MIHAI EMINESCU

(15 ianuarie 1850 -15 iunie 1889)

NATIONAL SI UNIVERSAL IN CREATIA

POETICA EMINESCIANA

Mihai Eminescu deschide cu “numele lui magic […] toate portile

spiritului” (Constantin Noica), intrucat substanta creatiei sta sub semnul
eternitatii prin ancorarea sa spirituala atat la traditiile simtirii romanesti, cat si la
esentele culturii europene, poetul formandu-se ‘la scoala lui Homer,
Shakespeare precum si la aceea a clasicului folclor romanesc’.
Mihai Eminescu a realizat o opera monumentala a traditiilor populare
si culte nationale, ‘depasindu-le prin geniul si munca sa’(Zoe Dumitrescu-
Busulenga).
Titu Maiorescu, entuziasmat de inegalabila creatie eminesciana, prorocea
faptul ca literatura secolului 20 va debuta sub auspiciile ‘geniului sau’, deoarece
poetul il uimise prin vasta sa cultura nationala si universala, prin memoria sa
impresionanta, numindu-l ‘om al timpului modern’.
Cunoscator al culturii si filozofiei orientale indiene, ale caror creatii
le-a citit in original, invatand pentru aceasta singur sanscrita, dar si al culturii si
filozofiei europene moderne, Eminescu este ‘insasi structura omului universal’
(Mircea Eliade), ‘un poet cu aripi universale’ (Rosa Del Conte), opera
impresionanta fiind un adevarat act de identitate universala a neamului
romanesc, fapt care l-a determinat pe Tudor Vianu sa afirme ca ‘romanii ii
deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta in fata lumii intregi’.
Eminescu s-a format spiritual in cultul istoriei nationale, al dragostei
neasemuite pentru neamul romanesc, studiindu-i cu pasiune trecutul de glorie,
tinand conferinte despre ‘Geniul national’ si ‘Patria romana’, considerand ca
‘vertebrele nationalitatii sunt istoria si limba’, iar ‘elementul moral si estetic al
culturii isi are izvorul sau principal in literatura nationala’.
Mitul ancestral romanesc domina permanent mintea si sufletul poetului,
folclorul fiind in creatia sa cel mai important izvor de inspiratie, el afirmand cu
admiratie ca ‘o adevarata literatura trainica ‘ nu se poate intemeia decat pe
‘graiul viu al poporului nostru,pe traditia, obiceiurile si istoria lui, pe geniul lui’.
Poezia eminesciana pastreaza teme si motive populare, adaugandu-i noi
structuri epice (‘Calin nebunul’) sau le prelucreaza innobiland creatia cu idei
filozofice (‘Revedere’, ‘Ce te legeni’, ‘Lucefarul’).
Natura eminesciana recompune sugestiv si simbolistic spatiul mioritic
romanesc ilustrat de codru si mare (‘Mai am un singur dor’), satul in amurg
(‘Sara pe deal’), lacul,crangul, teiul, salcamul (‘Recedere’, ‘Dorinta’, ‘Lacul’,
‘Lacul’, ‘Luceafarul’).
‘Manuirea perfecta a limbii materne’ a facut din Mihai Eminescu un
adevarat intemeietor al limbajului poetic prin varietatea mijloacelor expresive,
prin sensibilitatea reflexiva, prin viziunea inovatoare si profunda asupra lumii si,
in acelasi timp,precursor recunoscut ca atare al celor mai mari poeti ai
secolului :Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Nichita Stanescu. Limbajul
eminescian este surprinzator si inegalabil prin valorificarea lexicului popular,
a formelor cu iz arhaic in constructii poetice noi, ce a uimit prin sintagme si
imagini inedite, prin armonie si plasticitate stilistica : ‘Clopotul vechi imple cu
glasul lui sara’(Sara pe deal), ‘Dar ce frumoasa se facu/ Si mandra arz-o focul’
(Lucefarul).
Introducerea unor plurale neobisnuite nu numai pentru vremea aceea,
ci si pentru poezia moderna, unele iesite din uz ori inovatii personale facute in
spiritul limbii vechi dau originalitate si farmec creatiei eminesciene : ‘furtune’,
‘gradine’, ‘aripe’, ‘pasuri’, ‘lunge’, ‘adance’.
Acordurile inedite intre substantive si adjectivele lor (‘umezi
morminte’, ‘pustie ganduri’), formele inversate ale verbelor (‘suna-vei’,
