CURS RELATII INTERNATIONALE: INTRODUCERE IN STIINTA POLITICII -SINTEZA

GHID DE STUDIU AL DISCIPLINEI INTRODUCERE IN STIINTA POLITICII

R.I.S.E.
2.Continutul tematic al cursului:
1.Obiectul de studiu al politologiei
2.Sistemul politic si societatea globala
3.Puterea politica
4.Statul - principala institutie politica a societatii
5.Partidele politice
6.Grupurile de presiune
7.Democratia
8.Societatea politica - societatea civila
9.Actiunea politica
10.Schimbarea si dezvoltarea sociala
11.Cultura politica
12.Interesele nationale
13.Perspectiva politologica asupra relatiilor internationale
14.Securitatea nationala si internationala
3.Bibliografie minima obligatorie:
Mihail Vasile-Ozunu, Introducere in stiinta politicii, curs, Bucuresti, Editura
Fundatiei Romania de Maine, 2007
Ion Mitran, Politologie, Editura Fundatiei Romania de Maine,
Pamfil Nichitelea, Bucuresti, 2005.
Adrian-Paul Iliescu, Introducere in politologie, Editura ALL, Bucuresti, 2002.
Gianfranco Pasquino Curs de stiinta politica, Editura Institutul European, Bucuresti,
2002

4.Bibliografie facultativa:
Ball, T., Dagger, R., Ideologii politice si idealul democratic, Iasi, Editura Polirom,
2000.
Dumitru Lepadatu, Procese si fenomene politice, Editura Actami, Bucuresti, 2000.
Mitran, Ion Politologia, Bucuresti, Editura Fundatia Romania de Maine,
2000.
Anton Carpinschi, Stiinta politicului, vol. I, Iasi, 1998.
Cristian Bocancea,
Giovanni Sartori, Teoria democratiei reinterpretata, Editura Polirom, 1999.
Samuel Huntington, Ordinea politica a societatilor in schimbare, Editura Polirom,
1999.
5.Prezentarea capitolelor:

1.Obiectul de studiu al politologiei

Obiectivul principal al acestui capitol il reprezinta elucidarea domeniului de referinta
al stiintei politicii si evolutia acestuia de-a lungul timpului.
Concepte cheie:
-politologie;
-politic-politica:
-teorie politica;
Rezumatul capitolului:
Politologia reprezinta una din stiintele legate de afirmarea politicului ca sistem si,
indeosebi, a statului. insasi denumirea de "Politologie" provine de la doua cuvinte grecesti:
"polis" - care inseamna stat, cetate si "logos" - stiinta, semnificand stiinta despre stat,
despre cetate, respectiv stiinta politica.
Sub aceasta denumire de "stiinta politicii" s-a dezvoltat de-a lungul timpului pana in
deceniul al VI-lea al secolului XX, cand a capatat denumirea de Politologie. Termenul de
"politologie" a fost lansat in perioada postbelica de catre germanul Eugen Fischer Baling si
francezul André Therive si folosit in 1954 de Gert von Eynern, pentru a denumi stiinta
politica.
Domeniul politic - obiectul de studiu al politologiei
Definirea obiectului unei stiinte in general si, in mod deosebit, al unei stiinte sociale
este o problema complexa care impune precizarea mai multor elemente, precum:
domeniul distinct pe care il studiaza si din ce unghi de vedere; categoriile, procesele
sociale si legile specifice; locul stiintei respective in sistemul stiintelor sociale, in general,
si in cadrul sistemului stiintelor din domeniul de activitate respectiv.
Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului social
global. Politicul reprezinta acel domeniu al vietii sociale in care se desfasoara viata
constienta a oamenilor, de regula in mod organizat, pentru promovarea anumitor interese
ce se manifesta sub o multitudine de forme, precum: interese individuale, generale, de
grup social, nationale, internationale, interese economice, spirituale, politice etc. Servirea
si promovarea diversitatii de interese, atunci cand se realizeaza in mod constient, prin
activitati organizate si programate, se constituie in domeniul politic.
Domeniul politic se prezinta sub trei aspecte: sistem politic, actiune politica si gandire
politica, intre acestea existand o stransa interdependenta.
Georges Burdeau, concepand politicul corelat cu ideea de structura, arata ca acesta
constituie osatura necesara societatii. in raport cu valorile politice, politicul este o structura
neutra, nefiind nici de stanga, nici de dreapta, ramanand insensibil la fluctuatiile istoriei.
Politica este activitatea ce consta in definirea puterii si exercitarea prerogativelor sale.
Politica este o functie necesara, un proces de creare a unor norme si valori. Ratiunea de a
fi a politicii este construirea politicului.
Ca structura politica a societatii, politicul este permanent corectat, imbogatit,
amplificat prin politica.
La Julien Freund, politicul este atat o categorie fundamentala, constanta si
indestructibila a naturii si existentei umane, cat si o realitate care ramane identica in spatiu
si timp, in ciuda variatiilor puterii si a regimurilor politice, a aspiratiilor confuze si
contradictoriale oamenilor. Politica este o activitate circumstantiala, cauzala si variabila in
formele sale, in orientarea sa, o activitate in serviciul organizarii practice si al coeziunii
societatii. J. Freund examineaza politicul in raport cu natura umana si societatea. Politicul
trebuie explicat "prin el insusi, prin legile sale si presupozitiile proprii, prin actiunea sa
specifica si nu prin alte lucruri, ca: economia, morala, biologia, psihologia", conchide J.
Freund.
in conceptia acestor politologi, politicul este elementul constitutiv al esentei sociale si
umane, identic cu sine si etern, iar politica reprezinta o manifestare istoriceste variabila a
politicului, o activitate necesara, dar cu un continut contingent. Raportul politic-politica
apare la acesti politologi si sub forma relatiei dintre elementul invariabil si aspectele
fenomenologice. Politicul este invariantul, care ramane acelasi in pofida tuturor
modificarilor ce se produc de-a lungul timpului la nivelul politicii; elementele invariante ale
structurii politicului sunt cele care-i dau calitatea sa specifica. Distinctia politic-politica ne
conduce si la distinctia obiectiv-subiectiv. Politicul este considerat un fenomen obiectiv al
realitatii sociale, iar politica o activitate subiectiva de permanenta revizuire a structurii
politice prin intermediul ideilor, credintelor sau reprezentantilor grupurilor sociale.
in legatura cu momentul aparitiei domeniului politic, in lumea politologilor exista
controverse. Unii politologi sustin ca politicul este constitutiv pentru esenta umana si
sociala si ca, deci, exista de cand exista societatea; altii considera politicul ca fiind un
fenomen care a aparut in anumite conditii istorice. Fiecare dintre aceste conceptii are
diferite variante.
Avand ca obiect de studiu domeniul politic, politologia studiaza categoriile, procesele
si legile specifice acestui domeniu sub aspectele sale cele mai generale. De aceea,
politologia constituie pentru domeniul politic o stiinta de maxima generalizare, ea studiind
legile cele mai generale ale acestui domeniu, cat si categoriile si procesele legate de ele.
Politologia in sistemul stiintelor politice
Prin continutul si scopurile sale, politologia este o stiinta despre domeniul politic.
Domeniul politic, ca domeniu al vietii sociale, constituie obiectul de studiu al mai multor
discipline politice. Alaturi de politologie, domeniul politic e studiat de stiinta dreptului, stiinta
statului, stiinta partidelor (stasiologia), istorie, filosofia politica, sociologia politica,
geopolitica, teoria relatiilor internationale, doctrinele politice, antropologia politica,
psihologia politica, teoria managementului politic etc. Fata de toate acestea, politologia
studiaza, dupa cum s-a mentionat, domeniul politic sub aspectele sale cele mai generale
si, ca atare, studiaza legile generale ale politicului, care sta la baza tuturor celorlalte stiinte
politice, ele fiind, intr-un fel, stiinte particulare ale politicului, in sensul ca fiecare dintre
acestea are in studiu un anumit segment al politicului si nu ansamblul sau.
Aceasta realitate a determinat pe multi politologi sa considere politologia ca stiinta
fundamentala a politicului.
Se poate vorbi insa despre alt gen de delimitare, referitor la aria de cuprindere a
fenomenelor si gradul de generalizare. Din acest punct de vedere, putem vorbi de stiinta
ca o teorie generala a domeniului, cum este politologia pentru domeniul politic, si de stiinte
particulare, cum sunt celelalte stiinte politice. Este adevarat ca unii politologi, vorbind
despre politologie si alte stiinte ale politicului, pun de multe ori semnul egalitatii intre ele.
Multitudinea aspectelor sub care se prezinta politicul a creat o situatie speciala, in
sensul ca fiecare politolog se opreste la o anumita latura a acestuia, declarand-o obiect al
politologiei.
Consideram ca politologia studiaza politicul ca sistem in multitudinea aspectelor sale:
relationale, institutionale, actionale, social-psihologice, culturale. Politicul este analizat atat
din punct de vedere structural-functional, prezentandu-se compunerea sa interioara, cat si
din punct de vedere istorico-genetic, evidentiindu-se evolutia, dezvoltarea sa.
Ca teorie generala despre domeniul politic, politologia are anumite functii:
- cognitiva (explicativa), deosebit de importanta pentru ca prin aceasta functie se
realizeaza cunoasterea si intelegerea fenomenului politic, interpretarea cat mai corecta a
acestui fenomen conducand la o atitudine si un comportament corespunzator - valabile
pentru societatea politica, dar si pentru societatea civila;
- prospectiva, care se refera la previziunea politica pe baza unor investigatii de
amploare, menita sa descifreze tendintele fenomenului politic, mutatiile ce survin in cadrul
raporturilor sociale pe plan national si international si al noilor cerinte de progres ale
societatii;
- axiologica (evaluativa) - indicatiile de valoare;
- normativa - reguli - nu sunt prescriptive ca in drept, etica sau religie;
- praxiologica.
Momente importante in constituirea si dezvoltarea politologiei in general, un demers
politologic contine diagnoze (caracterizari ale situatiilor politice sau sociale de interes,
enuntari de probleme), explicatii ale acestor situatii, eventual si previziuni (a ceea ce s-ar
putea intampla daca nu se iau masuri politic remediatoare) sau avertizari, argumentari (in
favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice, strategii, existente sau propuse)
si, in sfarsit, solutii la situatiile problematice identificate (solutiile sunt extrem de diverse;
ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare institutionala pana
la chemari la revolta, revolutie sau razboi, programe de restructurare globala a societatii
etc.).
Problema adevarului si a obiectivitatii
Ca si in alte domenii ale cunoasterii, in sfera stiintelor politice exista aspiratia catre o
prezentare obiectiva a realitatii si catre adevar.
Dar, la fel ca si in alte domenii, nu exista nici o garantie ca teoriile sau doctrinele
elaborate vor atinge, la un moment dat, obiectivitatea (totala) si adevarul (complet).
Resursele de cunoastere si posibilitatile de verificare ale omului sunt totdeauna limitate; in
ciuda intentiilor sau eforturilor facute, eroarea ramane totdeauna posibila. Pe scurt,
cunoasterea nu este niciodata infailibila.
Exista insa particularitati ale sferei politice care complica problema adevarului si a
obiectivitatii; nu numai comparativ cu stiintele exacte (matematica sau logica), dar si
comparativ cu alte discipline (stiintele naturii sau cele tehnice), politologia se confrunta cu
dificultati mai mari in incercarea de a stabili adevarul. Se impune deci o atenta inregistrare
a tuturor surselor de eroare sau deformare ce pot afecta rezultatele politologice.
Lista subiectelor:
-Domeniul de studiu al politologiei;
-Politologia in sistemul stiintelor sociale;
-Problema adevarului si obiectivitatii politologiei;
-Functiile politologiei.
2.Sistemul politic
Obiectivul acestui capitol il constituie intelegerea conceptului de sistem politic si a
rolului sau fundamental in cadrul societatii.
Concepte-cheie:
-sistem;
-sistem politic;
-sistem social global;
-structura sistemului politic;
-regim politic;
-institutii politice;
-relatii politice.
Rezumatul capitolului:
1. Sistemismul - paradigma a organizarilor complexe
Sistem. Cuvantul ca atare este unul dintre cele mai vechi, si nu o creatie a secolului
XX, asa cum s-ar crede.
Etimologic, provine din grecescul systema, reuniunea mai multor lucruri intr-un tot
(ansamblu organizat).
Conceptul de sistem are o dubla conditionare: materiala si spirituala:
1. Un ansamblu de elemente, obiecte, stari, procese existente in realitatea lor.
2. Construct mental in vederea cunoasterii acestor realitati.
Exista deci doua tipuri de sisteme: concrete si abstracte.
Orice sistem este un ansamblu de elemente aflate in conexiune, alcatuind o structura
integrata (intreg) cu proprietati si functii proprii, distincte de proprietatile partilor
componente.
Organizarea presupune existenta unor grade de manifestare a interrelatiilor
statornicite intre partile (starile) diferitelor sisteme.
Dupa cum se stie, societatea, privita intr-o abordare sistemica, constituie un sistem
social global, adica un ansamblu de relatii, procese si activitati umane aflate in interactiune
dinamica, avand ca finalitate crearea bunurilor materiale si valorilor spirituale menite sa
asigure existenta si progresul social.
Sistemul politic - componenta a sistemului social global
intre sistemul politic si sistemul social global exista un raport ca de la parte la intreg,
sistemul politic reprezentand o parte a sistemului social global, si anume acea parte care
se refera la elementele de organizare si conducere a vietii sociale.
Societatea este un sistem social global, deoarece omul ca element fundamental al
societatii este, in primul rand, o fiinta sociala, care comunica si intra in relatii interumane
cu semenii sai.
in literatura de specialitate, desi societatea este privita ca un sistem social global,
multi o considera mai mult decat un sistem social global, sau un sistem social global de un
anumit fel, si anume un sistem social global care se reflecta pe sine si intreg universul si
care are posibilitatea de perfectionare continua.
Ca orice sistem, si cel macrosocial reprezinta un ansamblu de elemente aflate in
conexiune si interactiune reciproca, alcatuind un intreg cu functii si caracteristici proprii,
calitativ distincte. Ordinea launtrica a oricarui sistem este data de natura si dinamica
relatiilor dintre parti si intreg, ca raporturi dintre sistem si subsisteme. Coeziunea
legaturilor interne ale unui sistem este mult mai puternica decat aceea a legaturilor
sistemului cu exteriorul. Totodata, orice sistem este un subsistem al unui sistem mai
cuprinzator.
Abordata din diferite unghiuri de vedere, societatea, ca sistem social global, este
alcatuita din mai multe subsisteme care, luate fiecare in parte, constituie sisteme de sine
statatoare, cu specific, relatii, dinamica si activitati proprii.
in mod cert, societatea omeneasca privita ca sistem social global nu poate fi redusa
la nici una din componentele sale si nici nu reprezinta doar suma acestora. Sistemul
societal, ca sistem complex, este relativ deschis, capabil nu numai de autoreglare, ci si de
autoperfectionare.
Corelatia de interdependenta dintre sistemul social global si sistemul politic este
esentiala prin faptul ca sistemul politic ca subsistem al unui sistem social global, mai ales
prin componenta sa - puterea politica, constituie liantul necesar al dinamismului tuturor
subsistemelor care alcatuiesc societatea globala, asigurand organizarea si conducerea la
nivelul intregii societati.
Sistemul politic reprezinta, asadar, un subsistem al sistemului social global
care cuprinde relatiile politice, institutiile politice si cultura politica, sistemul care
asigura organizarea si conducerea de ansamblu a societatii, functionalitatea ei.
Subsistemul politic ca parte componenta a sistemului social global se afla in stransa
interactiune cu celelalte subsisteme, pe care le influenteaza, fiind la randul sau, influentat
de acestea.
Constituindu-se ca un sistem cu rol de organizare si conducere de ansamblu a
societatii, sistemul politic slujeste si trebuie sa slujeasca atat societatea in intregul ei, cat
si fiecare subsistem in parte, interesele generale ale societatii, cat si cele individuale.
Experienta istorica a dovedit si dovedeste ca numai organizarea comunitatilor umane
in sisteme politice puternice, bine structurate, le-a asigurat acestora viabilitatea.
2. Continutul, structura si functionalitatea sistemului politic
Majoritatea politologilor lumii contemporane inteleg prin sistem politic ansamblul
relatiilor politice, al institutiilor politice, al conceptiilor politice si al raporturilor dintre
acestea, existente la un moment dat intr-o societate.
Dupa cum apreciaza mai multi politologi, pentru definirea conceptului de sistem politic
trebuie avute in vedere atat perspectiva structurala, cat si cea functionala. Din perspectiva
structurala, sistemul politic reprezinta un subsistem partial al sistemului social global, fiind
alcatuit din relatiile politice, institutiile politice, conceptiile politice, precum si din forme si
mijloace ale actiunii politice, cu normele si valorile politice corespunzatoare. Privit insa in
perspectiva functionala, sistemul politic asigura organizarea si conducerea societatii, a
sistemului social in ansamblu. Ca parte componenta a sistemului social global, sistemul
politic reprezinta ansamblul structural de relatii specializate, de laturi care se
conditioneaza reciproc asigurand functionarea, in raport cu exigentele ce decurg din
relatiile sale cu sistemul global, cu celelalte subsisteme, ca si din propriul mecanism de
autoreglare.
Pentru a intelege specificul si functionalitatea sistemului politic, trebuie analizate
structura si, respectiv, componentele sale:
relatiile politice, institutiile politice si cultura politica, precum si interactiunea lor.
Relatiile politice constituie acea parte a relatiilor sociale in care indivizii, grupurile
sociale si comunitatile umane actioneaza constient pentru organizarea si conducerea
societatii in care se implica prin raporturile ce se stabilesc in acest proces. Relatiile politice
se deosebesc, prin urmare, de restul relatiilor sociale, prin anumite caracteristici au un
caracter programatic, in sensul ca ele reprezinta numai acea parte a relatiilor sociale in
care indivizii si categoriile sociale intra in mod deliberat pentru realizarea scopurilor privind
organizarea si conducerea societatii; au un caracter organizat, manifestandu-se prin
intermediul institutiilor politice, al unor programe si platforme politice privind organizarea si
conducerea societatii. Prin urmare, relatiile politice sunt acele relatii care se stabilesc in
raport cu puterea politica, ce se constituie in pivotul principal in conducerea societatii.
