Sunteți pe pagina 1din 10

Capitolul 7

STRATEGII DE REMISIE A COMPORTAMENTELOR INDEZIRABILE

O mare parte din “proastele obiceiuri” pe care ni le recunoaştem şi, cu atât mai mult, le observăm la alţii, constă
intr-o mulţime de excese: fumăm prea mult, consumăm prea mult alcool, mâncăm prea mult, suntem prea
agresivi în relaţiile interpersonale, prea egoişti, prea cicălitori, prea îngăduitori sau, dimpotrivă, prea severi, etc.
Aceste comportamente, aflate în exces, fie ca frecvenţă sau ca intensitate, durată etc., fac obiectul capitolului de
faţă. Pentru a optimiza funcţionarea individului ele necesită aplicarea unor proceduri de decelerare, de reducere
a uneia sau alteia din dimensiunile prin care se caracterizează. Înainte însă de a discuta despre procedurile de
remisie, două aspecte trebuie mai bine clarificate: biasarea negativă şi evaluarea funcţională a comportamentelor
excesive.

7.1. Biasarea negativă

Informaţia negativă are mai mare impact asupra vieţii oamenilor decât informaţia pozitivă sau neutră.
O veste proastă ne pune pe gânduri mai adânc şi pentru mai multă vreme decât o veste bună. Un nou rid, pe
faţă, ne afectează mai mult decât dispariţia lui, după câteva zile de odihnă; o trăsătură negativă de
personalitate a cuiva umbreşte pe toate celelalte şi e adesea determinantă în atitudinea noastră faţă de
persoana respectivă. Spunem: “desigur, e bun, e inteligent, dar …”, iar după “dar” urmează, de regulă, o notă
negativă, care atârnă mult mai mult în decizie decât restul aspectelor pozitive. Dincolo de anecdotic, o serie
de cercetări experimentale recente au arătat că informaţia negativă produce o reactivitate cerebrală
semnificativ mai ridicată decât informaţia neutră sau pozitivă (Cacioppo, Gardner & Bernston, 1999,
Cacioppo & Gardner, 1999, Miclea, 2000). Potenţialele evocate de pildă sunt mai intense atunci când
subiectul e confruntat cu informaţie negativă decât dacă el recepţionează informaţie pozitivă sau netură. În
plus informaţia negativă are o pondere mai mare decât informaţia pozitivă sau neutră în judecăţile de evaluare
şi în decizie (Tiffany et al., 1998, Peeter & Czapinski, 1990). Nu e cazul să discutăm aici toate detaliile
experimentale ale acestor concluzii. Ceea ce ne interesează însă, în acest context este o expresie particulară a
acestei biasări negative, anume faptul că, inconştient, tindem să formulăm o problemă comportamentală în
termeni de excese care trebuie reduse, în loc de carenţe care trebuie remediate în insuficiente care se cer
ameliorate. De pildă, suntem adesea agresivi faţă de solicitările celorlalţi, tindem să “vedem” problema în
termeni de exces de agresivitate, care trebuie redus, în loc să o vedem în insuficiente abilităţi de a face
managementul conflictului, care ar trebui dobândite şi consolidate. Tindem, de pildă să spunem că X este
“prea egoist” şi încercăm să îi reducem egoismul în loc să îi sporim abilităţile de comunicare, cooperare,
empatie, care ar avea acelaşi efect. Pe scurt, tindem să vedem, mai degrabă răul care trebuie redus decât
binele care trebuie învăţat, iar această tendinţă este rezultatul biasării neurocognitive despre care vorbeam
înainte.

Exerciţiu participativ:
Reformulaţi problema unui subiect considerat “prea cicălitor” sau “prea sever” în termeni de deficite
comportamentale care trebuie remediate prin învăţare de noi deprinderi, nu în termeni de excese, care
trebuie reduse.

Un exces comportamental poate fi adesea reformulat ca un deficit de comportamente alternative. Un


