nu ştiu ce motiv treaba asta mă călca
pe nervi. Visam pisici, îmi imaginam continuu că le aud. Din cînd în cînd, în
depărtare, îmi apărea imaginea frumosului animal. Şi faptul că exista ceva
nedesluşit în legătură cu el mă frămînta în mod insuportabil. Cedînd unui
impuls brusc, într-o după amiază l- am întrebat pe valet:
- Poţi să-mi spui ceva despre pisica pe care o văd?
- Pisica, şir?
Păru surprins cît îi permitea slujba.
- N-a existat., nu există... o pisică?
- Doamna a avut o pisică, şir. Una mare. Totuşi, a trebuit să ne despărţim
de ea. Mare păcat căci era un animal frumos.
- O pisică cenuşie? am întrebat încet.
- Da, domnule. Una persană.
- Şi spui că a fost omorîtă?
- Da, domnule.
- Eşti chiar sigur c-a murit?
- O, absolut sigur, domnule! Doamna n-a vrut să-1 ducă la veterinar, ci s-a
îngrijit singură de el. Acum aproape o săptămînă. A fost îngropat acolo sub
fagul acela arămiu.
Ieşi din cameră, lăsîndu-mă pradă gîndurilor mele.
De ce afirmase lady Carmichael atît de categoric că nu ţinuse niciodată
vreo pisică?
Intuiam că fleacul ăsta cu pisica era, într-un anume fel, important. L-am
găsit pe Settle şi 1-am luat de o parte.
- Settle, aş vrea să-ţi pun o întrebare. Ai văzut şi ai auzit sau nu vreo pisică
în casa asta?
N-a părut surprins de întrebare. Mai degrabă, se aştepta la ea.
- Am auzit-o, spuse. N-am văzut-o.
- Dar în prima zi, am strigat eu. Pe pajişte, cu domnişoara Patterson!
Se uită drept în ochii mei.
- Am văzut-o pe domnişoara Patterson traversînd pajiştea. Nimic altceva,
începeam să înţeleg.
- Atunci, pisica? întrebai eu. El dădu din cap afirmativ.
- Am vrut să ştiu dacă tu, neinfluenţat, vei auzi ceea ce auzim cu toţii...
- Deci, toţi o auziţi? încuviinţă din nou.
- Straniu, am murmurat dus pe gînduri. N-am auzit niciodată pînă acum ca
o casă să fie bîntuită de o pisică.
I-am povestit ce aflasem de la valet şi el s-a arătat surprins.
- Asta-i ceva nou pentru mine. Nu ştiam.
- Dar ce semnificaţie are? am întrebat neajutorat
Clătină din cap.
88
- Numai dumnezeu ştie! dar îţi spun, Carstairs, mi-e teamă. Vocea, aia
sună... ameninţătoare.
- Ameninţătoare? am zis răstit. Pentru cine?
- Nu pot să-ţi spun. Şi-şi întinse braţele a neputinţă.
Abia în seara aceea, după cină, mi-am dat seama de înţelesul cuvintelor
sale. Stăteam în sufrageria verde, ca în seara sosirii mele, cînd se repetă
insistentul mieunat prelung al unei pisici afară la uşă. Dar, de data aceasta,
era negreşit furioasă - un urlet fioros şi ameninţător. Şi cînd încetă, clanţa
de alamă a uşii a fost zgîriată cu putere ca de gheara unei pisici.
Settle sări în picioare.
- Jur că-i adevărat, strigă el.
Se repezi la uşă şi o dădu de perete.
Acolo nu era nimic.
Se întoarse frecîndu-se la frunte. Phyllis era palidă şi tremura toată, lady
Carmichael complet lividă. Numai Ar-thur, alintîndu-se mulţumit ca un copil,
cu capul lîngă genunchiul mamei sale vitrege, era calm şi netulburat.
Domnişoara Patterson mă luă de braţ cînd urcam
scările.
