De la San Damiano la Medjugorje

Convertire spectaculoasă printr-o vindecare miraculoasă

Vreau şi trebuie să dau această mărturie pentru toţi compatrioţii mei din insula La Reunion şi
pentru fraţii şi surorile mele care sunt, la fel ca şi mine, indieni de origine talmudă, şi care sunt
numiţi, familiar (sau peiorativ) Malbari, atât în La Reunion (unde sunt născută) cât şi în alte părţi.
Cum de am ajuns să fac acest pelerinaj? Nu ştiu! Sau, mai degrabă, în clipa în care scriu, sunt
convinsă că Bunul Dumnezeu a hotărât să vină să mă caute pentru a mă scoate din întuneric! Da, să
vină să mă caute acolo unde eram eu, în viaţa mea, în erorile mele religioase… Dumnezeu Tatăl, ca un
bun şi Adevărat Părinte, a decis că era prea mult pentru mine, sărmana Sa fiică talmudă, să continui
să trăiesc în erorile acestei false religii care venerează zeităţi aberante şi spirite care nu sunt altceva
decât diavoli! O falsă religie ce ne face să practicăm ritualuri care nu sunt altceva decât vrăjitorie!
Totul a început prin dureri cumplite la genunchi. Picioarele îmi erau umflate şi-mi era din ce
în ce mai greu să umblu, iar toate aceste suferinţe mă umpleau de nelinişte: Voi sfârşi într-un fotoliu
rulant?! Diferitele tratamente ale medicilor din oraş, pe care îi consultasem, nu-mi aduceau decât
uşurări trecătoare (un RMN a permis să se diagnosticheze o osteonecroză a genunchilor). Leacurile
băbeşti ale vecinelor nu-mi ajutau mai mult, iar rugăciunile şi ofrandele făcute în genunchi (în ciuda
chinurilor pe care mă făcea să le îndur această poziţie) în templu şi în faţa capelei mele personale la
efigiile zeităţilor Kali, Şiva şi Mariamin, nu-mi aduceau nici un fel de vindecare!
Într-o zi când sufeream mai mult ca de obicei, şi îndurasem o adevărată tortură implorând în
zadar zeităţile capelei mele, m-am ridicat cu mare greutate, plângând, şi m-am târât ca să mă aşez în
faţa porţii mele. Un frumos băieţel blond, de vreo 7 ani, îmbrăcat complet în alb, cu un bucheţel de
flori albe în mână, trecea la vreun metru de poartă. A întors capul spre mine şi mi-a zâmbit. Cât era
de drăgălaş! Nu m-am putut opri să nu-i spun:
- Hei, copilaş! Unde te duci? Este pe undeva vreo cununie, sau ce?
Micuţul s-a oprit o clipă, m-a privit cu ochii săi, care erau la fel de albaştri ca cerul, şi a spus,
continuând să zâmbească:
- Nuuu, mă duc la biserică! Mama mea mă aşteaptă!…
- Ah!? Şi te lasă să umbli aşa, singur, fără să te însoţească nimeni? Şi dacă ţi se întâmplă
ceva?! Nu este prudent!… O să te însoţesc eu până acolo!…
La Reunion Catholic Church
Nu ştiu de ce m-am hotărât să-l însoţesc pe acest copil, poate am fost
împinsă de instinctul de ocrotire care este propriu femeilor… M-am ridicat,
aproape gemând de durere, iar drăgălaşul băieţel mergea alături de mine,
ţinându-şi buchetul cu amândouă mâinile în faţa pieptului, aşa cum se duce
un vas. Florile acelea nu erau din insula noastră: pline de mici clopoţei albi
al căror miros ajungea până la nasul meu (pe urmă am aflat că erau
lăcrămioare). Micuţul avea la gât un colier ciudat din mici perle albe
sidefate, care se termina în josul pieptului printr-o cruciuliţă foarte
strălucitoare. Nu îndrăzneam să-l întreb cum îl cheamă sau de unde vine…
De altfel, n-aveam chef să-l întreb nimic… Eram îngrijorată şi mă întrebam:
voi reuşi, oare, să fac drumul înapoi fără să sufăr prea mult?
- De ce plângi, doamnă? m-a întrebat, deodată, copilul, cu glăsciorul lui dulce.