exces de agresivitate e datorată adesea unor insuficiente abilităţi de negociere; anxietatea crescută e asociată
cu un deficit al mecanismelor de apărare. Ca regulă, intervenţia cognitiv-comportamentală este mai eficace
dacă vizează dobândirea comportamentelor alternative adecvate, concomitent cu reducerea
comportamentului indezirabil excesiv. Un comportament, oricât de indezirabil, îndeplineşte un rol, o anumită
21
funcţie pentru subiectul în cauză. Ca atare, reducerea lui trebuie făcută concomitent cu învăţarea unor
comportamente funcţional-echivalente, adică a unor comportamente alternative, care au aceeaşi funcţie, dar
sunt adaptative. Consumul alimentar excesiv, de pildă, chiar dacă este dăunător sănătăţii, poate avea
următoarele funcţii: a) de gratificare a subiectului, după o zi încordată de muncă, plină de frustrări; b) de
evitare a plictiselii, c) de reducere a stresului rezultat dintr-o relaţie de cuplu nesatisfăcătoare prin
intensificarea autorecompenselor într-un anumit domeniu, etc. Aceste funcţii perpetuează consumul alimentar
excesiv, în ciuda bunelor noastre intenţii de a-l reduce. Reducând drastic un comportament fără să punem
nimic în loc, o serie de funcţii pe care acesta le îndeplinea în economia organismului, rămân nerealizate. Ca
atare, este firesc ca organismul să reziste la astfel de schimbări, dovadă rata mare a recidivelor. Ce punem în
locul comportamentului pe care vrem să-l reducem, care ocupă o anumită perioadă de timp şi satisface
anumite funcţii pentru subiectul în cauză? Orice reducere a unui comportament indezirabil trebuie asociată,
aşadar, pe cât posibil, cu accelerarea sau dobândirea unor comportamente dezirabile, alternative, dar mai
puţin dezadaptative.
În ordinea eficacităţii lor, principalele strategii de reducere a unui comportament prin accelerarea
comportamentelor alternative sunt următoarele: 1) accelerarea unui comportament incompatibil, contrar; 2)
accelerarea unui comportament complementar; 3) accelerarea altor comportamente decât comportamentul
ţintă; 4) întărirea emisiilor reduse ale comportamentului indezirabil.
1. Accelerarea unui comportament incompatibil se face prin întărirea diferenţială a unui comportament
opus cu comportamentului ce trebuie decelerat. De pildă, întărirea, încurajarea rezolvării conflictelor
părinţi-adolescenţi prin comunicare şi discuţie face incompatibilă rezolvarea prin violenţă fizică. Întărirea
diferenţială a exerciţiilor fizice (joging, aerobic etc.) reduce – cel puţin pe perioada desfăşurării lor –
consumul de alcool sau fumatul excesiv. Negocierile elimină sau amână conflictele, planificarea
activităţilor zilnice şi realizarea lor după un program riguros e incompatibilă cu apatia, intensificarea
interacţiunilor interpersonale face tot mai puţin probabilă sociofobia, etc.
2. Accelerarea comportamentelor complementare. Dacă nu putem stimula comportamente contrare,
incompatibile cu un comportament indezirabil, strategia imediat următoare ca eficacitate este de a întări
comportamentele complementare. De pildă, în locul fumatului excesiv (care dăunează şi celor din jur),
sugerăm consumul pastilelor de nicotină; în locul vizionării excesive a programelor TV întărim
diferenţial lectura unei cărţi sau comunicarea cu ceilalţi membri ai familiei, ş.a.m.d.
3. Accelerarea altor comportamente prin întărirea diferenţială se bazează pe ideea că cu cât clientul /
pacientul este implicat mai mult timp în alte comportamente decât cel indezirabil care trebuie redus, cu
atât mai puţin timp are la dispoziţie pentru efectuarea acestuia. Strategia s-a dovedit viabilă mai ales în
reducerea comportamentului automutilant la copiii autişti sau cu deficienţe mintale severe, dar este
evidentă aplicabilitatea ei şi în cazul populaţiei normale. Unul dintre argumentele celor care susţin
prelungirea programului şcolar zilnic (mai ales pentru clasele de nivel liceal şi prin adăugarea de
activităţi recreative, nu de noi materii de studiu) este că, în felul acesta adolescenţii sunt mai multă vreme
supravegheaţi şi scapă de sub influenţa străzii sau a găştilor de cartier.
4. Întărirea unor emisii mai reduse ale răspunsului indezirabil, devine o strategie viabilă când strategiile
1-3 sunt mai dificil de aplicat. În acest caz, subiectul primeşte întăriri pentru perioadele în care emisia
comportamentului indezirabil este redusă. De pildă, un copil cu tulburări de atenţie şi hiperactivitate este
întărit pozitiv la sfârşitul acelor ore în care perturbarea pe care a produs-o în activitatea clasei este mai
redusă. Primind recompense pentru o frecvenţă mai redusă a comportamentului indezirabil subiectul
învaţă că merită făcut, va înţelege avantajele care i le aduce un comportament mai reţinut, faţă de
manifestarea lui neînfrânată.
Rezumând, tendinţa inconştientă de a considera prioritară informaţia negativă, faţă de cea pozitivă
sau neutră, face ca majoritatea problemelor psihologice pe care dorim să le rezolvăm să fie formulate excese
de comportamente negative. Dimpotrivă, în intervenţia cognitiv-comportamentală, trebuie să avem în vedere
reformularea problemei în termeni de deficite ale comportamentelor pozitive în loc să reducem răul, sporim
binele, învăţându-l. Aşadar, ori de câte ori este posibil, reducerea unui comportament trebuie dublată de
învăţarea şi întărirea diferenţială a unor comportamente alternative. Stimulararea unor comportamente
incompatibile, complementare, substituitive sau simpla întărire a unor emisii reduse a comportamentului
indezirabil, contribuie în mod semnificativ la reuşita decelerării. Regula e simplă: în loc să-i spui unui pacient
ce să nu mai facă, mai bine îi spui ce să facă, astfel încât, făcând acele lucruri, probabilitatea

22
comportamentului indezirabil să se reducă. Numai morţii nu mai fac nimic. E mai important şi mai productiv
să faci binele, decât să nu mai faci răul.

7.2. Evaluarea funcţională a comportamentelor indezirabile. Câteva remarci

Într-unul din capitolele anterioare (cap. 2) am discutat mai detaliat despre faţetele analizei şi evaluării
funcţionale. Am arătat atunci că un comportament variază în funcţie de anumiţi factori şi că identificarea
acestor relaţii funcţionale face obiectul evaluării funcţionale. A interveni asupra unui comportament
înseamnă a modifica factorii care influenţează acel comportament: antecedentele, consecinţele şi procesările
informaţionale implicate. Acest lucru este valabil nu numai pentru accelerarea unui comportament ci şi pentru
reducerea sau decelerarea lui. Câteva remarci trebuie însă luate în considerare.
Întâi, că un comportament poate avea, simultan, mai multe funcţii. Comportamentul agresiv al unui
elev, de pildă, poate fi: a) o modalitate de a rezolva conflictele interpersonale; b) o modalitate de a capta
atenţia celor din jur; c) o supracompensare a unor nereuşite şcolare; d) o modalitate de a dobândi prestigiu
sau e) de a eluda solicitările profesorilor, ca să numim numai o parte din funcţiile posibile. Numai analiza
atentă a contextului în care apare acest comportament, a antecedentelor, consecinţelor şi procesărilor
informaţionale adiacente ne poate ajuta să înţelegem care funcţie sau funcţii sunt realizate de comportamentul
respectiv. Funcţia este aşadar contextuală şi, în contexte diferite, acelaşi comportament poate avea funcţii
diferite. Identificarea lor prin analiza funcţională este condiţia necesară, dar nu şi suficientă a unei intervenţii
eficace. Spre exemplu, ignorarea comportamentului agresiv al unui elev (= extincţia) îi reduce din frecvenţă /
intensitate doar dacă funcţia acelui comportament este de a atrage atenţia. Dacă însă funcţia lui este de a
anihila solicitările profesorului, dimpotrivă, neacordarea atenţiei îi sporeşte probabilitatea. Chiar şi în situaţia
în care încercăm să-l reducem prin accelerarea unor comportamente alternative, e posibil ca aceste
comportamente să substituie doar o parte din funcţiile comportamentului vizat, având aşadar o eficienţă
limitată. Rezultă că intervenţia cognitiv-comportamentală presupune o interacţiune permanentă între
evaluarea funcţională şi modificarea contingenţelor. Evaluarea funcţională ne ajută să ne calibrăm intervenţia
pe acele contingenţe (= antecedente, consecinţe, procesări informaţionale) care controlează comportamentul
ţintă. Pe de altă parte, intervenţia corectează şi rafinează evaluarea funcţională. Investigaţia e principala bază
a tratamentului, iar tratamentul – principalul instrument de investigaţie (fig. 7.1).