- O, domnule Carstairs, rosti ea tare, ce-i asta? Ce
înseamnă toate astea?
- încă nu ştiu, dragă domnişoară, i-am spus. Dar am de gînd să aflu. Nu
trebuie să te temi. Sînt convins că dumneata personal nu te afli în pericol.
Mă privi cu îndoială.
- Chiar credeţi?
- Sînt sigur, i-am răspuns ferm.
Mi-am reamintit felul drăgăstos în care pisica cenuşie se foise pe lîngă
picioarele ei şi nu aveam presimţiri rele. Ameninţarea n-o viza pe ea.
Cîtva timp n-am reuşit să adorm, dar, în cele din urmă, mă cuprinse un
somn agitat" din care m-am trezit cu sentimentul unui şoc. Auzeam un
zgomot de zgîrieturi, de sfîşieli, ca şi cum ceva era în mod violent sfîrtecat
sau rupt. Am sărit din pat şi m-am repezit pe coridor, în aceeaşi clipă,
Settle ieşi din camera lui de vizavi. Sunetul venea din stînga noastră.
- îl auzi, Carstairs? strigă el. îl auzi?
Ne-am dus urgent la uşa doamnei Carmichael. Nimic nu trecuse pe lîngă
noi, dar zgomotul încetase. Luminările noastre luminau panelurile lucioase
de la uşa doamnei Carmichael. Ne-am uitat unul la altul.
- Ştii ce era? şopti el.
- Ghearele unei pisici care trăgeau şi rupeau ceva, am zis eu.
M-am înfiorat puţin. Deodată am exclamat şi am coborît luminarea pe care
o ţineam.
- Uită-te aici, Settle.
"Aici" era un scaun lipit de perete - sfîşiat şi rupt în bucăţi lungi...
L -am examinat îndeaproape. Se uită la mine şi eu -am dat din cap
afirmativ.
- Gheare de pisică, rosti el, trăgîndu-şi din greu răsuflarea. Fără-ndoială.
Ochii săi trecură de la scaun la uşa închisă. Aceea e persoana ameninţată,
lady Carmichael!
N-am mai dormit în noaptea aceea. Lucrurile ajunseseră într-un punct, cînd
ceva trebuia făcut. După cîte ştiam, exista numai o persoană care deţinea
ch&a situaţiei. O suspec-' tam pe lady Carmichael că ştia mai mult decît
vroia să ne spună.
Era palidă de moarte cînd coborî în dimineaţa următoare şi nu mîncă mai
nimic din farfurie. Eram sigur că numai o hotărîre capitală o făcea să
reziste. După micul dejun i-am cerut să schimbăm cîteva cuvinte. Am mers
drept la ţintă.
- Lady Carmichael, am motive să cred că sînteţi într-un foarte mare pericol.
- Chiar? bravă ea cu o nonşalanţă de invidiat.
89
- Există în această casă, am continuat eu, un Lucru... o Prezenţă... care vă
este evident ostilă.
- Ce prostie, murmură ea dispreţuitoare. Chiar să cred în fleacuri de felul
ăsta?
- Scaunul de lîngă uşa dumneavoastră, am subliniat eu sec, a fost rupt în
fîşii astă - noapte.
- Chiar? Ridicînd din sprîncene, se prefăcea că e surprinsă, dar mi-am dat
seama că nu-i spusesem nimic de care să nu fi ştiut. Cred că e vreo glumă
proastă.
- N-a fost aşa, i-am răspuns cu subînţeles. Şi aş vrea să-mi spuneţi... pentru
binele dumneavoastră... Mă oprii.
- Ce să vă spun? se răsti ea.
- Orice poate face lumină în această problemă, am spus pe un ton grav,
începu să rîdă.
- Nu ştiu nimic, zise. Absolut nimic.