‘sede-vei’, ‘spune-ti-voi’), precum si sintaxa afectiva realizata prin accentuarea
anumitor cuvinte puse in ordine ideatica (‘semnelor vremii profet’, ‘cu de-argint
aripe albe’) dau poeziei eminesciene substanta, expresivitate si ritm, creand stari
emotionale de o cutremuratoare profunzime .
Ceea ce i-a impresionat in mod deosebit chiar pe contemporanii lui Mihai
Eminescu a fost crearea de catre poet a unor rime surprinzatoare realizate in
modalitati foarte diferite de la cuvinte banale (‘incalte/ceruri-nalte’) la inedita
potrivire a substantivului cu verbul insotit de pronume cu forma neaccentuata
(‘gandul/luminandu-l’, ‘recunoasca-l/dascal’) pana la a rima substantive comune
cu cele proprii, adica asa-zisele rime culte (‘oaspe/Istaspe’, ‘de-atunci incolo/
Apollo’).
Mihai Eminescu alterneaza mijloacele de exprimare printr-o ‘expresie
intelectualizata’ (T. Vianu) de reverberatie culturala sau filozofica, izvorate
dintr-un puternic simt al echilibrului lingvistic : ‘Si in sine impacata stapanea
eterna pace’, ‘Ei doar au stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte’. Alteori, poetul
surprinde prin virtuozitati verbale, printr-o intelectualizare superioara a ideilor :
‘La-nceput, pe cand fiinta nu era, nici nefiinta’, ‘Cand patruns de sine insusi
odihnea cel nepatruns’.
Ceea ce a rezultat din acordarea instrumentului lingvistic este cuvantul
eminescian incarcat de sensibilitate, ce izbuteste sa creeze o limba romaneasca
si un univers acustic de o vibratie inconfundabila.
 Definit ca « romantic intarziat » sau cum insusi se caracteriza in poezia
‘Eu nu cred nici in Iehova’ (‘Nu ,ma-ntoarceti nici cu clasici,/Nici cu stil curat
si antic,/Toate-mi sunt deopotriva,/Eu raman ce-am fost :romantic’), Mihai
Eminescu sta alaturi de cei mai mari romantici europeni : Novalis, Heine,
Byron, Goethe, fiindu-i specifica ilustrarea conditiiei nefericite a geniului
intr-o lume superficiala, meschina, neputincioasa sa inteleaga aspiratiile
sale superioare.
Victor Hugo, teoriticianul romantismului european, l-a influientat pe
Eminescu in exprimarea motivului prabusirilor de lumi, desi poetul roman nu
se rezuma la o maniera descriptiva exterioara, ci ii confera o infinita forta
sugestiva care intrece toate antecedentele romantice : « Avem clipa,avem raza,
care tot mai tine inca…/ Cum s-o stinge,totul piere,ca o umbra-n intuneric,/ Caci
e vis al nefiintei universul cel himeric … ».
Exista insa multe laturi in care Eminescu depaseste radical romantismul
si devine unul dintre exponentii cei mai vii ai ultimei jumatati din veacul trecut.
Privit in expresia sa exemplara,poetul romantic se transpune integral intr-o zona
ideala, fie ea mitul, ca la Holderlin,fie visul, ca la Novalis, fie fantezia utopista,
ca la Shelley, fie aventura spirituala a lui Byron ori, dimpotriva, armonia linistii
interioare a lui Lamartine.
Numeroasele marturii ale poetului demonstreaza admiratia si respectul
fata de limba romana, considerand-o atotputernica peste spiritualitatea
romaneasca : « Nu noi suntem stapanii limbii, ci limba e stapana noastra ».
Valoarea natiunii romane consta mai ales in bogatia si forta expresiva a limbii
ramane, care este, in viziunea poetului ‘o imparateasa bogata careia multe
popoare i-au platit dare in metal pur pe cand ea pare a nu da nimanui nimic […].
A o dezbraca de averile pe care, economica si chibzuita le-a adunat mii de ani,
insemneaza a o face din imparateasa, cersetoare’. De altfel, el se autodefineste
ca fiind ‘sorbit din popor’ si predestinat de a putea trezi la viata spiritualitatea
romaneasca autentica, din care si el s-a nascut :  « nu neam trezit noi – s-au
trezit secolii din urma noastra si ne-au scuturat din somn ».