Fig. 7.1 – Interacţiunea componentelor unei intervenţii cognitiv-comportamentale. Evaluarea


funcţională (re)-calibrează tratamentul, care, la rândul lui, rafinează şi corectează evaluarea, ş.a.m.d.

Evaluarea
funcţională

Modificarea
Recalibrarea contingenţelor
tratamentului (cogniţii, antecedente,
consecinţe)

Reconsiderarea / corecţia
evaluării funcţionale

Evaluarea şi tratamentul nu sunt secvenţe statice ci elementele unei interacţiuni dinamice. Intervenţia
cognitiv-comportamentală este un extraordinar proces de învăţare pentru cel care o pune în practică: învăţăm
mereu, prin feed-back şi reflecţie, cât de eficace e intervenţia, în ce măsură trebuie reconsiderată evaluarea
iniţială, cum trebuie modificată “teoria” pe care o avem despre pacient / client, cum trebuie să ne corectăm
predicţia şi tratamentul etc. Altfel spus, succesul unei intervenţii psihologice depinde nu numai de capacitatea
pacientului de a învăţa ci (mai ales) de capacitatea de învăţare a psihologului (psihoterapeut, consilier), de

23
modul în care îşi schimbă tehnicile de intervenţie şi evaluare, în funcţie de feed-back-urile primite în cursul
intervenţiei. Solicitarea este deosebită şi ea trebuie acceptată ca o provocare, ca un test acid pentru eficienţa
propriei noastre intervenţii.
În al doilea rând, evaluarea funcţională ne arată clar limitele intervenţiei psihologice. Ea pune în
evidenţă faptul că anumite antecedente şi întăriri (pedepse) pentru un anumit comportament nu sunt la
îndemâna psihologului, ci sunt controlate de actori sociali mai importanţi. Conflictele interetnice violente, de
pildă, au ca antecedent esenţial sărăcia, spun studiile sociologice. Nu psihologul va avea contribuţia esenţială
în reducerea acestor conflicte ci factorii de decizie politică şi economică. Psihologul poate face doar unele
corecţii în reacţiile subiecţilor. În spaţiul social psihologul a jucat deocamdată un rol secundar, iar acest statut
i se datorează în bună măsură. Psihologii, complexaţi de discipline ştiinţific mai puternice (ex.: fizica) sau
intervenţional mai eficace (ex.: medicina) s-au concentrat exclusiv pe validarea teoriilor şi intervenţiei asupra
individului. Ei nu au propus nici o politică socială; nici măcar nu a inspirat una, într-un domeniu limitat ca,
de pildă, sănătatea sau educaţia. După mai bine de o sută de ani de psihologie ştiinţifică, impactul psihologiei
în realizarea schimbărilor sociale este cvasi-nul! Din acest punct de vedere, am putea spune că psihologia
este o disciplină conservatoare: ea nu a propus proiecte sociale de schimbare a status-quoului (Prilletensky,
1989)1.

Exerciţiu participativ:
În ştiinţele sociale există deja un consens asupra faptului că nu atât sărăcia cât inegalitatea (de
oportunităţi, de statut socio-economic) determină o mare parte din delicvenţă. Discutaţi cum anume
ar putea contribui psihologia la rezolvarea acestei probleme.

Concluzionând, o mare parte din contingenţele care controlează comportamentul uman


(antecedentele, întăriri / pedepse, fluxuri informaţionale) sunt controlate nu de psiholog ci de alţi actori
sociali. Intervenţia cognitiv comportamentală a psihologului ar spori însă considerabil dacă: ar participa mai
activ la decizia socială (ex.: prin oferta de teorii privind modul în care o anumită decizie socio-economică sau
ideologie influenţează comportamentul oamenilor; prin proiecte de intervenţie socială bazate pe cercetări
psihologice riguroase. Pe scurt, psihologia trebuie să decidă dacă va participa mai activ la optimizarea
intervenţiilor cognitiv-comportamentale care se desfăşoară dincolo de cabinetul psihologic. Dacă nu, rolul ei
va rămâne de a corecta efectele unor contingenţe neprietenoase. Un lucru ni se pare clar: capacitatea
psihologiei de a participa la reforma socială depinde de capacitatea sa de a se reforma în primul rând, pe sine.
În al treilea rând, analiza funcţională pune în evidenţă importanţa dimensiunii informaţionale, alături
de cea motivaţională, în controlul comportamentului. O recompensă are o valoare motivaţională certă. Ea
satisface o trebuinţă biologică sau de statut social, de expresie a propriei personalităţi etc. Impactul
motivaţional, de satisfacere a unor trebuinţe prin manipularea întăririlor sau a antecedentelor este evident. În
acelaşi timp însă, aşa cum am arătat şi anterior (cap. 3-4), aceeaşi modificare a contingenţelor are o uriaşă
valoare informaţională. Organismul învaţă că dacă face un comportament e probabil să primească cutare
întărire sau cutare pedeapsă, că dacă se află într-o anumită situaţie atunci trebuie să iniţieze automat cutare
comportament. Pe scurt, orice manipulare de contingenţe, care survine spontan, ca urmare a efectuării unui
comportament, sau e produsă deliberat de către cel care doreşte să controleze un comportament, este o
manipulare informaţională. Contingenţele produc nu numai satisfacerea unor nevoi ci şi dobândirea unor
structuri informaţionale. De obicei, aceste structuri informaţionale sunt inconştiente, dobândite neintenţionat,
prin simpla participare într-o anumită situaţie. Doar în rare cazuri subiectul realizează conştientizarea lor
pentru că în funcţionarea cognitivă conştientul este excepţia, iar inconştientul este regula. Strategiile sau
conţinuturile informaţionale care sunt dobândite prin manipularea contingenţelor pot fi identificate mai
degrabă în comportamentul subiectului decât în rapoartele sale de introspecţie sau de auto-observaţie. Chiar şi
atunci când se realizează conştientizarea structurilor cognitive, dobândite prin interacţiunea cu contingenţele,
această conştientizare nu asimilează substanţial comportamentul. În cazul comportamentului dezadaptativ,
metacogniţia (= conştientizarea existenţei şi rolului unei cogniţii / comportament dezadaptativ) e un factor
slab de schimbare a cogniţiei. Ea e doar un pas, nu neapărat necesar şi, în mod sigur, insuficient pentru o
intervenţie eficace. Convingerea multor psihoterapeuţi că revelarea (conştientizarea) conflictului intern, a
funcţiei unui simptom e principalul dacă nu singurul, factor implicat în eficienţa psihoterapiei este o idee
11
Prilletensky, I, 1989 – Psychology and the status-quo, American Psychology, 44, (5), p.795-802.