Relatiile politice sunt intre partide, intre diferite institutii politice, care exprima vointa si
interesele diferitelor grupuri de cetateni privind organizarea si conducerea societatii; relatii
intre cetateni si puterea de stat; relatii intre partide si stat, care sunt de guvernamant sau
de opozitie; relatii intre state etc.
Institutiile politice constituie o componenta a sistemului politic, indicand gradul de
organizare politica a societatii la un moment dat.
Principala si cea mai veche institutie politica este statul cu intreg ansamblul
componentelor sale, existand, de asemenea, partidele politice, grupurile de presiune etc.
Trebuie avut in vedere ca nu orice organizatie din societate este si organizatie politica, ci
numai organizatiile care se implica in problema puterii politice.
Cultura politica constituie o alta componenta a sistemului politic si presupune
reflectarea in viata spirituala a modului de organizare si conducere politica a societatii.
Elementul esential al culturii politice il constituie doctrinele politice.
Toate cele trei componente ale sistemului politic se afla intr-o stransa legatura,
asigurand, in parte si impreuna, functionalitatea sistemului politic in calitatea sa de
reglator al vietii sociale, al organizarii si conducerii acesteia.
Functiile sistemului politic:
- functiile de mentinere si adaptare ale sistemului, care vizeaza crearea de noi
roluri politice si inlocuirea celor vechi, in raport cu exigentele sistemului;
- functiile de conversie politica, care vizeaza transformarea cererilor in bunuri de
valoare ce vor alimenta apoi sistemul: raportul dintre legislativ, executiv si juridic in cadrul
separatiei puterilor;
- functia de extractie, vizand capacitatea de a mobiliza, in profitul sistemului politic,
resursele materiale si umane ale mediului sau intern si international;
- functiile de reglementare, care privesc activitatea desfasurata de structurile
specializate ale sistemului politic in controlul comportamentului politic al indivizilor si
grupurilor;
- functia de mobilizare a resurselor politice, exprimand capacitatea sistemului
politic de a identifica aceste resurse, de a-si da seama daca ele sunt suficiente sau
sarace, de a constientiza "costurile" si de a gasi mijloacele cele mai adecvate de orientare
a acestor resurse spre indeplinirea obiectivelor urmarite;
- functia de determinare a scopurilor si sarcinilor sociale isi gaseste expresia in
acte normative programatice, formulate in concordanta atat cu interesele celor care ocupa
pozitii-cheie in viata politica, cat si cu interesele legitime ale guvernantilor;
- functia de integrare a elementelor societatii in structuri social-politice si intarirea
coeziunii lor in jurul obiectivelor generale.
in legatura cu functiile sistemului politic, se impun cateva precizari:
a) toate aceste functii sunt specifice oricarui sistem politic, dar ele difera, in fiecare
tara si in fiecare etapa, prin continutul lor concret, - dat de scopurile si sarcinile specifice -
, prin formele de manifestare si mecanismele de realizare;
b) ele depind de maturizarea unor conditii obiective si subiective necesare pentru a
face posibila coordonarea sistemului social global, ca si de cresterea responsabilitatii
factorului politic in conducerea sociala;
c) calitatea si capacitatea modelatoare a acestor functii depind nemijlocit de dinamica
propriu-zisa a sistemului politic, determinata de un set de factori ce provin din mediul
social, din insusi sistemul politic si componentele sale, ca si din mediul international;
d) aceasta dinamica este orientata in directia optimizarii functiilor sistemului politic, in
sensul maximizarii posibilitatilor de raspuns adecvat la cerintele mediului intrasocietal si
international si al minimizarii constrangerilor care tind sa limiteze aria alegerilor posibile in
elaborarea acestor raspunsuri.
3. Relatia sistem politic - regim politic
Regimul politic constituie una din cele mai importante probleme care au facut obiectul
preocuparilor atat ale cetatenilor, cat si ale oamenilor politici si politologilor.
Prin regim politic se poate intelege modul concret de organizare si functionare a
sistemului politic, de constituire a organelor de conducere in societate in raport cu
cetatenii. Rezulta din definitie ca regimul politic exprima un raport direct intre organele de
conducere din societate si cetateni, organele de conducere nefiind legate numai de stat, ci
si de intregul sistem politic. Daca organele de conducere in societate se constituie prin
consimtamantul cetatenilor, ca expresie a vointei si intereselor lor, regimurile sunt
democratice. Daca organele de conducere ale societatii se constituie fara consimtamantul
cetatenilor, fara ca acestia sa fie consultati, fara a li se exprima vointa si interesele,
regimurile politice sunt dictatoriale.
Lista subiectelor:
-Conceptul de sistem politic;
-Continutul, structura si functionalitatea sistemului politic;
-Functiile sistemului politic;
-Relatia sistem politic-regim politic.
3.Puterea politica
Obiectivul fundamental al acestui capitol il reprezinta intelegerea conceptului de
putere politica si a locului sau central in cadrul politicii.
Concepte cheie:
-putere politica;
-autoritate politica;
-legitimitate politica;
-forta politica;
-influenta politica;
-prestigiu politic.
Rezumatul capitolului:
Daca de la greci am mostenit termenul de politica, de la romani am preluat un alt
concept fundamental: puterea.
Din Antichitate si pana in prezent, puterea a ramas elementul central al politicii.
1. Puterea politica si conceptele corelative
in Leviathanul lui Hobbes, puterea este conceputa ca ansamblul mijloacelor de care
dispune un om pentru a obtine un bun oarecare, pe care nu-l poseda inca.
Materializarea cea mai consistenta a viziunii mecanice o intalnim la reprezentantii
behaviorismului, pentru care puterea consta intr-o relatie de influentare a
comportamentului unui actor social de catre altul: "Exercitarea unei puteri este o relatie in
care un actor A incearca in mod vizibil si observabil de a-l incita pe un actor B sa faca
ceea ce vrea A, lucru pe care B nu l-ar fi facut in alte circumstante".
Trecand din domeniul puterii ca fenomen social general in domeniul particular al
politicului, putem observa ca puterea se manifesta tot ca o relatie de influentare, de
comanda si ascultare (sau de dominatie si supunere), numai ca miza acestei relatii o
reprezinta mijloacele de realizare a acestora. Se poate spune, asadar, ca puterea politica
este "capacitatea de a-i obliga pe actorii unui sistem social dat sa-si indeplineasca
obligatiile pe care le impun obiectivele colective, mobilizand resursele societatii in vederea
atingerii obiectivelor propuse".
Puterea politica este, in acest caz, mijlocul prin care o societate dureaza sau chiar
mijlocul prin care un nou tip de societate se instituie.
Indiferent de modul de definire a puterii politice, nu pot fi evitate unele concepte ca:
influenta, autoritatea, forta, dominatia, supunerea, legitimitatea etc. Iar in manifestarile
puterii politice avem de-a
face, in esenta, cu influentarea comportamentelor, prin persuasiune sau prin forta, fie
in virtutea legitimitatii guvernantilor, fie in scopul contestarii acestei legitimitati. De aceea,
orice analiza a fenomenului puterii politice are nevoie de o explicitare prealabila a
conceptelor pe care le-am enumerat si a realitatilor pe care ele le acopera. in exercitarea
rolului sau in cadrul societatii, puterea politica utilizeaza o serie de mijloace economice,
sociale, politice, ideologice, folosind fie metoda convingerii, fie pe cea de constrangere
pentru a-si impune propria vointa.
Capacitatea puterii de a-si impune vointa in societate printr-o diversitate de mijloace,
pentru a-si asigura stabilitatea si functionalitatea,constituie autoritatea politica.
Autoritatea politica este o ipostaza a puterii politice, reprezentand modalitatea
concreta de manifestare a puterii.
Forta puterii politice este cu atat mai mare, cu cat autoritatea politica se realizeaza
mai ales prin convingere, prin adeziunea maselor la activitatea puterii politice. Asadar,
adevarata autoritate politica este aceea prin care puterea se impune preponderent prin
convingere. Cea mai simpla definitie a autoritatii politice ar putea fi capacitatea puterii de a
obtine ascultare fara constrangere.
Strans legata de putere si, respectiv, de autoritatea politica exista legitimitatea
politica. Cuvantul legitimitate provine, de asemenea, din latina: legitimus - conform cu
legea.
Legitimitatea politica reprezinta un principiu conform caruia un sistem de
guvernamant, puterea politica se exercita pe baza unui anumit drept conferit, de regula, de
guvernanti, pe baza unor intelegeri
legiferate. Constituind recunoasterea de catre cetateni a unui drept de guvernare al
puterii politice, legitimitatea politica confera puterii autoritate politica. Cu cat o putere este
mai legitima, cu atat autoritatea ei politica este mai mare.
Constituind o intelegere intre conducatori si condusi, legitimitatea politica, ca si
puterea politica, are un caracter concret istoric. Din acest punct de vedere, istoria
inregistreaza doua forme de manifestare a legitimitatii: legitimitatea divina si legitimitatea
civila.
Fara indoiala, in manifestarea ei sociala puterea este "o forta latenta". Altfel spus,
forta este "puterea in actiune". intrucat "puterea simbolizeaza forta" ce poate fi aplicata in
orice situatie sociala, rezulta ca puterea nu este nici forta si nici autoritate, dar ea
conditioneaza existenta ambelor fenomene. Prin urmare, puterea este abilitatea de a folosi
forta, nu folosirea reala a acesteia. Din aceasta perspectiva se poate afirma ca puterea
este capacitatea de a introduce forta intr-o situatie sociala.
Influenta politica reprezinta un complex de actiuni politice,intreprinse mai mult sau
mai putin deliberat, pentru a forma sauschimba comportamentele politice ale unor indivizi,
grupuri s.a.
in stransa legatura cu puterea politica, autoritatea politica si legitimitatea politica se
afla si prestigiul politic. Sintagma prestigiu politicdesemneaza o apreciere pozitiva de
care se bucura o persoana, un organism politic, un grup in virtutea valorilor si actiunilor
promovate.
Dupa definirea sumara a principalelor concepte care apar in discursul despre putere,
ajungem la o definitie mai complexa a puterii politice, pe care o putem considera drept
acea capacitate a unei instante sociale de a determina obiectivele comunitare si de a le
impune si realiza, gratie fortei de care dispune, gratie legitimitatii si increderii pe care
oamenii o au in caracterul sau binefacator.
2. Ontologia puterii
Tratata in orizontul politicului, puterea se prezinta invariabil ca o relatie intre actori
sociali, o relatie in care unii conduc, iar altii asculta sau, dupa caz, unii domina, iar ceilalti
se supun. Cele doua cadre generale de fenomenalizare a substantei puterii nu lamuresc,
insa, motivul pentru care distributia rolurilor de conducator (sau dominant) si de condus
(sau supus) este acceptata si dainuie in diversele comunitati umane, dupa cum nu explica
nici metamorfozele puterii si ale societatii de la o epoca istorica la alta. La toate speciile de
animale, dominatia in cadrul grupurilor are mereu aceleasi mecanisme si aceleasi forme
de manifestare, determinate in principal de instincte. Forta fizica se afla intr-un raport
nemijlocit cu capacitatea de dominatie asupra celorlalti membri ai turmei, ai clanului sau
asupra indivizilor care ocupa un areal oarecare. Specia umana a generat, insa, raporturi
de putere care nu se bazeaza decat in ultima instanta pe masurarea fortei fizice.
Daca exista o esenta a puterii, atunci aceasta trebuie sa dea seama deopotriva de
realitatea puterii in lumea animala si in societatile umane, indiferent de spatiul geografic si
de timpul istoric.
Se poate afirma ca puterea are o dubla esenta: subiectiva si obiectiva sau individuala
si sociala. in orizont subiectiv "fie ca se numeste Ťenergieť, Ťlibidoť in sens psihologist,
Ťagresivitateť in sens etologic, Ťtendinta de evaziuneť sau Ťde violentať in sensul
sociologiei actuale etc., ea ocupa un loc pe cat de important, pe atat de ignorat de obicei
in ansamblul facultatilor umane". Din perspectiva obiectiva, esenta puterii consta intr-un
mecanism integrator si reglator generat de fiecare "pseudo-specie" pe care o numim
cultura sau civilizatie umana.
Dependenta care caracterizeaza relatia de putere nu trebuie privita ca un fapt cu
sens unic, adica drept un sistem de actiune care include o cauza si un efect net separate
ca secvente logice si ca entitati sociale. Relatia de putere, prezenta in toate interactiunile
sociale, presupune ca protagonistii sai sa dispuna fiecare in parte de o marja de libertate,
de posibilitatea de a alege intre a face sau a nu face un anumit lucru. Puterea este,
desigur, o relatie asimetrica.
Puterea reprezinta, asadar, o relatie sociala in cadrul careia actorii, posesori ai unor
capacitati fizice si intelectuale diferite, isi influenteaza reciproc comportamentele si
actiunile, chiar daca aparent influenta are sens unic, de la actorul mai puternic spre cel
mai slab.
Asemenea unui joc, in care sportivul mai abil conduce "ostilitatile" si ii impune
partenerului majoritatea mutarilor, dar nu poate face abstractie de miscarile lui
imprevizibile, curajoase sau chiar absurde, puterea - ca relatie sociala - implica
tranzactia, competitia, supravegherea si tatonarea reciproca a actorilor sociali.
in sfera puterii intra:
- puterea suverana a statului, prin capacitatea sa de a organiza si conduce
societatea in interesul comunitatii umane respective si de a o reprezenta in raporturile cu
alte comunitati. De aceea, statul cu principalele sale structuri (legislativa, executiva,
judecatoreasca) reprezinta pivotul puterii politice;
- partidele si alte organizatii politice, care, prin elaborarea unor optiuni de organizare
si conducere a societatii si daca se bucura de adeziunea maselor, pot sa asigure
exercitarea guvernarii in stat;
- mijloacele de informare in masa care, prin capacitatea lor de influentare, au un
mare rol in adoptarea unor atitudini si impunerea unor pozitii in conducerea societatii.
Pentru indeplinirea rolului sau, puterea are mai multe functii:
- functia programatica, decizionala consta in elaborarea unor programe, a liniilor
directoare in care elementul esential il constituie decizia, in conformitate cu care trebuie
sa se actioneze;
- functia organizatorica consta in capacitatea puterii de a stabili formele
organizatorice cele mai adecvate si de a mobiliza grupurile sociale asupra carora isi
exercita puterea pentru a actiona in conformitate cu programul adoptat;
- functia ideologica rezida in educarea oamenilor in spiritul valorilor ce decurg din
programul stabilit si prin care se incearca obtinerea adeziunii indivizilor la decizia
adoptata;
- functia coercitiva, de constrangere prin diferite mijloace, fie pentru a determina pe
oameni sa actioneze in conformitate cu cele adoptate, fie de reprimare a impotrivirii celor
ce se opun;
- functia de control, de urmarire a modului in care linia stabilita este respectata si a
masurilor ce se impun, in conformitate cu legea;
- pregatirea de specialisti care sa se ocupe in exclusivitate de organizarea vietii
sociale in conformitate cu vointa puterii politice, indeosebi in exercitarea guvernarii.
Deoarece puterea se exercita intr-un cadru organizat, prin intermediul unor institutii,
organizatii, asociatii, functiile puterii sunt exercitate intr-un mod specific, de fiecare
organism in parte.
Lista subiectelor:
-Puterea politica si conceptele sale corelative;
-Ontologia puterii politice;
-Functiile puterii politice;
-Sfera puterii politice.
4.Statul-principala institutie a sistemului politic
Obiectivul acestui capitol este de a prezenta statul si rolul sau in cadrul societatii.
Concepte cheie:
-stat;
-forma de stat;
-forma de guvernamant;
-structura de stat;
-suveranitatea statului;
-statul de drept.
Rezumatul capitolului:
Statul reprezinta principala institutie a sistemului politic, deoarece prin intermediul sau
se realizeaza elementele esentiale ale organizarii si conducerii societatii.
1. Conceptul de stat. Aparitia si evolutia statului
Problema definirii statului a constituit o preocupare a politologilor si a altor oameni
de stiinta inca din Antichitate si care continua si in prezent. Exista o mare diversitate de
pareri privind definirea statului, avand fiecare, luata in parte, elementele rationale care
contribuie la elaborarea unor definitii cat mai corespunzatoare ale conceptului de stat.
Diversitatea de pareri privind conceptul de stat se explica prin: nivelul de
cunoastere propriu momentului istoric dat, imprejurarile istorice in care s-a gandit,
diversitatea de criterii de la care s-a plecat etc.
Dintre teoriile care s-au formulat in legatura cu geneza si continutul statului si care
au o larga circulatie, mentionam urmatoarele: teocratica, in lumina careia statul apare ca o
creatie divina, respectul si supunerea fata de aceasta fiind apreciate ca o indatorire
religioasa.
Astfel de teorii intalnim in perioada antica, in feudalism si chiar in conditiile de astazi
cand, in unele constitutii, se formuleaza ideea ca monarhul domneste din mila lui
Dumnezeu; patriarhala, care sustine ca statul ar fi luat nastere direct din familie, iar
puterea monarhului din puterea parinteasca. Elemente ale acestei conceptii se intalnesc,
de asemenea, in Antichitate, la Aristotel, dar si in epoca moderna, de exemplu la
politologul Robert Filmer, care (intr-o lucrare intitulata Patriarhul, aparuta in 1953) dezvolta
aceasta teorie, sustinand ca monarhul detine puterea ca mostenitor al lui Adam, care a
primit prin bunavointa lui Dumnezeu aceasta putere, ca si puterea parinteasca (conceptie
combatuta de John Locke); contractuala, potrivit careia statul a aparut pe baza unei
intelegeri intre putere si cetateni, ca o necesitate naturala, teorie sustinuta din Antichitate,
dar dezvoltata in Epoca Luminilor, in mod deosebit de Ch. Montesquieu si J.J. Rousseau;
violentei, potrivit careia statul a aparut ca rezultat al starilor conflictuale dintre oameni, in
care tribul invingator isi subordona tribul invins.