Şi nici un avertisment privind pericolul în care se afla n-a putut s-o facă să-
mi relateze ceva. Şi totuşi eram convins că ea ştia mult mai multe decît
oricare dintre noi şi deţinea un anume clu al cazului despre care noi nu
cunoşteam absolut nimic. Dar mi-am dat seama că era pur şi simplu
imposibil s-o fac să vorbească.
Am hotărît, totuşi, să iau toate măsurile de precauţie pe care le puteam,
fiind convins că ea era ameninţată de un pericol real şi inevitabil, înainte de
a se duce în camera ei, în noaptea următoare, Settle şi cu mine am
examinat-o în amănunţime. Am convenit ca să păzim pe rînd coridorul.
Eu am stat primul de veghe, nu s-a întîmplât nici un incident şi la ora trei Settle m-a
înlocuit. Eram obosit după noaptea nedormită precedentă, aşa încît am
căzut frînt de îndată. Şi am avut un vis foarte curios. .
Am visat că pisica cenuşie stătea la picioarele patului meu, cu ochii fixaţi
asupra mea din care răzbătea o ciudată rugăminte. Apoi, aşa cum se
întîmplă în vise, mi-am dat seama că fiinţa aceea vroia s-o urmez. Lucru pe
care 1-am şi făcut, ea conducîndu-mă jos pe scări, direct în aripa opusă a
clădirii, într-o cameră care era, evident, o bibliotecă. Acolo se opri într-o
parte a camerei şi ridică ghearele din faţă pînă se fixară pe unul din
rafturile joase cu cărţi, timp în care mă privi încă o dată cu aceeaşi
căutătură rugătoare.
Atunci, pisica şi biblioteca dispărură şi nr-am trezit dîndu-mi seama că se
făcuse dimineaţă.
Rondul lui Settle trecuse fără vreun incident, dar a fost deosebit de
interesat să audă ce visasem. La cererea mea, mă duse în biblioteca ce
corespundea în toate amănuntele viziunii pe care o avusesem. Am putut
chiar să indic locul exact unde animalul se uitase ultima dată trist la mine.
Rămăsesem amîndoi tăcuţi şi perplexi. Deodată, îmi veni o idee şi mă
repezii să citesc titlurile cărţilor din locul acela. Am observat că lipsea o
carte din raft.
- Una a fost luată de aici, i-am spus lui Settle.
Se repezi şi el la raft. •
- Ia uite, exclamă el. E un cui aici, în spate, de care s-a prins un fragment
din volumul care lipseşte.
Scoase cu grijă bucăţica de hîrtie. Nu era mai mare de un inci pătrat, dar pe
ea era tipărit un cuvînt plin de semnificaţie: "Pisica..."
Ne uitarăm unul la altul.
- Lucrul ăsta mă face să mă treacă toţi fiorii, spuse Settle. Este, pur şi
simplu, groaznic de straniu.
- Aş da orice să ştiu ce fel de carte e cea care lipseşte de acoio, am spus
eu. Crezi că există vreo modalitate de a o găsi?
- Ar putea fi vreun catalog pe undeva. Poate lady Car-michael... Am dat din cap sceptic.
- Lady Carmichael n-o să-ţi spună nimic.
90
- Aşa crezi?
- Sînt sigur, în timp ce noi ne perpelim făcînd presupuneri şi bîjbîind în
întuneric, lady Carmichael ştie. Şi pentru motive numai de ea cunoscute, nu
va spune nimic. Preferă să facă faţă celui mai groaznic risc decît să rupă
tăcerea.
Ziua trecu cu o linişte care îmi reamintea de calmul dinaintea furtunii. Şi
aveam ciudatul sentiment că problema era aproape de rezolvare. Mă
învîrteam în întuneric, dar curind aveam să văd capătul tunelului. Faptele
se aflau toate acolo, pregătite, aşteptînd doar un mic licăr de lumină care
să le unifice şi să le demonstreze semnificaţia lor.
Şi chiar aşa se întîmplă! în modul cel mai straniu cu putinţă!
S-a întîmplât cînd stăteam cu toţii în sufrageria verde, de obicei, după cină.