24
anacronică şi naivă. Catarsisul produs prin revelarea resorturilor ascunse ale simptomatologiei (insight-
terapia) este, cel mai adesea, minor.
Rezultă, din cele menţionate anterior, că modificarea structurilor cognitive ale subiectului, rezultate
din interacţiunea cu contingenţele şi relevate de evaluarea funcţională, este unul din obiectivele principale ale
intervenţiei cognitiv-comportamentale. Oamenii sunt sisteme neurocognitive; pentru ei, portofoliul cognitiv
pe care îl dobândesc adesea inconştient, este la fel de important ca şi dinamica neurochimică. Dacă o
intervenţie cognitiv-comportamentală nu modifică, în sens dezirabil, structurile cognitive subiacente
comportamentului dezadaptativ, ea nu induce mutaţii durabile.
.

7.3. Metode de decelerare a comportamentului

Aşa cum am arătat în 7.1., un comportament, chiar dacă e dezadaptativ, este un instrument de a
rezolva o anumită problemă, de a atinge o anumită stare (scop). Mai mult, un comportament dezadaptativ
poate îndeplini pentru subiect o serie de funcţii, care pot fi evaluate doar contextual. Ca atare, principala
modalitate de a reduce comportamentul respectiv este de a-l învăţa pe subiect alte metode de rezolvare de
probleme. În acest fel, prin terapie realizăm o îmbogăţire instrumentală a clientului nostru. În afară de
învăţarea şi accelerarea comportamentelor funcţional-alternative, decelerarea comportamentului presupune şi
intervenţia directă asupra comportamentului aflat în exces. Aceleaşi metode de accelerare a unui
comportament dezirabil pot fi folosite cu succes în reducerea exceselor comportamentale. Prezentăm, mai jos,
modul în care se poate realiza reducerea comportamentelor indezirabile prin utilizarea extincţiei, a întăririlor
diferenţiale, a inducţiei situaţionale şi a pedepsei.

7.3.1. Decelerarea prin extincţie

Utilizarea extincţiei se bazează pe ideea că comportamentul ce trebuie redus are anumite consecinţe
care îl întăresc. Ea presupune, aşadar, identificarea acestor întăriri prin evaluarea funcţională şi eliminarea lor
treptată, astfel încât comportamentul vizat să se reducă în intensitate frecvenţa sau durata. Extincţia, ca
metodă de reducere a comportamentului indezirabil ridică o serie de aspecte problematice, pe care le vom
aborda în cele ce urmează.
1. Poate fi eliminată întărirea? aşa cum se poate vedea în tabelul de mai jos, uneori întărirea care survine
după un comportament indezirabil poate fi identificată şi controlată cu relativă uşurinţă.

Tabelul 7.1. Comportamente indezirabile şi întăririle subsecvente (exemple)


Comportament indezirabil Întărire
1. Iritabilitatea şi răspunsurile agresive ale elevului la 1’. Profesorul evită să-l solicite la răspuns pe elevul
solicitările didactice din partea profesorului respectiv
2. Elevul abandonează efectuarea temei de casă 2’. Unul dintre părinţi “îl ajută”, făcându-i tema
3. Soţul / soţia utilizează excesiv violenţa verbală în 3’. Soţia / soţul încetează să-şi mai exprime punctul de
rezolvarea conflictelor de cuplu vedere
4. Un copil autist se loveşte frecvent cu degetele peste 4’. Stimularea vizuală
ochi
5. O persoană refuză sistematic să ducă la bun sfârşit 5’. Colegii îi preiau aceste arcini şi le rezolvă
sarcinile de servici

Tabelul 7.1. prezintă o serie de comportamente indezirabile a căror consecinţe le întăresc manifestarea.
Toate aceste consecinţe sunt controlabile, pot fi influenţate de către cel care vizează extincţia. În situaţiile
în care nu putem controla întărirea comportamentului indezirabil, extincţia este inaplicabilă. De pildă, un
act agresiv poate avea funcţia de a menţine stima de sine; în acest caz, întărirea (= menţinerea stimei de
sine) care survine ca urmare a agresiunii scapă de sub controlul nostru. Ca să luăm un alt exemplu, o
reacţie fobică are ca efect imediat reducerea anxietăţii, ea este aşadar întărită negativ. Întrucât întărirea (=
diminuarea anxietăţii) e greu controlabilă, reducerea reacţiei fobice nu se face prin extincţie ci prin