- Oh, nu-i nimic, copilaş, doar că genunchii mei s-au stricat, sunt în pană…
- O să ţi-i repare tatăl meu! Tatăl meu repară totul! mi-a spus el, cu o siguranţă triumfală.
- Şi ce faci cu florile astea? Sunt grozav de frumoase!
- Oh da! Sunt florile preferate ale maicii mele. Sunt pentru ea!
La aceste cuvinte a început să alerge ca să intre în biserică, căci ajunsesem la vreo zece metri
de ea. Eu nu intram niciodată în biserici, căci eram hindusă, şi mergeam numai la temple, dar soarele
ardea aşa de tare, iar eu eram atât de extenuată de efortul pe care-l făcusem mergând, deşi biserica nu

1
era prea departe, şi în plus voiam să mă asigur că micuţul era bine cu părinţii săi în biserică. Şi
atunci, în mod excepţional, am decis să intru şi eu în acea biserică.
Nu era luminată şi domnea o penumbră foarte plăcută după soarele orbitor al acelei după-
amiezi. Părea goală, nimeni pe scaune, nici un zgomot în interior, şi am început să fac înconjurul ei
ca să văd unde era copilul şi familia sa, dar n-am văzut pe nimeni! Unde se dusese, oare, micuţul?
Căci l-am văzut foarte bine cum a intrat, alergând, înăuntru! Şi acolo nici urmă de copil! Dispărut!
Volatilizat! Eram năucită! Şi totuşi unde s-a dus? Degeaba am făcut de două ori turul bisericii, căci
nu existau decât două uşi: cea de la intrare şi una în spatele altarului, la stânga. Am împins-o, căci era
întredeschisă, dar dădea într-o încăpere fără altă uşă (sacristia). Deodată, trecând din nou prin faţa
statuii unei doamne cu văl, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu un cordon albastru, am observat
buchetul de flori albe al băieţelului, aşezat la picioarele acestei statui! Dar nici urmă de el… Nici de
familia sa! Am decis să mă aşez lângă statuie ne mai înţelegând nimic, şi am constatat privind-o, că
avea atârnat de braţ acelaşi colier pe care copilul îl purta la gât (pe urmă am aflat că se numea
rozariu). Am rămas aşezată, aproape şocată de dispariţia inexplicabilă a frumosului băieţel, întorcând
capul în toate direcţiile, când atenţia mi-a fost atrasă de o foaie de hârtie care căzuse sub scaunul de
alături. Am ridicat-o, din curiozitate, şi am citit: Pelerinaj la San Damiano - Medjugorje - Biserica
Sacre-Coeur din Paris. Apoi, în biserică a intrat o doamnă şi a venit direct la mine.
- Dumneavoastră mă veţi însoţi în pelerinaj? m-a întrebat, cu un zâmbet larg, întinzându-mi mâna.
I-am spus, în timp ce îi strângeam mâna pe care mi-o întindea, că era o greşeală şi că eu nu
mergeam nicăieri!
- Oh, scuzaţi-mă! Am crezut că sunteţi persoana cu care aveam întâlnire! Ştiţi, eu am fost
vindecată acum mai mulţi ani la Medjugorje, de o boală foarte gravă, ca urmare a unui pelerinaj pe
care mi-l oferise o prietenă (care pe urmă s-a dus la Tatăl, odihnească-se în pace!) şi, în amintirea
frumosului său gest am promis să ofer şi eu, cuiva, deoarece mijloacele mi-o permit, un pelerinaj la
Medjugorje, în fiecare an! Ca mulţumire pentru vindecarea mea! Acum câteva zile i-am comunicat
oferta mea parohului, care mi-a spus că o doamnă, care era interesată, mă va aştepta astăzi în
biserică! Am crezut că sunteţi dumneavoastră! Scuzaţi-mă!…
Cuvântul vindecată m-a făcut să fiu foarte atentă şi am reţinut-o pe acea doamnă rugând-o să-
mi povestească cine o vindecase şi în ce fel. Din lunga poveste pe care mi-a spus-o, n-am înţeles
decât un lucru: că ea fusese într-o ţară în care vindecarea cădea din cer, fără să ai altceva de făcut
decât să te duci acolo! Asta ţinea de miracol! Şi m-a cuprins o mare dorinţă de a mă bucura şi eu de o
vindecare miraculoasă! Trecuse deja peste o oră şi jumătate, şi nici băieţelul în alb n-a reapărut, şi
nici femeia pe care interlocutoarea mea o aştepa nu a venit, astfel încât aceasta, uitându-se la ceas, a
decis să plece, şi mi-a spus, întinzându-mi o carte de vizită:
- Sunaţi-mă dacă doriţi, iar dacă doamna pe care o aşteptam nu dă nici un semn de viaţă…
cum o vrea Dumnezeu! El hotărăşte!…
M-am întors acasă, mergând foarte încet, gânditoare…
Când i-am povestit soţului meu, el a ridicat din umeri spunându-mi:
- Crezi cumva că oamenii plătesc o călătorie de 1600 de dolari, aşa pur şi simplu? Mai bine
du-te din nou la pusari (vraci), care te va vindeca!