Ca reprezentanti ai acestei teorii pot fi considerati Eugen Dühring, Oppenheimer etc.
in cadrul acestei conceptii poate fi inserata si teoria marxista, care sustine ca statul este
rezultatul luptei de clasa; organicista, care transpune mecanic situatia din natura in
societate, in care statul ar reprezenta anumite celule specializate pentru a asigura
functionalitatea organismului social; rasista, ca varianta a teoriei violentei, in care o rasa
trebuie sa domine alta rasa; psihologista, care explica existenta statului prin factori de
ordin psihologic si afirma ca in societate exista doua categorii de oameni, din punct de
vedere psihic, unii destinati sa conduca si altii sa fie condusi; juridica, potrivit careia
raporturile dintre oameni nu pot exista decat pe baza unor reglementari juridice.
Majoritatea acestor teorii contin un anumit adevar, dar sufera prin unilateralitatea lor,
data atat de contextul istoric al elaborarii, cat si de mobilurile ideologice.
Fara a opera o analiza minutioasa a tuturor acestor teorii, vom preciza ca, din punct
de vedere stiintific, statul este considerat de catre mai multi analisti ca forma de organizare
politica a societatii aflata pe diferite trepte de dezvoltare, elementele cadru ce
conditioneaza existenta statului fiind: teritoriul, populatia si caracterul de organizare
politica.
Statul poate fi definit ca principala institutie prin care se exercita puterea politica in
societate, in limitele unui anumit teritoriu, de catre un grup organizat de oameni care isi
impun vointa membrilor societatii privind modul de organizare si conducere a acesteia.
2. Esenta statului. Tipologie
Elucidarea tipului si formei de stat constituie, de asemenea, o problema de baza a
teoriei statului, ea lamurind, pe de o parte, esenta statului intr-o anumita perioada, iar pe
de alta parte, forma lui concreta de manifestare.
Statul, ca manifestare a vointei tuturor cetatenilor de a se organiza politic pe baza de
lege, a cunoscut doua tipuri: unul de esenta dictatoriala, absolutista, care a aparut ca
expresie a unor comandamente istorice, dar prin nesocotirea vointei cetatenilor sau printro
presupusa legitimitate de ordin divin, si altul de tip democratic, care, indiferent de forma,
constituie o expresie a vointei cetatenilor materializata prin consimtamantul dat.
Pentru a intelege pe deplin statul ca institutie politica, trebuie studiata si cunoscuta
problema formelor de stat. Esenta statului, adica tipul de stat respectiv, se manifesta prin
mai multe forme in raport de conditiile concrete ale epocii si tarii respective.
Forma de stat are in vedere modul de organizare a puterii de stat si, in special,
structura si functionarea organelor supreme de conducere.
Rezulta ca forma de stat, indiferent de esenta, este data de trei elemente: forma de
guvernamant, structura statului si regimul politic.
Forma de guvernamant este un raport intre organele de stat in procesul de
constituire si exercitare a puterii. Daca ne referim la statele existente astazi in lume, din
punctul de vedere al formei de guvernamant exista: monarhii constitutionale, republici
parlamentare si republici prezidentiale.
Structura statului reprezinta un raport intre organele centrale si locale ale statului.
Sub acest aspect putem distinge: state unitare, state federative si confederatii statale.
Regimul politic reprezinta pentru multi politologi un element al formei de stat, pentru
altii, un element al sistemului politic. Avand in vedere ca statul reprezinta institutia centrala
a sistemului politic, este neindoielnic faptul ca regimul politic este legat, in primul rand, de
stat, constituind un element al formei de stat, si anume elementul hotarator, pentru ca el
exprima un raport intre organele de stat si cetateni.
Daca organele de stat se constituie prin consultarea cetatenilor, ca expresie a vointei
acestora, avem de-a face cu un regim politic democratic.
Si invers, daca organele de stat se constituie fara consimtamantul cetatenilor,
ignorand vointa acestora, regimul politic pe care acestea il promoveaza este unul de
factura dictatoriala. De aceea, in analizele politologice, cand se urmareste elucidarea
esentei statului, se vorbeste despre regimul politic.
3. Trasaturile, rolul si functiile statului
a) Trasaturile statului. Din continutul definitiei se desprind principalele trasaturi ale
statului. Acestea sunt:
- este institutia politica cu cel mai inalt grad de organizare si structurare. Sub acest
aspect, statul are trei componente bine conturate si strict organizate: puterea legislativa,
puterea executiva si puterea
judecatoreasca, toate acestea fiind organizate atat la nivel central, cat si local, si se
slujeste de un aparat specializat, constituit in diferite institutii (parlament, guvern, tribunal,
ministere, armata, politie etc.).
Prin gradul sau de organizare si institutionalizare, diversificat pe orizontala si
verticala, statul asigura exercitarea, in principal, a puterii politice in societate;
- constituie o organizatie politica a unei comunitati umane pe raza unui teritoriu
delimitat prin frontiere stricte. De regula, statul reprezinta modul de organizare politica a
natiunilor in cadrul frontierelor respective, sub forma statelor nationale;
- are caracter suveran, prin faptul ca reprezinta organizarea politica a unei comunitati
umane in cadrul unei frontiere, ca expresie a vointei cetatenilor;
- este o institutie specializata, care asigura functionalitatea sociala prin contributii
financiare ale cetatenilor, prin impozite;
- are caracter istoric, aparitia sa fiind impusa de nevoile dezvoltarii sociale, de faptul
ca o comunitate umana, ca sistem social global, nu poate sa existe si sa functioneze fara
organizarea politica asigurata prin intermediul statului;
- are, de regula, caracter national cel putin pentru epocile moderna si contemporana,
reprezentand organizarea politica a unei natiuni.
Prin trasaturile sale, prin modul sau de organizare, prin scopul pentru care a aparut,
statul constituie principala institutie a sistemului politic, caruia ii da contur si consistenta.
Se poate conchide ca si cronologic, si ca rol, statul a aparut ca prima institutie
politica, mentinandu-si prioritatea si ca importanta in cadrul sistemului politic.
b) Functiile statului. Rolul statului ca principala institutie de organizare si conducere
politica a societatii se realizeaza prin anumite functii:
- legislativa, prin care statul, prin organismele sale specializate, adopta intreaga
legislatie din societate, inclusiv constitutia, prin care se reglementeaza activitatea din toate
sferele vietii sociale si prin care sunt prevazute drepturile si libertatile cetatenilor, cat si
obligatiile si indatoririle acestora;
- organizatorica, functie care are in vedere transpunerea in viata a legilor si altor
decizii adoptate, cat si organizarea intregii activitati pe diferite domenii de activitate, pentru
asigurarea desfasurarii normale a vietii sociale, realizata, indeosebi, de executiv;
- judecatoreasca, prin care se supravegheaza aplicarea corecta a legilor si
sanctionarea incalcarilor acestora;
- economica, functie care consta, pe de o parte, in faptul ca statul este organizatorul
direct al productiei, al activitatii economice in cadrul proprietatii de stat, publice si, pe de
alta parte, in faptul ca asigura intreg cadrul politico-organizatoric prin care agentii
economici independenti sa-si desfasoare activitatea, vizand armonizarea intereselor
generale in vederea unei activitati eficiente;
- sociala, prin care se asigura conditiile ca toti cetatenii tarii, independent de pozitia
sociala, sa duca o viata decenta prin organizarea unui sistem de protectie sociala,
asigurari sociale, sanatate etc.;
- administrativa, prin care se asigura servicii catre intreaga populatie pentru
desfasurarea normala a tuturor activitatilor, precum: energie, apa, salubritate, reparatii
publice etc.;
- culturala, prin care se asigura conditii de instruire si educatie a tuturor cetatenilor
prin institutiile specializate, conditii de cercetare stiintifica, de afirmare a capacitatilor
creatoare etc.;
- functia de aparare a ordinii sociale si asigurare a convietuirii normale, care are o
latura preventiv-educativa si alta coercitiva, prin care se sanctioneaza actele antisociale,
savarsite de anumite elemente (diversionisti, spioni, delapidatori, hoti, huligani etc.);
- ecologica, prin care se apara si se conserva mediul ambiant, biologic, prin masuri
indreptate impotriva tuturor surselor sau agentilor de poluare;
- apararea tarii, a independentei si suveranitatii statale, a integritatii teritoriale si a
ordinii de drept;
- organizarea colaborarii cu statele lumii pe diferite planuri: politic, economic, stiintific
etc.;
- apararea pacii in lume, mentinerea unui climat de liniste si intelegere intre popoare;
- functia de autoconservare - protejarea comunitatii nationale;
- functia de mediere si supraveghere;
- functia de reglare: interventie si control;
- functia de intreprinzator - incurajarea oricarei actiuni favorabile.
De-a lungul evolutiei istorice, organizarea politica a societatii indeosebi prin principala
sa institutie - statul - s-a realizat tot mai mult pe baza perfectionarii structurilor statale in
raport cu cetatenii si a unor legi riguroase, care stabileau atat drepturile si libertatile
cetatenilor, cat si obligatiile organelor de stat de a actiona in spiritul legii.
insasi denumirea de stat de drept indica faptul ca statul isi exercita puterea sa
politica pe baza legilor, folosind forta argumentului, si nu argumentul fortei.
in stransa concordanta cu prevederile din documentele enuntate si cu practica
internationala, statul de drept isi exprima puterea in conformitate cu legea si are la baza
activitatii sale o serie de trasaturi, precum:
- un cadru legislativ adecvat, care sa reglementeze raporturile sociale in ansamblul
lor, iar toti cetatenii, indiferent de pozitia lor sociala sau politica, sa fie egali in fata legii, sa
respecte legea ca element suprem in stat. Prin urmare, suprematia legii se constituie intrun
principiu de baza al statului de drept;
- organele puterii de stat (centrale si locale) sa fie alese de cetateni, prin vot
universal, direct si secret, pe baza unor optiuni ale pluralismului politic;
- separatia puterilor in stat, parlamentul trebuind sa constituie puterea legislativa,
guvernul - puterea executiva (ca emanatie, de regula, a parlamentului si responsabil in
fata acestuia sau a corpului
electoral) si puterea judecatoreasca, veghind la respectarea legilor si sanctionarea
incalcarii lor, judecatorii actionand independent si impartial;
- datoria guvernului si a autoritatilor publice de a se conforma constitutiei si de a
actiona conform legii;
- delimitarea clara intre stat si partidele politice;
- fortele militare si politia trebuie sa fie plasate sub controlul autoritatii civile, in fata
careia sunt raspunzatoare;
- circulatia libera a informatiei si persoanelor, dreptul la libera exprimare si organizare
politica si profesionala al tuturor cetatenilor in conformitate cu legea, care sa faca posibil
controlul puterii politice in societatea civila;
- respectarea drepturilor omului in conformitate cu prevederile internationale
consacrate.
in epoca contemporana, statul de drept reprezinta tot mai mult elementul esential al
puterii politice din diferite tari, constituind un factor de baza al progresului general, de
inflorire si prosperitate a natiunilor.
Lista subiectelor:
-Aparitia si evolutia statului;
-Trasaturile statului;
-Functiile statului;
-Tipuri de stat;
-Statul de drept.
5.Partidele politice
Obiectivul principal al acestui capitol este de a prezenta conceptul de partid politic si
rolul partidelor politice in cadrul sistemului politic.
Concepte-cheie:
-partid politic;
-sisteme de partide politice;
-monopartidism;
-multipartidism.
Rezumatul capitolului:
Existenta partidelor politice, partidismul, ca fenomen politic, reprezinta un element
esential al unei vieti democratice. intre partidism si democratie exista o relatie directa
biunivoca, in sensul ca democratia incepe sa se manifeste cu adevarat o data cu aparitia
si dezvoltarea partidelor ca institutii politice, acestea putand sa desfasoare o activitate
sistemica si de amploare numai intr-un climat democratic autentic.
Pentru intelegerea clara a partidismului ca fenomen politic, o mare importanta o are
conceptul de partid politic. incercarile de definire a partidelor politice au in vedere
existenta lor ca sisteme grupale, care concentreaza mase de indivizi polarizati prin
interese comune si factori ideatici comuni, a caror rezultanta este o cauza politica unitara
raportata la puterea de stat existenta, la regimul politic din cadrul comunitar dat.
Dificultatea elaborarii conceptului de "partid" consta, in mare masura, in faptul ca
exista o varietate de partide cu o diversitate de programe si orientari, care sustin ca
principalul lor scop il constituie servirea intereselor poporului, ale democratiei, libertatii.
insesi denumirile diferitelor partide sugereaza ca ele sunt in slujba poporului.
Exista, de pilda, partide care implica in denumirile lor termeni ca: democrat,
national, muncitoresc, taranesc, popular, republican, al dreptatii sociale etc. La acestea se
adauga faptul ca, in unele situatii, intre programele partidelor si modul cum sunt transpuse
ele in practica exista serioase discrepante. Experienta istorica a dovedit ca multe partide,
afirmand ca tel slujirea poporului, au dus, practic, o politica antipopulara, in contradictie cu
interesele fundamentale ale cetatenilor.
in literatura de specialitate au existat si exista preocupari permanente pentru
definirea conceptului de "partid politic", preocupari care au condus la conturarea unei
definitii cuprinzand trasaturile esentiale ale partidului.
Prin partid politic se intelege, deci, o grupare de oameni constituita pe baza liberului
consimtamant, care actioneaza pragmatic,constient si organizat pentru servirea intereselor
unor clase, grupuri sociale, comunitati umane (popoare, natiuni), pentru dobandirea si
mentinerea puterii politice in vederea organizarii si conducerii societatii,in conformitate cu
idealurile proclamate in platforma program.
Din definitie rezulta o serie de trasaturi specifice partidului si care il deosebesc de
alte institutii politice:
- caracterul constient pronuntat, deoarece partidul se constituie prin liberul
consimtamant al cetatenilor care adera la o conceptie, la un program, la o ideologie. Un
partid uneste deci oameni care impartasesc acelasi crez politic, doritori sa-l slujeasca si
capabili s-o faca;
- caracter organizat, partidul structurandu-se in forme organizatorice pe verticala si
orizontala, locale si centrale, iar membrii partidului supunandu-se unor rigori si discipline
specifice partidului respectiv;
- caracterul de grupare sociala - uneori declarat - in sensul ca partidele servesc, in
primul rand, interesele unei categorii sociale;
- caracter istoric, partidele aparand o data cu organizarea politica a societatii si
evoluand impreuna cu aceasta.
Rolul partidelor in organizarea si conducerea democratica a societatii se manifesta
prin anumite functii, precum:
- potentarea procesului de constientizare privind interesele fundamentale ale unor
grupuri tot mai largi de cetateni si atragerea acestora spre o activitate politica constienta.
Aceasta functie se realizeaza prin programele si platformele partidelor, care inscriu
afirmarea unor idealuri de libertate si progres, pe care le vor propaga in randurile maselor;
- organizarea cetatenilor pe temeiul unor principii si reguli care asigura
desfasurarea unei actiuni constiente, dirijate spre un anumit scop. Cetatenii pot fi grupati
atat in partide si alte formatiuni politice, actionand pe baza platformelor-program ale
acestora, cat si in organizatii profesionale de tip sindical;
- formarea si pregatirea cadrelor in scopul asigurarii personalului calificat pentru
aparatul de stat in vederea guvernarii atunci cand partidul ajunge sa preia puterea politica
in stat;
- asigurarea guvernarii, in perioada exercitarii puterii politice in stat, prin elaborarea
unor programe, norme si orientari de dezvoltare, in concordanta cu interesele tarii
respective, pe plan atat intern, cat si extern.
Cu toate ca partidele politice isi au originea in Antichitate, ele nu au avut aceeasi
pondere si semnificatie in toate oranduirile sociale.
in prezent, majoritatea politologilor se situeaza pe pozitia unei delimitari nete intre
partidele care s-au manifestat in viata social-politica a oranduirilor sclavagista si feudala si
cele a caror existenta este legata de dezvoltarea societatii moderne.
Ca raspuns la relatiile dintre partide in epoca moderna a pluralismului pluripartidist,
in societate apare ceea ce M. Duverger a numit un sistem de partide. Exista, deci, in orice
societate, un sistem de corelatii sociale in interiorul carora se plaseaza partidul sau
partidele politice. in orice comunitate se fixeaza un grup de raporturi relativ stabile, numit
sistem de partide, exprimat prin relatiile dintre: numarul de partide, dimensiunile lor,
sistemele de aliante ale partidelor existente, strategiile lor politice (sau tacticile de actiune),
plasamentul lor geografic (ca arie de influenta si de distributie politica in spatiul comunitar),
traditiile, comportamentele politice specifice etc.
Pe langa aceasta clasificare poate fi citata (J. La Palombara, M. Weiner) cea care
imparte sistemele de partide in doua categorii: sisteme competitive si sisteme
noncompetitive. Se poate spune ca aceasta clasificare pune, subiacent, o intrebare
capitala pentru viata politica: exista concurenta pe piata politica a partidelor?
Astfel, sistemele multipartizane (multipartidiste) sunt de doua categorii:
multipartidism integral si multipartidism temperat. Cele bipartizane, de asemenea, se
impart in bipartidiste imperfecte si bipartidiste perfecte. Iar cele cu partid dominant se
disociaza in sisteme cu partid dominant si sisteme cu partid ultradominant.
M. Duverger, referindu-se la regimurile electorale, mentiona, ca intr-un fel de lege
sociologica, ca: 1) regimurile de reprezentare proportionala tind spre multipartidism; 2)
scrutinul majoritar in doua tururi duce la un multipartidism temperat; 3) scrutinul majoritar
cu un singur tur duce spre bipartidism.
Partidele sunt organisme sanatoase, puternice, numai daca inteleg profund
dinamica politica actuala, mai ales particularitatile institutiilor politice, functionalitatea lor
contemporana. Daca nu actioneaza corect mecanismul adaptiv al acestora, daca ele
insele nu-si aduc la zi conditia, se traieste intr-o iluzie (si doctrinara), sau se imping
lucrurile spre un colaps institutional, sau spre inadaptari funciare.
Si azi, ca si in trecut, partidele se disting dupa criteriul, mai ales, clasial sau grupal;
stanga, dreapta si centru. Partidele si sistemele de aliante sunt de centru, centru-dreapta
sau centru-stanga. Exista aceasta tendinta, exprimata voluntar de partide, a unei plasari
speciale intr-un spectru mai larg, mai cuprinzator. O asemenea tactica nu tine numai de
strategia formarii coalitiilor majoritare in parlament sau pentru dobandirea puterii. Ea are,
si nu in subsidiar, o anumita relevanta si din punct de vedere al conceperii partidelor in
spatiul mai putin rigid al structurilor grupale ale societatilor contemporane, sau ale noilor
conditii de status social. Partidele reflecta prin aceasta optiune centru dreapta-stanga, mai
ales prin cuplul centru-dreapta sau centru-stanga, situatia sociala specifica a momentului,
structura sociala complexa actuala.