25
desensibilizarea sistematică, în care subiectul învaţă să răspundă diferit (= prin reacţie de relaxare) la
situaţia fobică. Pe scurt, extincţia este realizabilă şi are şanse de succes doar dacă întărirea
comportamentului indezirabil, aşa cum a fost evidenţiată prin evaluarea funcţională, poate fi controlată.
2. Poate fi tolerată o accentuare (temporară) a comportamentului problematic? După cum am arătat în
cap. 4, adesea extincţia poate produce o accentuare a comportamentului ţintă. Lucrurile merg adesea mai
prost înainte de a merge mai bine. Părinţii care încearcă să reducă “crizele de plâns” ale copilului
acordându-le mai puţină atenţie trebuie să fie pregătiţi cu o intensificare temporară a acestor crize. Sunt ei
pregătiţi pentru aşa ceva? Pot suporta acest cost emoţional? Profesorul care, la sfatul psihologului şcolar,
se decide să continue să-l solicite pe elevul care reacţionează agresiv pentru realizarea unor sarcini
didactice, poate tolera o creştere temporară a agresivităţii acestuia? Abia dacă agentul schimbării
comportamentale (psiholog, părinte, profesor) poate tolera costurile temporare ale extincţiei, ea devine o
metodă de reducere a comportamentului în cauză.
3. Ce comportamente funcţional-alternative pot fi accelerate? Reducerea unui comportament indezirabil
prin extincţie are şanse puţine de a se consolida şi generaliza dacă subiectul nu are în repertoriu
comportamental, alternative funcţional-echivalente. Abandonarea lecturii bibliografiei de specialitate,
amânarea perpetuă a scrierii unui referat ca pattern evazionist poate fi redus dacă îl învăţăm pe clientul
nostru, pe lângă extincţie şi alte comportamente funcţional-echivalente. Dacă subiectul învaţă de pildă
cum să citească un studiu de specialitate, cum să ia notiţe, cum să integreze cunoştinţele deja dobândite,
cum să-şi planifice activitatea pentru a scrie un referat, etc. Aceste comportamente au o funcţie similară
cu cele implicate în evaziunea din sarcină: reducerea tensiunii emoţionale rezultate din confruntarea cu o
problemă dificilă sau neplăcută. Valoarea lor adaptativă este însă considerabil mai mare.

Exerciţiu participativ:
Identificaţi un comportament indezirabil, pe care-l aveţi şi pe care aţi dori să-l remiteţi. Analizaţi
măsura în care extincţia ar fi o metodă adecvată.

Exemplu: Rekers & Lovacs (1974) prezintă cazul unui băieţel de 5 ani care se angaja frecvent în
comportamente specifice genului opus (ex.: prefera să participe la jocuri în rol de fetiţă, căuta obiecte
specifice unor activităţi feminine, prefera costumaţia specifică fetiţelor, etc.). Analiza funcţională a
scos în evidenţă faptul că comportamentele sale sunt întărite de atenţia celor din jur (îndeosebi a
mamei) şi implicarea celorlalţi în jocurile pe care el le propunea. Intervenţia psihologică a fost un
succes. Ea a constat în: a) reducerea atenţiei când el se angaja în comportamente specifice genului
opus (ex.: mama nu mai răspundea la întrebările lui, nu făcea remarci asupra acestor
comportamente); b) întărirea propunerilor sale de a-i antrena pe ceilalţi în jocuri interactive în care
participa ca reprezentant al propriului său gen şi întărirea performanţelor lui în aceste jocuri.
Pe scurt, extincţia este o metodă adecvată de decelerare a comportamentului dacă întărirea a fost
identificată cu precizie, ea poate fi controlată, costurile ei temporare sunt suportabile şi există posibilitatea
accelerării unor comportamente funcţional-alternative. Evident, extincţia este cel mai adesea doar o
componentă într-un pachet de tratament.

7.3.2. Remisia prin întărire diferenţială

Remisia prin întărire diferenţială vizează întărirea ţintită a comportamentelor funcţional-alternative,


concomitent cu întărirea unor emisii mai reduse a comportamentului indezirabil. Problematica acestei metode
a fost tratată în 7.1. Acum vom lua în considerare doar modul în care efortul poate fi utilizat pentru reducerea
comportamentelor indezirabile.
Realizarea unui comportament, dezirabil sau nu, necesită un anumit efort, o cheltuială de resurse din
partea celui care îl efectuează. Pornind de la această premisă evidentă, remisia unui comportament indezirabil
se poate face prin aranjarea mediului în aşa fel încât realizarea comportamentului indezirabil să necesite un
efort sporit, concomitent cu reducerea efortului pentru comportamentul funcţional echivalent.
Să presupunem, de pildă, că dorim să reducem consumul de ţigări / zi. Fumatul este facilitat printre
altele, de faptul că ţigările sunt imediat accesibile, într-unul dintre buzunare sau în poşetă, că avem la

26
îndemână o brichetă, că ne facem întotdeauna o “rezervă” de ţigări etc. Frecvenţa fumatului se poate reduce
dacă, de pildă, nu mai cumpărăm un pachet întreg de ţigări, ci câte o ţigară (astfel încât, după fumarea unei
ţigări trebuie să cheltuim mult mai multe resurse fizice şi de timp pentru a avea încă o ţigară), nu ne luăm
brichetă, nu punem ţigările în cel mai la îndemână buzunar, etc. Oricât de simplă este această procedură,
rezultatele ei sunt cuantificabile, vizibile. Nu putem să nu remarcăm, în acest context, că o serie de
comportamente dezadaptative (ex.: consumul alimentar excesiv, diverse adicţii) au sporit în lumea
contemporană şi datorită efortului tot mai redus – măsurat în bani, timp sau resurse fizice alocate – necesare
pentru realizarea lor. Corecţiile pe care individul le poate face în propria sa viaţă, îngreunând efectuarea
comportamentelor indezirabile prin intermediul efortului alocat sunt binevenite. Pentru reducerea excesului
alimentar se recomandă, de pildă, ca în frigider să se păstreze doar un număr redus de alimente, ca tacâmurile
să fie lăsate din mână de mai multe ori, în timpul servitului mesei, ca să se consume preponderent alimente
care necesită un gătit laborios şi îndelungat, nu alimente gata preparate, etc.
Concomitent cu îngreunarea realizării comportamentului indezirabil trebuie să avem în vedere
facilitarea, reducerea costurilor pentru comportamentele dezirabile sau funcţional-echivalente. Adesea,
reducerea costului comportamentului adaptativ înseamnă automatizarea lui prin învăţare şi practică. De
exemplu practicarea unor exerciţii fizice, la anumite momente din zi sau din săptămână, le face tot mai uşor
de executat, cu efort mai redus şi ca atare, creşte disponibilitatea lor de a se substitui comportamentelor
dezadaptative, ce trebuie remise.
Pe scurt, întărirea diferenţială presupune întărirea comportamentelor funcţional-echivalent comitent
cu îngreunarea executării comportamentului indezirabil, prin sporirea efortului reclamat pentru practicarea
lui.