MIHAI EMINESCU a patruns in constiinta nationala prin domeniul

cultural-artistic si se manifesta sub forma influentelor in literatura inceputului
de secol, asa cum prezisese Titu Maiorescu. Sub impactul liricii eminesciene,
numerosi poeti scriu sau incearca sa scrie ca Eminescu, ori, dimpotriva, se
straduiesc sa iasa de sub aceasta influienta acaparatoare. Ecourile creatiei
eminesciene se concretizeaza uneori prin prelucrarea unor texte din poezii si
inglobarea lor in alte texte, fie cu alte forme, fie cu alte intentii decat cele din
poezia originara, in mod diferit de la un poet la altul. Aceasta intertextualitate
se manifesta in poezia de dupa Eminescu prin inversarea in textul propriu a unui
vers sau a unui fragment de vers eminescian, dar si prin parafrazarea si
prelucrarea unor stante bine cunoscute ori prin transferul subtil al unei imagini
sau al unui simbol, maniera lirica ce a inovat un ‘curent’ spiritual numit
eminescianism. « Fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o stie oricine
citeste :cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile
straine ». (Tudor Arghezi) ~~Limba si Literatura Romana (bac)~~

Floare albastra
Mihai Eminescu

FISA DE LECTURA

1. Despre autor:
Mihai Eminescu a fost si este cel mai mare poet si scriitor romana,
“cel mai mare poet romantic” si a realizat o opera monumentala a
traditiilor populare si culte nationale, “depasindu-le prin geniul si munca
sa” (Zoe Dumitrescu Busulenga).

2. Creatii ale autorului:

Precedata in timp de unele mari creatii precum: “Venere si Madona”,
”Epigonii”, ”Mortua est” si urmata de “Imparat si proletar”, “Calin file din
poveste”, “Strigoii”, poezia “Floare albastra” isi are punctual de plecare in
mitul romantic.
De-a lungul vietii, Mihai Eminescu a scris poezii filozofice precum
“Luceafarul”, “Scrisoarea I”, poezii de inspiratie folclorica sau mitologica
“Revedere”, poezii ce au ca tema natura “Dorinta”, “Sara pe deal”,
“Lacul”, sau iubirea “Floare albastra”.

3. Incadrarea operei:
Publicata la in revista “Convorbiri literare”, poezia “Floare albastra”
constituie dupa cum spunea Vladimir Streinu “primul mare semn al
operei viitoare”.

4. Definitie:
Poezia “Floare albastra”, ca specie literara este idila si apartine liricii
peisagiste si erotice, care prezinta iubirea intr-un cadru rustic, fiind
ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si
puternice trairi interioare cu predilectie sentimente de dragoste.
5. Tema:
Poezia romantica “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a
naturii, dar spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde
si idei filozofice.
 Tema romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre
perfectiune, care nu se poate implini.

6. Ideea poetica:
Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru
neputinta de a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii
cuplului erotic.

7. Titlul:
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme “floare”, reprezentand
efemeritatea, delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si
aspiratia.
Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte
literature. In literature germana, in lirica lui Novalis “floarea albastra” se
metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului.
In literature italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii albastre”
sugereaza puritatea iubirii si candoarea iubitei. Iar la Eminescu
reprezinta vointa dar si nostalgia nesfarsitului sau femeia ideala.
De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale
cerului, iar floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.

8. Structura:
Poezia este construita pe doua planuri distince, inegale ca intindere:
un plan al femeii, ilustrand monologul liric, iar celalalt al barbatului,
ilustrand monologul lirico-filozofic. Femeia este o copila naiva, dornica sa
se maturizeze prin iubire, iar barbatul este un contemplative, sedus de
dulceata jocului innocent, dar preocupat de idei filozofice.
Elementele de prozodie se caracterizeaza prin: rima imbratisata,
masura de 8-7 silabe, si ritmul trohaic, in spiritual metricii populare.