Dar eu am păstrat foaia cu pelerinajul şi cartea de vizită a doamnei în sertarul noptierei mele.
În zilele care au urmat, durerile mi s-au mărit şi mă gândeam neîncetat la băieţelul cel frumos şi la
vindecarea doamnei.
Într-o dimineaţă, când durerea îmi smulsese ţipete şi hohote de plâns, am luat cartea de vizită
a doamnei şi am sunat-o, fără să ştiu prea bine ce-am să-i spun. A ridicat receptorul la primul apel şi
m-a recunoscut imediat!
- Ah! În sfârşit v-aţi hotărât! Cealaltă doamnă n-a dat nici un semn. Vă ofer pelerinajul! Pe
ce nume trebuie să-l pun?
Ca prin vis i-am spus numele, prenumele şi adresa, fără ca măcar să mă tem de reacţia soţului
meu. Când am închis, am realizat că mă lansasem într-o adevărată aventură, despre care nu ştiam nici
măcar ce probleme îmi va crea! Dar ceva îmi interzicea s-o sun din nou pe doamna respectivă ca să
anulez totul! Când s-a întors soţul meu de la lucru, hotărârea mea era luată: voi pleca, chiar dacă el

2
nu era de acord! Chiar dacă va apela la vraci pentru a mă face să-mi schimb părerea! Plecarea trebuia
să aibă loc peste doar zece zile. Am început să-mi fac valiza să-mi cumpăr ceva lâneturi pentru clima
europeană. O sunam pe doamna din două în două zile ca să verific dacă oferta era în continuare
valabilă. Apoi a venit ziua plecării în pelerinajul nostru. Un vecin m-a dus la aeroportul din Sant-
Denis. Acţionam ca un automat totul mi se părea ireal: nu reuşeam să înţeleg cum de voi lua avionul,
gratuit, cu nişte necunoscuţi, pentru o ţară necunoscută! Călătoria s-a desfăşurat cu bine, fără vreun
incident…
San Damiano
De la Paris am plecat cu avionul în Italia, la San
Damiano, unde am descoperit Grădina Paradisului.
Ghidul ne-a povestit despre apariţia Fecioarei Maria în
acel loc, iar eu ascultam, fără a participa la rugăciunile
în latină, care se rosteau una după alta, la ora cinci
dimineaţa, în jurul locului împrejmuit cu frumosul
grilaj aurit. Rămâneam aşezată în faţa statuii albe a
celei pe care o numeau Sfânta Fecioară, care avea câte
un trandafir în fiecare mână şi un surâs care mă alina…
Totul era pace şi seninătate în acel loc magnific,
împodobit cu numeroase vaze pline de trandafiri
superbi… Rugăciunile în latină nu-mi displăceau deloc,
ba chiar regretam că nu le puteam urmări, la fel ca grupul
meu, cu cărticelele în mâini! Era acolo şi o frumoasă
fântână, lungă, de marmură, cu mai multe robinete, unde
cei ce se rugau mergeau din când în când, să-şi potolească setea. Ghidul ne spusese că
apa acestei fântâni era miraculoasă, dar mi se părea atât de accesibilă încât mă gândeam
că trebuie să fie apă obişnuită, iar Apa Miraculoasă trebuie
să fie în acel puţ închis cu un dom de aramă, din spatele statuii din locul împrejmuit.