7.3.3. Decelerarea prin inducţie situaţională

Utilizarea inducţiei situaţionale pentru remisia unui comportament se bazează pe ideea că situaţiile
sau antecedentele din mediu au un impact semnificativ asupra comportamentului ţintă (vezi cap.4). Pentru
utilizarea acestei proceduri evaluarea funcţională trebuie să evidenţieze, în prealabil, care sunt situaţiile care
declanşează, intensifică şi / sau reduc comportamentul indezirabil. Un comportament nu este echiprobabil în
orice situaţie; unele situaţii îl favorizează, îl fac mai probabil decât altele. Problema care se pune, în acest caz,
este: cum putem modifica situaţiile antecedente astfel încât să reducem intensitatea comportamentului
indezirabil?
Unele situaţii sunt uşor de controlat şi remisia unor comportamente prin modificarea lor este un fapt
cotidian. Profesorul, de pildă, mută un elev mai vorbăreţ în prima bancă şi-i reduce astfel locvacitatea. Unul
dintre parteneri evită să pună anumite întrebări care l-ar deranja pe celălalt şi ar putea degenera în conflict sau
violenţă. În general, încercăm să ne reducem stresul prin controlul stimulilor care îl declanşează (ex.:
supraîncăracrea muncii, ambiguitatea de rol, relaţiile interpersonale etc.) De multe ori însă antecedentele
comportamentului indezirabil nu sunt atât de clare. Iar dacă sunt clare, adesea nu pot fi controlate. O mare
parte din mediul social-economic de pildă, care ne produce frustrări, depresii, reacţii psihosomatice negative,
scapă complet de sub controlul individului. “Omul e sub vremi”, cum spunea cronicarul. Individul nu trăieşte
însă în relaţie directă cu contextul istoric: influenţa acestuia e modulată de mediile imediate în care noi trăim
(familie, grup de prieteni, colegi de muncă), unde controlul nostru asupra situaţiilor este adesea considerabil.
Remisia comportamentului dezadaptativ prin controlul situaţiilor se realizează pe trei căi principale:
prevenţia, inducţia situaţională propriu-zisă şi punerea comportamentului sub controlul unui stimul.
1. Prevenţia, constă în modificarea situaţiei înainte de apariţia comportamentului indezirabil, pentru a
reduce probabilitatea manifestării sale. Ea presupune detectarea prealabilă a relaţiei funcţionale dintre un
anumit tip de situaţii şi un anumit comportament dezadaptativ. Prevenţia este una dintre componentele
principale ale politicilor de sănătate publică. Controlul medical periodic, obligatoriu, vaccinarea
preventivă, stabilirea unor norme de igienă pentru convieţuirea de grup, sunt doar câteva exemple de
prevenţie. Din păcate, la acest nivel psihologia este slab reprezentată, deocamdată. Până acum, în
politicile de sănătate publică, nu sunt stabilite măsuri de prevenţie a depresiei, de prevenţie a tulburărilor
de tip anxios, a tulburărilor de personalitate sau a altor tulburări. Abia în ultimii ani, constatând că
incidenţa maximă a depresiei a coborât de la 25-27 ani spre 16-18 ani, APA a început să se preocupe de