Familiile de partide ar putea fi clasificate astfel: cele ale grupurilor avute (in trecut,
ale burgheziei), cu un spectru distribuit de la centru la dreapta, si partidele categoriilor
neprivilegiate (numite in trecut muncitoresti sau taranesti), cu o orientare de la centru spre
stanga. La randul lor, partidele grupurilor neavute pot fi categorisite ca partide comuniste,
pe de o parte, si partide socialiste si social-democratice, pe de alta.
O alta mare familie contemporana este cea a partidelor clericale.
Unele sunt partide de guvernamant (mai ales in coalitii), puternice, reprezentative,
active.
Exista astazi, in peisajul viu al lumii partidelor, si partidele nationale. Unite in jurul
ideii si spiritului national, aceste partide se orienteaza in intreg spectrul doctrinar, dreapta,
stanga si centru, formand "fronturi" sau uniuni nationale. O alta familie, opusa acestora din
urma, este cea a partidelor autonomiste, regionaliste sau federaliste, etnice, contrare
statului national-unitar, cu o filosofie politica promotoare a separatiei sau rupturii statale,
sau de-a dreptul iredentista.
Un alt grup de partide ar putea fi cel al protopartidelor europeniste.
Ele se exprima mai mult doctrinar sau prin grupuri din interiorul unor partide care
militeaza pentru integrarea europeana. Alaturate acestora sunt si astazi partide
transnationale.
Am mai putea mentiona si o alta familie, fara o baza sociala importanta: partidele
care mai pastreaza vie ideologia grupurilor fermierilor (in special, in tarile nordice).
Toate aceste familii de partide (la care le adaugam pe cele ecologiste) au o tendinta
comuna - aceea a unificarii lor la scara europeana sau universala. Se favorizeaza astfel
nu numai un schimb politic doctrinar, ci si unul strategic-tactic, o crestere generala a
eficientei activitatii partinice, un sprijin pentru imprejurari speciale sau pentru punerea in
practica a unor obiective ce tin de anumite oportunitati sau de tendinte de ordin general
ale evolutiei sociale. "Internationalele" sunt si azi active. Nu in spiritul secolului XIX sau al
primei jumatati a secolului XX. Interesant este ca acestea au migrat din zona partidelor
muncitoresti catre tot spectrul doctrinar.
Lista subiectelor:
-Definirea partidelor politice;
-Functiile partidelor politice;
-Sisteme de partide politice;
-Tipologia partidelor politice.
6.Grupurile de presiune
Obiectivul acestui capitol il reprezinta intelegerea conceptelor de grupuri de interes
si de presiune si rolul acestora intr-o societate democratica.
Concepte cheie:
-grupuri de interes;
-grupuri de presiune;
-lobby.
Rezumatul capitolului:
Grupurile de presiune reprezinta unul din fenomenele cele mai interesante ale
societatii politice contemporane. Ele sunt, mai ales, institutii politice ale actualitatii, desi
presiune politica, privita ca tip de actiune politica specifica, s-a facut inca din
ANTICHITATE; sau, cum scria J. Meynaud, activitatea de presiune este o activitate
universala.
Studiul teoretic al acestor grupuri este insa de data recenta. El apare, normal, in
clipa in care fenomenul politic al presiunii capata nu numai o pondere semnificativa in
viata sociala, cand devine evidentiabil ca adevarata institutie care desfasoara o activitate
politica organizata, vizibila, eficace. Fenomenul se petrece la inceputul secolului XX si isi
gaseste imediat corespondenta conceptuala si lingvistica in lucrari de specialitate sau in
formulari gazetaresti, unde, de altfel, face o cariera deosebita. De atunci incoace,
fenomenul si conceptul au dobandit, treptat, o arie de influenta tot mai mare.
Aceasta nu inseamna ca, din punct de vedere conceptual, lucrurile ar fi definite clar.
Dimpotriva, atat ca fenomen, cat si teoretic, conceptul este destul de dificil de reprezentat.
Evolutia societatii moderne, pana in faza celei actuale, a pus in fata practicii politice
grupuri de o asemenea natura, tot mai numeroase si mai variate. Aceasta continua
difuziune provoaca nu numai analize suplimentare, ci si dificultatea de a le intelege. Avem
de-a face, de exemplu, in aceasta structura in extensie, cu sindicate muncitoresti sau
patronale, miscari feministe, organizatii ale marilor investitori, diverse asociatii pentru
initiative sociale, organizatii ale fermierilor, miscari de protectie a mediului ambiant, grupuri
religioase, miscari ale tineretului, diverse asociatii ale intelectualilor, grupuri pentru
protectia familiei sau planificare familiala, diverse asociatii de caritate sau pentru
eradicarea saraciei, alte componente ale societatii civile etc., toate putand actiona si ca
grupuri de presiune.
intr-un asemenea spectru de preocupari, cu finalitati atat de variate, se intelege ca
travaliul definirii grupului de presiune devine laborios. Exista destule tentative de a defini
grupurile de presiune.
Distinctia primara se face intre grupul de presiune si cel de interes. Se poate
considera ca grupul de presiune este subinclus in cel de interes.
Astfel, grupul de interes este un ansamblu de indivizi, care, in virtutea unor interese
comune (materiale, morale, profesionale etc.), se organizeaza intr-un anumit grad cu
scopul de a reprezenta, apara si promova aceste interese in viata politica, economica,
sociala si culturala.
Grupul de presiune este "grupul cu un grad relativ de organizare, desigur neoficiala,
care urmareste influentarea directa sau indirecta a activitatii parlamentare si
guvernamentale in directia propriilor sale interese".
Exista si alte incercari de definire a unor asemenea grupuri de o conditie politica
speciala. Astfel, grupul de presiune este un "grup social determinat cu un grad variabil de
formalitate, care cauta sa promoveze si/sau sa apere interesele specifice ale membrilor
sai prin exercitarea unei presiuni asupra puterii politice sau administratiei".
intr-un alt caz, conceptul se prezinta astfel: "Un grup de presiune se poate defini ca
o organizatie constituita pentru apararea intereselor si exercitarea unei presiuni asupra
puterii publice cu scopul de a obtine de la aceasta decizii conforme intereselor lor".
Conceptual, grupul de presiune poate fi reprezentat prin reunirea a cel putin trei
elemente: 1) organizarea; 2) apararea (protectia) sau promovarea unor interese; 3)
exercitarea unei presiuni (politice in chip iminent, supusa deci unor finalitati speciale).
Conceptul de grup de presiune cuprinde, firesc, si alte reprezentari.
Definitia angajeaza si alte elemente. Astfel, se considera ca pot fi evidentiate, ca
trasaturi esentiale ale grupurilor de presiune, trei elemente majore: 1) caracterul asociativ
(adeziunea la un grup si minima organizare presupusa de asociere); 2) caracterul
promotional (urmarirea unui anume scop); 3) caracterul politic (desi grupul nu are, in sine,
caracter politic, totusi actiunea sa are si obiective politice). Distinctia oferita aici, fata de
alte definitii, ar putea fi legata de aceasta finalitate politica expresa. Nu intereseaza deci,
in prim plan, obiectivele de ordin general, ci mai ales cele cu o incarcatura politica
evidenta.
Grupurile de presiune de o asemenea natura se orienteaza categoric spre finalitati
care modeleaza sau influenteaza actiunea politica a puterii.
J. Meynaud aduce si el in discutia conceptului trei elemente, de asemenea,
considerate definitorii: 1) legaturile stabile in interrelatiile dintre membrii care apartin
grupului; 2) sentimentul apartenentei la colectivitatea (grupul) respectiva; 3) comunitatea
de tel, organizata, care da eficienta in actiune.
Dar credem ca, din punct de vedere conceptual, cel mai important pas lamuritor
privind grupurile de presiune poate fi realizat atunci cand acestea sunt comparate direct cu
grupul politic al partidului.
Punerea lor in paralel da o imagine si mai clara asupra subiectului in discutie. in
aceasta distinctie se impune sublinierea ca, spre deosebire de partide, in disputa politica
pentru influentarea puterii si a optiunilor, grupurile de presiune nu numesc candidati.
O alta distinctie este data de faptul ca aceste grupuri nu sunt preocupate de opiniile
elaborate de partide. Interesele lor au un alt loc de geneza. Acesta se afla in actiunea
impotriva sau pentru protejarea unor proiecte particulare.
Exista si un alt element demn de luat in consideratie in aceasta separatie, utila
totusi, dintre partide si grupurile politice pe care le analizam, si anume faptul ca ele nu
participa direct la cucerirea si exercitarea puterii, ci raman intr-o zona de umbra, oricum
exterioara anturajului puterii.
Ar mai putea fi considerat ca element de distinctie intre partide si grupurile de
presiune si faptul ca ultimele pot desfasura si o activitate clandestina.
S-ar cuveni sa mai adaugam si alte deosebiri pe care le putem considera ca
semnificative. Prin numarul lor, prin caracterul lor special, prin varietatea directiilor de
actiune, prin aria larga a optiunilor, prin caracterul lor efemer etc., grupurile de presiune
creeaza o imagine extrem de compozita a peisajului politic. Ele isi difuzeaza eforturile si isi
disperseaza efectele, asa incat de multe ori puterea nu recepteaza un impact puternic,
hotarator, demolator. Puterea poate, daca este abila, sa manevreze intr-un astfel de spatiu
prolix, prezervandu-se in fata unei ofensive destramate, sa conserve un anumit echilibru
siesi favorabil.
Distinctia fata de partide mai poate fi sustinuta si prin faptul ca activitatea grupurilor
de presiune este doar ocazionala, nu permanenta.
Nefiind originate in trunchiuri ideologice, cum sunt cele care orienteaza si
modeleaza activitatea partidelor, grupurile de presiune au alt tip de tactica politica.
O problema de interes in aceasta chestiune este cea a tipurilor grupurilor de
presiune. R. Schwartzemberg fixa doua mari categorii de astfel de grupuri: grupuri de
interes, intelese ca grupuri de presiune specifice, profesionale, si grupuri de idei.
Grupurile de presiune ar mai putea fi considerate si din alte perspective. Toate
grupurile mentionate pana acum sunt grupuri de presiune privata. in afara lor exista si
grupuri care ar putea fi numite grupuri publice.
S-ar mai putea distinge intre grupurile de presiune si o alta clasificare: grupuri de
cadre, pe de o parte, iar pe de alta, grupuri de masa.
Functiile grupurilor de presiune sunt orientate de finalitatile lor, de calitatea activitatii
puterii, de tipul de regim politic, de conditiile democratiei etc. Cele mai importante ar fi
urmatoarele: de articulare a intereselor, de revendicare (manifesta) si de integrare
(latenta).
Grupurile de presiune actioneaza in directii variate: a) asupra puterii (a tuturor
componentelor sale); b) asupra partidelor; c) asupra opiniei publice.
Ar mai trebui mentionat si faptul ca, in ciuda unei cresteri generale semnificative a
rolului grupurilor de presiune, pozitia acestora nu se distribuie egal in diversele tari ale
lumii de azi. Exista astfel diferente, in ce priveste capacitatea acestor grupuri, intre SUA,
Italia sau Germania, unde ponderea acestui gen de presiune este mai mare (are si alte
traditii), si in tari ca Franta sau Anglia, unde influenta lor este mult diminuata.
Exista si un exemplu clasic al grupurilor de presiune, cele acceptate (integrate in
sistem) si oficializate, cel al lobbysmului politic din SUA.
Ca o observatie finala putem semnala deci ca ponderea, calitatea si eficienta
acestor grupuri difera de la o societate la alta, de la un sistem politic la altul, de la un regim
politic la altul. Existenta lor insa nu poate fi contestata. Dimpotriva, prezenta lor este tot
mai vizibila, mai palpabila. Ele au devenit organisme deja institutionalizate, sunt parte a
sistemului politic, influenteaza, direct sau indirect, deciziile majore ale puterii chiar daca nu
dintr-o perspectiva structurala. Pe plan intern sau international, aceste grupuri de presiune
intervin in viata politica printr-o tot mai evidenta prezenta; compun, intr-un fel, prin
activitatea lor, regulile jocului uneori, in cazuri speciale, pot modela chiar fundamental
viata politica. Acomodarea cu aceste grupuri de presiune, in sistemul politic, este
inevitabila.
Lista subiectelor:
-Definirea grupurilor de interes si de presiune;
-Caracteristicile grupurilor de presiune;
-Functiile grupurilor de presiune;
-Practica lobbysmului.
7.Democratia
Obiectivul acestui capitol il constituie intelegerea conceptului de democratie si a
modelelor de democratie in lumea contemporana.
Concepte cheie:
-democratie;
-democratie directa;
-democratie reprezentativa;
-poliarhie;
-referendum.
Rezumatul capitolului:
Democratia - termen de origine greaca, provenind de la demos "popor" si kratos -
"putere" - inseamna puterea poporului si dateaza din Antichitate, cand au existat si
primele forme democratice de
organizare, ceea ce a facut pe multi politologi sa defineasca democratia ca forma de
organizare politica a societatii in care conduce poporul. Astfel de definitii le intalnim curent
si in literatura actuala din tara noastra.
O definitie a democratiei, pe care o consideram mai apropiata de realitate, ar fi
urmatoarea: democratia este o forma de organizare si conducere politica a societatii prin
consultarea cetatenilor, tinand cont de vointa acestora, de interesele si aspiratiile de
progres ale tarii.
Ca forma de organizare si conducere politica a societatii, democratia presupune doua
parti: conducatori si condusi, prin consens intre cele doua parti.
O intreaga experienta istorica evidentiaza faptul potrivit caruia democratia,
conducatorii, detinatorii puterii politice, indiferent de apartenenta lor de grup social, trebuie
sa reprezinte vointa majoritatii poporului.
Este evident ca poporul (sau majoritatea sa) nu poate exercita puterea direct si
nemijlocit in statele moderne ale caror dimensiuni si forme de organizare politica presupun
o anume "profesionalizare" a politicii. Ca atare, democratia moderna se bazeaza pe o
delegare a puterii si conducerii de la majoritate la o minoritate profesionala de politicieni:
"poporul" transfera prin vot puterea (legislativa si executiva) unor politicieni profesionisti,
alesi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Acesti politicieni pot fi considerati
drept "reprezentanti" ai celor care i-au ales, de unde si denumirea "democratie
reprezentativa". Cum organul suprem de conducere in stat este cel care grupeaza
politicienii alesi sa alcatuiasca legislativul (Parlament, Adunare Nationala, Congres) - caci
"nu poate exista decat o singura putere suprema, cea legislativa, si careia toate celelalte ii
sunt si trebuie sa ii fie subordonate" (John Locke). Astfel, democratia reprezentativa
primeste adesea si numele de "democratie parlamentara".
in gandirea si practica politica moderna nu a lipsit nici idealul unei democratii
nemijlocite, in cadrul careia cetatenii sa participe direct la luarea deciziilor politice - o
asemenea democratie poarta numele de democratie directa. Forma cea mai obisnuita de
democratie directa este referendumul, procedura politica prin care toti cetatenii se
pronunta prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de larg interes.
Pentru a evita acumularea excesiva de putere discretionara in mana celor alesi (chiar
daca ei sunt considerati "reprezentantii" poporului), politica moderna a consacrat principiile
limitarii constitutionale a puterii; separatiei si controlului reciproc al puterilor: legislativa,
executiva si judecatoreasca; obligatiei puterii de a respecta drepturile si libertatile
cetatenesti.
Ultimul dintre aceste principii trebuie sa serveasca nu numai ca restrictie impotriva
exceselor puterii, ci si ca restrictie impotriva "tiraniei majoritatii". Democratia moderna
admite principiul majoritatii (majoritatea decide, iar minoritatea trebuie sa se supuna), dar
pentru prevenirea abuzurilor pe care majoritatea le-ar putea comite impotriva minoritatii (si
care ar duce la o "tiranie a majoritatii"), ea consacra si principiul respectarii obligatorii a
drepturilor si libertatilor cetatenesti ale celor ce alcatuiesc minoritatea: chiar avand in spate
vointa majoritatii, puterea (si majoritatea) nu are voie sa constranga minoritatea in sensul
incalcarii acestor drepturi si libertati.
in interpretarea lui Robert Dahl, democratia presupune: 1) libertatea de a crea si
adera la organizatii, 2) libertatea de expresie, 3) dreptul de vot, 4) dreptul liderilor politici
de a concura pentru sprijinul politic al cetatenilor, 5) existenta unor surse alternative de
informare, 6) eligibilitatea pentru functii publice, 7) alegeri libere si corecte si 8) institutii
care sa asigure dependenta politicii guvernamentale de votul popular si de alte forme de
exprimare a preferintelor.
Multe alte conditii pot fi adaugate aici: libertatea de contestare (de protest),
pluralismul, dispersarea si limitarea puterii, participarea politica activa si sistematica a
cetatenilor, diversitatea ofertei politice (a programelor sau agendelor politice concurente,
reprezentate efectiv pe esichierul politic, care conduce la existenta unei reale diversitati de
optiune), efectivitatea controlului exercitat asupra puterii de la toate nivelurile, respectarea
legalitatii etc. Este limpede ca toate aceste elemente constituie ingrediente necesare vietii
omului modern si, deci, ca democratia - chiar imperfecta sau minimala - nu poate fi
desconsiderata sau abandonata. Calitatea vietii individului depinde totusi in mod decisiv
de ea si, atunci cand democratia nu este deplina, de gradele de democratizare (proportiile
in care mecanismele democratice de diverse tipuri functioneaza). Chiar recunoscand ca
democratia deplina este mai curand un ideal decat un mecanism efectiv, real, majoritatea
oamenilor moderni vor insista, totusi, pentru a dispune de cat mai multa democratie,
pentru dezvoltarea de proceduri democratice (fie si imperfecte) in cat mai multe zone
sociale, refuzand sa se resemneze cu ideea ca democratia autentica nu este practicabila.