Eram cazaţi la o fermă la capătul unui drum, la stânga bisericii. În sala de mese a fermei, am
citit un articol foarte interesant, intitulat: Analiza ştiinţifică a apei de la San Damiano. Începea cu
mesajele pe care Sfânta Fecioară le dăduse pe tema acestei ape, şi unul m-a frapat: Veniţi să beţi la
această fântână apa Harului. Spălaţi-vă! Purificaţi-vă! Beţi din această apă! Mulţi se vor vindeca
de răul fizic!… Duceţi această apă celor grav bolnavi în spital, muribunzilor! (18-11-66)
San Damiano - Fontana
Astfel, când ne-am întors în Mica Grădină m-am
dus la fânână şi mi-am spălat mâinile, braţele, faţa, gâtul.
Cât era de proaspătă şi delicioasă această apă! Am băut
cu îngiţituri largi şi m-am ridicat cu o senzaţie de
curăţenie cu totul nouă! Atunci m-au frapat două cuvinte
din mesaj: Spălaţi-vă! Mi-am apucat cu amândouă
mâinile piciorul şi, cu preţul unui dureros efort, l-am pus
pe marginea bazinului şi am început să-mi spăl cu multă
apă genunchiul şi piciorul bolnav. Am făcut la fel şi cu
celălalt picior şi, udă complet, m-am dus să-mi găsesc un
loc în faţa statuii. În mod ciudat, rugăciunile pe care le
scandau ceilalţi mi s-au părut familiare, deşi nu eram
acolo decât de seara trecută şi nu fuseseră recitate decât dimineaţa, la ora cinci! Şi, fără să-mi dau
seama, iată că buzele mele au început să recite cuvintele celorlalţi: Ave Maria, Graţia plena,
Dominus tecum, benedicta Tu! Nu ştiam deloc ce înseamnă, dar îmi plăceau şi mă umpleau de o
veselie venită de nu ştiu unde!
După câtva timp, iată că cel care conducea de la microfon rugăciunea, a spus ceva în italiană,
şi toţi pelerinii au îngenunchiat, etalând în faţa lor obiectele pe care le cumpăraseră şi fotografii de

3
familie! Doar eu rămăsesem aşezată pe bancă. Mi-am spus că, dată fiind starea de qvasi-infirmitate a
picioarelor mele, nu eram obligată sa fac la fel cu ceilalţi…
Dar brusc am simţit ca o apăsare a două mâini, incredibil de grele şi puternice, pe umerii mei,
care m-a făcut să cad de pe bancă cu toată greutatea, pe sărmanele mele rotule! Durerea a fost
fulgerătoare! Am fost stupefiată de ce mi se întâmpla, dar n-am reuşit nici măcar să ţip. Stăteam cu
capul aplecat şi nu eram în stare să-l ridic să văd cine era persoana care a avut tupeul să mă arunce
jos de pe bancă! Am rămas prosternată astfel şi-mi spuneam că fără îndoială genunchii mi se
rupseseră în bucăţele, şi că mă aşteptau spitalul şi fotoliul rulant, ca rezultate ale acestei călătorii! În
Mica Grădină a Paradisului nu se auzea nici un zgomot. Şi iată că, deodată, am fost învăluită de un
intens parfum de trandafiri! Într-adevăr, foarte puternic! M-a trecut un lung fior, iar sufletul meu a
simţit o asemenea dulceaţă încât ochii mi s-au umplut de lacrimi! Am uitat de suferinţa mea fizică…
Timp de câteva secunde, care păreau în afara timpului, mi s-a părut că zburasem în altă parte, când
vocea de la microfon m-a făcut să aterizez, şi toţi pelerinii care erau în genunchi s-au ridicat, reluând
rugăciunile în latină. Fără să-mi dau seama de ce făceam, m-am ridicat şi eu, şi asta fără ca măcar să
mă sprijin de banca din spatele meu!!!
Şi atunci am realizat că sunt în picioare, fără nici o durere! Mi-am ridicat fusta lungă, mi-am
pipăit genunchii: erau intacţi! I-am privit: nici o zgârietură, nici o vânătaie, ba chiar nici nu erau
umflaţi! Şi nici picioarele! Ce mi se întâmplase? Cum era cu putinţă? Aşadar, apa de la fântână este
cu adevărat miraculoasă? Şi de unde a fost acea violentă cădere? Parfumul pătrunzător de trandafiri?