27
stabilirea unor programe în care copiii şi preadolescenţii sunt învăţaţi cum să-şi construiască o gândire
pozitivă, să accepte situaţiile de risc ca oportunităţi, nu ca pericole, să-şi organizeze activităţile în aşa fel
încât să prevină stresul etc. Rămâne enorm de făcut, în acest domeniu, de acum înainte, atât la nivelul de
cercetare cât şi de aplicaţii practice. Deocamdată psihologia clinică şi psihoterapia (ca şi psihiatria,
dealtfel) au preferat să intervină abia după ce tulburarea echilibrului psihic a survenit, neglijând măsurile
de prevenţie.
La nivelul individului însă utilizarea prevenţiei este mult mai frecventă. Nevroza individului poate fi
uneori expresia unor relaţii familiale schimonosite sau apare ca un simptom al unor conflicte repetate. În
acest caz se trece de la terapia individului la psihoterapia familiei, optimizarea relaţiilor intrafamiliale
devenind o modalitate de remitere şi prevenţie a nevrozei individuale. În terapia pacienţilor cu
comportament suicidar recurent, una dintre modalităţile de prevenţie este de a construi o alianţă
terapeutică în aşa fel încât pacientul să-şi anunţe terapeutul ori de câte ori se simte în preajma unei
eventuale noi tentative de suicid. Orice intervenţie psihologică reuşită trebuie să aibă în vedere
identificarea situaţiilor de risc şi stabilirea unor măsuri de prevenire a acestora, pentru a împiedica
recidiva.
2. Inducţia situaţională propriu-zisă se realizează atunci când intervenţia asupra antecedentelor se face nu
înaintea apariţiei comportamentului indezirabil ci pe parcursul menifestării lui, pentru a-l reduce în
frecvenţă. Nu se poate schimba, de pildă, programa şcolară pentru a preveni eşecul şcolar, dar se pot
utiliza manuale alternative, de remediere, în care noile cunoştinţe ce trebuie învăţate se construiesc mai
gradual şi utilizând la maximum baza de cunoştinţe anterioare a elevului, astfel încât învăţarea să fie
facilitată. Inducţia situaţională reclamă identificarea relaţiei funcţionale între situaţie şi comportament
indezirabil
Exemplu: Un elev cu pseudodebilitate mintală obişnuia să emită în clasă sunete stridente asemănătoare
cu strigătul lui Tarzan, ori de câte ori era întrebat de către învăţător o întrebare mai dificilă, la care nu
putea răspunde. Strigătul lui avea două efecte: profesorul înceta solicitarea didactică, iar atenţia clasei era
îndreptată spre elevul în cauză. Ambele îi întăreau comportamentul prin mecanismul de întărire negativă
– în cazul profesorului, prin întărire pozitivă – în cazul atenţiei acordată din partea clasei de elevi. Odată
identificate aceste relaţii funcţionale, pentru o vreme elevul în cauză a fost întrebat doar întrebări extrem
de simple, la care ştia să răspundă şi pentru care primea laude din partea profesorului. Clasa a fost
antrenată în acest proces, astfel încât să-i acorde atenţie pentru fiecare răspuns corect (ex.: “Copii, spunea
învăţătorul, Cosmin a răspuns foarte corect, să-i spunem cu toţii, “bravo Cosmin!””). Treptat, întrebările
au crescut în dificultate, dar la primele semne de nelinişte din partea elevului, învăţătorul adăuga:
“Cosmin, această întrebare este mai dificilă. Nu ţi-o adresez numai ţie, ci întregii clase. Dacă nu vei şti
răspunsul până la capăt, clasa te va ajuta. Să încercăm împreună”. Procedând în acest fel, modificând
modul de adresare a întrebărilor şi implicarea clasei, învăţătorul a realizat o inducţie situaţională.
Comportamentul indezirabil al elevului nu mai era întărit negativ (învăţătorul continua cu întrebări mai
dificile) şi, în acelaşi timp, el primea atenţia clasei, chiar dacă nu emitea comportamentul
perturbator.După câteva săptămâni, sunetele stridente pe care le scotea au devenit tot mai rare, apoi au
încetat.
Aşa cum se poate observa din exemplul anterior, inducţia situaţională poate fi utilizată cu succes pentru
decelerarea unor comportamente. Întrucât, de regulă, psihologul nu este participant direct în aceste
situaţii, sarcina lui este de identifica relaţiile funcţionale dintre situaţie – comportament dezadaptativ şi de
a-i instrui pe cei implicaţi cum să controleze aceste situaţii pentru realizarea decelerării.
3. Punerea comportamentului indezirabil sub controlul unui stimul. Această metodă are în vedere
reducerea numărului de situaţii în care e permis un anumit comportament. Din punct de vedere
informaţional aceasta înseamnă transmiterea explicită sau implicită a următorului mesaj: “Ai voie să faci
comportamentul X, dar nu oriunde, ci numai în situaţia Y”. De exemplu, “Ai voie să alergi şi să strigi, dar
nu în clasă ci în curtea şcolii”, “Poţi să asculţi muzică “la maximum”, dar numai când nu-i deranjezi pe
cei din preajma ta” etc. O mare parte din normele şi regulile sociale nu impun o prohibiţie totală asupra
comportamentelor, ci le circumscriu unui număr limitat de situaţii.
Adesea, controlul adaptativ al unui comportament poate fi judecat doar contextual; el poate fi adaptativ
înr-un context şi dezadaptativ într-altul. În acest sens, problema nu este de a decelera comportamentul
respectiv în sine, ci de a asocia manifestarea lui numai cu acele situaţii în care el este adaptativ.

28
Exemplu: (cazuistică proprie) M., un tânăr instituţionalizat de 23 de ani, cu deficienţă mintală moderată
şi frecvente episoade paranoide obişnuia adesea să-şi dea jos hainele în public, când apărea o situaţie de
frustrare (ex.: apărea o solicitare mai dificilă din partea personalului, era lăsat să se aşeze în locul preferat
din sala de mese etc.). Dezbrăcatul nu este, în sine, un comportament dezadaptativ; el este însă inadecvat
în anumite contexte şi adecvat în altele. Măsura la care s-a recurs, în acest caz, a fost că, de fiecare dată
când M. dădea semne de nervozitate şi începea dezbrăcatul, un membru al personalului îl ducea ferm spre
dormitor, unde era lăsat să-şi continue dezbrăcatul. Apoi era întrebat dacă doreşte să participe iar la
activităţile celorlalţi, caz în care trebuie să se îmbrace. Frecvenţa manifestării acestui comportament în
situaţii necorespunzătoare a scăzut semnificativ: pacientul a învăţat, prin această intervenţie, că ceea ce
face este adecvat în anumite situaţii şi inadecvat în altele.
Rezumând, inducţia situaţională vizează modificarea situaţiei în care apare comportamentul
indezirabil, astfel încât manifestările acestuia să se reducă. Unele situaţii ţin de statu-quoul sistemului social-
economic şi de deciziile politice, astfel încât scapă de sub controlul psihologului. Ar fi însă extrem de
dezirabil ca psihologia, posedând o substanţială bază de cunoştinţe despre comportamentul uman, să participe
mai activ la elaborarea şi implementarea politicilor sociale.
Inducţia situaţională se realizează prin prevenţie (în special prevenţia recidivei), inducţia situaţională
propriu-zisă şi punerea comportamentului indezirabil sub controlul unui număr redus de stimuli. Fiecare
dintre metodele menţionate presupune identificarea realţiilor funcţionale situaţie-comportament şi capacitatea
de a controla colajul de stimuli ce saturează o situaţie.