Eram foarte tăcuţi, în cameră era, într- adevăr, atîta linişte încît un şoricel
străbătu podeaua şi, într- o clipă, lucrul se întîmplă.
Cu o săritură lungă Arthur Carmichael se repezi din scaunul său. Trupul său
agitat era iute ca o săgeată pe urma şoarecelui. Acesta dispăruse în spatele
unui lambriu şi Arthur se ghemui acolo la pîndă cu tot trupul, tremurînd
încă de nerăbdare.
A fost oribil! N-am trecut niciodată printr-un asemenea moment paralizant.
Nu mă mai uimea acel ceva pe care Arthur Carmichael mi-1 evoca cu
picioarele lui ce nu făceau zgomot şi cu ochii săi aţintiţi. Şi, deodată, o
explicaţie ciudată, incredibilă, nemaiîntîlnită îmi trecu prin minte. Am
respins-o ca fiind imposibilă..., ilogică! Dar n-am putut s-o dau uitării. :
Abia îmi mai amintesc ceea ce a urmat. Totul părea confuz şi ireal. Ştiu că
oarecum ne-am dus sus, ne-am spus "noapte bună" în fugă, fiindu-ne
aproape groază să ne uităm unii în ochii celorlalţi, ca nu cumva să vedem
în ei vreo confirmare a propriei noastre temeri.
Settle s-a aşezat lîngă uşa doamnei Carmichael, ca să facă primul de gardă,
eu urmînd să-1 înlocuiesc la ora trei. Nu-mi făceam griji deosebite pentru
lady Carmichael; eram prea absorbit de imposibila mea teorie fantastică,
îmi spuneam că era imposibil, dar mintea îmi revenea la ea, fascinată.
Şi atunci, deodată, liniştea nopţii fu întreruptă. Se auzi vocea lui Settle, care
mă striga să vin. M-am repezit pe coridor.
Bătea şi pocnea cu toată puterea în uşa doamnei Carmichael.
- S-o ia dracul pe femeia asta! striga el. A închis-o!
- Dar...
- E înăuntru, omule! N-o auzi?
Din spatele uşii închise se auzi fioros un mieunat prelung de pisică. Urmat
de un ţipăt groaznic şi de încă unul... I-am recunoscut vocea doamnei
Carmichael.
- Uşa! am urlat eu. Trebuie s-o spargem. Peste un minut va fi prea tîrziu.
Am împins cu umerii în ea şi ne-am opintit din răsputeri. Cedă, rupîndu-se
şi noi era aproape să ne prăbuşim în cameră.
Lady Carmichael zăcea pe pat într-o baltă de sînge. Rar mi-a fost dat să văd
o scenă mai înfiorătoare. Inima încă-i bătea, dar avea răni mari căci pielea
gîtului era toată zgîriată şi sfîşiată... Cutremurîndu-mă, am şoptit:
"ghearele..." Un fior de oroare superstiţioasă mă trecu.
Am spălat şi-am bandajat cu grijă rănile şi i-am propus lui Settle c-ar fi mai
bine să ţinem secretă originea exactă a rănilor, mai ales faţă de
domnişoara Patterson. Am expediat o telegramă, de îndată ce poşta se
deschise, pentru ca să mi se trimită o soră de spital.
Acum se crăpa de ziuă. M-am uitat afară la peluza de dedesubt.
- îmbracă-te şi hai să ieşim, i-am spus brusc lui Settle. Lady Carmichael îşi
va reveni.
A fost gata repede şi am plecat împreună în grădină.
- Ce ai de gînd să faci?
- Să dezgrop cadavrul pisicii, i-am spus în două cuvinte. Trebuie să fiu
91
sigur...
Am găsit un hîrleţ într-o magazie de unelte şi ne-am apucat de lucru sub
fagul cel mare. în cele din urmă, săpăturile noastre au dat rezultate. N-a
fost o treabă
plăcuta. Animalul murise de o sâptămînă. Am văzut ceea ce doream.