Nu ştiam ce să mai cred, dar trebuia să strig, să sar în sus… Nu, era prea frumos ca să fie adevărat!
Nu puteam să fiu vindecată la fel ca binefăcătoarea mea numai datorită unui pelerinaj, şi de către
această zeiţă catolică, despre care nu îndrăzneam să recunosc că îmi plăcea atât de mult…
Am decis să testez noile mele picioare înainte de a-i spune binefăcătoarei mele (mă temeam
să strig prea devreme: Victorie!) Am început să mă plimb pe aleile Micii Grădini fără nici o
dificultate, întâi cu pas foarte lent, apoi din ce în ce mai repede, iar în final am încercat o scurtă alergare.
Eram siderată: mergeam şi alergam ca în cei mai frumoşi ani ai copilăriei! Era un miracol! Dar mai
aveam o îndoială: era trecător sau va dura? Oare peste câteva zile răul nu va reveni? Astfel că am
decis să păstrez încă secret miracolul meu, până când voi fi sigură că nu va dispărea! M-am întors la
îngrăditură, cuprinsă de o bucurie pe care mi-o stăpâneam cu preţul unui mare efort. M-am agăţat de
grilajul aurit, am îngenunchiat cu precauţie în faţa statuii Sfintei Fecioare şi am izbucnit într-un şuvoi
de mulţumiri şoptite acestei minunate zeiţe de marmură albă, care îmi surâdea cu atâta tandreţe.
Mejdugorje
Totuşi, înainte de a adormi, mă frământa o
întrebare: de ce zeitatea hindusă căreia îi
închinam un cult deosebit nu m-a vindecat, în
pofida tuturor ofrandelor şi sacrificiilor mele?!…
Şi, cu această întrebare în gând, am adormit,
foarte tulburată.
A doua zi am plecat de la San Damiano spre
Bosnia-Herţegovina cu vaporul. Sosiţi la Medjugorje,
am avut impresia că sunt acasă! Genunchii mei
erau tot în stare bună, dar nu îndrăzneam încă să
vorbesc cuiva despre asta. Însă bucuria se citea pe
faţa mea brăzdată de un surâs permanent. Ceilalţi
pelerini din grupul meu, care nu păruseră că ar
vrea să aibă în vreun fel de-a face cu mine, erau
acum puţin mai apropiaţi: oare pentru că-mi
ştersesem de pe frunte punctul roşu (bindi) pe
care-l avusesem la plecarea noastră? Oricum, de
când mi s-a şters de pe faţă la fântâna din San
Damiano, n-am simţit deloc nevoia să-l pun la loc…

4
 A doua zi după sosirea noastră, am fost duşi cu autocarul la o mănăstire unde s-a retras un
celebru preot din Medjugorje, care ţine conferinţe (Părintele Jozo). Ascultam cu atenţie tot ce spunea
şi eram impresionată. Apoi a avut loc punerea mâinilor pe capetele pelerinilor. M-am îndepărtat
lângă o coloană, ca să nu trebuiască să suport acest lucru ciudat, care făcea multe personae să leşine:
ba două sau trei chiar urlau, ca şi cum ar fi fost torturate! Deodată, Părintele Jozo, care plecase
printr-o uşiţă situată la dreapta altarului, s-a întors şi s-a apropiat de primele rânduri (unde mă aflam
eu) şi a început să-şi pună mâinile pe capul anumitor persoane, murmurând. Majoritatea s-au prăbuşit.
Şi, în mai puţin decât este necesar pentru a o spune, iată-l în faţa mea! Iar mâinile sale erau pe capul
meu! S-a uitat în ochii mei cu o privire pătrunzătoare, iar vocea sa blândă şi joasă şoptea primele
Padre Jozo binecuvântând credincioşii
cuvinte din faimoasa sa binecuvântare, într-o limbă pe care n-
o înţelegeam. Din crispată cum eram, am devenit moale, m-am
simţit cuprinsă de ameţeală, vederea mi s-a întunecat, deşi
clipeam repede şi, în ciuda efortului disperat pe care-l făceam
să redevim stăpână pe mine, m-am trezit într-un loc scăldat
într-o lumină minunată, strălucitoare, dar care nu agresa ochii!
Inspiram cel mai plăcut parfum pe care îl simţisem vreodată!