7.3.4. Decelerarea prin utilizarea pedepsei

Penalizarea, aşa cum a fost descrisă în cap.3 vizează, aproape exclusiv, reducerea comportamentelor
indezirabile, ca atare toate ideile menţionate anterior rămân valabile în acest context. Nu ne mai rămâne, în
acest paragraf, decât să facem câteva sublinieri şi să ilustrăm unele aplicaţii.
Întâi, trebuie menţionat faptul că pedeapsa este o metodă rar folosită în intervenţia psihologică, dar
este frecvent utilizată de instituţiile sociale. Societatea ca întreg şi instituţiile sale stabilesc un set de
reglementări (ex.: legi, regulamente de ordine interioară, norme, ordine ministeriale etc.) prin care se stabilesc
comportamentele permise, obligatorii şi interzise şi se stabileşte clar sistemul de penalităţi, ce se aplică de
îndată ce reglementările respective nu sunt respectate. Funcţionând într-un climat din ce în ce mai
competiţional, organizaţiile nu au timp, nici resurse, să corecteze prin extincţie, întărire diferenţială sau
inducţie situaţională comportamentele dezadaptative, socotite inadecvate de către organizaţia în cauză. În
consecinţă, penalizarea devine o modalitate foarte frecvent utilizată, de decelerare a comportamentului, în
acest sens se face apel la o gqamă largă de pedepse, de la penalităţi minore până la excluderea din organizaţie
(ex.: concedierea) sau recluziunea forţată (ex.: închisoarea, şcolile de corecţie). În mod ironic, societatea a
reacţionat cu multe rezerve, chiar prin condamnări vehemente faţă de terapiile aversive (ex.: terapia
electroconvulsivă, terapiile aversive de dezalcolizare) dar a trecut cu vederea dimensiuneaa punitivă a
propriilor instituţii.
O menţiune aparte, din punct de vedere psihologic, merită terapia de sensibilizare internă (covert
sensitization). Dezvoltată de Joseph Cautela, sensibilizarea internă presupune asocierea în imaginaţia
pacientului a comportamentului dezadaptativ cu un stimul aversiv. Terapia se utilizează în cazul tratării unor
adicţii, cleptomanii sau devianţe sexuale, şi este relativ eficientă pentru adulţi. Ea presupune, din partea
pacientului, o motivaţie ridicată pentru a particpa la tratament, sugestibilitatea şi abilităţile imaginative peste
medie. Stimulul aversiv cel mai des utilizat este “greaţa”. Prezentăm, mai jos, un exemplu de protocol dintr-o
intervenţie de sensibilizare internă. Pacientul e calm, relaxat, şi ascultă sugestiile psihologului. “Inchipuiţi-vă
că sunteţi la locul unde obişnuiţi adesea să consumaţi băuturi alcoolice. De îndată ce intraţi în bar simţiţi un
miros stătut, greţos, care vă produce o senzaţie neplăcută în stomac. Senzaţia de greaţă se transformă în
senzaţie de vomă când simţiţi mirosul de alcool; când atingeţi paharul cu buzele voma vă ajunge în gât şi vă
umple gura cu o zeamă verzuie, urât mirositoare. Când duceţi paharul la gură simţiţi cum voma vă curge
peste marginile paharului, vă umple paharul, simţiţi gustul ei urât mirositor, vomaţi în continuare pe măsură
ce înghiţiţi, voma vi se prelinge pe bîrbie, pe haine, pe masă. Aveţi o senzaţie de ameţeală şi de rău general,
vă vine să vomitaţi mereu, fără să vă puteţi opri, lumea din bar vă priveşte cu greaţă şi vă arată cu degetul…”

29
Sensibilizarea internă are avantajul că asocierea comportamentului indezirabil cu un stimul aversiv,
în vederea remisiei acestuia, nu reclamă nici un aparat sau supraveghere medicală specială. În plus, fiind mai
puţin stresantă decât producerea unei aversiuni reale (ex.: asocierea consumului de alcool cu o injecţie de
apomorfină, care produce vomismente), pacientul este mai motivat în realizarea ei. După câteva şedinţe cu
psihologul, pacientul e învăţat să recurgă singur, în vivo, la sensibilizarea internă. De pildă, în momentul în
care merge în mod real la bar, îşi închipuie toate secvenţele sugerate de psihoterapeut.
Utilizată izolat metoda are puţine şanse să dea rezultate notabile, în ciuda avantajelor mai sus
menţionate. Ca parte a unui pachet de tratament utilizarea ei este binevenită, chiar indicată.

7.4. Sumar

Decelerarea comportamentelor indezirabile trebuie să pornească de la ideea că, oricât de


dezadaptative, aceste comportamente sunt iniţiate pentru a rezolva anumite probleme sau pentru a satisface
diverse motivaţii. Ele îndeplinesc o serie de funcţii, au un anumit rol în economia comportamentală a
organismului. Evaluarea funcţională are menirea de a identifica funcţiile pe care le îndeplineşte
comportamentul dezadaptativ şi factorii care îl controlează. Evaluarea funcţională evidenţiază câteva aspecte
importante: a) un comportament poate îndeplini simultan mai multe funcţii şi aceeaşi funcţie poate fi realizată
de comportamente cu topografii diferite; b) anumite contingenţe nu sunt controlabile de către psiholog ci de
alţi actori sociali; c) orice manipulare de contingenţe are două dimensiuni: una motivaţională, alta
informaţională. Pentru a contracara biasarea negativă e indicat să reformulăm problema din termeni de excese
comportamentale ce trebuie reduse în termeni de deficite ale comportamentelor adaptative, care trebuie
surmontate prin învăţate şi exerciţiu. Remisia unui comportament trebuie să se asocieze cu accelerarea
comportamentelor funcţional-echivalente, cu valoare adaptativă. Principalele strategii de decelerare sau
remisie a unui comportament prin accelerarea comportamentrlor alternative vizează: întărirea
comportamentelor incompatibile, contrare, a comportamentelor complementare, a altor comportamente decât
comportamentul ţintă sau, în ultimă instanţă, întărirea diferenţială a unor emisii mai reduse, (în raport cu un
criteriu ales) a comportamentului indezirabil.
Metodele directe de decelerare a comportamentului dezadaptativ implică utilizarea extincţiei, a
întăririi diferenţiale, a inducţiei situaţionale şi a penalizării. Toate aceste metode trebuie cuprinse în pachete
de tratament; utilizarea lor izolată este mai puţin eficientă. În fine, intervenţia cognitiv-comportamentală este
un extraordinar proces de învăţare, în care psihologul îşi recalibrează mereu intervenţia pe baza feed-back-
urilor despre eficienţa sa şi a datelor oferite de evaluarea funcţională. De abilitatea noastră de a învăţa se
leagă o mare parte din succesul intervenţiei.

Exerciţii (sarcini modul VII):


Arătaţi cum se poate utiliza extincţia şi întărirea diferenţială pentru reducerea comportamentului
automutilant la un copil autist.

30