- Asta-i pisica, am zis. Aceeaşi pisică pe care am văzut-o în prima zi în care
am venit aici.
Settle încerca să miroasă ceva. O undă de migdale amare era încă
perceptibilă.
- Acid prusie, constată el. Am încuviinţat din cap.
- La ce te gmoeşti? mă întrebă el curios.
- La ce te gîndeşti şi tu!
Presupunerea mea, îmi dădeam seama, nu era ceva nou pentru el; îi
trecuse şi lui prin cap.
- E imposibil, murmura el Imposibil! E în contradicţie cu toate ştiinţele, cu
natura... Vocea i se stinse cînd se cutremură. Şoarecele acela de aseară,
spuse el. Dar... o, n-ar putea fi!
- Lady Carmichael, am zis, este o femeie foarte ciudată. Ea posedă puteri
oculte, puteri hipnotice. Strămoşii ei au venit din Răsărit. Ştim noi cum ar fi
putut ea folosi aceste puteri asupra firii slabe, afectuoase a lui Arthur
Carmichael? Şi dă-ţi seama, Settle, daca Arthur Carmichael rămîne un
imbecil neputincios devotat ei, întreaga proprietate e practic a sa şi a fiului
său .pe care îl adoră, după cum mi-ai spus. Şi Arthur urma să se
căsătorească!
- Dar ce-o să facem, Carstairs?
- Nu-i nimic de făcut. Ne vom da toată silinţa, totuşi, să o apărăm pe lady
Carmichael de răzbunare.
Lady Carmichael îşi reveni încet. Rănile ei s-au vindecat cît s-.a putut de
bine; urmele acelui atac teribil le va purta probabil pînă la sfîrşitul vieţii.
Niciodată nu mă simţisem mai neajutorat.Puterea care ne învinsese era
încă in libertate, nestăpînită; eram totodată conştienţi că deocamdată nu
prea puteam vedea ce să facem altceva decît să aşteptăm. Eram hotărît
asupra unui lucru. De îndată ce lady Carmichael se simţea destul de bine ca
să se deplaseze, ea trebuia îndepărtată de Wol-den. Era o şansă ca teribila
manifestare să n-o poată urmări. Astfel zilele se scurgeau.
Fixasem 18 septembrie ca dată a plecării doamnei Carmichael. Dar în
dimineaţa zilei de 14 izbucni criza neaşteptată.
Mă aflam în bibliotecă, discutînd cu Settle detaliile cazului doamnei
Carmichael, cînd o cameristă agitată se repezi în încăpere.
- O, domnule! strigă ea. Veniţi repede! Domnul Arthur a căzut în eleşteu. El
s-a urcat în luntre, aceasta a pornit, s-a dezechilibrat şi a căzut! Am văzut
de la fereastră.
N-am mai aşteptat, am ieşit glonţ din cameră, urmat de Settle. Phyllis se
afla afară şi auzise povestea fetei. A venit în fugă cu noi.
Dar nu trebuie să ne temem, striga ea. Arthur este uii înotător minunat.
Aveam presimţiri rele, aşa că am gonit şi mai tare. Suprafaţa eleşteului era
netulburată. Luntrea goală plutea liniştită, dar nu era nici un semn în
privinţa lui Arthur.
Settle îşi scoase haina şi ghetele.
- Mă arunc, zise el. Tu ia undiţa din barcă şi pes-cuieşte ce poţi din cealaltă
luntre. Nu e foarte adînc.
Ni s-a părut c-am căutat foarte mult timp în van. Minut după minut. Şi
tocmai cînd nu mai aveam nici o nădejde, 1-am descoperit şi am adus pe
ţărm trupul aparent neînsufleţit al lui Arthur Carmichael.
Cîte zile voi avea n-am să uit niciodată agonia şi disperarea de pe faţa lui
Phyllis.
- Nu... nu...