Mi-era mai bine ca oricând în întreaga mea viaţă. Mi-am dat
seama că sunt acolo unde se află Acela care m-a creat! Toată
fiinţa mea ştia asta! Doream fierbinte să-L văd! Ştiam că era
acolo, în acea lumină! Dar nu puteam ajunge la El! Genunchii
îmi erau complet blocaţi şi în duhul meu ştiam că era din cauza
tuturor prosternărilor pe care le făcusem în faţa statuilor
zeităţilor hinduse! Vedeam pământul din faţa capelei mele care
era îmbibat de sângele sacrificiului de cocoşi, găini negre, iezi
pe care i-am oferit împreună cu vraciul! Această poluare malefică
mi-a contaminat genunchii, apoi mi-a prins picioarele! Eram
disperată că făcusem asemenea prostii! Şi, prăbuşită în acest loc minunat, am plâns cu lacrimi amare,
căci ştiam că greşisem religia şi că, din cauza celor pe care le-am făcut, nu-L voi putea vedea pe
Acela care este Creatorul meu, Tatăl meu, Acela care m-a iubit cel mai mult! Simţeam cât de mult
mă iubeşte! Era colosal! Îmi doream acea iubire mai mult decât întregul univers! Gemeam de acea
frustrare dureroasă, când am auzit în capul meu vorbele frumosului băieţaş: Tatăl Meu o să ţi-i
repare! Tatăl Meu repară totul! Şi atunci, disperarea mi-a dispărut şi mi-a revenit speranţa: aveam
certitudinea că totul se va aranja dacă mă voi întoarce în acea biserică în care băieţelul şi-a lăsat
buchetul! Da! Simţeam că aveam o şansă să refac totul! Să reiau totul de la zero! Şi să pot reveni
apoi acolo, în acel loc extraordinar, unde Îl voi putea vedea pe Acest Tată plin de Iubire! Şi atunci L-
am văzut pe drăgălaşul băieţel blond, era acolo, îmi zâmbea şi ţinea de mână o femeie de o frumuseţe
orbitoare! Băiatul era îmbrăcat într-o mică tunică de un alb strălucitor,
iar doamna aceea nu putea să fie decât mama sa, căci semănau mult, iar
ea era îmbrăcată ca statuia din biserica din La Reunion, dar rochia lungă
pe care o purta, şi vălul lung păreau croite din cea mai splendidă şi
sclipitoare mătase fină! Era statuia din biserică, dar vie, şi avea acelaşi
surâs ca al statuii de la San Damiano şi ca al celei de la Medjugorje pe
care am găsit-o atât de frumoasă! Şi am realizat că tatăl micuţului este
tocmai Acel Tată pe care eu nu reuşeam să-L văd! Acel Tată care era
acolo, iradiind, la fel ca şi ei o iubire de neînchipuit, care mă îmbolnăvea
de dorinţă! Tatăl Lui este şi Tată meu! Ştiu că Îi aparţin! Că El este
Dumnezeu! Adevăratul şi Singurul Dumnezeu! Atotputernicul! Am
simţit o durere ascuţită în genunchi, care m-a făcut să alunec în braţele
cuiva care era în spatele meu de când mă aflam în acel loc minunat. Şi
abia am avut timp să întorc capul să văd cine era, că deja duhul meu a
ţâşnit cu toată viteza în acel vârtej care emana din imaginea unei fiinţe

5
luminoase, din care se degaja o mare bunăvoinţă şi duioşie pentru mine. Avea două imense aripi albe
strânse, al căror vîrfuri se vedeau în spatele capului său magnific! Un Înger! Îngerul meu!… Îngerul
meu Păzitor!…
Şi am revenit la suprafaţă cu greu, bătând din pleoape decepţionată să recunosc chipuri
omeneşti aplecate asupra mea, care mă cercetau şi îmi zâmbeau, întrebându-mă: Vă simţiţi bine? etc.
Mi-am dat seama că eram întinsă pe jos în mănăstirea Părintelui Jozo şi m-am aşezat, întrebându-mă
cum de am putut vedea lucruri atât de frumoase cu câteva clipe mai înainte, şi de ce s-a terminat
totul. Mă simţisem atât de bine, că totul fusese atât de frumos!… M-am ridicat, cu ajutorul pelerinilor
din grupul meu şi ne-am întors la autocar. Nu aveam chef să vorbesc, că încercam să-mi fixez în
minte cât mai multe detalii din cele văzute în leşinul meu, pe care ceilalţi îl numeau odihnă întru Duhul.