Problema fundamentala a democratiei moderne este problema autenticitatii. Multi
autori au semnalat ca democratia se transforma adesea, in practica, intr-o falsa
democratie sau intr-o democratie pur formala: procedurile democratice (electorale, de
participare la conducere, de control asupra puterii etc.) se transforma in simple "forme fara
fond", in "ritualuri" sau "spectacole" politice care nu afecteaza si nu dirijeaza efectiv
desfasurarea conducerii societatii, care nu reusesc sa imbunatateasca performantele
politicienilor, sa elimine anomaliile si abuzurile etc.
Forme de organizare democratica a societatii au existat din cele mai vechi timpuri,
strans legate de primele comunitati umane, ceea ce ne poate conduce la ideea ca
democratia a fost si este un factor care a insotit progresul social.
Democratia insa, ca forma de organizare si conducere politica a societatii, o intalnim
in oranduirea sclavagista, strans legata de aparitia statului, ca principal instrument politic
de organizare si conducere a societatii. Formele clasice de exprimare a democratiei in
perioada respectiva au constat in elaborarea unei legislatii care prevedea anumite drepturi
si libertati ale cetatenilor, incercarea de a situa dreptul la baza organizarii statale, crearea
unui mecanism care sa asigure alegerea libera a unor organisme ale puterii de stat sau a
unor conducatori la nivelul puterii de stat centrale si locale, cu extindere chiar si in armata.
Sunt cunoscute in acest sens formele democratice de organizare a Greciei si Romei
antice.
in perioada feudala, desi raporturile de proprietate si sociale se schimba, feudalul
exercitand drepturi partiale asupra iobagului, organizarea democratica a societatii
marcheaza un mare regres fata de Antichitate, ceea ce se va rasfrange in sfera intregii
vieti economice, sociale, politice si spirituale. Regimurile absolutiste se constituie intr-o
caracteristica a organizarii si conducerii politico-sociale, omenirea intrand intr-un con de
umbra pe coordonata devenirii sale, din care va iesi cu mare dificultate. Puterea absoluta
a monarhului emana, in conceptiile politice de atunci, de la Dumnezeu, iar demosul era
complet ignorat. Cu toate acestea, si in feudalism se intalnesc forme de organizare
democratica la nivel de localitati si anumite comunitati. De pilda, in anumite orase, si in
cadrul unor unitati mestesugaresti au aparut forme de organizare democratica; acestea se
vor dezvolta mai tarziu, in perioada Renasterii si a trecerii spre capitalism, in adevarate
centre de cultura si civilizatie, ce vor genera "starea a treia" ca forta motrice a revolutiilor
burgheze.
in perioada de trecere de la feudalism la capitalism si mai departe, in conditiile
capitalismului, se realizeaza un mare progres si pe calea organizarii democratice a
societatii, progres ce nu a fost inca egalat de alte perioade de dezvoltare sociala.
Acest progres pe calea statornicirii unui sistem democratic a fost generat de insesi
caracteristicile oranduirii capitaliste, care, fata de oranduirile sociale anterioare, a asezat
dezvoltarea economica pe criterii strict economice de eficienta si rentabilitate, de libertate
a fortei de munca, impunand si libertatea politica a individului si a organizarii democratice
a vietii sociale. Concurentei din domeniul economic i-au corespuns mai multe optiuni
privind organizarea si conducerea sociala. Acest lucru a permis o dezvoltare democratica
a societatii, care a constituit conditia sine-qua-non a consolidarii capitalismului.
in conditiile contemporane, conceptul de democratie este indisolubil legat de
notiunea de pluralism. Se considera ca nu poate exista democratie fara pluralism politic.
Notiunea de pluralism vine de la latinescul pluralis - "compus" din mai multe elemente,
prin urmare semnifica o unitate in diversitate, ceea ce isi gaseste concretizarea in
multitudinea de partide si organizatii politice, sindicale, religioase etc., exprimand
diversitatea conceptiilor si organizatiilor care se interpun intre individ si stat si care
urmaresc sa stapaneasca mecanismul social.
O asemenea diversitate pe care o implica un sistem politic pluralist, precum si
practica politica prin care se manifesta ea, asigurand ca nici o forta politica si nici o
categorie sociala sa nu poata exclude celelalte forte sau categorii, sa nu poata sechestra
societatea pentru sine, se dovedesc a fi singurele modalitati de dezvoltare democratica a
societatii. La randul sau, doar o societate democratica poate garanta afirmarea
pluralismului politic.
Lista subiectelor:
-Conceptul de democratie;
-Formele democratiei;
-Principiile democratiei;
-Conditiile democratiei;
-Democratia participativa.
8.Societate politica - societate civila
Obiectivul principal al acestui capitol este de a elucida conceptele de societate
politica si societate civila si de a arata care sunt raporturile dintre acestea.
Concepte cheie:
-societate politica;
-societate civila.
Rezumatul capitolului:
Societatea politica si societatea civila constituie categorii de baza ale politologiei,
avand o importanta mare in problemele organizarii si conducerii democratice a societatii,
in special, si functionarii ei, in general. Raportul dintre societatea politica si societatea
civila exprima, in mare masura, gradul de democratizare a societatii si responsabilitatilor
cetatenilor ei.
1. Aspecte teoretice privind societatea politica si societatea civila
Preocupari teoretice cu privire la societatea politica si societatea civila sunt prezente
inca din Antichitate. Astfel, Democrit, sofistii, Socrate, Platon, Aristotel aratau ca
societatea trebuie sa fie condusa de
o grupare de initiati, de intelepti cu competenta profesionala si conduita morala, care
sa exercite conducerea politica avand consimtamantul cetatenilor. Contributii importante
sunt aduse in epoca moderna.
Astfel, Ch. Montesquieu arata in lucrarea sa Despre spiritul legilor ca societatea civila
exista in mod autonom de societatea politica si ca ea controleaza statul si puterile sale
distincte. Totodata, el precizeaza ca legile sunt obligatorii, ele fiind "raporturi necesare ce
deriva din natura lucrurilor" si urmaresc reglementarea raporturilor dintre cetateni si
guvernanti. De asemenea, Montesquieu subliniaza si preponderenta societatii politice
asupra societatii civile, care defineste libertatea "despre dreptul de a face tot ceea ce
ingaduie legile". Observam aici insa o tendinta a societatii politice de a-si subordona
societatea civila.
J.J. Rousseau, in cunoscuta lucrare Contractul social, a acreditat ideea raporturilor
contractuale intre conducatori si condusi, respectiv intre societatea politica si societatea
civila. in declaratia Revolutiei Franceze
asupra drepturilor omului si cetateanului (1789) se subliniaza ca societatea civila,
inteleasa ca o comunitate de oameni liberi si egali, exista inaintea autoritatii de stat si ca
puterea in stat se fundamenteaza pe consensul poporului, pe contractul social. in acest
document un semnificativ rol a fost rezervat opiniei publice, aceasta fiind "vointa colectiva"
ce confera legitimitate activitatii politice.
Deci, la inceputul epocii moderne, in timpul revolutiilor burgheze, cat si in etapele
care au urmat, problema delimitarii sau a raportului dintre societatea politica si societatea
civila a detinut un rol prioritar, aducandu-se clarificarile necesare atat conceptelor de
societate politica si civila, raporturilor dintre ele, cat si rolului lor in viata sociala. in multe
cazuri, insa, cele doua concepte nu apar formulate cu suficienta claritate in lucrarile
diferitilor ganditori.
Au existat autori care au conturat tendinta de "topire" a sferei societatii civile in aceea
a "vietii de stat" sau a societatii politice. De exemplu, la John Locke conceptul de
"societate civila" este sinonim cu cel de stat, la J.J. Rousseau conceptul de "societate
civila" se identifica cu statul, pe care el il denumeste "stat civil". Nici Immanuel Kant si nici
Johann Fichte nu au recunoscut existenta unei societati civile, confundandu-le cu
societatea politica. in conceptia lui Kant, "statul civil" este sinonim cu "statul politic".
Considerand, pe buna dreptate, ca societatea civila este o creatie a lumii moderne,
Friederich Hegel o defineste ca fiind "diferenta care intervine intre familie si stat". in
scrierile sale se observa ca termenul de societate civila este distinct de cel de societate
politica.
Contributii la clarificarea conceptului de "societate civila" a adus si Charles Alexis de
Tocqueville, considerat, de Marcel Prélot, primul politolog modern, un "Montesquieu" al
secolului XIX.
Machiavelli, in lucrarea sa Principele, subliniaza si el diferenta dintre societatea
politica si societatea civila. Cetatea, in conceptia autorului, se imparte in popor si
organismele sale sociale si societatea politica, "cei mari".
2. Societatea politica
Pe baza valorificarii contributiilor mentionate, precizam ca prin societate politica se
intelege totalitatea institutiilor, organizatiilor, asociatiilor si mijloacelor de informare in
masa, care in mod organizat si pragmatic se implica in problemele puterii si conducerii
politice, fie facand parte din organele de conducere politica, fie activand pentru dobandirea
puterii politice.
Asadar, institutiile, organizatiile, asociatiile, mijloacele de informare cu caracter politic
sunt cele care se implica in problema puterii politice, fie pentru a o exercita, fie pentru a o
dobandi daca nu o detin.
Societatea politica difera de la o etapa la alta, de la o tara la alta, prin consistenta ei
organizatorica, autoritatea politica si caracterul sau democratic.
in societatea politica se includ: statul cu toate componentele sale (puterea legislativa,
executiva, judecatoreasca); partidele politice; oricare alte organizatii care se implica in
problema puterii prin manifestarea unor optiuni in organizarea si conducerea societatii si
printr-o activitate de dobandire a puterii politice.
tinand cont de situatia actuala, trebuie sa se inteleaga cu claritate ca organizatii
politice sunt numai acelea care, prin statut, prin program, prin activitati consfintite de o
reglementare legala, se implica in problemele puterii politice, ale organizarii si conducerii
societatii.
Societatea politica este formata, de regula, din guvernanti sau cei care tind sa devina
guvernanti si care, intr-un regim democratic, se afla in slujba intereselor cetatenilor pe
baza unui stat de drept, care slujeste societatii civile.
intr-un regim dictatorial, societatea politica tinde sa-si subordoneze societatea civila,
pe care, in loc sa o slujeasca, o transforma intr-un instrument de aservire.
3. Societatea civila
Prin societate civila se intelege totalitatea indivizilor in calitate de cetateni (facand
abstractie de implicarea pe care o pot avea unii in problemele puterii), a tuturor agentilor si
organizatiilor economice, a tuturor organizatiilor socio-profesionale, de creatie etc. cu
caracter apolitic, care desfasoara, in cadrul unor relatii sociale, multiple activitati.
intr-un regim democratic, societatea civila isi desfasoara activitatea pe baza unor legi
ferme, inclusiv a constitutiei, menite sa prevada si sa asigure drepturile si libertatile
cetatenilor, obligatiile si indatoririle pe care sa le exercite fara oprelisti din partea societatii
politice, precum: dreptul de exprimare, de asociere, de organizare, de greva, de
demonstratii, de circulatie libera, de informare si instruire etc.
Pentru a determina societatea politica sa o slujeasca intr-un mod cat mai eficient,
societatea civila trebuie sa aiba un mare grad de cunoastere, organizare, responsabilitate
si, in conformitate cu legea, sa furnizeze mijloacele de a frana puterea politica in
eventualele sale tendinte de a-si subordona societatea civila, cum se intampla intr-un
regim totalitar.
O putere, dupa cum constata Montesquieu, nu poate fi franata decat de o alta putere.
in cazul nostru, puterea politica nu poate fi franata decat de puterea civila.
Numai o societate politica autentic democratica, bazata pe egalitatea sanselor,
creeaza conditii afirmarii societatii civile.
in cadrul unui regim politic democratic, intre societatea politica si societatea civila nu
pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, ci raporturi complexe de
interdependenta, imbracand si forme contradictorii in anumite situatii. Unele componente
ale societatii civile, in anumite situatii, au un caracter ambivalent, cum este, de exemplu,
institutia bisericii. Interferentele dintre societatea politica si societatea civila au fost
sesizate cu mult timp in urma de G.W.Fr. Hegel, care considera ca nu poate fi vorba de o
separare absoluta a societatii politice (statul) de societatea civila, manifestandu-se o
comunicare biunivoca intre stat si societatea civila. Aceasta idee a inspirat practica politica
din mai multe tari occidentale, in care s-au constituit organisme de mediere intre
societatea politica si societatea civila.
Schimbarile produse in urma revolutiilor si a altor evenimente care au avut loc in
ultimele decenii ale secolului XX in tarile din Europa Centrala si de Est, printre care si
Romania, au condus la inlaturarea despotismului si totalitarismului, la statornicirea
pluralismului politic, a orientarii spre economia de piata, afirmarea drepturilor
fundamentale ale omului, vizand in cele din urma asezarea intregului sistem social-politic
pe principiile statului de drept, ale unei democratii autentice. Toate aceste elemente pot
sa-si gaseasca o reala infaptuire numai in conditiile afirmarii si maturizarii societatii civile.
Se poate conchide ca in tara noastra, in urma evenimentelor din decembrie 1989, s-a
realizat deschiderea spre mari prefaceri si in directia societatii politice si a societatii civile.
Lista subiectelor:
-Conceptul de societate politica;
-Conceptul de societate civila;
-Raportul societate politica - societate civila.
9.Actiunea politica
Obiectivul fundamental al acestui capitol il reprezinta intelegerea conceptelor de
participare politica si actiune politica precum si evidentierea principalelor modalitati de
participare politica.
Concepte cheie:
-participare politica;
-actiune politica;
-libertate politica;
-responsabilitate politica.
Rezumatul capitolului:
Actiunea politica trebuie privita din mai multe perspective: ca activitate de organizare
si conducere desfasurata de institutiile politice - stat, partid(e) de guvernamant; ca
activitate a partidelor aflate in opozitie, a grupurilor de interes si de presiune; ca activitate
politica a individului, a cetateanului.
Referitor la individ trebuie sa operam distinctia dintre omul politic, cel care face cu
adevarat politica, si cetateanul de rand, care incearca, prin diferite modalitati, sa
influenteze viata politica a societatii.
1. Conceptul si formele actiunii politice
in literatura politologica se poarta discutii in legatura cu raportul dintre participare si
actiunea politica. Unii politologi considera ca in conceptul de participare trebuie incluse
doar actiunile care respecta regulile, normele regimului politic democratic. insemnand "a
lua parte"la jocul politic asa cum a fost el institutionalizat, participarea ar fi o activitate legal
exercitata in directia sistemului politic.
Alti politologi extind notiunea de participare si la forme de activitate politica
neconforme idealului democratic, adica terorism, asasinate politice, tulburari ale vietii
politice sau orice alte modalitati de violenta civila prin care cetatenii tind sa influenteze
factorii puterii politice.
Se vorbeste de o participare distructiva sau participare prin refuz.
Unii politologi includ in notiunea de participare nu numai actiunea veritabila, ci si
atitudinea politica, nivelul informatiei politice si interesul pentru politica. Pentru a evita
confuziile, vom prefera termenul de actiune politica, fara a-l exclude pe cel de participare.
Exista diferite conceptii privind actiunea politica, participarea.
Conceptia elitista isi manifesta neincrederea in validitatea judecatii cetatenilor asupra
interesului colectiv, ceea ce duce la excluderea lor din viata politica. G. Mosea trateaza
cetateanul ca pe un consumator politic pasiv, incapabil sa participe la viata politica.
Conceptia democratica a participarii considera actiunea politica o forma de activitate
si de implinire a posibilitatilor fiintei umane. Fara participare, omul adult n-ar fi nici liber,
nici fericit, chiar daca forma actuala a comunitatii ar corespunde dorintelor sale.
Teoreticienii inscrisi in directia democratica socot participarea ca fiind dezirabila atat sub
aspect cantitativ (cat mai multi cetateni participanti), cat si sub aspect calitativ
(diversificarea modurilor de interventie in viata politica).
Actiunea politica este o actiune voluntara, reusita sau nu, organizata sau nu,
episodica sau continua, utilizand mijloace legitime sau ilegitime, vizand influentarea
selectiei conducatorilor politici, la nivel national sau local, a procesului de luare a deciziilor
politice, precum si a administrarii treburilor publice. Exista tendinta de a clasifica actiunile
politice in conventionale si neconventionale, legale si ilegale, pasnice si violente. Dintre
formele actiunii politice amintim: participarea la campaniile electorale, votul, adeziunea la
orice organizatie politica, urmarind obtinerea unor decizii favorabile unui grup sau intregii
societati, actiuni diverse in favoarea partidelor politice, apartenenta la un partid si
activitatea in cadrul sau, contactarea oamenilor politici, demonstratii, manifestatii,
mitinguri, exprimari publice ale opiniei, apeluri, campanii de masa, petitionarea, tulburari,
asasinate politice. Se observa tendinta de a considera strada unul din locurile unde se
desfasoara ritualul politic. Majoritatea actiunilor politice presupune participarea unui numar
mare de oameni, a unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii. Doar in cateva din
aceste actiuni politice, individul se manifesta izolat (votul, petitionarea privind problemele
personale).
Analiza actiunilor politice scoate in evidenta existenta unor deosebiri in ceea ce
priveste costurile, in energie si timp, ale diferitelor forme ale acestor actiuni. Se disting
astfel activitati politice "usoare", ca votul, si "dificile", ca participarea la campaniile
electorale. Cu cat intensitatea angajamentului, a solicitarilor pe care le presupune o
actiune politica este mai mare, cu atat la aceasta participa mai putine persoane.
Asa cum am aratat, in politologia contemporana se face distinctie intre participarea
conventionala si cea neconventionala, de fapt intre actiunea politica legitima, conforma
valorilor si normelor modelului democrat, si actiunea politica ilegitima, caracterizata astfel
datorita atitudinii de negare a conventiilor, a regimului politic democratic.
Intensificarea actiunilor neconventionale s-a produs in deceniul al saptelea al
secolului XX.
Coreland angajarea si actiunea politica, S. Barnes si M. Kaase disting patru situatii in
cadrul populatiei: apatie politica (absenta angajarii si actiunii politice); detasarea politica
(prezenta angajarii, absenta actiunii politice); actiunea politica expresiva (absenta
angajarii, prezenta actiunii); actiunea politica instrumentala (prezenta angajarii si actiunii
politice). Raportate la interesul pentru politica, aceste situatii exprima: lipsa totala de
interes (apatie politica), nu prea mult interes (actiunea politica expresiva), un oarecare
interes (detasarea politica) si foarte mult interes (actiunea politica instrumentala). Stilul
politic expresiv, ce caracterizeaza actiunea politica neconventionala, este exploziv,
impiedicand, uneori, interactiunea rationala a initiatorilor actiunii cu autoritatile politice.