92
Buzele ei refuzau să rostească cuvântul înfiorător.
- Nu, nu. draga mea, am strigat eu. O să-1 aducem la viaţă, nu te teme.
Dar, în sinea mea, nutream o slabă speranţă. Stătuse în apă jumătate de
oră. L-am trimis pe Settle în casă după pături calde şi alte lucruri necesare
şi-am început să-i fac respiraţie artificială.
Ne-am ocupat din răsputeri de el timp de peste o oră, dar nu dădea nici un
semn de viaţă. I-am făcut semn lui Settle să mă înlocuiască din nou şi m-
am apropiat de Phyllis.
- Mă tem, i-am spus cu blîndeţe, că nu mai are rost. Arthur nu mai poate fi
ajutat.
Ea rămase nemişcată o clipă şi apoi, deodată, se aruncă jos peste trupul
neînsufleţit.
- Arthur! strigă ea disperată. Arthur! întoarce-te la mine! Arthur întoarce-te,
întoarce-te!
Vocea ei răsuna ca un ecou îndepărtat în linişte. Deodată i-am atins braţul
lui Settle:
- Uită-te!
O uşoară undă de culoare apăruse pe faţa tînărului înecat. I-am simţit inima
bătînd.
- Continuă cu respiraţia, am strigat, îşi revine!
Clipele păreau să treacă în zbor acum. într-un timp uimitor de scurt îşi
deschise ochii.
Atunci, brusc, am observat o diferenţă. Aceştia erau ochi inteligenţi, ochi
umani...
Se opriră asupra lui Phyllis.
- Bună, Phil, spuse el slăbit. Tu eşti? Credeam că vii abia mîine.
Ea încă nu putea să vorbească, dar îi zîmbi. El se uita în jur tot mai uimit.
- Dar, zău, unde sînt? Şi... ce putred mă simt! Ce mi s-a întîmplat? Hei,
doctore Settle!
- Era cît pe-aci să te îneci - asta ţi s-a întîmplat, îi răspunse Settle întunecat.
Şir Arthur făcu o grimasă.
- Am auzit întotdeauna că te simţi bestial cînd îţi revii! Dar cum s-a
întîmplat? Am fost somnambul? Settle dădu din cap negativ.
- Trebuie să-1 ducem în casă, am hotărît eu, păşind înainte.
El se holbă la mine şi Phyllis mă prezentă:
- Doctorul Carstairs, care locuieşte aici. L-am sprijinit amîndoi şi-am pornit
spre casă. Ridică privirea deodată, ca şi cum îi venise o idee.
- Doctore, cred că asta n-o să mă încurce pentru 12, nu-i aşa?
- 12? am zis eu încet, te referi la 12 august?
- Da, la vinerea viitoare.
- Azi e 14 septembrie, spuse brusc Settle. Consternarea sa era evidentă.
- Dar, dar eu credeam că e 8 august? Trebuie să fi fost bolnav atunci?
Phyllis interveni iute pe tonul ei blînd.
- Da, ai fost foarte bolnav. El se încruntă.
- Nu înţeleg. M-am simţit foarte bine cînd m-am dus la culcare aseară,
desigur, se pare că nu a fost cu adevărat aseară. Totuşi, am visat, îmi
amintesc, vise... Se încruntă şi
213
mai mult străduindu-se să-şi reamintească. Ceva, ce era?... Ceva groaznic,
cineva mi-o făcuse... şi eu eram furios, disperat... Şi atunci am visat că
eram o pisică, da, o pisică! Nostim, nu-i aşa? Dar n-a fost un vis plăcut. A
fost iriai mult oribil! Dar nu pot să-mi reamintesc. Totul dispare cînd mă
gîndesc.
Mi-am pus mîna pe umărul său.
- Nu încerca să te gîndeşti, şir Arthur, i-am spus pe un ton grav. Fii
mulţumit să uiţi.
Mă privi uimit şi mă aprobă. AnTauzit-o pe Phyllis răsuflînd uşurată.