9. Cuprins:
Incipitul este o interogatie retorica a iubitei, adresata barbatului visitor
“cufundat in stele” si in “ceruri nalte”.
In “Floare albastra”, Eminescu evoca amintirea unei povesti ce a
esuat din cauza confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit.
Planul feminitatii cuprinde strofele 1-3 si 5-12. Are forma unui
monolog, alcatuit in prima parte dintr-un repros, si apoi, in partea
urmatoare dintr-o provocare inocenta, acre este un act de seductie.
Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte instrainarea
barbatului cufundarea lui “in stele”, “in nori” si “ceruri nalte”.
Adverbul “iar” arata repetabilitatea confuziei barbatului asupra cailor
omului de a fi fericit (el crezand ca aceasta stare se poate implini prin
cunoasterea ideilor filozofice). Versul “De nu m-ai uita incalte” sugereaza
dorinta inocenta a fetei de a nu fi uitata de barbatul meditative. Din
structura “in zadar” reiese inutilitatea preocuparilor reflexive, intrucat
ceea ce dorea sa afle nu era necomplicat, ci pur si inocent.
In discursul fetei se regasesc simboluri ale civilizatiilor apuse: soare,
campiile asire, piramidele.
Confuzia barbatului o determina pe fata sa-l avertizeze asupra
capcanei in care ar putea sa cada, si anume sa nu caute prea tarziu
fericirea, iubirea: “Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”
Ghilimelele care delimiteaza primele trei strofe evidentiaza vorbirea
directa, textul citat apartine iubitei si este reprodus pentru a creiona
portretul omului de geniu.
Initiativa adresata de fata “Hai in codrul cu verdeata”, poate fi
interpretata si ca pe o lectie de initiere.
Pastelul imagineaza un cadru romantic, feeric, in care natura e
personificata: “izvoare plang”, “ochi de padure”. Natura e protectoare a
cuplului (natura erotizata), deaorece preia manifestarile si sentimentele
indragostitilor. Peisajul descris este maret: “prapastie”, “stanca”, “bolta”,
“noapte”. Planul terestru se imbina cu cel cosmic.
Ideea izolarii cuplului de idragostiti de restul lumii, dorinta de
intimitatea a indragostitilor, este intalnita in aceasta poezia in motivul
cuplului adamic/biblic/edenic.
Portretul fetei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana, aici
carcaterele fetei fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: “de-
aur parul”, “rosie ca marul”.
Gesturile tandre, soaptele, declaratiile erotice, chemarile iubirii
optimiste avand chiar o nota de veselia se constituie intr-un ritual erotic
specific imaginarului poetic eminescian: “Si mi-i spune-atunci povesti”,
“Ne-om da sarutari pe cale”.
Timpurile verbale de viitor popular (“vom sede”, “mi-i spune”, “oi
desface”) amplaseaza povestea de dragoste intr-un spatiu rustic si
sugereaza optimismul eului lyric privind posibila implinire a iubirii
absolute, intr-un candva neefinit, ca un vis de fericire ce urmeaza sa se
manifeste intr-un viitor imaginar.
Limbajul fetei este popular: “de nu m-ai uita incalte”, “mi-oi face”, “cine
treaba are”, “voi cerca”.

Planul barbatului cuprinde strofele 4 si 13-14 si are dublu rol:

evocarea povestii de dragoste si caracterul acesteia de meditatie.
Senzatia de poveste evocata este data de prezenta in text a unui
narator, marcat de pronumele personal “eu” si a unor scurte precizari
care delimiteaza planurile: “ Dulce netezindu-mi parul” sau “ Ca un stalp
eu stam in luna”, apoi in final “S-a murit iubirea noastra”.
 Discursul se face din perspectiva maturului. Abia acum ii adreseaza
fetei cuvinte tadre: “mititica”. Ii da dreptate si constientizeaza dureros ca
s-ar fi putut implini in plan uman, acest lucru fiind ilustrat in versul “Ah!
Ea spuse adevarul”. Noteaza cu autoironie reactia lui de atunci: “Eu am
ras, n-am zis nimica”; prin aceasta dovedind faptul ca atunci se credea
superior, iar pe ea, naiva, neexperimentata.
Versul “Ca un stalp eu stam in luna” infatiseaza uimirea, impactul pe
care il au vorbele fetei (capabila sa exprime adevaruri mari in cuvinte
simple).
Exclamatiile retorice “ce frumoasa”, “ce nebuna” exprima regretul,
nostalgia, costientizarea tarzie a faptului ca fericirea a trecut pe langa el,
iar descrierea facuta de eul liric demostreaza sacralitatea fetei si
revelatia acestuia despre iubirea pierduta.
Punctele de suspensie aflate inaintea ultimei strofe indeamna la
meditatie privind implinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi
realizata.
Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia
“floare albastra” sugereaza durerea barbatului ca a pierdut povestea de
dragoste, sublinieaza intensitatea trairii generate de contrastul dintre
iluzie si realitate accentuate de acel “totusi”.
Ultimul vers “Totusi…este trist in lume!” prezinta o idee filozofica
(tristetea conditiei umane), ce a starnit numeroase controverse,
polemica purtandu-se in jurul lui “totusi” sau “totul”, intrucat manuscrisul
s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea formei este Perpesicius,
editorul operelor eminescine complete care argumenteaza faptul ca
acest “totusi” este specific simtirii poetului.