2. Conditionarea sociala si culturala a actiunii politice
Problema relatiei intre stratificarea socio-economica si orientarea politica preocupa
politologia contemporana.
Cercetarile politologice au evidentiat ca are loc o suprareprezentare a grupurilor
socio-profesionale dominante in populatia participanta.
Acestea sunt citadinii de varsta medie, cu un nivel socio-economic ridicat, cu studii
superioare si care, avand monopolul competentei, se simt indreptatiti sa pretinda o opinie
politica autorizata.
Caracteristicile socio-economice nu epuizeaza identitatea sociala a individului. Exista
si alte elemente: sexul, varsta, locul de rezidenta, integrarea religioasa.
Nivelul studiilor are o influenta asupra participarii politice.
Competentele cognitive, pe care le dezvolta scoala, ii permit individului sa intretina
un raport eficient cu procesul politic, sa stie cum sa abordeze problemele politice relativ
abstracte ale societatii complexe, cum sa se descurce cu birocratiile statale.
Valorile politice influenteaza potentialul de actiune politica al individului. in perioada
postbelica, in tarile dezvoltate din punct de vedere economic s-a produs o schimbare in
prioritatile valorice ale diferitelor grupe de varsta, schimbare care se manifesta in folosirea
de catre acestea a unor stiluri diferite de actiune politica.
R. Inglehart, pornind de la modelul lui A. Maslow, afirma ca ierarhia valorilor
individului depinde de gradul de satisfacere a trebuintelor.
Unele trebuinte se refera la obtinerea mijloacelor de subzistenta si securitate. Ele dau
nastere valorilor "materialiste". in afara acestora exista si trebuinte "nonmaterialiste":
estetice, intelectuale, de apartenenta, de stima. Ansamblul acestor trebuinte formeaza
valorile postmaterialiste.
tinand seama de aprecierea acordata fie valorilor materialiste, fie celor
postmaterialiste, indivizii pot fi clasificati in "materialisti" si "post-materialialisti".
"Materialistii" sunt preocupati de satisfacerea nevoilor cvasifiziologice imediate si a celor
inrudite cu acestea. "Postmaterialistii" sunt tineri ce provin din medii avute si au preocupari
mai indepartate de nevoile materiale.
Aparitia unor noi miscari politice (feministe, studentesti, ecologiste, antinucleare) a
dus la corelarea dimensiunii "materialistpostmaterialiste" cu dimensiunea establishmentantiestablishment.
"Materialistii" sprijina institutiile establishmentului, "postmaterialistii" tind sa
simpatizeze cu grupurile antiestablishment. "Postmaterialistii" sunt predispusi sa se
angajeze in actiuni de protest politic, in schimb "materialistii" sunt gata sa sprijine
reprimarea disidentei politice.
Exista o corelatie intre nivelul de conceptualizare politologica si actiunea politica.
Se considera ca actiunile conventionale sunt modelate, mai ales, de statusul socioeconomic
si de factorii cognitivi specifici participantilor, in timp ce actiunile
neconventionale ar fi influentate de varsta actorilor politici si de prioritatile lor valorice.
Aceste actiuni contin elemente de hedonism si iresponsabilitate, care reflecta, probabil, o
trasatura a tineretii. Desi in prezent "postmaterialistii" reprezinta doar o minoritate, in
societatile dezvoltate ei continua sa fie o baza pentru protestul social. Unii politologi
considera ca viata politica a viitorului va fi marcata de "postmaterialism". Aceasta nu
implica o negare a valorilor "materialiste", ele vor continua sa-si mentina rolul, dar valorile
"postmaterialiste" vor deveni relativ mai importante.
Libertatea politica se poate manifesta numai in situatia in care societatea ofera un
cadru adecvat pentru aceasta. Indiscutabil, un regim democratic asigura conditii favorabile
afirmarii libertatii politice.
Responsabilitatea politica presupune corelarea libertatii individului cu libertatea
celorlalti. in felul acesta, prin actiunea sa libera si responsabila, individul nu afecteaza, ci
stimuleaza libertatea celorlalti indivizi. Responsabilitatea consta in faptul ca individul,
cunoscand normele stabilite de societate, isi impune, prin autoconstrangere, respectarea
lor. Responsabilitatea implica deci autoangajarea, constiinta datoriei. Aceste afirmatii sunt
valabile pentru regimurile democratice, in care normele reflecta vointa generala.
Raspunderea se refera la comportamentul individului in limitele unui sistem de norme, pe
care acesta le respecta, de cele mai multe ori, din obligatie sau de teama sanctionarii
juridice sau morale ce ar urma dupa incalcarea lor.
intr-un regim democratic, in functie de atitudinea indivizilor fata de norme, se
manifesta in actiunile politice ale acestora atat responsabilitatea, cat si raspunderea.
Lista subiectelor:
-Conceptul de actiune politica;
-Formele actiunii si participarii politice;
-Conditionarea sociala si culturala a actiunii politice.
10.Schimbarea si dezvoltarea sociala
Obiectivul acestui capitol este de a intelege conceptele de schimbare si dezvoltare
sociala si modul cum se produc in cadrul societatii.
Concepte cheie:
-schimbare sociala;
-dezvoltare sociala;
-revolutie sociala;
-evolutie sociala;
-modernizare sociala.
Rezumatul capitolului:
1. Conceptul de schimbare sociala
Oamenii au manifestat totdeauna interes pentru ceea ce s-ar putea numi "mersul
istoriei". Sub influenta rationalismului modern, cei mai multi ganditori au presupus ca
exista un "curs rational" al evenimentelor istorice, o directie precisa de evolutie, sau chiar
"legi" care guverneaza schimbarea si succesiunea evenimentelor, etapelor, proceselor
sociale.
Au existat si unele interpretari care puneau evolutiile istorice sub semnul accidentului
pur, sustinand ca intamplarea isi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece in societate.
Cele mai numeroase si mai influente teorii moderne asupra istoriei au acordat locul
central nu intamplarii, ci unor "legi" sau scheme de evolutie, asadar unor factori necesari,
si nu unor episoade accidentale.
Una dintre cele mai vechi interpretari de acest tip este cea bazata pe analogia dintre
ciclul biologic (nastere-copilarie-maturitate-imbatranire- moarte) si cel social. S-a presupus
inca din Antichitate ca printr-un ciclu asemanator celui biologic trece orice societate sau
civilizatie (si de aceea se vorbeste de civilizatii "tinere", "mature" sau "imbatranite").
Cele mai pretentioase si, in acelasi timp, cele mai efemere dintre interpretarile date
evolutiei omenirii sunt cele stadiale. Teoriile stadiale pretind ca, pe baza anumitor criterii,
sa stabileasca o schema unica de dezvoltare sociala, obligatorie pentru toate societatile si
susceptibila sa conduca la predictii asupra viitorului oricarei comunitati.
Criteriile utilizate au fost foarte diverse: criterii pur intelectuale (spre exemplu,
Auguste Comte credea ca omenirea s-a dezvoltat trecand succesiv de la un stadiu religios
la unul metafizic si apoi la unul stiintific sau pozitiv, dupa cum regandirea sa a fost
dominata de religie, filosofie sau stiinta); criterii de ordin tehnic (uneltele si instrumentele
folosite in societate); criterii de ordin economic (tipurile de activitati economice
desfasurate, tipurile de organizare a economiei, sau nivelul productivitatii si al prosperitatii
atinse); criterii compuse (tehnico-economico-sociale).
La aceste interpretari "exacte", trebuie adaugate o serie de teorii speculative asupra
istoriei, elaborate de diversi filosofi care au dedus "mersul istoriei" cu ajutorul propriului lor
sistem de categorii si scheme speculative. Exemplul cel mai caracteristic este filosofia
istoriei a lui Hegel, bazata pe premisa ca "istoria universala este progresul in constiinta
libertatii".
in secolul XXI, cea mai influenta teorie stadiala a istoriei a fost cea marxista. Marx a
sustinut ca societatea omeneasca este determinata sa parcurga o serie de stadii
(sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) in virtutea unor legi istorice
"obiective".
Fiecare etapa ar fi caracterizata de anumite resurse tehnice si tehnologii, carora le
corespund anumite forme de proprietate si relatii economice, acestora corespunzandu-le,
la randul lor, anumite forme de organizare sociala si politica (anumite tipuri de stat, o
"constiinta" specifica, un gen de cultura).
Teoria marxista pretindea sa faca si predictii asupra viitorului societatii, anuntand
iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea economica
si "dictatura proletariatului") in toata lumea si, intr-un viitor mai indepartat, instaurarea
comunismului.
Prabusirea comunismului in cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv pretentiile
de "stiintificitate" ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltarii societatii si despre
"inevitabilitatea" socialismului.
Ceea ce conteaza, insa, din acest punct de vedere nu este esecul unui sistem politic
anume, ci problema de principiu daca istoria poate fi captata si explicata in cadrul unei
teorii capabile de a prevedea viitorul. Marea majoritate a filosofilor contemporani considera
ca o asemenea teorie nu este posibila.
Fenomenele sociale deja petrecute pot fi, desigur, descrise, ceea ce de multe ori
permite intelegerea evenimentelor sau situatiilor, desi chiar descrierile sunt aici totdeauna
simplificate; dar complexitatea si variabilitatea lor (practic nu exista doua fenomene
istorice identice) impiedica alcatuirea unei teorii matematizabile si apte sa conduca la
predictii. Ca urmare, toate teoriile care pretind sa descrie global "mersul istoriei" sunt
nestiintifice (speculative); ele pot fi interesante sub diverse aspecte, dar raman undeva
intre domeniul filosofiei si cel al utopiei (constructiei imaginare), neapartinand nici stiintei
teoretice, nici politicii practice.
2. Revolutia
Radicalismul politic modern a exaltat revolutia ca principal mijloc de schimbare
sociala, de emancipare umana si de progres.
Revolutia Franceza (1789) a fost de nenumarate ori elogiata ca eveniment epocal,
inceput al unei noi ere in istoria moderna. Marx sugera ca numai revolutiile dinamizeaza
viata societatii, numindu-le "locomotivele istoriei".
S-a creat astfel, in secolul al XIX-lea, o veritabila ideologie a revolutiei, a schimbarii
radicale, cvasitotale. Rezultatul acestei ideologii este o mentalitate radicala, conform
careia numai o schimbare brusca totala poate rezolva problemele unei societati, de aici
chemarea neintarziata la "revolutie" care se aude in situatiile de criza.
Principalele trasaturi ale revolutiei sunt: caracterul brusc (care o deosebeste de
evolutiile sociale graduale), caracterul de lovitura de forta (sau violenta), care o
deosebeste de orice schimbare democratica normala (bazata pe exprimarea organizata a
vointei populare), caracterul de schimbare politica profunda (care o deosebeste de
simplele reforme partiale sau "locale"), transferul puterii catre un alt agent social si
modificarea regimului politic, care o deosebeste de o simpla lovitura de stat, prin care
schimbarea politica, relativ superficiala, afecteaza doar persoane sau grupuri politice
marunte si nu un intreg regim politic.
Cea mai disputata problema legata de revolutie este cea privitoare la efectele ei si
caracterul lor benefic. Marxismul si alte ideologii revolutionare atribuie revolutiei efecte
deosebit de profunde, ceea ce justifica de altfel realizarea ei si inevitabilele sacrificii
implicate.
Criticii acestor ideologii sustin insa ca ele se bazeaza pe mituri si idei fanteziste. Unul
dintre miturile cele mai durabile este cel al "luptei dintre bine si rau": revolutionarii sunt
prezentati drept exponentii Binelui si ai Noului, iar adversarii lor drept exponenti ai Raului
si ai Vechiului; tot ceea ce tine de noul regim este prezentat drept progresist, benefic,
moral, iar tot ceea ce tine de vechiul regim drept retrograd, negativ sau malefic, si imoral.
Ideologia revolutionara este deci maniheista si absolutizanta: ea escamoteaza atat ceea
ce era benefic in vechiul regim, cat si tot ceea ce este negativ in revolutie (violenta,
constrangere, sacrificii) sau in noul regim; ea simplifica si chiar caricaturizeaza realitatea
sociala (oamenii "vechiului regim" sunt exploatatori, "sug sangele poporului", in timp ce
oamenii "noului regim" sunt eroi ai Binelui). Exista tendinta de a demoniza Vechiul si de a
idiliza Noul: revolutia este de obicei promotoarea unei utopii. Dar aceasta utopie nu este
inofensiva: demonizarea unor oameni justifica marginalizarea si chiar exterminarea lor
(cum s-a intamplat in timpul terorii de dupa Revolutia Franceza sau in anumite perioade
ale totalitarismului comunist).
Din acest punct de vedere, filosofii subliniaza adesea ca o revolutie trebuie privita sub
dublu aspect, pozitiv si negativ. Referindu-se la un exemplu fundamental, Jaspers scrie:
"Revolutia Franceza ramane un fenomen ambiguu, pentru ca, desi a urmarit libertatea si
ratiunea, a acordat spatiu despotismului si violentei. Ea orienteaza gandirea in ambele
directii: pe de o parte, catre justetea luptei impotriva raului, opresiunii si exploatarii, pentru
drepturile omului si libertatea fiecarui individ, iar pe de alta parte, catre falsa opinie ca
lumea, in totalitatea ei, ar putea fi intemeiata pe ratiune (in loc de a recurge la ratiune
pentru transformarea dependentelor istorice, restructurarea autoritatii si a ierarhiei valorilor
fara sa se faca uz de violenta)".
Revolutionarii insinueaza ca marea contradictie este cea dintre schimbarea totala (pe
care o apara drept necesara) si imobilitatea (aparata, sustin ei, de "reactionari" care vor
"sa nu se schimbe nimic").
Dar observatorii mai obiectivi semnaleaza ca niciodata nu se pune de fapt aceasta
problema: nu exista niciodata schimbare "totala", dupa cum nici imobilitatea nu este
vreodata completa. Este totdeauna vorba de o disputa intre adeptii diferitelor tipuri si
grade de schimbare: radicalii sustin necesitatea unor schimbari bruste, adanci, radicale, in
timp ce moderatii pledeaza pentru schimbari treptate, precaute si limitate (controlate).
Concluzia acestei dispute este deci ca nu exista reteta ideala, ireprosabila, de
schimbare sociala: ramane la latitudinea membrilor comunitatii de a alege modelul optim
de schimbare si de a cantari, in functie de context, avantajele si dezavantajele fiecarei
strategii, costurile si beneficiile lor.
3. Dezvoltare, modernizare si progres
Epoca moderna se prezinta totdeauna drept o epoca a dezvoltarii si progresului pe
toate planurile sociale. Cu toate acestea, si in ciuda faptului ca existenta dezvoltarii nu
poate fi consemnata de nimeni, filosofia politica demonstreaza ca problemele dezvoltarii si
progresului sunt mult mai complicate decat par la prima vedere, fiind chiar posibile indoieli
profunde cu privire la masura in care se poate vorbi de un progres global, atotcuprinzator,
al societatii.
Elementele cele mai simple ale dezvoltarii sunt cele de ordin tehnic, tehnologic si
economic. Nimeni nu poate nega progresele imense facute de tehnica si tehnologie, dupa
cum nu se poate nega nici cresterea fara precedent a posibilitatilor economice (de
productie, de satisfacere a nevoilor umane de baza, de realizare a prosperitatii). La randul
lor, progresele tehnice si economice se bazeaza pe progresele incontestabile ale
cunoasterii (stiintele naturii, ale tehnicii, matematica, informatica etc.).
Problema dificila care genereaza cele mai numeroase controverse este insa ca in
domeniul politic nu suntem interesati de aspectele tehnice si sectoriale ale dezvoltarii
societatii, ci de aspectele existentiale (legate de viata si starea oamenilor, de conditia
umana) si globale ale dezvoltarii: adica ceea ce ne preocupa nu este daca intr-un sector
specific s-au facut progrese (este evident ca s-au facut nenumarate asemenea progrese),
ci daca viata oamenilor in ansamblu, relatiile dintre acestia, starea societatii la nivel global
s-au imbunatatit. Nu confortul si performantele "locale", ci conditia umana (situatia omului
in societate) este ceea ce ne intereseaza. in acest sens, problemele modernizarii si
dezvoltarii se dovedesc mult mai spinoase decat apar la prima vedere.
Lista subiectelor:
-Conceptul de schimbare sociala;
-Teoriile dezvoltarii sociale;
-Revolutia sociala;
-Evolutie si reformism social;
-Dezvoltare si progres social.

11.Cultura politica
Obiectivul acestui capitolul este de a prezenta conceptul de cultura politica si rolul
acestuia in formarea omului modern.
Concepte cheie:
-cultura;
-cultura politica;
-socializare;
-aculturalizatie;
-valori politice;
-norme politice;
-atitudini politice.
Rezumatul capitolului:
in perioada postrevolutionara din tara noastra, nici un termen nu s-a bucurat de o mai
mare frecventa a utilizarii, precum cel de cultura politica. Marea majoritate a celor ce-l
folosesc ii dau sensul de "cunostinte politice".
1. Conceptul de cultura politica
a) Precursori ai analizei culturii politice
Desi termenul este de data recenta, preocupari pentru studiul culturii politice pot fi
intalnite adesea de-a lungul istoriei ideilor politice. Herodot face referiri in opera sa Istorii
la deosebirile dintre diferite popoare in privinta modului in care ele inteleg politicul si se
raporteaza la acesta. Platon si Aristotel analizeaza, alaturi de celelalte aspecte ale
politicului, si unele problemele legate de opinii si conditii politice.
in Epoca Luminilor, unii filosofi, presupunand ca ideile, opiniile politice conduc lumea,
ca dezvoltarea societatii este determinata de inflorirea culturii, elaborau, de fapt, o teorie a
culturii politice. D. Diderot, D’Holbach, Helvetius considerau ca factorul hotarator al
dezvoltarii sociale este mediul social, care include atat statul, institutiile politice si sociale,
cat si ratiunea, educatia, cultura, morala. Ei insista asupra motivelor ideologice ale
activitatii politice a oamenilor. Considerand ca instructia si cunoasterea sunt corolare ale
democratiei si elementului cognitiv al culturii, Condorcet, spre exemplu, sustinea
necesitatea instruirii poporului si formarea civica a acestuia dupa legi noi.