93
Ajunsesem în casă.
- Apropo, spuse şir Arthur deodată, unde este mater?
- A fost... bolnavă, îl informă Phyllis, după o oarecare pauză.
- O! Biata mater! în vocea lui se simţea o îngrijorare adevărată. Unde e? în
camera ei?
- Da, i-am spus, dar ar fi mai bine să nu tulburi...
Cuvintele îmi îngheţară pe buze. Uşa sufrageriei se deschise şi lady
Carmichael, în capot, ieşi în hol.
Ochii ei erau fixaţi asupra lui Arthur şi, dacă vreodată am văzut vreo privire
plină de teroarea unei vine absolute, atunci aceea a fost. Faţa ei nu mai
avea nimic uman din cauza groazei care o cuprinsese, îşi duse mîna la
gît.
Arthur se îndreptă spre ea cu afecţiunea băiatului.
- Hei, mater! Deci şi tu ai fost bolnavă? Zău, îmi pare groaznic de rău.
Ea se dădu cîţiva paşi înapoi, ochii dilatîndu-i-se. Apoi, deodată, cu strigătul
unui suflet damnat căzu pe spate prin uşa deschisă. • •
M-am repezit şi m-am aplecat asupra ei, apoi i-am făcut semn lui Settle.
214
- Sst! am şoptit. Du-1 sus încet şi apoi întoarce-te. Lady Carmichael a murit.
Se întoarse după cîteva minute.
- Ce-a fost? mă întrebă. Ce a determinat asta?
- Şocul, am spus întunecat. Şocul de a-1 vedea pe Arthur Carmichael, pe
adevăratul Carmichael înviat! Sau ai putea-o numi, aşa cum prefer eu,
judecata Domnului!
- Vrei să zici...
Ezită. M-am uitat în ochii lui, aşa că el înţelese.
- O viaţă pentru o viaţă, i-am spus cu subînţeles.
- Dar...
- O! Ştiu că un incident straniu şi neprevăzut i-a permis spiritului lui Arthur
Carmichael să se reîntoarcă în trupul său. Cu toate acestea, Arthur
Carmichael a fost ucis.
Mă privi pe jumătate îngrozit. :

- Cu acid prusie? întrebă el încet.


- Da, cu acid prusie.
Settle şi cu mine n-am mai vorbit niciodată despre asta. Era un lucru greu
de crezut. Potrivit punctului de vedere oficial, Arthur Carmichael a suferit
doar de o amnezie, lady Carmichael s-a tăiat la gît într-o criză temporară de
nebunie şi apariţia pisicii cenuşii a fost pură imaginaţie.
Dar, există două lucruri care, pentru mintea mea, sînt adevărate. Unul este
scaunul sfîşiat de pe coridor. Celălalt este şi mai semnificativ, Un catalog al
bibliotecii a fost găsit şi, după căutări îndelungate, s-a dovedit că volumul
care lipsea era o lucrare veche şi curioasă despre posibilităţile
metamorfozării fiinţelor umane în animale!
Şi încă un lucru. Sînt mulţumit că Arthur nu ştie nimic. Phyllis a închis
secretul acelor săptămîni în inima ei şi sînt sigur că ea nu-1 va dezvălui
niciodată soţului său pe care îl iubeşte atît de mult şi care s-a întors peste
marginea mormîntului la chemarea vocii sale.

SUMAR
Detectivii dragostei........................................................................................ 5
Serviciul de ceai "Arlechin"..................................................................... 31
Preaviz în
căsnicie .......................................................................................
.... 68
94
Cazul ofiţerului
nemulţumit .................................................................. 85
Floarea de magnolie .................................................................................. 107
Irisul galben ................................................................................................... 129
Misterul" Regata" ................................................................................. 149
De dragul unui cîine ................................................................................... 170
Ciudatul caz al lui şir Arthur Carmichael ....................................
190

95