Krizevac
În tot cazul, pe tot traseul de întoarcere la Medjugorje,
mi-am încercat funcţionarea genunchilor în toate felurile posibi-
le şi am constatat că erau în perfectă stare! Vindecarea primită
la San Damiano se menţinea! În restul zilelor pelerinajului,
spre marea bucurie a binefăcătoarei mele, care a observat că nu
mai şchiopătam, m-am urcat pe toate colinele fără cea mai
mică durere sau oboseală, şi am urcat pe Calea Crucii de pe
Krizevac precum o căpriţă! Şi m-am rugat în genunchi, cu faţa
scăldată de lacrimi, la fiecare staţiune, pentru a sfârşi culcată,
cu mâinile ca o cruce umană, în faţa Marii Cruci de pe
Krizevac, hohotind de căinţă şi de fericire.
În autocarul care ne ducea la aeroportul din Zagreb, am
dat mărturie în faţa întregului meu grup despre ce mi se
întâmplase la San Damiano şi la Medjugorje, salutată cu
aplauze şi cu surâsuri mai mult decât prieteneşti: frăţeşti.
Sosită la La Runion, nu trebuie să vă mai spun că am întors
imediat şi total spatele religiei hinduse talmude! I-am povestit totul soţului meu, care n-a putut decât
să mă creadă, văzând că mi s-au dezumflat genunchii şi că mi-am recăpătat mobilitatea. A acceptat să
pun pe foc capela, ba chiar m-a ajutat s-o fac! Am scos de pe pereţii casei noastre toate reprezentările
himerelor hinduse în care credeam odinioară. După câteva zile, l-am adus pe preotul (catolic, precizez!)
comunei în care locuiesc, pentru a exorciza şi a binecuvânta toate încăperile casei, şi mi-am instalat
altarul catolic, cu Biblia şi tot ce ne-a cerut Părinele Jozo să punem pe el. Împreună cu soţul meu, ne-
am înscris la cateheza pentru adulţi şi am fost botezaţi şi comfirmaţi. Am intrat într-un grup de rugăciu-
ne şi, la doi ani şi jumătate după acest pelerinaj memorabil ne-am dus amândoi la Medjugorje şi la
San Damiano, iar soţul meu este acum mai convertit decât mine, dacă e cu putinţă să fii mai mult!
Cât despre răzbunările aşa-ziselor zeităţi hinduse, despre care familia şi comuna mea mă
preveniseră, ca să nu spun că mă ameninţaseră: nici vorbă de aşa ceva! Bineînţeles că, la fel cu toată
lumea, avem şi noi probleme, dar acesta nu este un motiv ca să considerăm că se datorează
răzbunării zeului x sau zeiţei y! Încercările sunt comune tuturor fiinţelor omeneşti pe parcursul lor
pământesc, căci satana pune capcane pe drumul nostru ca să ne descurajeze şi să ne îndepărteze de
Dumnezeu. Şi din moment ce ştim asta, nu merită să ne facem sânge rău cu temeri ridicole de
răzbunări ale unor zei falşi! Credeţi-mă că, în Cealaltă Parte, unde Dumnezeu mi-a permis să dau o
mică raită, nu era nici urmă de aceste pretinse zeităţi! Pur şi simplu ele nu există! Este o invenţie a
diavolului ca să-i rătăcească pe indieni! Aceste aşa-zise zeităţi sunt diavoli pe care satana îi
deghizează şi vrea să ne facă să credem că sunt zei!
Reumatologul meu a concluzionat că osteonecroza mea a avut o vindecare pe cât de
instantanee, pe atât de inexplicabilă; adică a fost un miracol!
Cât despre frumosul Băieţaş cu ochii albaştri, L-am revăzut într-o zi într-o imagine a Lui
Iisus, Regele Iubirii, pe care mi-a oferit-o o femeie din parohia mea!
Este într-adevăr Băieţelul pe care L-am întâlnit şi revăzut în Cealaltă Parte, lângă Fecioara
Maria.

6
 Doamna V.D.
(Stella Maris nr. 454 şi nr. 455)