Montesquieu si Tocqueville, in perioade diferite, au incercat sa explice de ce sistemul
politic al unei tari a actionat intr-un anumit mod, evidentiind ideea ca traditiile unei
societati, spiritul institutiilor sale politice nu sunt manifestari intamplatoare, ci produsul
istoriei poporului respectiv.
b) Dimensiunile cognitive, afective si evaluative ale culturii politiceAnalizand cultura
politica, politologii sunt preocupati de raportul culturii politice cu sistemul politic si de relatia
dintre cultura politica si cultura in general. Procesul de separare a aspectelor culturale ale
politicului de celelalte manifestari ale acestuia faciliteaza intelegerea locului pe care
cultura politica il ocupa in cadrul sistemului politic, focalizand atentia asupra acestei
ipostaze semnificative a vietii politice. Delimitarea culturii politice de celelalte specii ale
culturii permite evidentierea trasaturilor specifice, a regulilor de constituire si actiune, a
functiilor, a proceselor de socializare prin care aceasta sfera a culturii se manifesta in
societate.
Conceptul de cultura politica a suscitat o serie de discutii "pro" si "contra". Cei care lau
creat si utilizat initial - G. Almond, S. Verba, L.Pye - reproseaza studiilor
psihoculturale, precum si antropologiei culturale "neputinta de a recunoaste ca sfera
politicului constituie o subcultura distincta, cu propriile reguli de comportament si cu
procesele ei distincte de socializare".
Politologul francez M. Duverger nu este de acord cu termenul de cultura politica,
afirmand ca exista aspecte politice ale culturii. A le califica drept cultura politica inseamna
a face confuzie, spune M. Duverger.
Dezvoltarea unei bogate literaturi politologice despre cultura politica este o
consecinta a progreselor antropologiei culturale si psihologiei sociale.
Antropologul englez E.B. Tylor, care a utilizat primul termenul de cultura in cercetarile
sale, a definit-o ca fiind "un ansamblu complex ce cuprinde cunostintele, artele, morala,
legile, credintele si toate celelalte aptitudini si obiceiuri pe care le dobandeste omul in
calitatea de membru al unei societati". Alti doi mari antropologi, Malinovski si Boas, includ
in cultura produsele manufacturate, bunurile, procedeele, tehnicile, ideile, obiceiurile si
valorile. in conceptia lui Tylor, Malinovski si Boas, cultura releva atat ordinea simbolica, cat
si ordinea morfologica.
Exista o multitudine de definitii ale culturii politice. Dupa G. Almond, cultura politica
reprezinta reteaua orientarilor, atitudinilor, valorilor, convingerilor prin care individul se
raporteaza la sistemul politic.
S. Verba considera cultura politica a unei societati ca fiind sistemul credintelor
empirice, simbolurilor expresive si valorilor care definesc situatia in care are loc actiunea
politica, precum si sistemul de convingeri cu privire la matricea interactiunii politice si a
institutiilor politice. in conceptia lui L. Pye, cultura politica este un set de atitudini, credinte
si sentimente care dau ordine si sens unui proces politic si prevad regulile si convingerile
subiacente care regleaza comportamentul politic. Ea cuprinde atat idealurile politice, cat si
normele cu care se opereaza in politica. Ch. Foster considera cultura politica o suma a
valorilor percepute in comun si simtite profund si a credintei corespunzatoare lor, ce
penetreaza activitatile politice dintr-o societate
data. Al. Ball afirma ca o cultura politica se compune din atitudini, credinte, emotii si
valori ale societatii legate de sistemul politic si de problemele politice.
Dupa D. Kavanagh, cultura politica este o expresie prescurtata, ce denota mediul
emotional si atitudinal in care opereaza sistemul politic.
Cultura politica reprezinta dimensiunea psihologica, subiectiva a sistemului politic.
Cultura politica a unei natiuni deriva din modul in care se reflecta sistemul politic in
gandirea, in cunoasterea membrilor societatii, din experientele pe care indivizii le au cu
privire la viata politica, din modalitatile in care ei o apreciaza, din pasiunile si afectele lor
politice. Creatorii termenului de cultura politica se refera explicit la faptul ca aceasta este
manifestarea in forma agregata a dimensiunilor psihologice si subiective ale politicului.
Cultura politica presupune dimensiuni cognitive, afective si evaluative.
Dimensiunea cognitiva se refera la cunostintele asupra sistemului politic si faptelor
politice. Dimensiunea afectiva include sentimentele de atasament, de angajare sau de
refuz fata de institutiile si evenimentele politice, deci partea emotionala a atitudinilor
politice.
Dimensiunea evaluativa se refera la judecatile de valoare, la opiniile exprimate
asupra sistemului politic si fenomenelor politice. intre aceste dimensiuni exista
interdependente.
Din combinarea acestor trei dimensiuni rezulta trei tipuri de culturi politice: cultura
politica provinciala (locala sau parohiala), cultura de supunere (de subordonare) si cultura
de participare. Cultura parohiala este caracteristica unor societati in care nu se poate
vorbi, in sens propriu, de o cultura politica nationala, nu exista o constientizare a politicii
nationale si nici interes pentru sistemul politic.
Are loc o simpla juxtapunere de culturi politice locale ale statului, etniei, regiunii.
Cunostintele, sentimentele, judecatile de valoare sunt orientate spre aceste entitati locale.
Cultura de supunere este o cultura la nivel national. in cadrul societatii respective,
oamenii sunt constienti de existenta sistemului politic, dar raman pasivi, deoarece ei nu
cred ca au vreun rol de jucat, ca pot sau ar trebui sa influenteze deciziile.
in cultura de participare, cetatenii se gandesc ca pot influenta mersul sistemului
politic prin diverse mijloace de care dispun. Culturile politice orientate spre participare sunt
rezultatul gradului inalt de organizare si educatie din tarile respective si reflecta
experientele lor politico-istorice specifice.
O cultura politica avand un caracter mixt este cultura civica.
Cultura politica poate fi analizata in raport cu societatea ca intreg sau cu diferitele ei
parti componente. Sunt propuse diferite criterii pentru departajarea subculturilor politice.
Termenul de subcultura politica nu are un sens peiorativ. Este folosit pentru a desemna
modul in care se raporteaza la sistemul politic diferitele subdiviziuni ale societatii.
Dupa criteriul regional, sunt subculturi politice regionale aflate intr-un anumit raport
cu cultura politica nationala; dupa criteriul clasic, exista subculturi politice ale diferitelor
clase si categorii sociale.
Cultura politica include informatiile detinute de cetatean in legatura cu sistemul
politic, sentimentele si aprecierile referitoare la efectele sistemului asupra sa.
in functie de dimensiunile cognitive, afective si evaluative ale culturii politice pot fi
detectate trei tipuri de stari de spirit ale populatiei unei tari in raport cu politicul: acord,
apatie si alienare. Acordul presupune impletirea celor trei dimensiuni: cunoastere,
afectivitate, evaluare. Apatia inseamna existenta cunostintelor politice, dar manifestarea
indiferentei pe plan afectiv si apreciativ. Alienarea denota existenta cunostintelor politice,
dar si a lipsei de simpatie fata de sistemul politic. Cu cat starile de apatie si alienare sunt
mai numeroase in societate, cu atat instabilitatea sistemului politic este mai accentuata.
c) Valori si norme politice
Componenta importanta a culturii politice, valoarea politica este o relatie sociala in
care se exprima pretuirea acordata unor fapte sociale (politice) in virtutea corespondentei
insusirilor lor cu trebuintele sociale ale unei comunitati umane si cu idealurile acesteia. Ea
reprezinta o corelatie a realului si idealului. Ca elemente ale realitatii social-politice,
valorile sunt componente ale contextului situational al actiunii politice. Ca idealuri, ele
joaca rolul de etalon, de cadru de referinta al activitatii politice, al continutului si sensului
vietii politice, orientand activitatea si comportamentul politic al grupurilor sociale si
indivizilor. Interiorizate, traite, valorile se transforma in orientari valorice prin care individul
se raporteaza la multitudinea aspectelor politicului si la propria sa activitate, valorizandule.
Reprezentand un cadru general de reglementare a relatiilor politice dintre grupurile
sociale, dintre institutiile politice, dintre indivizi, directionand raporturile acestora fata de
puterea politica, fata de structurile de organizare sociala si politica, normele politice au
rolul de a asigura elementele functionale ale sistemului politic.
in acelasi timp, ele orienteaza atitudinile individuale si de grup fata de evenimentele
politice, orienteaza comportamentul politic. Convertind necesitatea in prescriptii,
indreptare, reguli, principii, modele, normele politice asigura conditii pentru desfasurarea
fireasca a actiunii politice.
d) Convingeri, atitudini si comportament politic
Dupa parerea lui S. Verba, cultura politica include convingerile politice, care sunt
reprezentari, idei, principii, judecati de valoare ce motiveaza si calauzesc relatiile unui
individ sau ale unui grup social in cadrul domeniului politic.
Atitudinea politica reprezinta o modalitate de raportare a individului sau grupului
social la problemele, fenomenele si procesele politice pe care le apreciaza intr-un anumit
mod. in continutul atitudinii politice, elementele cognitive si evaluative sunt impregnate de
o incarcatura emotional-afectiva deosebita. Organizand, pe baza valorilor, convingerile
politice, ordonand reprezentarile cognitive, atitudinile politice au un rol important in
declansarea comportamentului politic si in pregatirea unei actiuni politice. Se considera ca
atitudinea politica are componente incitativ-orientative, selectiv-evaluative si
efectoriioperationale.
Atitudinea politica este corelata cu opinia politica, aceasta din urma devenind mod de
exprimare a celei dintai.
Atitudinea politica se caracterizeaza prin directie si intensitate.
Directia presupune adeziunea sau refuzul, atractia sau respingerea, manifestarea
"pro" sau "contra" ordinii politice, egalitatii sociale sau altor fenomene politice. Intensitatea
corespunde valorizarii sau devalorizarii obiectelor politice intr-o masura mai mare sau mai
mica.
Aceste doua caracteristici sunt corelate: indivizii care au atitudini extreme au, in
acelasi timp, si atitudini intense.
Aflat in raport de complementaritate cu atitudinea, comportamentul este considerat
un "traducator" de atitudini, o atitudine explicita.
Corelat cu interesele, ca motivatie a sa, si cu scopurile, ca modele mentale ce-l
prefigureaza si orienteaza anticipat, comportamentul politic este o reactie de raspuns al
individului sau grupului social la situatiile, evenimentele, fenomenele politice. in societate,
individul se raporteaza la un anumit status si joaca un anumit rol. Comportamentul este
acela care asigura intrarea persoanei in rol si satisfacerea cerintelor statusului.
e) Functiile culturii politice
Cultura politica este un element al stabilitatii sistemului politic, al ordinii politice, este
rezervorul de sustineri si resurse al acestora.
Rolul culturii politice se realizeaza prin functiile sale: comunicationala, axiologica si
normativa.
Prin functia comunicationala, cultura politica transmite actorilor sociali informatii cu
privire la sistemul politic, valori si norme politice, criterii de apreciere a actiunilor.
Prin functia axiologica se realizeaza aprecierea, valorizarea fenomenelor politice.
Rezultatele actiunilor politice sunt material de constructie pentru cultura politica.
Ca orice cultura, cultura politica tinde spre consens, spre constituirea unui acord intre
membrii societatii asupra valorilor, credintelor si deprinderilor de viata existente.
Normativitatea obiectiva in componentele organizatorice, simbolice ale culturii politice
contribuie la integrarea sociala a individului.
2. Socializarea culturii politice. Aculturatia
a) Conceptele de socializare si aculturatie politicaPolitologii sunt preocupati si de
procesul prin care indivizii si grupurile sociale preiau selectiv si asimileaza cultura politica,
accepta si interiorizeaza normele si valorile politice, rolurile si modelele de comportament
politic. M. Duverger propune termenul de "socializare
a copiilor" si cel de "aculturatie a adultilor". Socializarea politica incepe in copilarie si
continua intreaga viata.
Socializarea politica a copiilor este procesul prin care se intiparesc in mintea
acestora cunostinte, valori, norme, atitudini, convingeri cu privire la sistemul politic, putere,
autoritate, legitimitate politica.
Aculturatia adultilor este atat un proces dinamic de desocializare si resocializare, de
renuntare la vechile norme, valori si roluri politice si insusire a altora noi, cat si un proces
de mentinere a schemei de legitimitate existenta, a codurilor operationale, a atitudinilor
anterioare.
Se poate intampla ca noile elemente cognitive, afective, evaluative si atitudinale sa
intre in conflict cu cele vechi, iar socializarea sa dureze o perioada mai indelungata.
b) Formarea atitudinilor politice
Formarea atitudinilor politice trebuie analizata in termenii aculturatiei, ai raportului
dintre cultura politica si personalitate. Personalitatea de baza este configuratia psihologica
particulara, proprie membrilor unei societati si manifestata printr-un anumit stil de viata, pe
care indivizii isi brodeaza variantele lor singulare. "Personalitatea de baza este creatia
institutiilor primare (norme familiale de educatie) si sursa institutiilor secundare (sisteme de
valori si ideologii politice, juridice, morale) in care ea se proiecteaza in fiecare moment" (A.
Lancelot).
in interiorul unei societati pot exista mai multe personalitati de baza, ca reflex al
prezentei subculturilor politice, regionale sau sociale.
c) Agentii socializarii politice
Familia este primul agent al socializarii pe care il intalneste individul. Influentele
latente si manifeste care prevaleaza in cursul primilor ani de existenta au un efect puternic
si durabil, contribuind la formarea atitudinilor fata de autoritate.
Partidele politice realizeaza socializarea politicii fie prin intarirea culturii politice
existente, asigurand, astfel, continuarea functionarii sistemului politic, fie prin initierea unor
modificari importante ale schemelor culturii politice existente.
Contactele directe cu sistemul politic, cu anumite elite politice sunt o puternica forta
de modelare a reactiilor individului fata de politic.
Procesul socializarii sau aculturatiei politice nu inseamna uniformizarea individului,
ci dezvoltarea capacitatii acestuia de a intelege politicul si de a-si forma propriile criterii de
apreciere a activitatii politice
Lista subiectelor:
-Conceptul de cultura politica;
-Dimensiunile culturii politice;
-Formele culturii politice;
-Valori si norme politice;
-Functiile culturii politice;
-Socializarea politica.

12.Interesele nationale
Obiectivul central al acestui capitol este de a intelege ce este acela un interes
national si modul cum se stabilesc interesele nationale..
Concepte cheie:
-interes national;
-ratiune de stat;
-interes national vital.
Rezumatul capitolului:
in pofida aparitiei a numerosi actori noi si puternici pe scena internationala, se poate
aprecia ca statul national continua sa fie inca cel mai important "jucator" in arena
mondiala. Statele reprezinta inca elementul fundamental al sistemului international actual.
Studierea relatiilor internationale necesita, in mod firesc, descifrarea intereselor nationale
ale statelor.
1. Definirea intereselor nationale
Sintagma interes national isi are originea cu mult in urma si este asociata cu aparitia
statului national in secolele XVII-XVIII. Giovani Botero, la 1589, pare a fi fost primul care a
folosit acest concept.
Termenul este greu de surprins intr-o definitie unanim acceptata, ca orice concept
utilizat politic. Elementul central pentru definire il constituie ideea de interes. Interesele
reprezinta orientari selective, relativ stabile si active spre anumite domenii de activitati. Ele
presupun organizare, constanta si eficienta, in structura lor intrand elemente cognitive,
afective si volitive.
Hans Morgenthau afirma ca ceea ce numim, in general, interes national e format
dintr-un "sambure tare", prezent in orice imprejurare si un "invelis" format din elemente
variabile ce se modifica in functie de imprejurarile istorice. La randul sau, James Rosenau
intelege prin interes national "tot ceea ce este mai bun" pentru o societate nationala.
Conform strategiei de securitate nationala a Romaniei, interesele nationale sunt
definite ca acele stari si procese bazate pe valorile asumate si promovate de societatea
romaneasca prin care se asigura prosperitatea, protectia si securitatea membrilor ei,
stabilitatea si continuitatea statului.
2. Clasificarea intereselor nationale
Interesele de baza (categorii):
- Apararea patriei. Aspectul se refera la protectia fizica a cetatenilor unui stat national
si la pastrarea integritatii teritoriale a acestuia.
- Libertatea (promovarea valorilor) se refera la pastrarea sistemului politic al statului
si, ceea ce este mai important, la libertatea de a alege propria forma de guvernare si
propriile institutii politice (stabilirea legitimitatii sau difuzarea valorilor fundamentale ale
natiunii).
- Bunastarea economica. Este vorba de capacitatea unui popor, unei natiuni de a-si
asigura hrana, habitatul, cele necesare unei vieti prospere.
- Ordinea mondiala. Se refera la interesul unei natiuni de a stabili si de a pastra un
mediu (o conjunctura) internationala politica si economica in care sa se poata simti in
siguranta.
in literatura de specialitate americana se disting urmatoarele categorii de interese:
- Interese vitale. Daca nu se realizeaza, vor fi consecinte imediate asupra intereselor
nationale vitale.
- Interese majore (importante). Daca nu se realizeaza, se vor produce daune care vor
afecta eventual interesele nationale vitale.
- Interese periferice. Daca nu se realizeaza, este putin probabil ca interesele vitale sa
fie afectate.
Interesele nationale nu deriva din factori externi, ci din optiunile politice si, de aceea,
voluntare, ale elitei la putere.
3. Interesele nationale ale Romaniei
Interesele nationale potrivit Strategiei de dezvoltare a Romaniei din 2001:
- mentinerea integritatii, unitatii, suveranitatii si independentei statului roman;
- garantarea drepturilor si libertatilor democratice fundamentale, asigurarea
bunastarii, sigurantei si protectiei cetatenilor Romaniei;
- dezvoltarea economica si sociala a tarii, in pas cu dezvoltarea contemporana.
Reducerea sustinuta a marilor decalaje care despart Romania de tarile dezvoltate
europene;
- realizarea conditiilor pentru integrarea Romaniei ca membru al NATO si UE.