9. Expresivitate:
Expresivitatea se realizeaza prin figure de stil si imagini artistice. In
aceasta poezie se deosebesc figure de stil precul metafore: “campii
asire”, “intunecata mare”, “piramidele-invechite”; metafore
personificatoare: “izvoare plang”; epitete ornante: “bolta cea senina”,
“trestia cea lina”, “foi de mure”; epitete cromatice: “de-aur parul”, “rosie
ca marul”; aliteratii: “senina”-“lina”; asonante: “caldura”-“gura“,
comparatii: “ca un stalp eu stam”, “rosie ca marul”.
Imagini artistice: vizuale (descrierea naturii si autocaracterizarea
fetei), auditive (“izvoare plang in vale”, “si mi-i spune”), tacitle (“mi-oi
desface de-aur parul/sa-mi astup cu dansul gura”).
Toate acestea confera poeziei o naturalete a expresivitatii si o
limpezime a ideilor care produc aproape spontan adeziunea cititorului.
www.referate-ok.com/referate-floare-albastra-
i8206.html
 Personajul romantic

Individul romantic este utopia unui om (complet???)

“anormal”,dezichilibrat si bolnav,adica cu sensibilitatea si intelectul
exacerbate la maxim,rezumand toate aspectele spirituale de la bruta la
geniu.

Eroul romantic:
 Din punct de vedere
sanitar:tuberculos,nebun,orb,lepros,distribuindu-i-se utopic o
complexitate senzoriala si sufleteasca mai mare decat acesti
bolnavi o au in realitate;
 Din punct de vedere al aspectului fizic:cocosat,orb,schiop,de o
frumusete stranie,de o delicateta maladiva;
 Din punct de vedere
sexual:feminine,impulsive,sentimental,plangaret;
 Sub raportul varstei:foarte tanar sau batran
 Profesii:protector,calugar,student,military,marinar,nobil,dotor,sa
vant,femeie usoara etc;
 Temperature sangelui.Romanticul e intotdeauna febricitant,un
delirant,un precipitant.Exista insa si o falsa rigiditatea dar
romantica,provenita dintr-o temperaura scazuta sau dintr-o
paloare sociala;
 Complexiunea intelectuala si sufleteasca:”om de renastere”,
(genial integral???).Se poate vorbi de o “insatiabilitate”
romantica,in raport cu cumpatarea clasica,horatiana;
  Romanticul e un monstru in toate:un monstru de frumusete,de
uratenie,de bunatate,de rautate ori de toate combinate;
 Starea romanticului e visare,cosmarul
 Tinuta roamticului e vehementa.
LUCULESCU ALEXANDRU

Temele literare abordate sunt diverse:

 nelinistea infnitului spatial si temporal;

 atractia i-limitatului, a transcendentului ;
 obsesia idealului si raporturile acestuia cu realul, cu imediatul ;
 nostalgia originilor, intoarcerea spre illo tempore si valorificarea tiparelor
mitico-magice;
 cultivarea misterului, sondarea sufletului si a psihicului (visul,
inconstientul irationalul);
 aspiratia spre absolut, spre desavarsire ;
 meditatia filozofica.

Curentul romantic va marca profund substanta literaturii romane,

desfasurand din aceeasi celula germinativa o flora exuberanta si infinit diversa :
va fi vizionar si apocaliptic cu Heliade, mesianic si exaltat cu literatura de exil a
pasoptismului, epic si solar cu Alecsandri, declamator si gotic cu Bolintineanu,
dezamagit si fantastic cu postpasoptistii, titanian si sarcastic cu Hasdeu, pana
cand Eminescu il va face sa transmita fiorul realitatilor impalpabile si al lumilor
inecate dinlauntrul nostru, muzica leganatoare sau tumultoasa a peisajului, mitul
originilor si rostogolirea civilizatiilor, spectacolul orologeriei cosmice si al
dezagregarii universale, convocand astfel Subconstientul, Natura, Istoria,
Transcendentul, Absurdul, personajele marii literaturi din toate timpurile, in care
Omul isi descopera, cu surpriza, fervoare, indoiala sau apoi ura, destinul sau
splendit si mizerabil, de stapan al spiritului si ironie a nimicului.” (Paul Cornea,
Originile romantismului romanesc, p. 605)