Romania trebuie sa devina componenta, cu obligatii si drepturi depline, a celor doua
organizatii, singurele in masura sa ii garanteze un statut de independenta si suveranitate
si sa ii permita o dezvoltare economica, politica si sociala similara tarilor democratice;
- afirmarea identitatii nationale si promovarea acesteia ca parte a comunitatii de
valori democratice; valorificarea si dezvoltarea patrimoniului cultural national si a
capacitatii de creatie a poporului roman;
- protectia mediului inconjurator, a resurselor naturale, a calitatii factorilor de mediu,
la nivelul standardelor internationale.
in apararea si promovarea intereselor sale nationale Romania va respecta principiile
dreptului international, va dezvolta spiritul de dialog si cooperare cu toate organizatiile
internationale si statele interesate in realizarea stabilitatii si securitatii.
4. obiectivele politicii de securitate nationala care asigura infaptuirea
intereselor nationale
Obiectivele de securitate nationala a romaniei stabilesc orientarea efectiva si
reprezinta reperele de baza ale actiunii practice, sectoriale, a diferitelor institutii ale
statului, astfel incat indeplinirea lor coerenta, corelata si interdependenta sa garanteze si
sa conduca la realizarea si afirmarea intereselor fundamentale ale tarii.
Strategia de securitate nationala a Romaniei fixeaza urmatoarele obiective:
- pastrarea independentei, suveranitatii, unitatii si integritatii teritoriale a statului
roman, in conditiile specifice ale aderarii la NATO si integrarii tarii in Uniunea Europeana;
- garantarea ordinii constitutionale, consolidarea statului de drept si a mecanismelor
democratice de functionare a societatii romanesti, prin: asigurarea libertatilor democratice
ale cetatenilor, a drepturilor si indatoririlor constitutionale, a egalitatii sanselor,
perfectionarea sistemului politic si dezvoltarea modalitatilor de realizare a solidaritatii
sociale, aprofundarea reformei in justitie, intarirea autoritatii institutiilor statului,
consolidarea mecanismelor de respectare si aplicare a legii;
- relansarea economiei nationale, combaterea saraciei si a somajului, perfectionarea
mecanismelor economiei de piata si a disciplinei financiare;
- dezvoltarea societatii civile si a clasei de mijloc;
- asigurarea stabilitatii sistemului financiar-bancar si a echilibrului social;
- modernizarea institutiilor de aparare nationala, in conformitate cu standardele
NATO;
- optimizarea capacitatii de aparare nationala, in conformitate cu standardele NATO;
- imbunatatirea capacitatii de participare la actiunile internationale pentru
combaterea terorismului si a crimei organizate;
- imbunatatirea starii de sanatate a populatiei si protectiei copilului, dezvoltarea
institutiilor de educatie, cercetare si cultura;
- reforma administratiei publice si dezvoltarea regionala, in corelatie cu practicile si
reglementarile europene;
- armonizarea relatiilor interetnice si edificarea statului civic multicultural, avand drept
garantii ale securitatii participarea sociala, integrarea interculturala si subsidiaritatea in
actul de guvernare;
- actiuni diplomatice si o politica externa creativa, dinamica si pragmatica, bazata pe
respectarea tratatelor si acordurilor internationale la care romania este parte, a obiectivelor
si principiilor cartei ONU;
- diversificarea si strangerea legaturilor cu romanii care traiesc in afara granitelor
tarii;
- participarea activa la actiunile de cooperare internationala pentru combaterea
terorismului si a crimei organizate transfrontaliere;
- dezvoltarea relatiilor de buna vecinatate si a unei conduite participative pe plan
regional, pentru consolidarea stabilitatii si reglementarea crizelor;
- asigurarea securitatii ecologice;
- implicarea societatii civile in realizarea obiectivelor strategiei de securitate.
Realizarea acestor obiective va produce modernizarea structurala a societatii
romanesti si va accelera rezolvarea marilor probleme cu care aceasta se confrunta, va
realiza si va proteja interesele nationale, va asigura securitatea nationala a tarii si a
cetatenilor ei.
Lista subiectelor:
-Conceptul de interes national;
-Clasificarea intereselor nationale;
-Stabilirea intereselor nationale;
-Interesele nationale ale Romaniei.
13.Perspectiva politologica asupra relatiilor internationale
Obiectivul de baza al acestui capitol este de a prezenta o perspectiva politologica
asupra relatiilor internationale contemporane.
Concepte cheie:
-relatii internationale;
-norme internationale;
-dreptate internationala;
-ordine internationala;
-globalizare.
Rezumatul capitolului:
Relatiile politice nationale si internationale au o mare importanta in problematica lumii
contemporane. Exista unele situatii si valori comune atat politicii interne, cat si politicii
externe, din care decurg probleme comune celor doua sfere:
- Problema normelor: relatiile (intre state, natiuni, organisme internationale) trebuie
sa se bazeze pe reguli si norme sau pe vointa arbitrara ori pe libertatea nelimitata?
- Problema fortei: relatiile trebuie sa fie guvernate de forta dreptului sau de dreptul
fortei?
- Problema scopului final: scopul trebuie sa fie gasirea unui modus vivendi, a unui
mod de cooperare si convietuire pasnica, sau dominarea unor agenti de catre altii?
- Problema "regulilor jocului": competitiile care se nasc trebuie si ele sa fie guvernate
de reguli si norme sau sa se desfasoare fara nici o regula?
- Problema distinctiei factual-normative: faptele nu trebuie confundate cu normele.
- Problema responsabilitatii.
- Problema autonomiei.
- Problema corelarii binelui individual cu cel general.
Ca raspuns la aceste probleme au aparut, de milenii, anumite principii de politica
internationala, care au fost uneori (dar nicidecum totdeauna) respectate, insa care au fost
foarte des evocate ca argumente in disputele internationale.
Pe de alta parte, este esential sa se observe ca, pe langa elementele comune, exista
si deosebiri foarte mari intre politica interna si cea internationala.
Conceptiile optimiste asupra relatiilor internationale au primit denumiri diverse, dupa
cum se urmarea evidentierea uneia sau alteia dintre trasaturile lor caracteristice. Ele se
numesc normativiste, in special pentru ca afirma increderea in posibilitatea fondarii
raporturilor internationale pe norme.
Conceptiile optimiste sunt in general rationaliste, in mai multe sensuri. Mai intai, in
sensul ca privesc omul in general, precum si omul politic in special, ca pe o fiinta rationala,
ale carei decizii si conduite sunt fundamentate pe intentii si calcule rationale. in al doilea
rand, ele sunt rationaliste pentru ca pleaca de la premisa posibilitatii asezarii raporturilor
internationale pe baze rationale, pe baze morale.
in al treilea rand, conceptiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind sa incurajeze
o viziune ideala asupra oamenilor, natiunilor si statelor.
Este foarte greu de evaluat in ce masura aceste premise optimiste au contribuit la
imbunatatirea climatului international. Adeptii idealismului sau normativismului sustin ca
aceasta contributie a fost deosebit de importanta, in schimb criticii lor pretind ca un
asemenea optimism nu a facut decat sa falsifice realitatea politica si sa creeze asteptari
sau sperante nerealiste.
Realismul politic este principalul adversar al idealismului, rationalismului si
internationalismului politic normativist. in opozitie cu teoriile amintite mai sus, realismul
politic pleaca de la o viziune mai putin optimista despre om si relatiile interumane. El
continua nu traditia rationalista kantiana, ci pe cea pesimista, hobesiana, de interpretare a
naturii umane si a relatiilor sociale. in acest context, fiecare dintre agenti este definit de
incercarea de a castiga in dauna celorlalti.
Politica, in ansamblu, apare ca lupta pentru putere si dominatie, ca activitate
concurentiala, si nu cooperativa, guvernata de interese si ambitii, nu de idealuri nobile sau
norme morale.
Problema dreptatii internationale
De cele mai multe ori, prin "dreptate" se intelege in aceasta sfera respectarea
normelor dreptului international. Unii ganditori au mers chiar mai departe, evocand ideea
unei dreptati internationale care ar cere o redistribuire a bogatiei intre state si o obligatie a
tuturor statelor de a ajuta cetatenii altor state sa depaseasca obstacole ca: saracia
extrema, persecutia politica, lezarea drepturilor fundamentale ale omului etc.
Dezbateri intense se desfasoara in legatura cu dreptatea si in sfera protectiei
drepturilor omului. Adeptii universalismului sustin ca drepturile omului au un caracter
universal, ca toate statele sunt obligate sa le respecte, si ca interventia unui stat pentru
apararea drepturilor lezate ale cetatenilor altui stat este legitima, dreapta (chiar obligatorie
din punct de vedere moral), cu toate ca ea incalca principiul respectarii suveranitatii si
independentei. Cu alte cuvinte, universalistii presupun ca principiul respectarii drepturilor
omului este mai presus decat cel al respectarii suveranitatii nationale. Criticii
universalismului adopta pozitia opusa: evocand adesea diferentele culturale, de valori si
traditii, dintre natiuni, ei resping ideea universalitatii drepturilor omului, aparand in schimb
ideea multiculturalismului.
O disputa similara s-a nascut si in legatura cu globalizarea.
Adeptii acesteia sustin ca globalizarea (economica, politica, informationala) a
determinat o reducere a independentei si a suveranitatii nationale si, deci, ca interventia
straina sau internationala intr-un anumit stat (unde, spre exemplu, sunt lezate drepturile
omului) nu mai poate fi considerata drept simpla incalcare a suveranitatii, drept simpla
nedreptate.
Adversarii acestui punct de vedere obiecteaza insa ca globalizarea nu este doar o
realitate de fapt, ci si o ideologie, un mit justificator pentru hegemonia unor state care obtin
maximum de avantaje economice, politice si culturale de pe urma ei - in acest context, ei
critica si resping ca nedrepte numeroase initiative care incalca suveranitatea nationala.
Problematica relatiilor internationale ramane un domeniu deosebit de controversat,
nu numai intre state si politicieni, ci si intre politologi.
Lista subiectelor:
-Conceptia realista asupra relatiilor internationale;
-Conceptia idealista asupra relatiilor internationale;
-Dreptatea in relatiile internationale.

14.Securitatea nationala
Obiectivul principal al acestui capitol este de a intelege conceptul de securitate
nationala si evolutiile lui actuale.
Concepte cheie:
-securitate nationala;
-aparare nationala;
-securitate individuala;
-dilema de securitate.
Rezumatul capitolului:
Conceptul de securitate (in sensul de securitate nationala sau internationala) este
relativ nou, chiar daca din toate timpurile a existat preocuparea pentru gasirea unor
mecanisme prin care sa se realizeze prezervarea identitatii statelor.
Conceptul de securitate si elementele sale componente au suferit de-a lungul timpului
modificari mai mult sau mai putin importante, in raport de schimbarile care au avut loc pe
plan international.
In general, securitatea si conceptele sale corelative au pornit de la situatia obiectiva
potrivit careia in lume exista o pluralitate de state care, in anumite conditii, ar putea
permite asigurarea existentei fiecarui stat, precum si a ansamblului acestora.
in istoria relatiilor internationale, conceptiile politico-militare si strategice au avut, in
general, la baza, ideea fortei, considerandu-se ca pacea si securitatea, ca, de altfel, insasi
supravietuirea statelor, depind de puterea militara, economica, demografica si puterea
aliatilor lor. in acest context au aparut concepte precum "echilibrul de forte",
"descurajarea", "neutralitatea", "coexistenta pasnica", "nealinierea", iar mai de curand,
"securitatea colectiva", "securitatea comuna", "securitatea democratica", "securitatea
multidimensionala" etc.
Fara a face o trecere in revista a multitudinii de definitii care au fost sau sunt date
securitatii la modul comun, putem spune ca prin securitate intelegem acea situatie in care
se gaseste un stat, care-i per-mite sa se afle la adapost de o eventuala agresiune, sa-si
prezerve valorile fundamentale si sa-si promoveze interesele.
Dificultatea definirii acceptabile a securitatii este determinata de o serie de factori
cum ar fi:
- securitatea este in primul rand o problema de perceptie. Acest element subiectiv
inerent politicii de securitate determina o goana frenetica a tuturor statelor dupa securitate,
rezultatul fiind de fapt contrar. Vezi dilema securitatii formulata de John Hertz (1950).
Demersurile statelor pentru satisfacerea propriilor nevoi de securitate lipsite de
intentii agresive conduc la o crestere a insecuritatii pentru alte state, care le interpreteaza
ca pe potentiale amenintari, desi aceste demersuri au un caracter pur defensiv;
- securitatea este un concept relational care presupune o ajustare permanenta a unui
set de parametri interni la conditiile mediului international, un proces cu o dinamica
variabila, orientat spre prezervarea spatiului si valorilor;
- securitatea este stare si proces in acelasi timp, in functie de faptul daca o privim in
sincronie sau diacronie;
- securitatea este o problema de cunoastere care trebuie tratata intr-o maniera
stiintifica, desi conceptul este utilizat preponderent politic. Depasind cadrul strict al
domeniului militar, in care riscurile si amenintarile sunt mai usor de evaluat, exista si alte
tipuri de riscuri si amenintari neconventionale, de factura noua, care, daca nu sunt
percepute si evaluate corespunzator, pot avea consecinte dintre cele mai nefaste (vezi 11
septembrie 2001);
- securitatea este un concept multidimensional, incorporand elemente militare,
politico-diplomatice, economico-financiare, ecologice, societale etc. Aceste elemente nu
actioneaza neaparat independent unul de altul, ci, de regula, interdependent.
Din aceste considerente, abordarea conceptuala a securitatii trebuie facuta din
perspectiva sistemica, in care securitatea trebuie vazuta ca o stare de echilibru dinamic a
unui anumit sistem, in care au loc diverse procese organizante si dezorganizante.
De asemenea, in definirea securitatii trebuie utilizate o serie de criterii cum ar fi:
centralitatea valorilor, momentul si intensitatea amenintarilor, natura politica a securitatii ca
obiectiv al statului etc.
Exista mai multe paliere ale securitatii: subnational (individul fiind ultimul nivel),
national si international.
Lista subiectelor:
-Conceptul de securitate nationala;
-Corelatia securitate nationala - securitate internationala;
-Modalitati de realizare a securitatii;
-Componentele securitatii nationale.
6.Aplicatii
1.Analizati problema adevarului si obiectivitatii in teoria politica.
2.Aratati care este raportul dintre sistemul social global si sistemul politic.
3.Demonstrati de ce este puterea elementul central al politicii.
4.Aratati ce este un stat de drept.
5.Analizati corelatia dintre sistemul electoral si sistemul de partide dintr-o tara.
6.Cum apreciati rolul grupurilor de presiune intr-o societate democratica?.
7.Analizati raportul dintre real si ideal in democratie.
8.Care trebuie sa fie raportul dintre societatea politica si societatea civila intr-o
societate democratica?.
9.Enuntati principalele forme de participare politica.
10.Care este raportul dintre evolutie si revolutie in societate?
11.Explicati rolul culturii politice in societate.
12.Argumentati interesele nationale ale Romaniei.
13.Analizati raportul dintre realism si idealism in relatiile internationale.
14.Demonstrati corelatia dintre securitatea nationala si securitatea internationala.
7.Exemple de teste de autoevaluare:
Raspunsurile pot fi date prin parcurgerea bibliografiei obligatorii.
a.Mentionati daca anunturile urmatoare sunt adevarate sau false:
1. Obiectul de studiu al politologiei este politicul, ca subsistem al sistemului
social global.
2. Daca organele de conducere in societate se constituie prin consimtamantul
cetatenilor, ca expresie a vointei si intereselor lor, regimurile sunt nedemocratice.
3. Din antichitate si pana in prezent, puterea a ramas elementul central al politicii.
4. Adevarata autoritate politica este aceea prin care puterea se impune
preponderent prin forta.
5. Statul reprezinta principala institutie a sistemului politic.
6. Conform teoriei contractualiste statul a aparut ca rezultat al luptei de clasa.
7. Partidismul reprezinta un element neesential al unei vieti politice democratice.
8. Grupurile de presiune numesc candidati proprii in alegerile parlamentare.
9. Democratia este un termen de origine greaca.
10. Raportul dintre societatea politica si societatea civila exprima, in mare masura,
gradul de democratizare a societatii si a responsabilitatii cetatenilor sai.
b.Alegeti varianta de raspuns corecta:
11.Functiile politologiei sunt:
a.cognitiva, prospectiva, axiologica;
b.normativa, praxiologica;
c.organizatorica, ecologica.
12.Componentele sistemului politic sunt:
a. Relatiile politice, institutiile politice, cultura politica;
b. Legislativul, executivul, puterea judecatoreasca.
13. Care din functiile enuntate nu apartin sistemului politic:
a. de mentinere si adaptare a sistemului;
b. de conversie politica;
c. de extractie;
d. cognitiva;
e. de reglementare;
f. de mobilizare a resurselor politice;
g. de determinare a scopurilor;
h. de integrare.
14. in sfera puterii politice intra:
a. puterea suverana a statului; partidele si organizatiile politice; mijloacele de
informare in masa;
b. cultura politica; ideologia politica;
c. teoriile politice, doctrinele politice, cultura politica.
15. Functiile puterii politice sunt:
a. programatica; organizatorica; ideologica;
b. coercitiva; de control; pregatirea de specialisti;
c. explicativa; sociala; administrativa.
16. Teoriile cu privire la geneza statului sunt:
a. democratica; patriarhala; contractuala;
b. violentei; rasista; organicista;
c. psihologista; marxista; juridica;
d. evolutionista; mecanicista; sociala.
17. Care din trasaturile urmatoare nu apartin partidului politic:
a. caracter constient;
b. caracter organizat;
c. grupare sociala;
d. caracter istoric;
e. caracter suveran.
18. Sistemul electoral de reprezentare proportionala conduce la:
a. multipartidism;
b. bipartidism.
19. Afirmatia ca sistemele de partide se impart in competitive si necompetitive
apartine:
a. M. Duverger;
b. La Palombara, M. Weiner;
c. K Marx.
20. Grupurile de presiune se caracterizeaza prin:
a. organizare; promovarea unor interese; exercitarea unei presiuni;
b. caracter asociativ; comunitate de tel; legaturi stabile;
c. caracter ideologic; suveran; cognitiv.
8.Evaluarea computerizata sub forma de teste tip grila:
intrebarile cu raspunsurile vor fi predate cu cel putin 30 de zile inainte de inceperea
sesiunii.